Prăpastia aceea înfiorătoare avea pentru Negrișor ceva magnetic. De câte ori vizita pe domnișoara Eleonora, simțea parcă o nevoie stranie să se apropie de fereastră și să-și lase jumătatea superioară a corpului deasupra abisului. Atunci un drăcușor începea să-l gâdile sub tălpi și-l făcea să salte când pe una, când pe alta. Uneori se ținea numai într-un deget de picior, iar mâinile împreunate îi cădeau de-a lungul zidului, de parcă ar fi fost gata să se arunce înot.
Numai domnișoara Eleonora putea să-l scoată din cadrul ferestrei. Îl găsea îndoit, pe prichici și-l trăgea înapoi.
De la un timp îl mustra, doar că apuca să pornească întracolo — și atunci el se mulțumea să arunce o privire furișă golului, pe care, de data asta, nu avea prilejul să-l adulmece până în fund. Domnișoara Eleonora, chiar se cam supăra.
— Dar lasă odată frate, fereasta aceea în pace. Ai să-ți rupi gâtul de asfalt!
Iar el zâmbea cu afectată modestie și-o prevenea asigurător:
— Eu nu cad în prăpastie, decât dacă vreau.
Și când erau musafiri la dânsa, domnișoara Eleonora chema pe Negrișor de la fereastră. Afară numai când printre aceștia se întâmpla să fie Modreanu.
Lucru curios! Modreanu era mai scund, mai slab, chiar pipernicit și nici n-avea o figură cu adevărat frumoasă, așa cum era a lui Negrișor — cu pielița de fildeș, cu părul cenușiu și cu umbra verzuie a mustății rase, sub nas. Modreanu avea, e drept un cap bărbătesc, dar era așezat pe umeri și trup de copil, însă avea o gură cam largă, încovoiată circumflex, pe bărbie și o limbă lungă și ascuțită ca de cameleon. Lui Negrișor i se părea un arc c-o săgeată. Vorbea pe un ton galeș care nu putea fi decât prefăcut.
Când cineva nu-i împărtășea părerile sau îl întrerupea, vârful limbii lungi se repezea ca un ac de tăun. Cu multe lucruri văzute și nevăzute, compara Negrișor, gura și limba aceea! El nu putea înțelege cum toți ascultătorii se prăpădeau de râs, când Modreanu lua la rând pe vreunul dintre dânșii, cu toate că nimeni nu scăpa de vârful săgeților lui. Pentru Negrișor însă săgețile acestea nu erau muiate în nici un fel de duh.
Dar domnișoarei Eleonora îi plăcea mult să-l asculte și uita atunci cu totul de Negrișor, care se bălăbănea cu burta pe parmalâcul ferestrei, ca un călăreț de la circuri ridicându-se pe spinarea unui cal în goană amețitoare.
Într-o zi, fiind la fereastră — căci domnișoara Eleonora era preocupată de Modreanu — Negrișor descoperi în fundul abisului dreptunghiular și asfaltat un ferăstrău mecanic, care țipa sfâșietor. Un motor bufnea la răstimpuri egale prin răsuflătoare, iar oamenii, cu mâneci sumese până deasupra coatelor ridicau bârnele groase și le așezau pe planșetă,
împingându-le spre roata, ce se învârtea atât de repede, că nu se putea vedea dintr-însa, decât cercul pe care-l descria. Lemnele erau făcute bucăți cât ai clipi cu ochii, iar dedesubt movila de făină creștea ca la moară.
Lucrul era interesant de văzut; însă ce nu putea suferi Negrișor, era țipătul acela mecanic și asurzitor pe care-l scotea tăietoarea, ori de câte ori vreun lemn era apropiat de cercul fatal. Mai ales îl necăjea până la furie, nesimțirea lemnelor, care erau duse rând pe rând la supliciu: în locul țipătului lor îndreptățit de victime, țipa însuși călăul.
Negrișor privea uimit la voracitatea Molochului metalic. Și cum i se întâmpla totdeauna când vedea ceva nou și izbitor, închipuirea lui se și grăbi să-l pună legat buștean pe scândura teribilei mașini. Mușchii feței zadarnic i se forțau să dea drum strigătelor, căci o fâșie solid legată îi astupa gura, în schimb, la vederea mutrei lui speriate, înainte de a-l apuca în colți, ferăstroaia se puse să urle de bucurie strident, înfricoșător.
