Aceasta era în timpul domniei fericitului sau, ca să zic mai bine, a nenorocitului prinţ Constantin Brâncoveanul, pe care l-am cunoscut în viaţă şi l-am plâns după moarte.
Să ne aducem puţin aminte de puterea familiei lui, de nenumăratele lui bogăţii, de dulceţile unei lungi vieţi pline de desfătări, şi vom mărturisi că soarta nu putea face nimic mai mult pentru un Cris modern. Apoi să ne întoarcem cu gândul în capitala sultanilor la leatul 1714: să vedem un bătrân cu o fizionomie măreaţă, cu barba lungă, cu părul alb, ce îi cădea în plete pe umeri, înaintând către locul osândei, ocolit de fiii şi de nepoţii săi; să vedem capetele acelor copii căzând câte unul-unul înaintea bătrânului, şi sângele lor stropind hainele nenorocitului tată martor, deznădăjduit al sfârşitului lor; să-l vedem în minutul morţii, aruncând o dureroasă privire asupra celui din urmă copil care-i mai rămăsese, îmbrăţişându-l cea din urmă îmbrăţişare şi întinzând capul la satârul gealatului; să le vedem acestea, şi vom zice cu un filozof: „Nu ferici pe nimeni înaintea sfârşitului!” Dar curajul cu care ştiu a muri şi statornicia ce avu în religia sa fură demne de un vechi creştin şi spălară o crimă.
Familia Corbenilor era una din cele mai însemnate sub domnia acestui prinţ, şi soţia marelui logofăt Corbeanu, pe lângă o bunătate naturală, avea acea aplecare la faceri de bine, care o dobândise în societatea prinţeselor Brâncovence; pentru biserici mai ales, nici un sacrificiu nu i se părea mare, şi toată părerea de rău îi era că nu poate să închine la mănăstiri atâtea moşii câte ar fi dorit. Locul de întâlnire a călugăriţelor din toate părţile era casa sa, sigure fiind că vor găsi acolo ajutorul şi înlesnirile de care ar avea trebuinţă.
Două fete şi un băiat compuneau această familie; fata cea mare, Elena, în vârstă de 17 ani, era nu numai frumoasă, nu numai că moştenise calităţile sufleteşti ale mumei, dar se afla încă împodobită cu învăţătura câtă se putea dobândi pe acele vremi. Mulţi juni s-ar fi socotit norociţi să o ia de soţie; dar atunci zestrea nu era cea dintâi condiţie a căsătoriei, şi ei ar fi vrut mai întâi să se încredinţeze de pot fi plăcuţi, lucru cam anevoie într-o epocă când adunările erau rare, şi când fetele, departe de închinăciunile cele viclene şi interesate ale bărbaţilor, n-aveau altă societate decât a mumelor sau a tovarăşelor de copilărie.
Apoi cum, prin toate aceste greutăţi, junele Leurdeanu găsi prilej a face pe Elena să gândească la dânsul, acesta este secretul amorului, şi îl cunosc toţi aceia care au iubit vreodată; el nu era mai frumos decât ceilalţi juni, dar se deosebea din mulţimea lor prin nişte sentimente romantice şi un caracter cavaleresc, daruri deopotrivă preţuite de femei, cel dintâi pentru că răspunde la viaţa lor de iluzii, şi cel de al doilea pentru că femeile, neputând dobândi singure gloria, iubesc chiar umbra ei, în aceia care o au sau care se par vrednici a o avea; şi junele amorez se purtase ca un brav în bătălia din 21 august 1690, bătălie în care românii câştigară o biruinţă strălucită asupra nemţilor.
Apoi afară de aceste cuvinte, poate că Leurdeanu avea facultatea a iubi mai mult decât alţii, poate că pătrunderea femeiască descoperise în el o inimă tânără şi neprefăcută. Adevărat, în adunări el niciodată nu pomenea numele Elenei, ba încă se părea a cerca un fel de supărare şi mânie când auzea pe alţii numărând frumuseţile ei; dar pentru acel ce s-ar fi interesat să-i afle secretul, chiar purtarea aceasta ar fi fost o dovadă. Oricum ar fi însă, Elena auzise vorbind de dânsul; îl văzuse de câteva ori călare în parada domnească, ba chiar în casa părinţilor săi, unde însoţea câteodată pe tatăl său la zile de vizită, şi atâta a fost destul ca să-l judece demn de iubirea sa.
