Artă pentru artă

Doamnelor şi domnilor,

Înainte de a dezvolta subiectul conferinţei mele Arta pentru artă, daţi-mi voie să fac o introducere mică. Ea va părea nefolositoare, poate, pentru dumneavoastră, dar e de multă însemnătate pentru mine.

Voi avea nevoie pentru aceasta să fac puţină etimologie grecească, lucru puţin atrăgător, cum vedeţi.

Sunt mulţi care vin la Ateneu de atâţia ani, fie la concerte, fie la conferinţe, dar care nu s-au întrebat niciodată de ce acestei clădiri îi zice Ateneu, şi nu altfel.

Zeiţa înţelepciunii şi a artelor frumoase, Minerva, se chema la greci Atheni. Din cauza aceasta, grecii au numit Athenaion instituţiile culturale destinate acestor arte. Romanii, poate tot din cauza asta, au numit Athenaeum aceleaşi temple de cultură, în ele se predau diferite studii şi mai ales arta oratorică.

Aceea ce a făcut întotdeauna caracteristica acestor instituţii este faptul că ele erau neoficiale. Clădite mai înainte de împăraţi, ele se fac în urmă din iniţiativa obştii. În Belgia, ateneuri se numesc astăzi liceele libere.

La noi, Ateneul este datorat subscripţiei binevoitoare a tuturora. Căci, dacă învăţământul oficial are atâtea aşezăminte, lumea a găsit că e nevoie să aibă şi o tribună liberă, de unde să se expună vederi culturale emancipate de sigiliul oficialităţii.

De ce am făcut introducţia aceasta?

Pentru ca să nu surprindă pe nimeni când va auzi, în astă-seară, păreri care contrazic tot ce se învaţă în şcoli, în şcolile oficiale…

Şi acestea zise, trec la subiectul meu.

***

O adâncă bucurie sufletească trebuie să simţim cu toţii când vedem progresele ce săvârşeşte arta la noi. Redusă mai înainte vreme la discuţii de cenaclu şi de reviste necitite, ea părea apanajul câtorva privilegiaţi, diletanţi ai artei. Diletanţii aceştia, artişti şi critici reciproci, socoteau arta un privilegiu al lor.

Dar iată că deodată arta scapă de sub tutela de clasă, se emancipează şi vine, treptat-treptat, să se popularizeze la toţi. Revistele se înmulţesc, ziarele sunt nevoite sa se ocupe şi ele de arta, toată lumea se pasionează, e ca un curent nou şi puternic, care cere dreptul la viaţă, care se întinde peste tot.

Din curentul acesta face parte şi conferinţa de astă-seară.

Dar, o dată cu lăţirea curentului, se nasc şi discuţiile infinite asupra chestiunii de a se şti ce este arta şi cum trebuie ea să fie.

Cea mai însemnată dintre discuţiunile acestea este cea privitoare la artă pentru artă, în opoziţie cu arta tendenţioasă.

Astăzi discuţiunea aceasta e la ordinea zilei pretutindeni. În Franţa, telegramele ce ne vin chiar astăzi ne spun că studenţii au făcut manifestaţii ostile dlui Brunetière şi au strigat: „Trăiască Emile Zola!” D. Brunetière este un mare vrăşmaş al artei pentru artă; dar d-sa este, în acelaşi timp, criticul de la Revue des deux mondes, un critic reacţionar, şi care, dacă nu admite arta pentru artă, nu o admite nu din punctul nostru de vedere, ci pentru că ar dori ca arta să slujească ideilor reacţionare.

Ce dovedeşte aceasta? Aceasta dovedeşte că se-nşală aceia care se tem să fie partizani ai artei tendenţioase, socotind că aceasta este o chestiune socială. Deloc. Ea e o chestiune pur estetică — dovadă că poate fi îmbrăţişată şi de reacţionari ca d. Brunetière.

În adevăr, ce este artă pentru artă?

Unul din apărătorii ei cei mai înfocaţi, Théophile Gautier, o defineşte astfel: „Arta pentru artă este pentru adepţi o muncă scutită de orice altă preocupare decât a frumosului în sine”.

lar Littré o defineşte astfel: „Deviza arta pentru artă este expresiunea desperată a acelora care nu aud ecoul răspunzându-le”.

Mai pe româneşte, aceasta însemnează: arta pentru artă este acea lucrare în care artistul, dezbrăcându-se de toate pasiunile şi emoţiunile lui de om şi de cetăţean, ridicându-se în afară şi mai presus de tot ce ne agită pe noi, şi chiar pe dânsul, părăsindu-şi, cu alte cuvinte, o parte din propria lui individualitate, se aruncă, în momentul creaţiunii artistice, în… regiunea ficţiunilor impersonale. El face o operă din care nu se vede nici propria lui personalitate, nici înrâurirea mediului înconjurător asupră-i, nici senzaţiile şi ideile ce-l stăpânesc; el face o operă… frumoasă în sine, şi atâta tot.

După noi, aşa pusă discuţiunea, chestiunea artei pentru artă se reduce la o chestiune de psihofiziologie.

Şi ne întrebăm: Este, oare, posibil să fi existat vreodată un asemenea artist, un asemenea om?

Dar ce este artistul? După esteticianii metafizici, arta fiind o inspiraţiune transcendentală, artistul este un inspirat, o fiinţă extraumană şi supraumană, care trăieşte în alte lumi, în lumi eterice, vaporoase. El n-are nimic cu pământul pe care trăim noi, unde sunt lupte, pasiuni, zbuciumări şi aspiraţii. Aşa fiind, artistul nu are în vedere decât frumosul ideal, metafizic, transcendental, frumosul trăitor în mintea lui, pe care-l vede în ceasuri de sfântă inspiraţie şi care scapă vederilor muritorilor de rând.

Dacă nu cu vorbele astea, dar desigur cu fondul acesta discută metafizicul.

Noi, însă, care nu admitem dubla personalitate; noi, care ştim că artistul nu se poate lăsa deoparte pe dânsul nici atunci când concepe, nici atunci când creează; noi, care ştim că în fiecare operă tresare tocmai propria natură a artistului; noi, care ştim că suntem cu toţii rezultatele mediului în care trăim, susţinem că, în orice operă de artă, natura morală şi intelectuală a creatorului ei se arată la lumină. Mai mult, artiştii fiind naturile alese ale omenirii, ei sunt mai capabili de a primi impresiile, de a se emoţiona, de a suferi, şi, în acelaşi timp, lucrările lor vor reflecta tocmai adâncimea acestor impresii, emoţiuni şi suferinţe. În toate operele noastre, acela care trăieşte mai întâi suntem noi.

Mergând la absurd, s-ar putea zice chiar: ce însemnează artă fără tendinţe şi în acelaşi timp cu tendinţa de a face o operă frumoasă? Oare frumosul nu este el însuşi o tendinţă?

Şi aici ne lămurim. Nu-i vorba de a nu avea tendinţe, ci numai de a nu avea tendinţe sociale.