Negrișor se scutură de groază, însă tocmai atunci motorul începu să păcănească din ce în ce mai rar, apoi când se potoli, roata se mai dădu peste cap de câteva ori, și arătându-și de-abia acuma dinții lungi și ascuțiți ca ai mistrețului, rămase nemișcată, sinistră ca un rânjet imobil.
Liberat de închipuire, Negrișor o contempla din înălțime cu îngrozită luare aminte. De câte ori nu văzuse el până acum astfel de ferăstrae; însă niciodată nu-i venise în gând să rămână dinainte-le, ca acei gură cască de jos, care strânși grămadă urmăreau, cum bicepșii lucrătorilor se contractau ridicând o tulpină.
Tulpina se lăsa greu, parcă împotrivindu-se; însă cu forțe îndoite, cu mari strigăte de obidă, tăietorii o așezară pe eșafod, ținând-o voinicește să nu scape cruntei pedepse. Motorul prinse să păcăne din nou, iar oribila roată cu dinți porni să chirăe cu sălbatecă veselie, pătrunzând crudă, în măruntaele lemnului.
Pentru întâia oară acum, Negrișor se retrase singur de la fereastră, înfiorat. Dacă nu s-ar fi întâmplat în casa Modreanu, retragerea lui grabnică ar fi fost socotită ca un eveniment de seamă și ar fi fost primită cu aclamații. Așa însă, aproape neobservat, el se strecură din salonașul domnișoarei Eleonora și porni ca de obicei când era întristat, pe drumuri lungi și încâlcite de mahalale depărtate.
Un gând amarnic îl obseda de când cu priveliștea ferăstroaiei. De atunci el nu mai fusese la domnișoara Eleonora și hotărâse să nu se mai ducă. Iar, în nesfârșitele plimbări la marginea orașului, îi plăcea să vadă în închipuire pe Modreanu, legat butuc dinaintea dinților de metal. Îi plăceau mult ochii lui de copil, acum bulbucați de groază și limba lui de reptilă, jucându-se ca un gușter în gură și chirăind îngrozitor.
Negrișor admira de sus, cu corpul cobiliță pe prichici. Iar domnișoara Eleonora îi da necontenit zor: „Fugi frate de-acolo, că ai să-ți rupi gâtul”.
Însă gura lui lărgită de plăcere se strânge acum și fața i-a îngălbenit. Modreanu chirăe așa de fioros că țipetele ajung până la Eleonora. El chiar strigă:
„Eleonora! Eleonora!”, iar Negrișor privește speriat la ea și numai când îi vede capul palid, umbrit de pălăria neagră-cafenie a părului creț și vălmășit, urmărind cu luare aminte împunsăturile acului în pânza fină, întinsă pe gherghef; numai atunci își capătă curajul.
Ah, lucrătorii aceia cu mânecile sumese și cu brațe ca niște capete de odgoane din porturi! Ce mai așteaptă nemernicii?
— Dar cine țipă acolo așa de grozav? întreabă Eleonora.
Iar el:
— Ia nimic… un copil a fost lovit de altul… Nu-i interesant…
— Atunci ce stai acolo?
Lucrătorii ăștia se întrec cu gluma; ei au înconjurat eșafodul și stau în juru-i negri și râzând ca niște inchizitori și parcă se îmbată de strigătele celui legat:
Doamne, de Modreanu râd oare, sau de el, Negrișor, de nu mai încep?…
— Frate, cine chirăe așa?… parcă m-ar striga pe mine.
Ah, în sfârșit; motorul a început. Mai tare, mai tare motorule! Motorul bufnește înfundat și chirăiturile lui Modreanu sunt sorbite de bufnituri… Dar iată, mașina își ia avânt și urletul ei sinistru pornește triumfător. Ochii lui Modreanu s-au umflat să se spargă iar limba de șarpe, deodată a început să se întindă, așa cum ar crește o floare vrăjită, se întinde, se întinde, acum a ajuns la etajul al II-lea.