Înţelegerea lor se urma de mai multă vreme, şi acum hotărâseră ca el să trimită pe tatăl său a o cere formal în căsătorie: toate se puseseră la cale pentru aceasta, când o întâmplare neprevăzută le strică planul, cel puţin pentru câtăva vreme.
Doi oameni însemnaţi în istoria lumii atrăgeau atunci interesul şi atenţia; unul, general mare şi războinic viteaz, până la nesocotinţă, destoinic de întreprinderile cele mai îndrăzneţe, natură de fier, fără slăbiciuni şi fără de preget, deştepta acel interes ce-l inspiră gloria în nenorocire. Celălalt, viteaz şi înţelept totdeodată, care smulgea în silă după ochii supuşilor săi valul superstiţiei şi al neştiinţei, care prin despotismul cel mai absolut civiliza o naţie sălbatică, insufla un interes obştesc şi exalta spiritele acelora care vedeau într-însul un liberator al creştinătăţii. Românii ar fi putut profita de ocazia ce se înfăţişa; dar caracterul cel nehotărât al prinţului Brâncoveanu şi împotrivirea unor boieri bătrâni zădărniciră toate speranţele.
Războiul se declanşase între Rusia şi Poarta otomană, din pricina unui rege odată puternic, care, dispozând mai-nainte de mai multe coroane ajunsese acum să aştepte pe a sa de la mărinimia unei puteri străine: oştirile ruseşti se coborau dinspre nord, şi ura şi neunirea domnea între prinţii români.
În astă stare a lucrurilor, bătrânul Corbeanu plecă la Moldova, însărcinat cu o misie tainică, şi tot în acea vreme muma Elenei căzu într-o boală grea din care toţi ai săi pierduseră speranţa de-a o putea scăpa; ea avea puţină încredere în doctoriile omeneşti, şi prin urmare doctorii săi cei mai favoriţi erau călugăriţele care îi înconjurau patul ziua şi noaptea. Ele îi aduceau toate ajutoarele sufleteşti ce le era prin putinţă, o încredinţau că faptele ei cele bune îi vor dobândi sănătatea şi îi dau despre aceasta mai multe exemple de boale primejdioase tămăduite prin credinţă; cuvinte negreşit mângâietoare şi drepte, căci, când va, îşi întinde mâna şi ne opreşte pe marginea mormântului. Dar ele îi mai spuseră că mulţi şi-au câştigat tămăduirea închinând călugăriei câte unul din copiii lor sau pe singurul copil ce au avut, şi sfârşiră povăţuind-o a face asemenea.
Nimic nu putea fi mai potrivit cu dispoziţiile religioase ale bolnavei; spiritul ei cel slăbit de suferinţele trupului văzu în această idee cea din urmă ancoră de scăpare: soarta căzu pe Elena, care, după starea inimii ei, nici dorea o asemenea onoare, nici era demnă de dânsa; dar jurământul se făcuse şi sacrificiul trebuia să se împlinească.
Boala începuse a merge spre bine, şi logofătul Corbeanu se întorsese de la Moldova. Acesta era timpul dorit de amorezi. Dar vai! durerea trebuia să fie cu atât mai mare, cu cât era mai neaşteptată. Nu fu cu greu doamnei Corbencei să înduplece pe bărbatul său la ceea ce hotărâse în lipsă-i.
