Amintirea pe care o dau aci e foarte de curând, ea n-a împlinit nici un an, aşa că mi-e cu putinţă să o transcriu cât se poate de adevărat.
Eram într-o seară adunaţi la Caragiale: dnii Barbu Delavrancea, Vlahuţă, doctorul Urechiă, Artur Stavri şi… mai era şi d. Pătraşcu.
Caragiale, rău ca-ntotdeauna, uitase că e boierul de gazdă şi se apucase să execute sumar pe invitatul său.
În tot timpul mesei a domnit veselia cea mai zgomotoasă. Numai d. Pătraşcu, melancolic et pour cause, spunea mereu pe glasul cel mai jalnic:
— Bine, Caragiale, tu uiţi că eşti amfitrionul… De aia m-ai invitat la tine?
Însă grecul nu se lăsa, el tăia în carne vie.
După masă, alt canon. D. Delavrancea a adus vorba despre articolul pe care eternul domn Pătraşcu îl publicase în Constituţionalul cu prilejul sosirii prinţesei Maria în ţara noastră. Articolul era, cu adevărat, o comedie întreagă. Era vorba în el de nişte suliţi vrăşmaşe tocite de piepturile noastre, de nişte dinasticismuri lirice şi oribile, şi mai ales de vestitele… poene misterioase.
D. Pătraşcu îşi avea articolul în buzunar… din întâmplare. Îl scoase, şi discuţia începu furtunoasă, zeflemistă, canonoasă, nimicitoare. Caragiale şi Delavrancea strânseseră rău cu uşa pe autorul poenelor. Numai d. Vlahuţă, diplomat ca întotdeauna, dădea mai mult fitiluri, fără să atace… taurul de coarne. Şi bietul taur guvernamental scosese limba de un cot.
Peste un ceas, articolul era distrus, credeam că autorul va intra în pământ.
Dar Caragiale veghea, el nu se mulţumea cu puţin. Şi deodată interpelă pe d. Pătraşcu:
— Bine, mă, ce ştii tu să faci? Tu zici că ai talent? În ce?
— Da, da, să ştii tu… am…
— Tu, mă?! Nu ştii nimic! Ai fost diplomat la ambasada din Paris şi nu ştii două buchi de franţuzească!
— Eu, mă?
— Tu, mă, tu!
— Eu ştiu mai bine ca tine!
— Tu, mă?
— Eu!
Curajul ăsta scoase pe Caragiale din toate răbdările. El propuse un concurs pe loc, stante pede, între dânsul şi d. Pătraşcu.
Propunerea fu primită, şi una din doamnele de faţă le dictă o frază în româneşte. O frază scurtă, de vreo patru-cinci rânduri. Pe cât mi-aduc aminte, se sfârşea cam aşa: „Oricât ne-ar plăcea de mult surorile noastre”… „Preferăm pe ale altora”, am complectat eu.
În vreo zece minute, Caragiale a tradus-o în franţuzeşte; dlui Pătraşcu i-a trebuit s-o prescrie de vreo cinci ori în jumătate de ceas.
Când se desfăcură tezele, a lui Caragiale n-avea nici o greşeală. A dlui Pătraşcu era oribilă, îngrozitoare şi miraculoasă. Cinstit vorbind, un băiat din clasa a doua de gimnaziu ar fi tradus-o mai bine. Avea greşeli elementare de ortografie, de limbă, de gramatică, de tot ce voiţi.
Atunci a fost momentul decisiv. Vlahuţă, doctorul, Delavrancea, toţi şi-au dat drumul inimii. Caragiale era măreţ.
— Tu, mă?! Tu îndrăzneai să-mi vorbeşti mie?! Tu ştii ceva? Eşti un… (aici urmează o înşirare de animale domestice).
***
Autorul acestor rânduri nu bea decât ceai. În seara aceea băusem vreo cinci pahare. Acuma, fie din cauza ceaiului, fie dintr-o simţire sinceră şi nefabricată, ştiu că m-a apucat o milă adâncă de bietul om, pe care literaţii noştri îl sfâşiau aşa de cumplit, pe când el, învinsul, se făcuse galben şi de-abia îngâna:
— Bine, Caragiale, uiţi că eşti amfitrionul…
Nu mai puteam rezista torturii. Am ieşit în sală şi — o spun cu toată ruşinea — am plâns cum am plâns în timpul războiului — copil! — când am auzit că a murit primul soldat.
Caragiale, care m-a surprins în delictul ăsta de lirism, şi-a bătut joc de mine şi mi-a spus cam următoarele:
— Cum să cunoaşte că eşti tânăr! Eşti mai liric ca o domnişoară… Mă, cu indivizi de ăştia nu trebuie să fii milos. L-ai văzut tu pe ăsta? (D. Pătraşcu plecase.) E un triumfător. Azi îi dai la cap, şi mâine ţi se cocoţează în cap. Din pricina microbilor ăstora cu poene misterioase băieţii de talent nu se pot ridica.
***
V-am spus că lucrul nu s-a petrecut de mult. Ei bine, azi mi-aduc aminte de vorbele lui Caragiale şi văd că a avut dreptate. Inima nu trebuie să vorbească în faţa ăstor triumfători care se ridică întocmai ca reptilele, acăţându-se. În lupta pentru trai adeseaori trebuie să calci peste cadavre, şi dacă e nevoie calcă fără căinţă!
Închipuiţi-vă că guvernul a înfiinţat o şcoală de finanţe. Şi pe când Caragiale e silit să deschidă berărie cu Mihalcea, pe când Vlahuţă e plătit cu două sute de lei pe lună ca scriitor la Ministerul Domeniilor, pe când atâţia alţii, plini de talent şi de pricepere, îşi sting viaţa în mizerie, cel dintâi om pe care guvernul s-a gândit să-l numească profesor de limba franceză! e… d. N. Pătraşcu!.
Aş face aici o imprecaţie ca în Macbeth. Dar astâmpără-te, revoltă a sufletului! Ţară de spanac şi de reptile! Panait Macri la teatru, Neculai Pătraşcu în profesorat! Idioţia acestui neam se ridică să întunece toate talentele, precum broaştele tulbură apa bălţilor ca să nu se vadă oglindindu-se în ca zborul măreţ al vulturilor de sus!