Perfect, în cazul acesta, trebuie să lămurim bine aceea ce credem noi. Niciodată n-ar putea susţine cineva că tendinţele sociale pot încăpea în orice operă. Nu. Aşa, poezia lirică este prin natura ei o operă intimă, individuală, personală; în ea se va descrie un sentiment individual, o mişcare de suflet în care ideile şi tendinţele sociale nu vor avea ce căuta. Natura artistului, ideile şi sentimentele lui vor tresări şi aci, desigur, dar inconştient, numai atâta întrucât artistul nu-şi poate şterge personalitatea lui în nici un fel de operă. Cântându-şi iubita, un artist o va cânta fie din punctul de vedere al frumuseţii, fie din al inteligenţei, fie din al ideilor comune amândorura — după cum artistul va fi un adorator al femeii-frumuseţe, al femeii-om ori al femeii-cetăţean. Dar, în nici un caz, lirismul nu se poate contopi cu un cântec social.

Există însă o altă artă, în care neapărat tendinţele sociale trebuie să apară: îndată ce opera de artă atinge viaţa socială, ea trebuie să aibă şi tendinţe sociale.

Din punctul acesta de vedere, arta pură, arta făcută pentru frumosul în sine, nici nu există, nici n-a existat. Nu cunoaştem exemplu în toată literatura în care, descriindu-se viaţa socială, autorul să nu fi avut şi o tendinţă socială. Ce este toată literatura în care se face apologia — romantică desigur, dar e tot apologie — a claselor stăpânitoare? Ce sunt regii buni şi înţelepţi pe care îi găsim descrişi? Ce sunt conţii şi marchizele, inteligenţi şi simpatici? Conştient sau nu, din toate aceste lucrări reiese o tendinţă socială.

Şi faptul e foarte natural. Trăind în mediul conţilor şi al marchizelor, făcând parte din clasa lor, simpatizând pentru dânşii şi scriind pentru dânşii, neavând dragoste pentru altă clasă şi neavând alte aspiraţii, artistul a trebuit să lase în opera lui să se întrevadă iubirea ori admiraţia pentru clasa conţilor şi a marchizelor.

De altfel, în privinţa asta, exemplele se pot lua de pretutindeni. Din cântecele oricărui artist reies ideile şi tendinţele lui sociale îndată ce el descrie viaţa socială. Poezia populară, opera marelui artist anonim care se numeşte poporul muncitor, ne arată, mai bine decât orice alt fel de artă, că artistul nu se poate dezbrăca de ideile lui sociale. Când poporul ne vorbeşte de iubire, el face lirism, de un alt gen decât al poeţilor noştri, dar tot lirism e.

Când însă se atinge de viaţa socială, atunci îndată el ne zugrăveşte aşa cum înţelege el nevoile, necazurile, năzuinţele ce-l agită.

Deschid cea mai modestă colecţie de poezii populare, aceea a lui Vasile Alecsandri, şi ascultaţi:

Frunză verde baraboi,
Mă-ntâlnii cu un ciocoi:
— Bună cale, măi rumâne!
— Mulţămim, ciocoi de câine!
— Măi mojice, tu eşti beat!
— Latră, ciocoi gulerat,
Că eu azi nici n-am mâncat.
— Măi mojice, mojic rău,
Las’ că mi te-oi drege eu
Când o veni biru greu.
—Alelei, pui de ciocoi!
De te-aş prinde la zăvoi,
Să-ţi dau măciuci, să te moi,
De piele să te despoi,
Ca să-mbrac cu pielea ta
Pistoalele şi flinta;
Vântul să nu le pălească,
Ploi să nu le ruginească,
Ochiul să nu le zărească!

Sau alta:

………………….
Dar-ar bunu Dumnezeu
Să umble şi plugu meu!
Din baltag să-mi fac eu plug,
Pistoalele să le-njug,
Ca să brăzduiesc ales
Unde-o fi crângu mai des;
Să trag brazda dracului
La uşa bogatului!

Sunt nevoit să fac o paranteză. Recitate de altul, versurile astea n-ar avea decât însemnătatea unei citaţii; spuse de mine, ele se pot interpreta într-un sens pe care nu l-aş dori. De aceea trebuie să spun că sunt departe de a împărtăşi vederi le exprimate în ele; căci, după noi, muncitorii trebuie să meargă pe alte căi
spre a-şi cuceri drepturile.

Dar am citat versuri le acestea numai ca să se vadă că ţăranu l n-a făcut niciodată artă pentru artă. Nenorocit, umilit, asuprit, el a făcut cântece din propria-i durere şi a căutat cu ele să-şi răcorească sufletul amărât, ori să se îmbărbăteze la luptă. A suferit mai mult din pricina ciocoilor şi a miliţiei? Aceste două nenorociri şi le-a spus şi-n versuri.

Ar trebui să cugete la aceasta toţi câţi ne vorbesc de farmecul poeziei populare şi fac în acelaşi timp apologia artei pentru artă.

De altfel, mulţi din apărătorii teoriei cu arta pură sunt inconştienţi. Când scriu, ei singuri fac artă tendenţioasă, fără să ştie.

Şi nu doar că acesta ar fi un merit al direcţiunii noi. De când e lumea — în tot cazul, de când o ştim — au existat asupriţi şi asupritori. Era firesc, dar, ca plânsul acestei omeniri suferitoare să se simtă şi în operele de artă. Cântecul de fericire al omenirii nu s-a scris încă pentru că omenirea n-a fost încă fericită.

***

Este însă o altă parte a chestiunii care trebuie atinsă, pentru că printre susţinătorii artei pentru artă există şi un element conştient de ceea ce face.

Am zis că arta trebuie neapărat să aibă tendinţe îndată ce atinge viaţa socială.

Ei bine, lupta împotriva tendinţelor în artă nu se arată decât atunci când apartendinţe mai înaintate decât ale stăpânitorilor.

Vroiţi un exemplu?

Burghezimea a început cu arta tendenţioasă. Voltaire, Rousseau, Diderot, produse ale ideilor mari care cutremurau lumea în cursul secolului trecut, au făcut arta cea mai tendenţioasă posibil. Ei au ajutat cu operele lor la izbucnirea şi triumful marii revoluţii, pentru că operele lor reflectau aspiraţiile burghezimii în luptă cu nobilimea. Atunci grozav convenea burghezimii arta tendenţioasă, arta ca factor revoluţionar. Voltaire, Rousseau, Diderot au fost sărbătoriţi de burghezime aşa cum poate puţini oameni au fost.

Azi însă, când burghezimea a triumfat, când şi-a atins aspiraţiile de clasă, ea se revoltă dac-aude de arta tendenţioasă! De ce? Nu din cauza principiului în sine, ci pentru că arta tendenţioasă începe să fie întrebuinţată de o altă clasă, pe care burghezimea o asupreşte, de clasa muncitoare… Negreşit, lucrul acesta nu poate conveni celor ce au triumfat. Burghezii sunt prea puţin metafizici acum ca să apere un principiu ce le face rău numai pe motivul că odinioară au fost partizanii acestui principiu.