Lucrătorii speriați împing bușteanul; chirăitul celui legat se contopește cu chirăitul mașinii și Negrișor răsuflă de ușurare. Limba începe să scadă. Însă iată, roata și-a încetinit mersul: câțiva dinți i-au sărit.
Modreanu a scos o mână din legături… Ce trup afurisit!…
Lucrătorii împing din greu și roata țipă acum de durere. Și abia se învârtește, abia pătrunde în corpul de fier, din când în când îi mai sare câte-un colț. E înfricoșată și ar da înapoi.
— Eleonora, Eleonora!…
— Cine mă strigă?
— Nimic, o părere…
Brațele împing cu deznădejde și s-au contractat mai rău ca fața lui Modreanu… Negrișor închide ochii: oamenii strigă și asudă: ă… ruup… roata țipă… motorul nu se lasă… Modreanu geme din ce în ce mai sugrumat.
— Doamne, dar ce e acolo… ah, Modreanu!…
Ea dă un țipăt sfâșietor și strigă pe fereastră cu toată puterea…
— Pentru numele lui Dumnezeu, dați-i drumul, pentru numele lui Dumnezeu, nu-l canoniți…
— Lasă-i, geme Negrișor strângând și mai puternic pleoapele… Lasă-i să sfârșească… e prea târziu…
Și-și închipuie pe domnișoara Eleonora făcând pași îngroziți spre fundul odăii, privindu-l uimită, înfricoșată, dezgustată: gâtul i se agită de parcă ar fi cuprins-o frigurile și nu nimerește cuvintele, cu care trebuie să-l strivească: Tu, tu ai vrut-o…
Dar Negrișor se apără strângând până la cea mai din urmă putință ploapele; ar strânge și urechile, dacă ar fi posibil; dar nu, urechile îi trebuie ca să prindă cu ele, de jos scrâșnetul mașinii.
Atunci o mână moale i se așează pe mâna lui. Negrișor tresare: un umăr cald se alătură de umărul lui.
Negrișor deschide ochii: din Modreanu n-au mai rămas decât două bucăți de lemn. Motorul s-a stricat, roata și-a pierdut jumătate din dinți, lucrătorii s-au lăsat jos unul lângă altul pe bordura trotoarului cu capul în palme, cu coatele pe genunchi, abătuți și deznădăjduiți.
Negrișor se înfige înfricoșat în umărul vecin, în umărul cald, care parcă-l ridică din această deprimare generală.
— Eleonora, domnișoară Eleonora, apleacă-te să vezi… Ah… ce clipă… Ce clipă de miracol biblic… să-i strige Eleonorei:
— El nu mai este, el nu mai este, el a murit, uite-l în două…
Parcă era un semn, căci necontenit închipuirea asta barocă îi venea în minte. După ea, pleca într-una, dis de dimineață până în faptul serii, prin mahalale întortocheate și chiar dincolo de ele, pe câmpuri: căci numai pe acolo o găsea. Prietenii nu-l mai văzuseră de mult, domnișoara Eleonora la fel. Ea întrebase pe toți despre dânsul, dar nimeni nu știuse să dea vre-un răspuns.
Era un semn, cu siguranță. Dar dacă s-ar fi dus și ar fi văzut că totul nu-i decât o închipuire fadă, bolnăvicioasă, Dumnezeule ce s-ar fi putut întâmpla atunci! Dumnezeule, cum ar fi putut primi în piept acest brânci teribil al realității? Nu, trebuia să rămână cu această bizară închipuire, s-o adulmece pe drum, s-o fugărească pe câmpuri, până ea singură se va destrăma încetul cu încetul, își va pierde conturul și culorile, va deveni vagă și translucidă, până într-o bună dimineață nu va mai apare de loc. Atunci va fi desigur pregătit să apară iarăși în fața domnișoarei Eleonora.