Deşi el nu era atât de stăpânit de fanatismul religiei, dar vedea în împuţinarea copiilor un mijloc de a asigura moştenitorului său o avere mai însemnată şi a scăpa de o înzestrare ce din zi în zi se apropia. Acum trebuiră să spuie fiicei lor ceea ce i se găteşte. Sărmana copilă nu ştia încă nimic de hotărârea părinţilor; ea se afla gândind totdeauna la iubitul ei şi, închipuindu-şi ziua când va îmbrăca hainele de mireasă şi când unirea lor se va consfinţi de binecuvântarea părinţilor: „Fata mea, îi zise tatăl său într-o dimineaţă, ştii că maică-ta a fost bolnavă, dar ceea ce nu ştii este că, pentru dobândirea sănătăţii, a făgăduit să te închine călugăriei, şi…” Abia cuvântul de călugărie izbi urechile fetei, şi gălbeneala ce îi acoperi obrazul ridică tată-său curajul de a urma. Deznădăjduirea se zugrăvi în ochii săi, suspinurile o înecară şi lacrimile, făcându-şi loc, începură a curge în şiroaie fierbinţi. „Trebuie să fii mândră de asemenea cinste, urmă mumă-sa, în care zelul pentru religie îneca simţul naturii: ce sunt plăcerile lumii pe lângă plăcerea de a servi lui Dumnezeu? Eu când eram jună m-aş fi lepădat bucuros de lume, dacă părinţii ce mă aveau numai pe mine mi-ar fi îngăduit. Ştii tu ce noroc poţi să ai şi de o să nimereşti un bărbat cum trebuie? Apoi grijile căsniciei, boale de copii, şi alte; numai în mănăstiri poate cineva să scape de ele; îmi aduc aminte de grozăviile de mai-nainte, de nenorocirile atâtor familii care s-au risipit prin ţări depărtate, pentru că unii bărbaţi ţineau cu un domn, iar alţii cu altul, care, dacă biruia, trebuia toţi vrăjmaşii lui să scape cu fuga, şi mă îngrozesc când gândesc că acele vremi pot să se întoarcă pentru copiii mei.”
Un şir de asemenea cuvinte ieşiră din gura dnei Corbencei, ca să facă pe fiica sa să înţeleagă folosul şi trebuinţa unei vieţi liniştite; dar aceasta era ca cum ar fi cântat la urechile unui surd; fata vedea cu un ochi detot deosebit perspectiva vieţii; în locul grijilor casnice, o fericire fără sfârşit, în locul boalelor, sănătatea; în locul neînţelegerilor, o unire netulburată. Cât pentru expatrieri, nu puteau să se mai întâmple, căci bărbatul său trebuia să ţie totdeauna cu partea cea mai dreaptă, cu domnul cel mai puternic. Ea căzu la picioarele părinţilor, şi îi rugă cu cele mai pătrunzătoare cuvinte să-şi schimbe hotărârea: ea vru a mărturisi că iubeşte, dar frica îi opri pe buze taina ce era gata a-i scăpa: „Ei bine — îi zise tată-său — du-te numai să vezi cum e pe acolo, să petreci câtăva vreme, şi de nu te vei putea obişnui, ne vom mai gândi”.
Nenorocita n-avu curajul a se împotrivi mai mult, şi mumă-sa îi vesti că trebuie să se gătească, că a doua zi să plece împreună.
Nici o altă idee de mântuire nu se înfăţişa Elenei; numai supunerea putea să-i folosească; vorbele cele din urmă ale tată-său îi mai sprijinea oarecum nădejdea. Dar mai înainte de toate vru să vază pe iubitul său şi să se consulte cu dânsul.
Niciodată nu s-a socotit el atât de norocit ca în seara aceea când Elena îl înştiinţă că îl aşteaptă singură în grădina sa. Până atunci toate întâlnirile lor se urmaseră de faţă cu doica cea bătrână, care o crescuse, şi toate favoarele ce dobândise el până acum se mărginiră în a-i săruta mâna, lucru prea puţin după părerea mea, dar care el îl preţuia mai mult decât orice ar fi putut câştiga de la alte femei.