Se întâmplă cu arta aceea ce se întâmplă cu grevele. A fost o vreme când burghezimea răguşea declamând: „Libertate! Egalitate! Fraternitate!” Pe atunci vorbele astea aveau ceva magic, ele erau sfinte pentru burghezi, care le luaseră ca deviză. Nu triumfaseră în lupta lor de clasă. Dar de când au triumfat şi-au schimbat vocabularul, înlocuindu-l cu „libera concurenţă, libertatea… exploatării, laissez faire”. Erau bune revoltele burgheziei împotriva nobilimii; dar muncitorilor nu li-i iertată nici greva, de vreme ce acum greva este dăunătoare burgheziei!

Acesta este adevărul. Criticii burghezi — vorbesc de cei conştienţi de nevoile clasei lor — nu se revoltă împotriva tendinţelor, ci împotriva unor anume tendinţe. Dacă-i auzim strigând: „Artă pură, artă pentru artă, transcendentală, impersonală… impermeabilă”, pricina este că cele mai multe tendinţe ce se arată acum în artă sunt tendinţe antiburgheze.

Altfel, chiar azi le convin unele tendinţe şi le încurajează. Câte opere de morală burgheză, câte opere pline de apologia stăpânitorilor şi a burghezismului nu sunt încurajate, lăudate şi premiate de oficialii burghezimii! În prima linie nu uitaţi istoria oficială, care este cea mai tendenţioasă operă posibil!

***

Aşa pusă chestiunea, ea se simplifică. Nu mai este vorba să ştim dacă arta trebuie sau nu să aibă tendinţe, ci numai ce anume tendinţe trebuie să aibă.

În privinţa aceasta, ar fi ridicul să dăm legi sau reţete literare. Nu-i vorba nici de una, nici de alta. De aci încolo nu se pot emite decât simple păreri.

Regula generală însă, principiul artei însăşi, iată-l:

Din momentul ce artistul nu dă în opera lui decât propria lui personalitate, care la rândul ei este oglinda mai ales a mediului ce-l înconjoară, dacă voieşte ca opera lui să nu fie falsă, şi, deci, neartistică, trebuie să lucreze conform ideilor şi simţirilor lui. Voind să susţină o anume temă, pe care n-o simte ori în care nu crede, el va face operă searbădă. Şi atunci nu numai că procedeul va fi fals, dar nu va putea produce o operă de valoare, o operă artistică.

Cea dintâi condiţiune a unei creaţiuni artistice este ca ea să fie văzută clar, să fie adânc simţită de creatorul ei.

Pe de altă parte, menirea artei trebuie să fie şi aceea de a face să pătrundă în sufletele altora impresiile pe care le-a simţit artistul.

Aci chestiunea e limpede: frumosul în sine, de sine stătător, mai presus de ideile şi de idealurile noastre, nu există. Fără să vroim, judecata noastră despre alţii, ca şi despre lucrările lor de artă, atârnă de educaţia noastră morală şi intelectuală mai dinainte făcută.

Aceea ce poate pasiona pe un proletar, cum ar fi, de pildă, zugrăvirea nenorocitei lui stări, va lăsa rece pe un burghez, care nu va vedea în aceasta decât o lucrare absolut în contradicţie cu tot modul lui de a gândi şi de a trăi.

Şi-n cazul acesta trebuie să ştim cui ne adresăm. O altă întrebare însă se iveşte: poate, oare, artistul, om ca toţi oamenii, cu aceeaşi organizaţie nervoasă ca noi toţi, să rămână rece la tot ce se petrece-n juru-i? Când vede sumedenia de nedreptăţi care apasă asupra unora, poate el să nu ajute, cu aceea ce poate, la stingerea acestor nedreptăţi?

Tocmai aci se arată imposibilitatea artei pentru artă. Şi istoria dezvoltării artistice este martoră ca să ne spună că toţi artiştii mari, toate naturile alese au fost, în acelaşi timp, oameni care nu numai că au înţeles ideile mari ce frământau epoca lor, dar s-au pus în curent cu ele şi le-au ajutat.

Aceasta a făcut chiar puterea operelor lor. Căci, pentru ca o lucrare de artă să ne impresioneze adânc, una din condiţiunile principale este şi aceea ca ea să ne reprezinte un adevăr. Ce aţi zice despre un artist care, trăind în mijlocul unei societăţi corupte, s-ar apuca să ne zugrăvească societatea aceea ca un ideal de societate, plină de castitate, plină de sentimente generoase?

Fără-ndoială, lucrarea lui fiind întemeiată pe o minciună, ne-ar impresiona într-un mod neplăcut şi ar pieri.

Acelaşi lucru cu un artist care, trăind într-o vreme de exploatare nemiloasă a omului de către om, ne-ar zugrăvi armonia îngerească a claselor sociale.

Mai mult, societatea actuală este aşa de frământată de luptele dintre clase, aşa de preocupată de mizerii şi de asupriri, încât orice operă de artă care ar avea un raport cu viaţa socială şi ar trece peste luptele acestea este menită să dispară, să ne lase reci; pe când artistul care înţelege vălmăşagul acestui război şi care intră în el, aducând în producţiile lui nota adevărată şi plină de sentimente largi, altruiste, este artistul iubit.

Să lămurim printr-un exemplu deosebirile dintre un artist „pentru artă” şi unul tendenţios.

lată doi artişti. Amândoi merg la ţară. Şi unul şi altul văd o casă ţărănească în mijlocul unei câmpii, şi unul şi altul o descriu. Presupunem, fireşte, că amândoi ar avea acelaşi talent, numai concepţiile le-ar fi diferite.

Ascultaţi cum arta pentru artă va descrie bordeiul ţăranului:

„Am fost ieri la ţară… în mijlocul câmpiei, o căsută ţărănească părea locuinţa unui poet retras de zgomotul lumii.

Ce linişte binefăcătoare respiră acel palat rustic! Desigur, înăuntru locuitorii trebuie să fie fericiţi. Viaţa lor senină, ca cerul albastru care-i scaldă într-o atmosferă de pace, este mai fericită decât viaţa regilor… Desigur, painjenii, aceşti oaspeti ai singurătăţii, îşi torc reţelele lor fine ca nişte gânduri de artist.

Se aude o gârlă povestind de liniştea şi fericirea vieţii pastorale… Acolo aş vrea să stau un secol, căci numai acolo viaţa trece lină, ca râul ce şopteşte, ca nourii tăcuţi, ca luna de pe cer”…

La rândul lui, artistul pătruns de mizeria ţăranului va descrie aceeaşi casă în alt chip:

„Am fost ieri la ţară… în mijlocul câmpiei bogate o căsută tărănească părea, umilită şi aproape în ruină, o vizunie de fiară. Mi-am adus aminte de Tantal, cufundat până în gât în bucate şi blestemat să nu se atingă de ele.

