Degețica

A fost odată o femeie care voia să aibă un copilaș, dar nu știa de unde să-l ia. Atunci s-a dus la o vrăjitoare și i-a spus:

– Uite, aș vrea să am un copilaș, nu poți să-mi spui cum să fac să îl găsesc?

– Cum să nu! a spus baba. Uite aici un bob de orz; da’ să știi că nu-i orz de-acela ce crește pe ogoare și pe care-l dai la găini de mâncare; ia-l și pune-l într-un vas cu flori și ai să vezi ce iese.

– Mulțumesc, mătușă – a spus femeia și i-a dat babei cinci bănuți; apoi s-a dus acasă, a sădit bobul de orz și îndată a răsărit o floare mare și frumoasă. Ai fi zis că-i o lalea, dar petalele stăteau strânse de parcă ar fi fost numai îmbobocită.

– Ce floare drăgălașă! a spus femeia și a sărutat petalele roșii și galbene, și cum le-a sărutat, floarea s-a deschis pocnind. Era chiar o lalea ca toate lalelele, numai că drept la mijloc ședea pe pistilul verde o fetiță mititică de tot, gingașă și drăgălașă, și nu era mai mare decât un deget și de aceea i-au spus Degețica.

I-au făcut un leagăn dintr-o coajă de alun, saltea din petale albastre de toporași, iar plapuma era o petală de trandafir. Aici ședea noaptea, dar ziua se juca pe masă. Femeia pusese o farfurie plină de apă și de jur împrejur, pe marginea farfuriei, așezase flori cu lujere în apă. Pe apă plutea o petală mare de lalea pe care ședea Degețica și umbla de la o margine la alta a farfuriei; avea drept vâsle două fire de păr de cal. Era o plăcere s-o vezi. Știa și să cânte și cânta așa de subțirel și de dulce, cum nimeni n-a mai cântat vreodată.

Într-o noapte, pe când ședea frumușel în pătucul ei, pe un ochi de fereastră care era spart a intrat o broască. Broasca era urâtă, mare și jilavă. A sărit drept pe masă, acolo unde ședea Degețica și dormea acoperită cu petale roșii de trandafir.

– Ar fi fost tocmai bună de nevastă pentru băiatul meu, s-a gândit broasca și a luat coaja de alună în care dormea Degețica și a sărit cu ea în grădină, pe geamul cel spart.

Pe la marginea pădurii curgea un râu mare și lat; malul râului era mlăștinos și mâlos; aici locuia broasca cu fecioru-su. Brr!, urât mai era și acesta și semăna leit cu mamă-sa. „Cuac-cuac-cuac!” Asta-i tot ce-a putut el să spună când a văzut pe fetița cea drăgălașă în coaja ei de alună.

– Nu vorbi așa de tare, că se trezește! spuse broasca cea bătrână. Te pomenești că fuge, că-i ușoară ca un puf de lebădă! S-o punem pe o frunză de nufăr; pentru ea, așa mică și ușoară cum este, are să fie ca o insulă; de-acolo n-are să poată fugi, iar noi, în vremea asta, avem să pregătim odaia cea frumoasă din mâl și după aceea aveți să vă mutați și să stați acolo.

În râu erau o mulțime de nuferi cu frunze late și verzi care parcă pluteau pe deasupra apei. Frunza care era cea mai departe de țărm era și cea mai mare dintre toate. Broasca s-a dus înot până acolo și a pus pe frunză coaja de alună cu Degețica în ea.

Fetița s-a trezit a doua zi dimineața și când a văzut unde era a început să plângă amar; de jur împrejurul frunzei celei mari și verzi era numai apă, așa că la mal nu avea cum să ajungă.

Broasca cea bătrână stătea în mâl și își împodobea odaia cu papură și cu flori galbene, ca să fie frumos și să-i placă noră-sii. După aceea a luat pe urâtul de fecioru-su și s-a dus cu el la frunza pe care ședea Degețica. Voiau să-i ia pătucul și să-l ducă în odaia în care aveau să stea însurățeii; după aceea aveau s-o ia și pe dânsa. Broasca s-a închinat adânc în apă înaintea ei și i-a spus:

– Uite pe fecioru-meu! Ai să te măriți cu el și aveți să trăiți amândoi colo, jos, în mâl, într-o locuință strașnică.