Rătăcea deci ca un câine vagabond oriunde-l duceau picioarele: nu avea, nu voia să aibă nici o alegere. Ocolea numai cu încăpățânare centrul orașului. I se întâmpla uneori să se oprească lângă un joc zgomotos de copii mici, pe care-i privea lung și cu drag, scăldați în praful însorit al mahalalei. Dar cum îi învăluia mai cu drag și mai cu luare aminte în luminile ochilor, descoperea îndată în trăsăturile vreunuia, chipul lui Modreanu, dispoziția figurii lui în izbitor rudiment. Amețit privea la vecin dar și acesta era o altă formă a aceluiași chip rău și nesuferit. Și toate capetele acestea mici se întorceau atunci spre dânsul și-l prindeau între ascuțișuri reci de ochi răi și fascinatori, se înălțau spre el numeroase și lente vărsând asupra-i flacăra limbilor subțiri și despicate, de parcă s-ar fi trezit pe neașteptate dinaintea unui cuib de vipere.
Fugea îngrozit și se oprea hăt departe, ca să privească înapoi, dar atunci totul revenea la firesc și jocul copiilor continua de departe normal și străin de dânsul, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, ca și când nici n-ar fi trecut pe lângă dânșii și nici măcar nu le-ar fi întrerupt cât de puțin atenția încordată, cu oprirea lui prietenească, cu graba lui subită, fricoasă, insolită.
Își făcu acum de lucru, să bată mahalalele în căutarea cercurilor de copii în joc. O curiozitate stranie și fără domol îl mâna acum să găsească în mișuna capetelor de plozi, pe acela care ar purta pe față pecetea ce i-o pusese și lui Dumnezeu. Dar bătu drumurile degeaba:
în tot orașul era cu neputință de dat de un Negrișor copil; în schimb, ah, în schimb Modreni, cât poftești!
Negrișor se simți străin și dușmănit de tot orașul din această cauză; pe urmă însă își aminti că raritățile nu sunt propriu-zis decât exemplare de lux. Dar asta tot nul determină să se reîntoarcă la domnișoara Eleonora.
Într-o seară, când mângâia un copil cu privire imensă și albastră și cu păr blond cârlionțat, pe care ceata Modrenilor cu ochi de veveriță și cu capetele tunse de soldați îl încălecaseră într-un colț pe furiș și-l ghiontiseră zdravăn, o femeie înaltă, cu piele oacheșe, se apropie să ia copilul. Negrișor tresări, căci femeia fără pălărie, dar bine îmbrăcată, semăna la culoare cu domnișoara Eleonora.
Negrișor se luă după dânșii, încurajat de privirile copilului, care, întorcea necontenit capul spre salvatorul neașteptat. Femeia nu-și iuțea pasul, nu privea înapoi, dar în poartă se opri și-i surâse.
Apoi trăgând copilul în curte îl lăsă și se puse pe fugă. Fustele se agitară, lăsând în răstimpuri să se întrevadă pulpele rotunde. Pe scara de piatră, ea se opri iarăși și brusc ochii ei făcură semnul consacrat acceptării și poftirii. Pe urmă se aruncă înăuntru; dar Negrișor, care rămăsese nemișcat, îi văzu forma înegrind perdeluțele geamlâcului săliței.
Atunci pătrunse în curte: copilul care stătea pe vine și era ocupat să toace cu o nuielușă o moviliță de glod uscat, întoarse capul spre dânsul, dar numai o clipă; pe urmă se porni cu și mai multă furie asupra grămezii de pământ. Negrișor se apropie de el și-l întrebă cum îl cheamă. Copilul, aruncă repede o privire spre geamlâcul săliței, în dosul căruia pândea necontenit forma omenească: zâmbi fără să răspundă și se puse pe fugă, mistuindu-se în tufișurile din fund. Ușa săliței se deschise dinăuntru și rămase astfel, invitându-l, fără ca nimeni să apară în cadrul ei.
Intră. Femeia îl întâmpină în dosul geamlâcului cu un râs prietenesc și de astă dată ușa se închise. Negrișor privi la râsul ei, dar numaidecât ochii îi rămaseră
încleștați în decolteul brun, de unde porneau să se ascundă rădăcinile sânilor. Femeia îl îmbie, pe ungurește:
— Teșek… teșek… paranciolni..
— Cum te cheamă? întreabă Negrișor, cu glas sugrumat.
— Nem tudom…
— Numele… numele… Roza, Ilona, Vilma… Hergi?…
— A, Șari…
— Nu știi chiar deloc românește…
— Puțin, puțin… vorbește… igen… puțin… Kici… noghion keveșet…
Îl pofti într-un fel de salon, în camera de la stradă.