Am intrat. Şi am simtit în mine o revoltă adâncă în mizeria acelui bordei. Am văzut feţele alea bolnave, zdrobite de muncă şi de pelagră, şi am înteles ce crudă ironie sunt toate operele care ne cântă de liniştea şi fericirea vieţii pastorale… În fiecare colţ rânjea figura amarnicei mizerii…

De afară se auzea gârla, povestind durerea şi amarul ţăranului robit de veacuri.

Şi am plecat cu sufletul îndurerat… Pentru voi, nenorocite victime ale muncii, toată frumuseţea firii nu-i făcută decât ca să vă zugrăvească mai negru viaţa de necazuri!”

Şi acum, închipuiţi-vă că amândoi artiştii ar merge să citească ţăranilor bucăţile lor. Care va fi impresia ce va lăsa unul şi care aceea pe care o va lăsa cellalt?

Vedeţi, pe când artistul cu arta pentru artă nici nu se coboară înlăuntrul mizeriei din colibă — căci arta pură e mai presus de nevoile noastre — cellalt merge să-şi caute inspiraţia tocmai în fundul bordeiului, acolo unde sufăr şi plâng nenorociţii.

Pe când artistul transcendental se impresionează de painjeni şi nu cugetă la fiinţele omeneşti, artistul tendenţios vede mai lesne durerea acelor iloţi sfâşiaţi de un trai amar, de o nedreaptă orânduire!

Spuneţi acum, care din aceste opere merită mai mult să trăiască? Spuneţi, care ne va impresiona mai adânc? Care va vieţui mai mult?

Răspunsul l-au dat aplauzele dv.

S-ar părea că e cu neputinţă ca un artist sa rămână aşa de nepăsător la tot ce se petrece-n juru-i, să nu se pasioneze de luptele dintre clase. Cu toate acestea, v-aş putea da un fapt foarte caracteristic.

După mulţi literaţi, Théophile Gautier a fost unul din cei mai mari poeţi ai Franţei; sunt unii care îl socotesc chiar mai mare decât Musset şi decât Victor Hugo. Neîndoielnic, el a fost un mare maestru al formei, un mare artist, şi nu pe nedrept Baudelaire îl numea „l’impeccable magicien ès-lettres françaises”. Ei bine, Théophile Gautier n-a pasionat niciodată decât un cerc restrâns, un cenaclu. Astăzi, câţiva ani de la moartea lui, el este citat mai mult ca o curiozitate literară, ca un exemplu până unde poate ajunge perfecţiunea formei.

Ce a făcut Théophile Gautier pentru ca să merite atâta nebăgare-n seamă atât din partea contemporanilor săi, cât şi din partea posterităţii?

Marele poet a fost unul din cei mai valoroşi reprezentanţi ai artei pentru artă. Nepăsător la tot ce se petrecea împrejurul lui, el a fost tipul cel mai perfect al omului fără nici un ideal social.

La 1871, în vremea represiunii Comunei din Paris, Théophile Gautier scria Tableaux de Siège. Pe când Parisul era în flăcări, pe când armatele versailleze se dedau la cel mai înfiorător măcel pe care îl cunoaşte istoria contemporană, pe când burghezimea setoasă de sânge îşi asigura domnia prin îngrozitoare crime de care o lume întreagă s-a cutremurat, Théophile Gautier studia Parisul din punctul de vedere al artei pentru artă. Nici sângele care roşea pavelele, nici ţipetele victimelor, nici agonia atâtor morţi sub loviturile armatei brutale, nimic nu încreţea fruntea poetului. Nepăsător, înarmat cu o seninătate de cuget uimitoare, el trecea printre cadavre ca o umbră nesimţitoare; în inima acestui artist burghez nici o suferinţă nu găsea ecou, nici un glas omenesc nu vibra. Mamele despărţite de copii, pruncii puşi în ţeapă, bătrânii ucişi — poate de copiii lor — în şanţuri, un oraş întreg transformat într-o vastă şi groaznică măcelărie de oameni, toate astea nu meritau onoarea unei lacrimi, munca unui rând scris; toate astea erau nişte teme mai puţin artistice decât aspectul unei colonade…

Vă mai miraţi de ce a pierit aşa de iute impecabilul maestru al formei? Dar în ce opera lui se adresează inimilor noastre pentru ca şi inimile noastre s-o poată păstra?

Cunosc însă o altă operă, mai puţin impecabilă, dar care a rămas tocmai pentru că vorbeşte tuturor celor asupriţi. Este o bucată de muzică, nu o capodoperă, la auzul căreia se cutremură şi se înflăcărează şi azi popoarele de la o margine la alta a lumii, pentru că este ca un strigăt de raliare a umiliţilor. Ea trăieşte, ea va trăi cât timp vor exista apăsaţi, cât timp vor fi revendicări de făcut. Este Marseilleza!

Din punctul de vedere al artei pure, asemănarea nici n-ar trebui făcută. Şi totuşi, dacă lăsăm deoparte concepţiile clasice asupra artei şi prejudecăţile noastre culturale în privinţa asta, lucrul ni se arată ca foarte natural. Căci este aşa de firesc să ne emoţioneze mai mult aceea ce ne priveşte mai de aproape, aceea ce se atinge de necazurile şi de dorurile noastre, încât pe nimeni nu trebuie să mire judecata populară asupra unei opere aşa de populare!

Mai la urmă, ne uimeşte părerea aceasta a artei pentru artă. Ce poate fi această artă de sine stătătoare şi de sine trăitoare, care nu se coboară pe pământ între noi oamenii, care trăieşte mai presus de tot ce ne agită şi ne tulbură pe noi, care nu ţine în seamă cele mai vii şi cele mai sfinte aspiraţii ale noastre şi care totuşi ne cere s-o privim, s-o admirăm, să ne închinăm ei? Cine este acest zeu transcendental, care pluteşte deasupra noastră, pe care nimic nu-l mişcă şi căruia ni se cere să-i facem jertfă de toate sentimentele noastre?

O lume întreagă suferă, o lume întreagă plânge ori se zbate în lanţuri de robie, şi iată că ni se arată o lumină care nu ne atinge şi căreia ni se spune că trebuie să ne închinăm. Cum! Să lăsăm noi deoparte lupta asta uriaşă, idealul către care de veacuri tinde omenirea, să ştergem cu buretele istoria frumoasă a luptelor noastre şi să ne aţintim privirea către un Ideal care nu vorbeşte decât fanteziei?

Mi se pare că este aşa de utopică şi aşa de puţin normală cererea asta, încât ea nu va atrage niciodată mulţi adepţi. Se vor găsi, desigur, întotdeauna câţiva blazaţi sau câţiva utopişti care să cânte arta pentru artă; dar numărul lor va descreşte întruna, ei vor face tot mai mult gol în jurul lor, vor rămâne din ce în ce mai izolaţi, ne vor fermeca din ce în ce mai puţin, şi omenirea va trece înainte, călcând peste visurile lor sterpe, cu ochii către alt ţel, mai frumos, mai generos, mai uman.