– Cuac! Cuac! Cuac!, atâta a spus feciorul broaștei.

Au luat pătucul și au plecat cu el; și Degețica a rămas singurică pe frunza cea verde și a început să plângă iar și mai tare, pentru că nu-i plăcea să stea în mâl cu broasca aceea urâtă și nici să se mărite cu urâtul de fecioru-su. Peștișorii care înotau prin apă o văzuseră pe broască și auziseră ce spusese, de aceea scoaseră acum cu toții capul din apă să vadă și ei pe fetiță. Au văzut cât e de drăgălașă și le-a părut rău că trebuie să se ducă cu broasca jos în mâl. Nu! Asta nu trebuia să se întâmple! S-au strâns cu toții în apă, lângă lujerul cel verde al frunzei, l-au ros cu dinții și frunza s-a desprins și a început să meargă pe apă în jos cu Degețica pe ea, departe, departe, acolo unde broasca nu putea s-o mai ajungă.

Degețica a trecut așa pe lângă o mulțime de orașe și păsărelele ședeau în copaci, pe mal, o vedeau și cântau:

– Ce fetiță drăgălașă!

Frunza mergea cu ea pe apă tot mai departe și mai departe, până a ieșit din hotarele țării aceleia. Un fluture frumușel și alb tot zbura pe lângă ea și de la o vreme s-a lăsat pe frunză, pentru că Degețica îi plăcea. Fetița era foarte veselă. Acuma broasca nu mai putea s-o ajungă și era așa de frumos pe unde mergea; soarele bătea în apă și apa strălucea de parcă era de aur. Degețica și-a desprins cingătoarea, cu un capăt a legat fluturele și cu celălalt capăt l-a legat de frunză; acuma frunza mergea și mai repede, și ea la fel, că doar ședea pe frunză.

Și cum mergea așa, numai iată că vine-n zbor un cărăbuș și cum o zărește se repede, îi prinde trupul mlădios cu labele lui și zboară cu ea și se așează într-un copac. Iar frunza de nufăr s-a dus mai departe pe apă și fluturele cu ea, fiindcă era legat de frunză și nu se putea desprinde.

Mult s-a mai speriat săraca Degețica atunci când cărăbușul a zburat cu ea în copac! Dar mai cu seamă era necăjită când se gândea la fluturele cel frumos cu aripi albe pe care-l legase de frunză. Dacă nu se dezleagă, atunci moare de foame. Dar cărăbușului nu-i păsa de asta. S-a așezat cu dânsa pe frunza cea lată a copacului, i-a dat suc de flori să mănânce și i-a spus că-i drăgălașă, cu toate că nu seamănă deloc cu un cărăbuș. Au venit s-o vadă și ceilalți cărăbuși care locuiau în copac; s-au uitat la dânsa, iar domnișoarele cărăbușe au strâmbat din antene și au spus:

– Are numai două picioare. Vai de ea!

– Și nu are antene! spuse alta.

– Și uite ce subțire e la mijloc! Parc-ar fi om! Vai, ce urâtă-i! Așa spuneau toate cărăbușoaicele și totuși Degețica era atât de drăgălașă!

Drăgălașă i se păruse și cărăbușului care o răpise, dar fiindcă toți ceilalți ziceau că-i urâtă, a început și el să creadă că-i urâtă și nu i-a mai plăcut și i-a zis să se ducă unde-o vedea cu ochii. Au luat-o, au dat-o jos din copac și au pus-o pe un bănuțel, și ea a început să plângă și să se tânguie că-i așa de urâtă și cărăbușii au alungat-o; dar ea nu era urâtă, era cea mai drăgălașă fetiță care se poate închipui, gingașă și luminoasă ca o petală de trandafir.