Negrișor se apucă să-i explice că micii drăcușori, din mâna cărora îi scăpase copilul, erau dușmanii lui firești, ca unii ce simțeau din instinct că el e de altă natură decât dânșii. O dușmănie surdă ce va dura toată viața, și care izbucnește numai când oamenii sunt copii, deci sălbatici, or când se trezesc cu toții față-n față, în salonul vreunei domnișoare Eleonora.
Dar la amintirea domnișoarei Eleonora privirile lui se încleștară din nou de rădăcinile sânilor bruni. Șari ridica din umeri complet nedumerită… nu înțelesese ce vrusese să spună el de copii, ba chiar întoarse vorba și se căznea cu româneasca ei șchioapă să-l ispitească
înspre alte teme de vorbă, să afle ceva mai ales, despre viața lui.
Dar vorbindu-i despre dânsul, fatal el trebuia să-și cârmească vorbirea spre Modreanu, și spre rasa acestuia.
Îi pomeni așadar despre ferăstroaică și despre domnișoara Eleonora. Șari ridică iară din umerii ei negricioși. Cât despre Eleonora, ea crezu c-a ghicit numaidecât.
— Eleonore, logodnic, io, io… tudom…
Dar Negrișor, care nu putea suferi decât lucrurile lămurite, trebuie să-i explice că dacă n-ar fi fost Modreanu, fără îndoială că de mult s-ar fi terminat și cu logodna și poate s-ar fi făcut și nunta, dacă Eleonora n-ar mai fi așteptat câteva luni, până ce și-ar fi trecut doctoratul…
— Aste Modrean, își dădu cu părerea Șari, striche la logodna ta…
Și pentru că se înserase, ieși să dea de mâncare și săși culce copilul. Când reveni, Negrișor, tocmai era și el gata de plecare: îl găsi cercetând fotografiile din pereți și de pe scrinuri, majoritatea de oameni tineri și chipeși. Ea-l luă de mână și-l duse în fața portretului mare și colorat, al unui ofițer, în uniformă austriacă.
— Asta Elenore al meu… îi împărtăși ea cu nețărmurită duioșie. Apoi completă: Fost, fost… război… perdut…
— Mort?…
— Nu știi nimic…
Ea mai dădu câteva lămuriri complementare pe ungurește, pe care Negrișor, le primi cu înclinări din cap, după fiecare cuvânt, deși nu pricepea o boabă.
Atunci Șari se avântă și începu să evoce cu largi gesturi, cu întinderi lascive, cu clipiri pătimașe, cu lovituri de picior în podea, iubirea și trecutul ei, care, pe cât putea înțelege Negrișor, desigur doar din gesturi, și din ungureasca ei cadențată și dulce, trebuie să fi fost nespus de vesel și focos.
— Tudom?
— Tudom, tudom!
El se așezase pe un scaun și asculta într-adevăr cu o plăcere negândit de mare, această spovedanie, pe care o înțelegea de minune, cu toate că era făcută
într-o limbă din care nu putea prinde decât trei vorbe la o sută. Iar în fața lui, Șari, care văzuse că desele lui aprobări nu corespund de loc cu sensul cuvintelor rostite continua totuși să-i povestească doar inimii lui fericirea-i apusă în graiul ei neînțeles, mișcată de propria-i cuvântare, cu glas din ce în ce mai tremurat, cu ochii din ce în ce mai umeziți…
Nu-l lăsă să plece, dispăru în săliță, pentru a se reîntoarce cu o față albă de masă, împăturită și un teanc de tacâmuri. Atunci el îi declară, punându-i degetul pe decolteu:
— Brun… negru… fekete … asta frumos… sep… place… așa are și Eleonora, la fel…
— Eleonore fekete?…
— Fekete…
— A… tudom… Ea dădu din cap luminată și-și lasă obrazul spre dânsul: dar el nu pricepu că trebuie s-o sărute și privi neliniștit pe masă, cu ce ar putea s-o servească…
Sunetul strident al soneriei, îi făcu să tresare. Ea se ridică și dispăru în săliță… Negrișor auzi voce tare, bărbătească, apoi șoapte: apoi zgomot de ușă, apoi nimic.