Iar în ziua când noi vom atinge Idealul, pentru care vom fi luptat atâta şi vom fi făcut atâtea jertfe; în ziua când acest mare Ideal social va fi o realitate, ne vom aduce cu drag aminte nu de aceia care au urmărit frumosul impersonal şi transcendental, ci de adevăraţii artişti ai omenirii, de aceia care au ajutat cu arta lor la sfârşirea vechilor crezuri şi nedreptăţi, la întemeierea lumii noi!

***

Am arătat pân-acuma că se pot împărţi în două categorii aceia care susţin arta pentru artă; mai întâi, aceia care au conştiinţă că tendinţele noi ce se manifestă în artă sunt în vremea noastră tendinţe antiburgheze, şi al doilea, aceia care sunt pur şi simplu nişte victime ale răposatei estetice metafizice.

Cei dintâi — mai totdeauna critici, iar nu artişti propriu-zişi — dându-şi seama că arta poate fi un factor social foarte puternic şi că ea poate astfel înrâuri pentru transformarea societăţii burgheze, ne predică arta pentru artă numai ca să distragă atenţia mulţimii de la lupta de clase. Aceştia sunt adevăraţi burghezi conştienţi, cărora li se pare că au găsit un mijloc atrăgător spre a depărta pe muncitori de la idealul lor de clasă. Cu ei lupta nu se poate pune pe tărâmul estetic, pentru că ei au, ca şi noi, credinţa că artă pură nu există, dar caută, pur şi simplu, să ne ia din mână o armă de luptă socială.

Cei de-al doilea, victimele unei estetici dispărute, fac artă cu tendinţe fără să-şi dea seama. Ei cred că sunt foarte impersonali şi foarte netendenţioşi pentru că nu pun cu intenţie tendinţele în lucrările lor. Dar ce sunt toate romanele moderne în care se descrie viaţa proletarilor? Dar ce sunt toate romanele în care ni se arată corupţiunea şi degenerarea fizică şi morală a clasei de sus? Nu sunt ele cea mai puternică armă de luptă a celor asupriţi? Nu sunt ele cea mai vie dovadă că arta pentru artă nu există decât în imaginaţia câtorva inşi, conştienţi au inconştienţi de ceea ce fac? Evident că da.

***

Din nenorocire pentru artă, trebuie, însă, să constatăm un alt fenomen, de astă dată un fenomen întristător.

Neputând susţine arta cu tendinţe reacţionare, pentru că nu se vor găsi mulţi artişti adevăraţi care să se arunce pe asemenea cale, s-a inventat arta pură, arta pentru artă. Tribunele oficiale, şcolile oficiale, revistele oficiale, toate ne predică această artă de sine stătătoare.

Atunci… s-au găsit mulţi care, văzând că aceasta e teoria în vază la cei de sus, s-au repezit să o susţină. Arta pentru artă slujeşte acestora ca o scară spre a ajunge la onoruri, ca un mijloc de a se pune bine cu cei mari.

Şi ne-am pomenit deodată cu o droaie de lipsiţi de talent, artişti fără artă, care s-au făcut apostolii artei pentru artă, când toată arta lor este arta de a se urca prin agăţare.

În mijlocul lipsei de caractere în care trăim, oficialitatea încurajând tot ce convine principiilor ei, n-a fost greu să se înjghebeze o sumă de nulităţi care să devină predicatorii teoriilor iubite de clasa dominantă.

Este de ajuns să faci la minister o hârtie prin care să declari că vei combate socialismul şi tendinţele sociale în artă, ca, oricât de nul ai fi, să ţi se acorde imediat dreptul de a ţine un curs la Universitate, pentru… luminarea tinerimii şi salvarea ei de ideile subversive…

Este de ajuns apoi ca, sub pretext de artă senină şi eterică, să faci o operă insipidă, în care poenele să fie misterioase, pentru ca oficialii să-ţi acorde misterul unui Bene-merenti…

Făcut-ai, în fond, artă pentru artă? Deloc! Ba mai mult decât atâta, ai făcut numai tendinţe, fără să faci artă… însă, precum spuneam, burghezimea nu mai e metafizică; ea nu ţine la un anume principiu inviolabil; fie oricât de tendenţioasă arta, ea o încurajează dacă acele tendinţe îi convin, chiar când arta e cu desăvârşire exclusă.

Pentru pseudoartiştii aceştia — fructe nenorocite ale societăţii actuale — nimeni nu-şi va pierde vremea să facă teorii. Pentru ei s-au făcut odată nişte versuri care-i caracterizează de minune:

Când vezi crucea pe o casă, ştii că este de vândut;
Dar la oameni, însemnează că vânzarea s-a făcut!

***

Să ne oprim însă un moment la aceia care sunt de bună credinţă, care cred de bună seamă că arta nu trebuie să aibă nici o altă menire pe pământ decât aceea de a fi frumoasă, precum este frumos diamantul, cu toată inutilitatea lui. Sunt între ei oameni care ar putea produce lucrări de o mare însemnătate socială, lucrări care, nu numai prin valoarea lor artistică, dar şi prin tendinţa lor socială, să fie nişte factori puternici în mersul progresiv al omenirii. Totuşi, închişi în cercul strâmt al câtorva formule clasice, ei fac nişte opere pieritoare, a căror valoare se apreciază numai în rândurile câtorva adepţi, admiratori ai frumosului în sine.

O chestiune morală se impune. Dacă aceşti artişti ar face parte din clasa celor ce stăpânesc, datoria lor de a veni să ajute pe cei ce suferă ar fi o datorie metafizică, fiind dat că li s-ar cere să lupte pentru o clasă străină lor.

Dar faptul real este că mai toţi artiştii de acum sunt proletari intelectuali. Adeseori ei simt într-înşii toată revolta clasei lor, inima le este plină de compătimirea cea mai adâncă pentru semenii lor, în sufletul lor vibrează durerea clasei întregi din care fac parte. Şi dacă aceasta nu se dă pe faţă în operele lor de artă, cauza principală este tocmai aceea că se înfrânează pe cât pot, pentru ca să nu izbucnească. Ei se tem să nu confunde nişte idei sociale cu ideea artistică, ei se tem ca operele lor să nu fie excluse de către aceia care dau tonul în literatură, ca şi în politică, se tem, în fine, să nu fie excomunicaţi.

În cazul acesta, chestiunea morală de care vorbeam e următoarea:

Trebuie oare ca artistul, pentru un motiv de o ordine cu totul neartistică, să-şi stăpânească revolta care clocoteşte-ntrînsul şi să dea naştere unei opere searbăde atunci când ar putea crea lucrări care să-nsemneze enorm în marea luptă dintre oameni? Este oare moral ca un om care simte nedreptăţile lumii, aşa cum lumea e organizată astăzi, să pună frâu celor mai sfinte şi celor mai generoase aspiraţii ale lui numai de teama de a nu fi exclus de către cei ce cârmuiesc?

Atunci care este deosebirea între un artist, căruia i se presupune o inimă mai largă şi o mai distinsă sensibilitate, şi un nenorocit oarecare, căruia nu-i e permis să cugete şi să se manifeste în voie?