Aceasta însă nu îl opri de a-şi face mulţimi de închipuiri plăcute pe care urmarea Elenei le adeverea oarecum. În bucuria lui, el fu aproape să îmbrăţişeze pe sluga care îi curăţea hainele, sărută căţelul pe care îl bătea altă dată şi îl strânse în braţe, încât era aproape să-l sugrume: acum se credea la sfârşitul dorinţelor, şi cu cea mai adâncă mulţumire zicea în sine: „Iată cum sunt femeile! nici o rugăciune, nici o dovadă de dragoste nu le scoate din hotărârea lor, orice greutate le sperie, orice sacrificiu li se pare peste putinţă; dar când nici gândeşti, ideile lor se schimbă şi tot li se pare lesne; poate că ele socotesc că un bine nădăjduit este mai preţios, sau poate vor să arate că ele nu se înduplecă decât de sineşi şi că noi suntem nişte sclavi care trebuie să aşteptăm buna lor voinţă: oricum, eu sunt un om foarte norocit. Nu că doar până acum mă îndoiam de iubirea ei, dar mai mult e tot- deauna mai mult, şi mă asigură în contra temerii ce am câteodată că poate să mi-o ia altul: să vedem câte ore sunt; afurisite ore… mai am încă câteva… Dar să încep a mă găti — până să mă îmbrac, până să ajung, soseşte şi ora: părinţii săi nu şed prea mult seara…”
Puţin după aceasta un om se strecură în grădina părinţilor Elenei, pe la un loc ascuns; se vârî sub o boltă de frunze, şi aci aşteptă; multă vreme, căci în nerăbdarea lui venise cu două ore înaintea celei hotărâte; în sfârşit văzu în întuneric un veşmânt alb, şi Elena intră sub boltă. „Sunt două ore de când te aştept”, şopti el. Dar fără să-i răspunză la cuvintele acestea: „Am venit, îi zise ea plângând, să te mai văz o dată, mâine mă duc la mănăstire”. — „Ce vorbe sunt astea, vrei să glumeşti, dar nu, mi se pare că plângi…” Se apropie de dânsa, îi luă mâinile, îi văzu lacrimile. „Pentru Dumnezeu! spune-mi curând, spune-mi fără zăbavă, de ce plângi? ce s-a întâmplat? cine a putut să te mâhnească?…” Fata îi povesti hotărârea părinţilor, împotrivirea ce a opus, şi neizbutirea sa. El o ascultă în tăcere, o furtună se formă în inima sa: „Nu, tu nu mă iubeşti, strigă el fără să se gândească că poate îl aude cineva, tu nu m-ai iubit niciodată, singură ai cerut-o aceasta de la părinţii tăi, sau cel puţin nu te-ai împotrivit îndestul: ai vrut să scapi de mine; trebuia să le spui că nu eşti liberă, că mă iubeşti şi că n-au dreptul să-mi ridice viaţa”. — „Ar fi fost mai rău; tu nu cunoşti pe mumă-mea, şi câtă putere au călugăriţele asupră-i: ele au pus-o la cale.” — „Călugăriţele? o să le omor pe toate; dar dacă mă iubeşti, nu trebuie să te duci, să fugim în ceasul acesta.” — „Niciodată, în câtă vreme îmi mai rămâne nădejde: tată-meu mi-a făgăduit să mă aducă înapoi.” — „A, acum văz cât te costă să trăieşti fără mine; acum cunosc dragostea ta; bine, du-te, o să auzi de mine, poate că o să mă plângi, dar atuncea o să fie prea târziu…” Fata acum plângea cu amar. „Eu nădăjduiam să găsesc la tine mângâiere — zicea — şi tu îmi îndoieşti durerea…” El îşi cunoscu greşeala, căzu în genunchi şi ceru iertare… „Eleno, Eleno! unde este Elena?” strigă mumă-sa, care se deşteptase şi o căuta. „Mă duc, zise fata tremurând, şi vrând să alerge la glasul ce o striga. Atunci el se sculă, o apucă în braţe cu furie, cu disperare; buzele lor se întâlniră, într-un lung sărutat părură a-şi vorbi sufletele; frunzele se înfiorară de plăcere, şi cuvântul pentru totdeauna, cuvânt al iluziei şi al amorului, fu cel din urmă care ieşi din gurile lor.
Peste câtăva vreme după aceasta, mai mulţi juni se aflau adunaţi la casa unuia dintr-înşii şi vorbeau de noutăţile zilei şi de împrejurările vremii de atunci, care se păreau a pregăti o altă soartă pentru români; doi oameni însemnaţi erau sugetul convorbirii, şi atrăgeau înteresul şi atenţia generală; unul, general mare şi războinic viteaz, inspira acel interes ce simte cineva pentru gloria nenorocită; celălalt, totodată viteaz şi înţelept, care smulgea în silă după ochii supuşilor săi vălul superstiţiei şi al neştiinţei, care prin despotismul cel mai absolut civilizase o naţie sălbatică şi formase un imperiu puternic, ispira un entuziasm general şi ridica spiritele acelora care vedeau într-însul un izbăvitor al creştinătăţii.