Și minutele trecură lungi. Strada asta era o adevărată pustietate: nici un pas nu răsuna pe caldarâmul trotuarului. În schimb minutele din perete băteau melodios în sonoritatea faianței. El le urmări atent câtăva vreme cum săreau din veșnicie și se cățărau de acul urcător, care le ridica cu hârâit surd.
Apoi când își împlineau viața Negrișor auzea lămurit un țăcănit ușor și i se părea ca o suflare stingându-se pe lanțul coborâtor.
El își vârî mâinile în buzunare și începu să se plimbe prin odaie, ferind colțurile mesei. Iar minutele treceau, treceau: acum ele îl interesau mai mult ca fotografiile.
Acelea barem, când erau vii, își duraseră o stăpânire mai îndelungată asupra acestor lucruri și asupra timpurilor în care sălășuiau. Dar minutele de față, cu vieți egale, tăiate la capete, ca surcelele, îl întristau cu adevărat. Ceasul bătu de câteva ori, Negrișor văzu că e zece, dar acum îl interesa nespus să vadă, pe unde ar mai putea sui minutele noi, când acul cel mare a început coborâșul. Desigur pe brațul care se scurtează al lanțului; se învârtesc apoi printre rotițe, alunecă pe osia acelor și așteaptă în dosul cadranului alb, ca sufletele înghemuite în fața marelui hiat al necuprinsului.
Pe urmă, când ceasul le-a punctat cariera, câte unul începea să alunece spre vârful acului, ca un copil călare pe bârna unei cumpene ce-a pornit să se aplece spre negrul abis. Cu fiecare nou tic-tac, se petrece câte o rostogolire; dar atunci care mai e bucuria lor de a exista dacă n-au nici cel mai neînsemnat răgaz? se întrebă înciudat Negrișor. A, ba da, este una: aceea a suișului și-a așteptării în dosul albului cadran. De cum începe legitimarea rostului fiecăreia, cumpăna bucuriei începe să se lase: viața de răspundere e, pentru toți și toate, același repede alunecuș.
Deci toate bune și la locul lor, deci aidoma ca-n viața pământească, dar Șari tot nu venea. Ea nu-și da seama câte capete noi de minute rostogolite sub secera intransigentă a timpului costă întârzierea ei.
Luminat de-o idee străfulgerătoare, Negrișor își scoase ceasul să controleze pe Einstein. Dacă minutarul ceasornicului lui era mai scurt decât al pendulei de faianță, nimic nu împiedeca minutele ceasornicului de buzunar să alunece pe cumpănă mai repede decât ale minutelor ceasornicului din părete. Deci timpul era întradevăr relativ. Și-l găsi cu adevărat relativ dar tocmai contrariu de cum se aștepta: minutele alunecau mai încet pe minutarul ceasornicului său decât pe al celui din părete… Așadar unul din ceasornice trebuia reparat.
Iar Șari tot nu venea.
Însă Negrișor tot făcu o descoperire, încă nespus de importantă. Acum la coborârea minutarului, mecanismul ceasului, nu mai lăsa să se audă acel țăcănit displăcut, care însoțea tic-tacul ritmic al ornicului. Rămânea deci să vadă dacă el avea să revie, când minutarul va începe să urce din nou… Adică după ce se va împlini zece și jumătate. Dar până atunci poate venea Șari… Nu, iacă, de data asta, Negrișor ar fi dorit cu tot dinadinsul ca Șari să mai întârzie.
Ornicul punctă tare jumătatea și pe urmă minutarul începu să urce… Negrișor așteptă cu sufletul reținut… trecu un minut, două… mai multe… și nimic…
— Stai, să înceapă urcușul adevărat! se îmbărbătă
Negrișor. Și iată țăcănitul se auzi, pe urmă altul, pe urmă altul… În fiecare minut câte unul.
— Minutele au greutate! constată el luminat. Timpul are greutate. De ce nu, dacă și lumina are la rându-i.
Și o clipă se văzu cu mustăți și cu păr învolburat à la Einstein, iar în altă clipă cu redingotă roșie, cu pantaloni scurți, ras, tras la față și cu perucă à la Newton.