Suprema laşitate în lupta pentru trai este să dezertezi din luptă. Şi dacă firilor neputincioase, bicisnice, deprinse cu înjosirea le scuzăm toate concesiile, nu putem face aceasta şi pentru artişti. Este pentru dânşii o datorie sfântă de a da drum liber simţirilor ce-i însufleţesc, de a se lăsa călăuziţi de sentimentele cele mai sincere şi cele mai generoase ale inimii lor. Admirăm pe un necunoscut, admirăm pe un muncitor care-n faţa mizeriilor, a asupririlor şi a celor mai grele ameninţări nu-şi pleacă fruntea, şi iată de ce nu putem lăsa pe artist să cadă pradă unei ridicule temeri. Există opere mari de artă, opere care se citează de secole şi care vor rămâne încă multă vreme, opere care au fost scrise tocmai în mijlocul celor mai crude prigoniri şi-n care artiştii au pus toată revolta lor împotriva prigonitorilor.

Pentru ce credeţi că au trăit atâta şi continuă să trăiască aceste lucrări?

Nu-i numai motivul moral, dar şi cel pur artistic. Evident că admirăm în creatorul lor pe omul care a ştiut să rămână hotărât în mijlocul greutăţilor şi al primejdiilor prin care a trecut; dar în acelaşi timp ele ne sugerează admiraţia şi prin puterea artistică de care sunt pline.

Căci, dacă este adevărat că una din cele dintâi condiţiuni a unei lucrări de artă, ca să ne cucerească sufletul, este şi aceea ca artistul să o fi simţit mai întâi el, atunci desigur că nici o lucrare nu poate fi mai simţită decât aceea în care autorul a pus fâşii din propria lui viaţă, zbuciumul sufletului lui însuşi în ceasuri de restrişte; atunci desigur că autorul ne va transmite şi nouă, prin opera lui, tot ce l-a încălzit, tot ce l-a emoţionat, tot ce l-a zguduit pe el… Şi când noi înşine vom fi în situaţia lui, când adică durerea, revolta sau aspiraţiile lui vor fi durerea, revolta sau aspiraţiile noastre, natural că emoţiunea va fi mai mare, vom plânge sau vom tresări, cum a plâns ori cum a tresărit artistul!

Este dar şi un punct de vedere pur artistic, care exclude arta pentru artă, care îndeamnă pe artist să ne zugrăvească tocmai acele nenumărate şi adânci furtuni din sufletul nostru, al tuturora.

Generalizarea aceasta a pasiunilor este ceea ce face tăria unei opere de artă. Cu cât vor fi mai mulţi aceia cărora li se adresează lucrarea ta, cu cât adică vei pătrunde nu în inima unui individ, ci în a unei întregi şi numeroase clase, cu atâta opera ta va avea mai mulţi admiratori, va robi mai multe inimi.

Şi aci este tocmai secretul pentru ce poezia lirică a trăit, trăieşte de veacuri şi va trăi în veci de veci… Oricât ar fi de personală, ea are darul să mişte mii şi milioane de oameni, pentru că milioane sunt cei ce iubesc… De câte ori nu am plâns cu toţii pe nişte pagini triste, în care o inimă plângea! Şi am înţeles cu toţii patima celui nenorocit, pentru că toţi am trecut sau trecem printr-o situaţie analoagă. Mai mult decât atâta, de ce nu ne mai farmecă romantismul şi-i preferăm câteva strofe, adeseori naive, dar pline de realitate?… Pentru că romantismul e o simplă fantezie care poate varia în sutimi de mii de feluri, după bogăţia de imaginaţie a fiecăruia; pe când realitatea suntem noi toţi, cu mici variante, dar mai totdeauna aceeaşi… lar lirismul ce se revarsă din naivitatea aparentă şi aşa de tristă a strofelor, în care nu sunt nici comparaţii cu zefirul, nici asemănări cu zeiţele, e mult mai dureros pentru noi decât toate romantismurile care pot fi meşteşugite, dar niciodată patrimoniul inimilor tuturor…

Ei bine, de ce numai în poezia lirică să se vadă sinceritatea asta atât de fermecătoare? Pentru că îndată ce trecem de la analiza unui suflet la analiza mai multora, la analiza unei clase întregi, să ne schimbăm procedeul? Pentru ce două sisteme cu desăvârşire opuse unul altuia?

Faceţi acelaşi lucru şi în arta socială: lăsaţi să se vadă în operele voastre aceea ce simţiţi, fără preocupări meschine că veţi fi excomunicaţi ori că nu vroiţi să intraţi într-o anume direcţie.

Realitatea înainte de toate.

Şi aci este locul unei mici explicări. Se atribuie artei tendenţioase ideea că ea vroieşte să dea nişte anume teze, nişte reţete literare, în conformitate cu care să se producă tot ce se produce. Ni se impută că vroim cu orice preţ ca toţi artiştii să descrie mizeria, coliba nenorocitului şi aşa mai departe. Este aci o mică neînţelegere. Niciodată noi n-am afirmat aceasta; niciodată noi n-am spus acelora care găsesc că societatea actuală este un ideal de organizaţie socială că trebuie să facă opere de artă în conformitate cu vederile noastre politico-sociale. N-am spus aceasta pentru că ar fi şi metafizic, şi antiartistic.

Artistul vede prin prisma lui personală şi redă impresiile primite prin modul lui personal de a reda. Cine ar fi acela care să ceară unui idealizator al câmpiilor să idealizeze fabricile? Sau cine ar putea cere unui om care vede în civilizaţia actuală un progres enorm faţă cu starea de lucruri din veacul ce s-a stins să ne cânte trecutul şi frumuseţile lui? Aceasta ar însemna să cădem tocmai în greşeala metafizicilor, care cred că artistul se poate dezbrăca de personalitatea lui ca de ceva care nu face parte integrantă din individualitatea lui, dintr-însul… Tocmai metafizicii întrebuinţează procedeul acesta. Ei spun artistului:

„Tu trăieşti pe pământ, în mijlocul oamenilor, vezi luptele lor, sfâşierile dintre dânşii, asişti la spectacolul războiului dintre clase, vezi pe unii pierind de inaniţie, iar pe alţii de indigestie; cu toate astea, fii nepăsător la toate durerile acestea, rămâi cu mintea într-o lume impersonală; iar dacă toate luptele acestea îţi ating sufletul, tu lasă-ţi acasă acest suflet în momentul creaţiunii artistice, fii adevărat artist, adevărat meşteşugar, fără idei şi fără pasiuni, fă artă… pentru artă, nu pentru oameni!”

Contrariu acestor sfaturi, noi zicem: scrieţi aceea ce sufletul vostru simte.

Şi tocmai aci se vede cât este de ştiinţifică şi de omenească concepţia tendenţioniştilor. Împărţind pe artişti în clase sociale, noi ştim că fiecare are, în majoritatea cazurilor, ideile şi aspiraţiile clasei din care face parte. Şi de aceea nu vom spune niciodată omului încântat de ordinea actuală de lucruri: cântă-ne puţin şi mizeria muncitorilor.