Și biata Degețica a stat toată vara singură în pădurea cea mare. Și-a împletit un pat din fire de iarbă și l-a agățat sub o frunză de brustur, așa că acuma nu se mai temea de ploaie. De mâncare avea dulceața florilor și bea roua adunată dimineața pe frunze. Așa au trecut vara și toamna. Dar după aceea a venit iarna, iarna rece și lungă. Toate păsările care cântaseră atât de frumos în preajma ei au plecat, copacii și florile s-au uscat; frunza cea mare de brustur sub care se adăpostise s-a zbârcit și s-a scorojit, până n-a mai rămas din ea decât un lujer galben și veșted. Degețica dârdâia cumplit de frig, pentru că hainele ei se rupseseră și pentru că era atât de gingașă și de subțirică încât nu se putea să nu-i fie frig. A început să ningă și fiecare fulg care cădea peste ea era greu cum ar fi fost o lopată de zăpadă aruncată peste noi, fiindcă noi suntem mari, dar ea era numai cât o jumătate de deget. Atunci ce să facă și ea? Și-a pus în spate o frunză uscată, dar tot nu se putea încălzi și dârdâia întruna de frig.

Chiar la marginea pădurii în care stătea era un lan mare de grâu. Grâul fusese secerat de mult și acuma nu mai rămăsese decât o miriște. Dar Degețicăi miriștea i se păru mare cât o pădure. A luat-o și ea prin miriște și a tot mers tremurând de frig până a ajuns la ușa șoarecelui de câmp, care își avea aici locuința. Era o hrubă în pământ, caldă și plăcută; șoarecele avea o bucătărie strașnică și o cămară plină de grâu. Degețica s-a oprit la ușă ca o fetiță cerșetoare și s-a rugat să-i dea și ei o bucățică dintr-un bob de grâu, că nu mâncase de două zile nimic.

– Săraca de tine! a zis șoarecele, care era un șoarece de treabă. Hai, intră și te-ncălzește și stai la masă cu mine. Și fiindcă fetița i-a plăcut, i-a spus: știi ce, stai la mine toată iarna! Ai să-mi deretici prin casă și ai să-mi spui povești, că-mi plac poveștile.

Degețica a făcut cum i-a spus șoarecele și i-a mers foarte bine. Într-o zi, șoarecele îi spuse:

– Azi avem un musafir, un vecin de-al meu care vine în vizită o dată pe săptămână. E mai bogat decât mine, are o mulțime de odăi și o blană neagră, frumoasă. Dacă poți să te măriți cu el, atunci halal de tine; atâta numai că nu vede. Să-i spui cele mai frumoase povești pe care le știi.

Dar Degețicăi numai de asta nu-i ardea. Vecinul era un sobol și ea nici gând nu avea să se mărite cu el. Sobolul a venit îmbrăcat cu blana lui cea grozavă. Șoarecele nu mai isprăvea cu laudele. Ba că-i bogat și învățat, ba că are o casă de douăzeci de ori mai mare decât a lui. Acum, de învățat o fi fost el învățat, dar nu putea suferi soarele și florile cele mai frumoase și le vorbea de rău, fiindcă nu le văzuse niciodată cum arată la față.

Degețica n-a avut încotro și a trebuit să cânte ceva și a cântat „Mugur, mugur, mugurel” și alte cântece. Și sobolul s-a îndrăgostit de dânsa din pricina glasului ei frumos, dar n-a spus deocamdată nimic, că era chibzuit.

Săpase nu de mult un drum pe sub pământ, de la casa lui până la casa șoarecelui; sobolul a poftit-o pe Degețica și pe șoarece să se plimbe prin hruba asta ori de câte ori ar avea poftă. Le-a mai spus să nu se sperie că în tunelul acela este o pasăre moartă. Era o pasăre cu toate penele pe ea și cu pliscul întreg; se vede că nu de multă vreme murise și fusese îngropată chiar acolo, pe unde săpase el drum pe sub pământ.

Sobolul a luat în gură o bucată de lemn putred, fiindcă lemnul putred luminează în întuneric ca focul, și a pornit înainte ca să lumineze calea. Când au ajuns la locul unde era pasărea cea moartă, sobolul și-a ridicat în sus nasul lui butucănos și a izbit cu el în tavan și a făcut o gaură mare și deodată a intrat lumina zilei în hrubă. Jos zăcea o rândunică moartă, cu aripile strâns lipite de coaste, cu picioarele zgârcite și cu capul înfundat în pene. Săraca pasăre murise de frig, fără îndoială. Degețicăi i-a părut rău fiindcă îi erau dragi păsărele, toată vara îi cântaseră și ciripiseră în preajma ei. Sobolul însă a împins pasărea cu picioarele lui scurte și a spus:

– Acuma nu mai cântă! Rău e să te naști pasăre! Mulțumesc lui Dumnezeu că copiii mei n-au să fie așa! Uite, o pasăre ca asta, nu-i nimic de capul ei; toată vara ciripește și când vine iarna moare de foame.

