A fost odată un ac de cârpit, care-și dădea niște aere, de parcă ar fi fost ac pentru dantelă. El le spunea degetelor care îl apucau să fie atente cum îl țin, că să nu cadă pe podea din pricina fineții sale… Iar degetele îl prindeau mai bine și îl strângeau de mijloc, spunând:
-Ei, până acolo nu ajungem noi!
-Vedeți? Am și trenă, spunea acul, care trăgea după el o ață lungă și fără noduri.
Degetele l-au înfipt strașnic în papucul fetei de la bucătătrie, care tocmai își peticea încălțările rupte.
-Ce muncă înjositoare! spuse acul de cârpit. N-am să ajung niciodată de partea cealaltă! O să mă rup! O să mă rup!
Și s-a rupt.
-Ce v-am spus eu? se supără acul. V-am spus că sunt prea fin!
„Nu mai e bun de nimic”, se gândiră degetele, dar încă erau obligate să-l țină strâns. Fata de la bucătărie picură pe el puțină ceară pentru sigilii și îl înfipse în baticul ei.
-Ei, vedeți? Acum sunt o broșă! spuse acul de cârpit. Eram sigur că într-o zi tot o să ajung bine de tot! Dacă ai fost odată cineva, rămâi toată viață cineva!
Și râse în sinea lui, pentru că dinafară nu știi niciodată de ce rade un ac de cârpit. Și era foarte mândru de el, de parcă ar fi mânat o trăsura, și se uita în toate părțile.
-Pot avea onoarea de a vă întreba dacă sunteți cumva din aur? întreabă el un bold, care îi era vecin. Arătați minunat și aveți chiar și propriul dumneavoastră cap. Dar e atât de mic! Trebuie să va îngrijiți să crească, pentru că nu oricine poate primi la capăt o picătură de ceară de sigiliu!
Și se foi atât de plin de el, încât se desprinse din batic și căzu în chiuvetă, chiar în clipa în care slujnica de la bucătărie se ridică.
-Am pornit în călătorie! spuse acul de cârpit. Numai să nu mă pierd. Dar s-a pierdut.
-Sunt prea fin pentru lumea asta! își spuse el, ajuns într-un șanț. Sunt atât de conștient de lucrul acesta și asta mă mai consolează.
Și se ridică drept, spunându-și că nu are rost să se întristeze. Pe deasupra lui pluteau tot felul de lucruri: bețișoare, bucăți de hârtie și multe altele.
-Ia te uită la ele cum plutesc! spuse acul de cârpit. Și habar n-au că eu sunt aici și privesc nepăsător! Uite un băț! Nu se gândește la nimic altceva decât la bețe și el însuși e un băț! Uite cum plutește și paiul acela, cum se mai rotește și se răsucește! Nu te mai gândi la tine atât, că o să te împotmolești printre pietrele pavajului! UIte și un ziar! Tot ce scria în el s-a uitat de mult și el plutește așa, despletit, în vreme ce eu stau aici, răbdător și liniștit! Știu ce sunt și știu că așa am să rămân!
Într-o zi, lângă el a sclipit frumos ceva, iar acul nostru a crezut că e diamant. Dar nu, era doar un ciob de sticlă. Acul nostru se apropie de ciob și i se prezenă drept broșă.
-Pot să va întreb dacă sunteți cumva un diamant? Sunteți? nu-i așa?
Pe dată începură să gândească foarte frumos unul despre celălalt și începură să vorbească despre răutatea lumii.
-Da, am trăit într-o cutiuță care aparținea unei fete, a spus acul de cusut. Și fata aceea era slujnică la bucătărie. Și avea la fiecare mână câte cinci degete, dar să știi că în viață mea n-am întâlnit pe nimeni mai încrezut decât aceste cinci degete. Și cu toate acestea, ele existau doar pentru a mă ține pe mine, să mă scoată din cutiuță și să mă pună la loc în cutiuță.
-Dar străluceau? se interesa ciobul de sticlă.
-Să strălucească? Aș, spuse acul. Nici pomeneală. Nu aveau de ce să fie atât de încrezute. Erau cinci frați, așa s-au născut, degete. Erau mereu drepte, unul lângă celălalt, deși aveau lungimi diferite. Cel mai din margine era scurt și gros. El nu prea stătea în rând cu celelalte degete. Și nu avea decât o încheietură și nu prea putea să se aplece prea tare. Dar spunea că dacă cineva nu ar avea acel „opozabil”, care de fapt este el, atunci acel cineva ar fi scutit de armată! Urma unul care se băga în toate, lucruri dulci sau amare, care arata spre soare sau spre lună și era unul dintre cele două care se strângeau atunci când scriau. Cel mai lung dintre ei se uita de sus la frații lui. Mai era unul care purta un inel în jurul burții și, în sfârșit, micuțul, care nu făcea nimic și era mândru tare de asta. Erau lăudăroși. Și lăudăroși au rămas, așa că m-au aruncat în chiuvetă!
-Și iată-te aici, strălucitor, spuse ciobul de sticlă.
În aceeași clipă, prin șanț a venit mai multă apă, care a luat cu ea ciobul de sticlă.
-A fost înaintat! spuse acul de cusut. Dar eu stau aici, unde mă aflu. Sunt prea fin, ceea ce e demn de respect.
Și rămase așa, drept, gândindu-mă la multe lucruri.
-Sunt înclinat să cred că m-am născut dintr-o rază de soare, atât sunt de fin! Și uite, soarele pare să mă caute aici, sub apă. Din păcate, sunt atât de fin încât nici mama mea nu mă mai poate găsi! Ehei, dacă aș mai avea ochiul care mi s-a rupt, aș putea să plâng. Dar nu, n-aș face-o, e nedemn să plângi.
Într-o zi, copiii vagabonzi de pe stradă căutau prin șanț. Au găsit cuie ruginite, bănuți și altele. Era o îndeletnicire murdară, dar le plăcea.
-Au! a strigat unul dintre ei, înțepându-se în acul de cusut. Ia te uită, un cui!
-Nu sunt cui, sunt un ac fin, a spus acul de cusut, dar nimeni nu l-a auzit.
Ceara de sigiliu se dusese, iar el se înnegrise. Dar auzise el că ținuta neagră te slăbește, așa că se credea mai subțirel ca niciodată.
-Vine o coajă de ou! strigară copiii, înfingând în coajă acul.
-Ce pereți albi și ce negru sunt eu! a spus acul de cârpit. Asta înseamnă să mergi înainte! Bine că acum pot fi văzut! Numai să nu am rău de mare! Nu-mi place să vărs!
Dar nu a avut rău de mare și nici nu a vărsat.
-La răul de mare e bine să ai un stomac de oțel, și acum vezi că e mai bine decât să fii om. Mie mi-a trecut. Cu cât ești mai fin, cu atât înduri mai multe.
Coaja de ou crapă sub roata unui car ce trecu peste ea.
-Doamne, cum mai țiuie! spuse acul de cârpit. Acum chiar o să-mi fie rău de mare tot timpul. Mă rup! Mă ruuuuup!
Dar nu s-a rupt, deși peste el a trecut o întreagă încărcătură de car. Acum sta întins cât era de lung și așa avea să rămână!