Gheorghe Voinic, adus de interese în Capitală, a picat în zorii zilei, în casa nepotului său, Ioan Marinescu.
— Bine-ai venit. Cu ce să te cinstesc?
— Ca în timp de război, cu ce se găsește, un ceai dacă se poate.
— S’a făcut! Kati, fă un ceaiu pentru domnu’… Să trăești, dar ce v’ați mai supărat.
— Nici o supărare. E datoria bătrânilor să nu vină cu mâna goală.
— Ce face tușa Anghelina?
— E necăjită. La noi în Ialomița s’a ridicat apa pe alocuri până la streașina caselor.
— Ziarele spun că se retrag.
— Apele se retrag, pagubele rămân. Un miel, rămas în vârful unei movilițe și cum a tras barca, a venit blând, a sărit în ea și după el o vulpe și un iepure, ieșiți nu știu de unde.
— Arca lui Noe.
— De când sunt, n-am văzut vulpe cu miel la un loc.
— Îi înfrățise primejdia.
— Pe oamenii mici, primejdia nu-i apropie. Pe la voi, ce mai nou? Lipsă mare aud.
— Nu te potrivi. Nu e belșug, dar se găsește.
— Se vaită oamenii…
— Din deprindere urâtă sau îndemn întreținut diabolic. Trăim, slavă Domnului, binișor, mai bine decât alte popoare în război. Meseriașul are cantină în fabrică, muncitorul pe care abia îl găsești, pretinde masă declarând dela început, că nu mănâncă fasole, iar ceilalți se vaită și cumpără, cumpără și se vaită de scumpete! Vin pe stradă, cu târguiala în paradă, așteptând să-i iscodească trecătorii.
Așa e la război, de unde, de neunde, toată lumea are bani. Teatrele sunt pline, boegile idem, în familie nu se mai joacă Remi la gologani, și dacă dracul șchiop din poveste ar ridica dintr’odată vitrinele dela frizerii, am vedea pe toate bucureștencele noastre, din centru sau mai dela margine, răsturnate în fotoliu, cu castronul în cap, cu țigara în gură, cu mâinile în sus, să se usuce băcanul de pe unghii.
Nu renunță nimeni în folosul războiului la înmormântări costisitoare, la nunți cu alai, la cumetrii cu praznic. Că vorba băcanului, care-ți streacoară la ureche, cu surâsul Giocondei: șuncă nu este, dar să vedem, să caut, poate că aveți noroc, mai așteptați dumneavoastră.
Este însă altceva care nu ne convine: cartelele, bată-le pustia, am trăit larg în țară îmbelșugată, am cheltuit fără socoteală, bani și merinde, și ne vine cu sifon să ne mărginim la strictul necesar.
— Îi batem pe ruși, ce zici?
— Depinde de noi. Pe mine nu mă înspăimântă dușmanul dinafară. Îl vom răpune, trebue să-l răpunem.
— Să te audă Dumnezeu!
— Dumnezeu e cu noi. Noi n’am pângărit biserici, n’am ucis oameni de florile mărului, pentru plăcerea de a ucide. Mă îngrijorează dușmanii dinăuntru…
— Așa e!
— Străinii mă îngrijorează ca și ceilalți dușmani, din fericire puțini la număr: românii inconștienți, flecarii care vântură minciunile, să otrăvească sufletele.
— Și asta e adevărat.
— Toantele din pragul porților, stâlpii cafenelelor, doamnele atotștiutoare, care strânse cu ușa, întrebate de unde știu, îți răspund, ofensate: „Vai, dar știe toată lumea…” sau „Întreabă pe cine vrei…”
— Poate să fi aflat de undeva, că de inventat…
— Sunt minciuni, prinse dela uneltele bolșevicilor, dela liftele spurcate care azi te întâmpină cu flori și mâine te împușcă pe la spate!
— Că bine zici. În nouă sute, când am trecut hotaru’ la Zărnești, ungurii, au întâmpinat soldații cu pâine și bani de aur. Și noaptea ne trădau mișcările cu semnale luminoase, din turlele bisericilor.
— Trebuia să-i împușcați.
— Românul, vezi, nu e bănuitor. Departe de satul lor, luminițele le păreau steluțe, plugarii adormeau cu ele în gene.
— Bine, unchiule, atunci ca atunci. Dar azi? Suferințele nu ne-au învățat nimic? Propaganda ticăloasă continuă. Știi cum procedează?
— Cum?
— Domni bine îmbrăcați, se amestecă prin mulțimea care face coadă, se urcă în trenuri, dar mai ales în tramvaiul Obor, gara de Nord, și retur, vorbesc confidențial, dar destul de tare ca să audă cei dimprejur:
— Îți spun precis, vin dela Ministerul aprovizionării, dela 15 ale lunei nu se mai dă pâine.
— Nici cu cartelă? întreabă celălalt.
— Nu mai e pic de făină.
— Ce mai nou? te întreabă nevasta când vii la dejun.
— Dela 15 ale lunei nu se mai dă pâine.
— Cine ți-a spus?
— Un domn de la Ministerul Aprovizionării, un funcționar superior se vede, că era cam în vârstă și decorat.
Și minciuna, repetată de câteva perechi de ticăloși, de dimineață până seara, pe toate liniile, este în gura tuturor, circulă prin toate casele, crește, se îngroașe ca un gogoloi pornit la vale, în zăpada proaspătă.
— Bine, frate, nu se ia nicio măsură?
— Ce măsuri să se ia? Măsura stă în mâna fiecăruia.
Ne trebue, unchiule, o armată internă, alcătuită din muncitori de ispravă, din negustori cinstiți, sunt mai mulți decât crede lumea, din învățători și profesori, din elevi și studenți, din preoți, din funcționari și pensionari ai statului, din femeile de inimă, cu acelș cuvânt de ordine: păzește-ți gura. O armată răspândită în toate cercurile, care să trezească în sufletul nostru instinctul de conservare, prin legea solidarității naționale, lege care a ajutat strămoșilor să ne păstreze limba, portul, ogorul și libertatea.
Să ne convingem, să nu uităm niciodată că legea solidarității a îngăduit străinilor să devină forța cu care ne războim azi, pe viață și pe moarte, cu jertfele grele de bunuri și valuri de sânge.
Să ne împotrivim cu voință, cu sacrificii, cu tărie de caracter, la țară și la oraș, la sărbători familiare sau în localuri publice, pe stradă, oriunde, nu azi, mâne, ci zi de zi, împotriva propagandei ticăloase, întreținută de dușmanii din afară și dinăuntru. Iată ce ne trebue…