– Chiar așa, că bine spui, se vede că ești înțelept! zise șoarecele. Ce folos are pasărea că tot ciripește? Când vine iarna n-are ce mânca și îngheață de frig; dar se ține, mă rog, toată vara cu nasul pe sus!

Degețica n-a spus nimic. Dar când sobolul și cu șoarecele s-au întors cu spatele, ea a dat într-o parte penele care acopereau capul păsării și a sărutat rândunica pe ochii ei închiși. „Poate că tocmai ea mi-a cântat așa de frumos astă-vară, se gândi Degețica. Multă bucurie mi-a făcut biata păsărică!”

Sobolul a astupat gaura pe care venea lumina și apoi i-a dus pe șoarece și pe Degețica până acasă. Noaptea, Degețica n-a putut să doarmă, se tot gândea la păsărica moartă. S-a sculat din pat și a împletit din fân un covor mare și frumos. Apoi s-a dus la pasăre și a acoperit-o cu covorul și a mai luat și niște bumbac moale pe care-l găsise prin cămara șoarecelui și a învelit pasărea cu bumbac, ca să-i fie cald.

– Rămâi cu bine, păsărică drăgălașă! spuse ea. Îți mulțumesc că ai cântat așa de frumos astă-vară, când copacii erau verzi și ne încălzea soarele.

Și fetița și-a lipit obrazul de pieptul păsării și deodată a tresărit speriată, fiindcă i s-a părut că înăuntru bătea ceva. Inima păsării bătea. Rândunica nu murise, era numai amorțită și acuma se încălzise și își venise iar în fire.

Toamna, toate rândunelele pleacă în țările calde; și dacă vreuna întârzie cu plecarea, o prinde frigul, amorțește și cade jos și o acoperă zăpada. Degețica nu știa ce să facă fiindcă, față de ea, pasărea era grozav de mare, totuși și-a luat inima în dinți, a îngrămădit bumbacul de jur împrejurul rândunelei și a adus o frunză de izmă creață, pe care și-o făcuse plapumă, și a acoperit capul păsării. În noaptea următoare s-a dus iar la ea; rândunica se trezise din amorțeală, dar era slăbită tare. Numai o clipă a deschis ochii și s-a uitat la Degețica; fetița sta în fața ei cu o bucățică de lemn putred în mână, că altă lampă n-avea.

– Îți mulțumesc, fetiță drăgălașă – a spus rândunica beteagă. M-am încălzit de minune, am să prind iar putere și am să pot să ies de-aici și să zbor la lumina caldă a soarelui.

– Vai! a spus Degețica. Afară e frig și ninge! Mai bine stai aici, în pătuțul tău cald, și eu am să te îngrijesc.

Și a adus rândunelei apă într-o petală și rândunica a băut și i-a povestit cum și-a zgâriat aripa într-un scai și de aceea n-a mai putut să zboare repede cum zburau celelalte rândunele, care au plecat departe, departe, în țările calde. De oboseală, a căzut jos. Mai mult de-atâta nu-și aducea aminte și nici nu știa cum ajunsese aici.

Rândunica a stat toată iarna în boștiură și Degețica o-ngrijea și-i era tare dragă; iar sobolul și cu șoarecele n-au aflat nimic de asta, și mai bine că n-au aflat, fiindcă nu puteau s-o sufere pe biata rândunică.

Când a sosit primăvara și soarele a dezmorțit pământul, rândunica și-a luat rămas-bun de la Degețica; fetița a destupat gaura din tavan pe care o făcuse sobolul. Soarele a pătruns înăuntru până la ele și rândunica a întrebat-o pe Degețica dacă n-ar vrea să vină și ea; ar lua-o în spate și ar zbura cu ea până la pădurea cea verde. Degețica însă s-a gândit că, dacă ea ar pleca, șoarecele cel bătrân care o găzduise ar fi foarte necăjit din cauza asta și a apus:

– Nu, nu pot.