Noi ne adresăm artiştilor-proletari şi le zicem:

„Dacă mizeriile şi necazurile clasei voastre vă ating, şi pe voi; dacă în inima voastră poate intra durerea clasei din care faceţi parte, atunci nu vă îngrijiţi nici că veţi fi excomunicaţi din Parnasul oficial, nici că nu veţi putea mişca pe cei ce nu se mai mişcă de nimic. Daţi-vă toată inima şi cugetul întreg în operele de artă, ridicaţi-vă mai presus de preocupările înguste, meschine şi neartistice, căutaţi ca între simţirea şi între lucrarea voastră să nu fie contradicţie, şi atunci veţi fi făcut o lucrare însemnată, veţi fi făcut adevărată artă… lar opera voastră va trăi, pentru că în ea vor fi întrupate simţirile voastre, simţirile noastre”…

Şi cum suntem încredinţaţi că este dreaptă cauza socială pe care o apărăm, iar, pe de altă parte, nu toţi artiştii proletari înţeleg dreptatea acestei cauze, noi nu le spunem să apere o cauză pe care n-o înţeleg, nu le spunem s-o apere pentru că aşa vroim noi, ci îi îndemnăm să intre de aproape în cercetarea relelor de care ne plângem. Când ei vor înţelege dreptatea acestei cauze, când se vor pătrunde de toate problemele care zguduie omenirea de veacuri şi care aşteaptă o soluţie; când în inima lor vor încolţi aceleaşi doruri care îşi găsesc loc în inima noastră, este neîndoielnic că vor veni să lupte cu noi. Şi atunci nu vor face simple lucrări cu tendinţă, ci lucrări a căror tendinţă e adânc intrată în judecata şi-n inima lor…

De altfel, nimeni nu va tăgădui că arta socială este menită să mişte şi să aprindă mai mult decât o artă al căreia scop e pur şi simplu să fie o jucărie frumoasă.

De ce oare un tablou care ar reprezenta un colţ de pădure, o bucată de cer ori o petrecere la un castel ar fi mai artă decât unul în care ni s-ar zugrăvi un bordei pustiit, o suferinţă omenească, o mizerie adâncă? Înc-o dată, comparaţiile nu se fac decât la talente egale. Dar pe când cele dintâi tablouri ne vor distra un moment ochiul, ne vor face să visăm o clipă, cele de-al doilea ne vor face să gândim sau să suferim, vor naşte-n mintea noastră o lume-ntreagă de idei, ne vor arăta cât e de nedreaptă şi de crudă realitatea orânduirii de azi.

Şi, dacă valoarea lucrării stă în raport cu cantitatea de emoţiuni ce va descărca, atunci desigur că tablourile acestea sociale, cu tendinţe, vor fi pentru noi de o sută de ori mai merituoase. Ele nu vor fi o jucărie, ci o armă…

***

Societatea actuală trece prin nişte frământări uriaşe. Luptele ce se dau în mijlocul societăţii nu puteau să nu aibă o puternică înrâurire şi asupra artei. Alături cu toate curentele politice şi sociale ce se formează în focul astor lupte, se alcătuiesc şi curentele artistice, tocmai ca o dovadă că arta nu poate scăpa de influenţa ideilor ce domină o epocă.

Astfel, vedem o literatură entuziastă, gata să ne zugrăvească păcatele clasei stăpânitoare şi să-ndemne la luptă pe cei asupriţi; o literatură pesimistă şi nevrozată, care nu vede mântuirea decât în moartea vieţii, şi, în fine, o literatură decadentă, întocmai cum se petrec lucrurile şi-n ordinea imorală.

Să insistăm puţin asupra literaturii decadente, pentru că ea este adevărata expresiune a artei pentru artă.

De unde vine ea şi care-i sunt cauzele?

Originea ei ar putea fi căutată mai întâi în lipsa de curaj a unor artişti de a intră în luptele sociale. Vroind să fugă de aceste lupte, vroind să nu se expună nenumăratelor greutăţi şi jertfe pe care le cere un război aşa de aprig, ei se retrag în frumuseţea formelor artistice.

În fond, decadenţa nu-i altceva decât degenerare. Alături cu decadenţa morală creşte şi aşa-numita decadenţă artistică.

În ce consistă, în adevăr, arta decadentă? Caracteristica ei este pustiul de idei, pe care se aşterne nemilostivul potop de vorbe. Când artistul vroieşte să fugă de analiză, de cercetarea amănunţită a relelor sociale; când el evită să ia o parte sau alta în luptă, ce-i mai rămâne de atacat? Îi rămâne forma, îi rămân cuvintele.

Fără îndoială, nu trebuie să facem confuziunea de a crede că frumuseţea formelor implică numaidecât decadenţa artistică; aceasta ar fi negaţiunea artei însăşi. Şi toată lumea ştie că toate operele geniale, acelea care trăiesc de veacuri, au avut întotdeauna această mare însuşire de a uni laolaltă, de a armoniza fondul cu forma.

Dar aceea ce desparte pe decadenţi de artiştii adevăraţi este faptul că ei exclud cu desăvârşire primul factor — fondul — sacrificând totul formei. Decadentul porneşte de la ideea că arta nu trebuie să fie o utilitate socială, el consideră utilitatea ca o proză vulgară şi caută să facă din arta lui un nimic dulce. Natural, cel mai bun mijloc de a nu fi util este acela de a renunţa cu desăvârşire la fond.

O dată lipsit de unul din cei doi factori, care la artiştii adevăraţi sunt nedespărţiţi, forma va suferi o adevărată tortură. De aci vine jongleria uimitoare a vorbelor, împerecherile ciudate de cuvinte, căutarea expresiilor celor mai ciudate, tot canonul acela oribil pe care-l vedeţi în operele decadente.

Se înţelege, decadentul nu va recunoaşte niciodată că, în fond, arta lui este ori laşitatea de a lua cuvântul în luptele sociale, ori incapacitatea de a se pătrunde de problemele care bat la poarta veacului în care trăieşte. Avem în noi, instinctiv, pornirea de a ascunde întotdeauna propria noastră laşitate sau degenerare.

Şi cum o mărturisire sinceră ar însemna pieirea, decadentul va arunca din înălţimea, sau, mai bine, din coborâşul lui, o sumă de teorii, prin care va căuta să se justifice, să ne convingă şi pe noi că ceea ce face el este artă adevărată.

Cu toate astea, lumea, prozaică precum o ştim, continuă a crede că Parnasul decadenţilor e un simplu spital, mai prozaic, în definitiv, decât ceea ce decadenţii numesc proză. Operele lor, simple scamatorii literare, au stârnit un moment curiozitatea admiratorilor de lucruri extraordinare; dar azi nici nu ne minunează, nici nu ne supără: trecem pur şi simplu pe lângă ele, ca nişte oameni grăbiţi, care n-au timp să se oprească la scamatorul din drum…

În ordinea morală, spiritismul — în ordinea artistică, simbolismul. Oameni incapabili de a se încălzi pentru ideile mari ale veacului în care trăiesc şi care, pierzându-şi busola, dau fuga să dezlege întrebări transcendentale, se aruncă în aceea ce ei numesc spiritism…

Oameni incapabili de a-nţelege problemele sociale şi de a se însufleţi pentru ideile generoase care entuziasmează o lume, se aruncă în simbolism.