Toţi vedeau un folos însemnat pentru ţară în alianţa prinţului Brâncoveanu cu Petru cel Mare, dar caracterul cel nehotărât al prinţului şi împotrivirea unor boieri bătrâni inspirau oarecare temere. „Păcat că nu e şi Leurdeanu între noi, zise unul, sunt sigur că el ar găsi cu cale să ne unim cu Carol XII, favoritul său.” — „Am băgat de seamă, răspunse altul, că de la o vreme s-a făcut într-însul o schimbare deosebită; de unde era glumeţ şi vesel, acum este serios şi posomorât; abia îi scoţi vorba din gură şi se supără de orice; apoi îşi petrece viaţa la vânătoare, lucru ce nu-l obişnuia; Dumnezeu să mă ierte, dar crez că este amorezat; tu Cupărescule, care îi eşti amic mai intim, ai putea să ne spui ceva.” — „Ba zău nu ştiu nimic, el are o natură afurisită, îşi păstrează secretul numai pentru dânsul.” — „Şi prea bine face, strigară mai mulţi râzând — când şi le-ar spune, ai bate toba, cum faci şi pentru ale tale; când erai amorezat de fata Corbeanului, nu te consultai cu toată lumea ce trebuie să faci?” — „Bine că sunteţi voi mai buni; mărturisesc că Elena îmi plăcea, dar acum s-a isprăvit tot, săraca fată vor s-o călugărească cu sila, şi am auzit că stariţa, care este o femeie foarte aspră, o maltratează, neputând s-o înduplece; o ţine închisă într-o chilie întunecoasă şi o sperie totdeauna cu iadul şi cu dracii, încât este aproape să-şi piarză mintea; adevărat, mumă-sa spune în lume că singură a cerut să meargă la mănăstire, că se mulţumeşte prea mult… Dar cine o crede?” Uşa se deschise, şi Leurdeanu intră; el spuse că s-a întors de la vânătoare.
A doua slujbă a nopţii sau priveghere luase sfârşit şi cele din urmă făclii se stinseră în biserica schitului… Mulţimea călugăriţelor se împrăştia în toate părţile pe la chilii; lungimea veşmintelor şi lungile rase ce se târau pe iarba înaltă a curţilor mânăstirii, care părea a se mişca sub pasurile unor fantome, da acestei scene o faţă fioroasă şi mormântală; lumini se văzură aprinse pe rând în toate odăile, dar peste puţin se stinseră toate, şi tăcerea şi întunericul rămase singure; un vânt rece sufla despre apus, şi glasul cobitor al unei cucuvaie răsuna din vreme în vreme în turnul clopotniţei şi se prelungea din vale în vale; atunci o luntre se dezlipi de cealaltă parte a lacului, se apropie fără zgomot de mănăstire, şi un om din doi ce erau într-însa se îndreptă spre o chilie aşezată aproape de locul mormintelor.
În minutul acela stariţa făcea o revizie de noapte, ca să se încredinţeze dacă s-au culcat toate maicile: apropiindu-se de acel loc i se păru că aude vorbind, apoi văzu ieşind un bărbat însoţit de o jună călugăriţă; vru să strige, dar ei o văzură; o mână puternică îi astupă gura şi o târî în silă până la luntre.
Aci, ca să nu poată chema ajutor, o băgară înăuntru şi hotărâră să o lase pe celălalt mal.
Dar abia braţul ce o ţinea o lăsă ca să apuce lopata, şi ea, văzându-se slobodă, vru să saie pe mal, să cheme ajutor. Luntrea pe nesimţite se depărtase puţin, eleşteul era adânc — ea căzu înăuntru şi nu se mai văzu.
A doua zi era o tulburare deosebită în mânăstire: stariţa şi o călugăriţă lipseau, şi nimeni nu putea spune ce s-au făcut. Toate cercetările rămaseră fără ispravă; în oraş vornicul Leurdeanu era foarte îngrijit pentru fiul său, care de câteva zile nu se ştia ce s-a mai făcut.
Peste câţiva ani după această întâmplare, o trăsură cu cai de poştă se opri puţin în dreptul mânăstirii; înăuntru era un bărbat cu o femeie şi o copilă ca de 6 ani. După ce se odihniră puţin: „Să plecăm mai curând, zise femeia, acest loc îmi aduce aminte o întâmplare nenorocită, la care aş vrea să nu mai gândesc”; apoi adăugă, netezând părul cel castaniu al junei copile: „cel puţin întâmplarea mea e o învăţătură care o scapă de asemenea soartă”.