– Atunci rămâi cu bine, rămâi cu bine, fetiță drăgălașă și bună! a spus rândunica și a ieșit în zbor afară, la lumina soarelui. Degețica s-a uitat după ea și i-au dat lacrimile, pentru că-i era dragă rândunica.

– Cirip, cirip! a început să cânte pasărea și s-a dus în zbor în pădure. Degețica era tare necăjită. Nu avea voie să iasă și ea, să se încălzească la soare. Grâul care fusese semănat pe ogorul de deasupra casei șoricelului a răsărit și a crescut înalt și lanul era acum ca o pădure deasă pentru biata fetiță.

– Vara asta trebuie să-ți întocmești zestrea, i-a spus șoarecele. (Vecinul, sobolul cel urâcios cu blana neagră, o ceruse în căsătorie.) Trebuie să ai de toate, și lână, și pânză, să nu-ți lipsească nimic când te măriți cu sobolul.

Degețica a trebuit să se apuce de tors și șoarecele a tocmit patru omizi care țeseau zi și noapte. În fiecare seară venea la ea sobolul și stăteau de vorbă. Spunea că pe la sfârșitul verii soarele n-are să fie așa de fierbinte ca acuma, când de dogoarea lui pământul se face tare ca piatra; și mai spunea că, după ce s-o călători vara, are să se însoare cu Degețica. Dar Degețica nu se bucura deloc, fiindcă sobolul era urâcios și ea nu putea să-l sufere. În fiecare dimineață, când răsărea soarele, și în fiecare seară, când asfințea, se strecura pe ușă afară și, când vântul dădea într-o parte spicele și se putea zări cerul albastru, ea se gândea că afară e frumos și e lumină. Și îi era dor de rândunică, prietena ei de astă-primăvară. Dar rândunica nu se zărea nicăieri; de bună seamă că se dusese departe, în pădurea cea frumoasă și verde.

Când a venit toamna, Degețica a fost și ea gata cu zestrea.

– De azi într-o lună e nunta, a spus șoarecele.

Când a auzit asta Degețica început să plângă și a spus că nu vrea să se mărite cu sobolul cel urâcios.

– Nu mai tot vorbi degeaba, a spus șoarecele. Să nu fi încăpățânată, că să știi că te mușc cu dinții mei cei albi și ascuțiți! Auzi colo! Un bărbat așa de chipeș! Nici regina nu are o blană așa de frumoasă ca el! Și ce bucătărie are! Și cămara i-i plină de bunătăți! Mai bine mulțumește lui Dumnezeu că ți-a dat asemenea bărbat!

Și așa, iaca, a sosit și ziua nunții. Sobolul a venit s-o ia pe Degețica; de acum înainte va trebui să stea cu dânsul în adâncimile pământului și să nu mai vadă niciodată soarele, pentru că sobolul nu putea suferi soarele. Biata fată era tare amărâtă; trebuia să-și ia rămas-bun de la soare pe vecie. Cât șezuse la șoarece, putuse ieși măcar de la ușă să se uite la soare.

– Rămâi cu bine, soare! spuse ea. Își ridică brațele la cer și făcu câțiva pași de la ușă mai încolo, fiindcă acuma grâul fusese secerat și rămăsese numai miriștea. Rămâi cu bine, rămâi cu bine!, rosti ea din nou și luă în brațe o floricică roșie, o sărută și îi spuse: Floricică dragă, când o vezi pe rândunică, spune-i rămas-bun de la mine.

– Chiu-chiu-chiu, auzi ea deodată deasupra capului și, când s-a uitat, ce să vadă? Tocmai rândunica! Mult s-a mai bucurat pasărea când a văzut-o pe fetiță! Degețica i-a povestit tot ce i s-a întâmplat, că trebuie să se mărite cu sobolul cel urâcios, că de-acum înainte are să stea într-o hrubă în pământ și n-are să mai vadă niciodată soarele. Și, spunând toate acestea, începu să plângă.

– Uite ce, a spus rândunica, acuși vine iarna și eu mă duc în țările calde; nu vrei să vii cu mine? Te iau în spate. Numai să te legi de mine cu cingătoarea; și așa scăpăm și de sobolul cel urâcios și de hruba lui și plecăm departe, peste munți, în țările calde, unde soarele strălucește mai tare decât aici și toată vremea e numai vară și sunt o mulțime de flori frumoase. Hai cu mine, Degețică scumpă, tu, care m-ai scăpat de la moarte când zăceam în hrubă!