În unii, ca şi-n alţii căutaţi germenul degenerescenţei.

Graţie acestor concepţii nepământeşti, nefireşti asupra artei, asistăm la literatura asta fără vlagă, care nu emoţionează pe nimeni, care nu spune nimic inimilor noastre şi a căreia unică pretenţie este aceea de a fi originală.

Nici nu putea fi alt rezultat. Fugind de orice idee, scăparea trebuia să fie fatal într-un abuz de formă ciudată. Aşa pentru dânşii sunetele sunt… colorate, iar privirea obiectelor le produce intuiţii auditive. Nu am la mine documentele necesare, că v-aş putea cita o mulţime de dovezi, care numai pentru normalitatea decadenţilor nu pledează. Mi-aduc aminte că am citit undeva, nu ştiu unde, descrierea unui salon. Autorul nu avea alte impresiuni de acolo decât că „mobilele scoteau nişte sunete colorate ca o simfonie albastră a infinitului”…

Fără îndoială, e original!! Dar de asemenea originalitate să ne ferim, căci e primejdioasă.

Şi când mai toate operele decadenţilor sunt de felul acesta, când oamenii aceştia nu gândesc şi nu produc nimic care să ne poată pasiona, cum vroiţi ca producţiunile lor să nu dispară?

În mijlocul frământărilor şi luptelor noastre, în mijlocul acestui teribil război social, în mijlocul nesiguranţei în care trăieşte societatea întreagă, cine are vreme să adâncească aceste extraordinare împerecheri de vorbe, aceste cugetări pe care niciodată omul normal nu le va avea?

Societatea trece înainte, lăsând în urmă curiozităţile acestea artistice, care nu prezintă nici un interes superior pentru noi toţi. Singuri specialiştii, aceia care se îndeletnicesc cu studiul tuturor anormalităţilor şi degenerescenţelor, le vor lua în cercetare. Dar nu pentru a studia operele înseşi, ci pe autorii lor.

***

În mijlocul acestor dezerţiuni de la lupta socială, dezerţiuni ascunse din partea artiştilor sub pretextul artei pentru artă, o întrebare se impune pentru artiştii care fac parte din clasa proletariatului: care este rolul, care este datoria lor?

În admirabila sa conferinţă asupra Crizei morale, d. profesor Dumitrescu-laşi dădea un sfat pe care nu l-am putea urma. D-sa zicea că atunci când vedem contradicţiile dintre aspiraţiile noastre şi dureroasa realitate actuală a lucrurilor, aceea ce ne rămâne de făcut este să ne retragem la munte, pentru ca de acolo să avem orizonturi întinse, să nu fim supăraţi de nici un obstacol ce s-ar pune vederilor noastre.

Domnilor, sfatul excelentului profesor universitar este aproape sfatul unui sceptic, în tot cazul o declaraţie de slăbiciune.

Dintru-ntâi, dacă am lua muntele în înţelesul cel comun, am vedea întâmplându-se fenomenul următor: presupuneţi că ne-am retrage la munte cu toţii cei ce vedem reaua stare actuală. Ce s-ar petrece atunci? Neavând nici unul curajul de a rupe cu tradiţiile — pentru că nu ştim decât să fugim, iar nu să luptăm — am duce cu noi toate păcatele orânduirii de azi, de care nu vom fi ştiut să ne scuturăm. Şi ne-am pomeni cu aceeaşi organizaţie de care am vroit să scăpăm, ne-am pomeni că trebuie să ne coborâm la vale, ca să fugim de contradicţiile de la munte.

Ce s-ar face cu sărmanele noastre orizonturi? Şi unde ar ajunge omenirea asta dacă toate naturile alese nu ştiu să facă altceva decât să dezerteze din faţa luptei? Dacă din vremile cele mai depărtate, oamenii geniali, artiştii, cetăţenii distinşi ar fi făcut tot astfel, fără-ndoială, n-am fi avut să înregistrăm progresul pe care-l vedem în zilele noastre. Progresul nu s-a realizat de către aceia care au fugit la munte, ci de oamenii capabili de jertfe, de aceia care au pus mai presus de liniştea lor sufletească liniştea şi fericirea tuturora!

Modul acesta de a judeca şi, mai ales, de a se purta în viaţă poate conveni perfect clasei sătuilor, pentru că această clasă nu poate dori altceva mai bun decât să ne retragem la munte toţi câţi gândim altfel decât dânsa şi să-i lăsăm în voie… exploatarea văilor!

Ei, nu. Este o menire mai mare, domnilor, menirea de a lupta. Şi în loc să ne retragem noi, să facem să se retragă la munţi aceia care sunt, în organizaţia actuală, cauza relelor sociale!…

Fără-ndoială, suntem într-o perioadă de tranziţie. Societatea actuală, care a născut atâtea rele prin organizarea nedreaptă a producţiunii, nu poate suferi într-însa arta senină pe care unii o numesc artă pentru artă. Literatura-ntreagă plânge, pentru că e plângerea veacului care se arată dintr-însa. Şi până când omenirea nu va fi liberă şi fericită, nu va exista o artă care să respire seninătatea şi fericirea…

Arta pentru artă, înţelegând prin ea o artă lipsită de zbucium, a cărei menire să fie încântarea omenirii, care să nu fie o armă de luptă, ci numai un mijloc de cultură şi de recreare, nu va putea exista decât într-o societate armonică, solidară, în care lupta pentru trai să nu fie unica preocupare. Veacul de aur al omenirii este înainte.

Şi este de datoria artiştilor proletari să lupte pentru ca acest veac să nu intârzie…

Şi este de datoria dv., artişti tineri, care vedeţi pe semenii dv. răbdând lanţul celei mai grele robii, robia economică, umiliţi, flămânzi şi totuşi năzuind spre nişte vremi mai bune, să le daţi ajutorul ce puteţi cu operele dv.

Se sfârşeşte veacul acesta şi vine un altul, care nu va fi veacul al douăzecelea, ci veacul întâi al fericirii omeneşti. Ei bine, destul plâns, destulă mizerie şi destul amar! Fiecare din noi are în societate o misiune. Şi când asistăm la încercarea uriaşă a proletariatului de a sfârşi cu zilele negre, datoria noastră e să fim alături cu el… Ci-n loc să plângeţi pe ruina unui trecut ce nu se va mai întoarce din calea vremii; în loc să priviţi nepăsători vijelia care vuieşte la orizont, faceţi, artişti plini de simţire, cântecul uriaş care, ca-n Biblie, să năruiască zidurile Ierichonului!…