– Da, vin cu tine, a spus Degețica și atunci rândunica a luat-o în spate. Fetița și-a întins picioarele pe aripile păsării, s-a legat strâns cu cingătoarea de-o pană mai tare și rândunica s-a ridicat în înaltul cerului, peste păduri și peste ape, sus, deasupra munților celor mari, pe care-i veșnic zăpadă. Degețicăi îi era frig, dar s-a băgat pe sub penele calde ale păsării și a rămas numai cu capul afară, ca să vadă toate minunățiile peste care zbura.

Și au mers tot așa până au ajuns în țările calde. Acolo soarele strălucea mult mai tare și erau o mulțime de podgorii cu struguri galbeni și negri. Erau păduri de lămâi și de portocali, mirosea a cimbrișor și a mentă creață și copiii se jucau și alergau după fluturi mari, cu aripi pestrițe. Rândunica însă nu s-a oprit și a mers în zbor mai departe și locurile erau tot mai frumoase. Și au mers ele tot așa până au ajuns la marginea mării albastre; pe țărm, printre copacii verzi și frumoși, se ridica un palat de marmură albă, din vremuri străvechi.

Vița-de-vie se cățăra pe stâlpii înalți și albi și pe creștetul stâlpilor erau o mulțime de cuiburi de rândunică și un cuib era chiar al rândunicii care o ducea în spate pe Degețica.

– Aici stau eu, a spus rândunica. Uite, jos sunt o mulțime de flori; eu am să te așez pe una din ele și ai să stai acolo, vrei?

– Da, minunat! a spus Degețica și a bătut din palme de bucurie.

Jos era un stâlp alb, din marmură, care se răsturnase și se spărsese în trei bucăți; printre bucățile de marmură creșteau niște flori mari și albe. Rândunica s-a lăsat în jos și a așezat-o pe fetiță pe o petală. Dar ce s-a mai minunat fetița! Drept în mijlocul florii ședea un omuleț, și era așa de alb și de străveziu, parcă ar fi fost de sticlă. Pe cap purta o coroană de aur și la umeri avea aripi și nu era mai înalt decât Degețica. Omulețul era spiridușul florii. În fiecare floare era câte un spiriduș sau câte o zână mititică; acesta însă era craiul tuturor.

– Doamne, cât e de frumos! spuse Degețica rândunicii în șoaptă.

Craiul florilor s-a speriat când a văzut-o pe rândunică, fiindcă față de el, așa de mic și de gingaș, era ca un vultur uriaș. Când însă a văzut-o pe Degețica, s-a bucurat grozav; era fata cea mai frumoasă pe care o văzuse vreodată. Repede și-a luat coroana de aur de pe cap și i-a pus-o ei; apoi a întrebat-o cum o cheamă și dacă vrea să-i fie soție și crăiasă a florilor. Nu semăna deloc cu feciorul broaștei și nici cu sobolul cel cu blana neagră. Degețica i-a răspuns craiului cel frumos că vrea, și atunci din fiecare floare s-a scoborât câte o doamnă sau câte un domn, și toți erau așa de drăgălași că nu-ți mai luai ochii de la dânșii. Și fiecare i-a adus Degețicăi câte un dar; cel mai strașnic din toate darurile a fost o pereche de aripi pe care i le-a adus o muscă mare și albă. I le-a prins Degețicăi de spate și acuma putea și ea să zboare din floare în floare. Toți s-au bucurat grozav și rândunica ședea sus în cuib și le cânta cum știa ea mai bine; dar în inima ei era mâhnită, pentru că Degețica îi era dragă și n-ar fi vrut să se despartă de ea niciodată.

– Nu trebuie să te mai cheme Degețica, i-a spus fetiței craiul florilor. E un nume urât și tu ești frumoasă. Avem să-ți spunem Maia.

– Rămâi cu bine, rămâi cu bine! a spus rândunica și a plecat în zbor iarăși înapoi, în Danemarca; acolo își avea ea un cuib, chiar la fereastra omului care știe să spună povești frumoase. Și de la el am aflat toată povestea.