Negrișor zâmbi. Dumnezeule, cu ce calcule subtile, ar trebui să dovedești o propoziție atât de neașteptată:
Timpul are greutate, curgerea timpului e supusă legilor gravitației… ce expresie elegantă și savantă… cum i-ar înfige ea numele ca un cui de aur în catapeteasma veșniciei? Cum ar asculta Eleonora pe domnul docent Verzeleanu, la cursul de istorie contemporană a filosofiei… cum i-ar mânca pocăită vorbele și ifosele lui de pedant încă necopt: „în anul una mie nouă sute douăzeci și patru românul Lucian Negrișor dovedi prin celebrele lui formule gravitatea timpului. Din acel moment domnilor, o prefacere totală, o răsturnare completă a vechilor noțiuni se efectuă în știință și filosofie… Teoria lui Einstein își atinse astfel apogeul și…”
Eleonorei îi cam place puțin Verzeleanu. Modul cum își boțește buzele și cum plescăe limba la rădăcinile gingiilor de câte ori începe o nouă dezvoltare or rostește vre-un nume de autor rar sau de titlu nemaiauzit i se pare foarte… universitar și de gust deosebit. Poate și aceasta e una din cauzele atracției pe care Modreanu o exercită asupra ei: imitația servilă a gesturilor lui Verzeleanu, imitație care pe el îl scoate din sărite. E o ciudățenie stupidă, într-adevăr, cum femeile astea, pot să înghită și chiar să savureze, până și maimuțărelile cele mai evidente.
Dar acum închipuiți-vă pe Eleonora lângă Modreanu, ascultând în mare tăcere, întreruptă doar de foșnetul caietelor și apăsarea rapidă a creioanelor, răsunând deodată numele lui Negrișor, într-o companie atât de ilustră: Newton, Hume, Kant, Bergson, Einstein… Lucian Negrișor… vai parcă simte înțepeneala gâtului lui Modreanu, și vede deschizându-se enorm ochii Eleonorei, ca niște flori întunecate ce se dau cu petalele larg deschise, luminii soarelui matinal.
Dar ornicul scârțâi chiar acum și zgomotul acesta de ceasornic hodorogit, i se păru lui Negrișor atât de meschin, atât de copilăresc, atât de caraghios pentru a duce cu el la apogeu teoria lui Einstein încât deșteptarea din amăgirea de-o clipă chiar că-l întristă.
Alteori, căderi de acestea din cât de avântate visuri nu-i produceau nici o impresie. Acum însă realitatea îl luase prea brusc și prea repede ca pe un copil în brațe așezându-l, fără nici o vorbă, de-a dreptul în fundul banal și etern, al mediocrității cotidiene. Și iar, desigur, aci găsi din nou pe Modreanu, care îl primi cu un rânjet de satisfacție și cu sinistrul lui îndemn prietenesc:
„Șezi jos, șezi jos, Negrișor, odihnește-te băiete… și lasă astea…
În cele din urmă îl cotropi o tristețe atât de mare și de adâncă, că fu gata să-și ia pălăria și s-o șteargă binișor. Dar atunci se auzi deodată zgomot de ușă, pași și șoaptă și iar zgomot de ușă. Un pas rar și apăsat se apropie de poartă și trecu rând pe rând pe sub fereastra care da în curte și pe sub ferestrele, care dau în stradă. Acum Șari nu mai întârzie decât câteva minute, apoi apăru puțin congestionată și grăbită.
— Drago… așteptat la el… Kiș lelkem…
Îi apropie capul de sân, pe urmă se strâmbă și făcu cu pumnul spre ferestrele negre, probabil pasului care se depărta.
— Asta minding untat…plicti… plicti… plictisește… plictisește…
Îl apucă de mână și-l trase pe scaun și începu să-l servească maternă cu degetele ei suspecte. Negrișor vroi să refuze, dar neguriul decolteului îl făcu să cedeze, în vreme ce-și înfipse ca niște dinți ochii în halca de bronz a gâtului elegant. Ea-i oferea orice cu volubilitate, îl îndemna să mănânce chiar când el era cu gura plină, se minuna toată, lung și zgomotos în graiul ei străin, când se declara satisfăcut. Atunci descoperi un mijloc de a-i stimula și mai mult pofta, care-o amuza nespus: îi oferea câte ceva, de unde întâi mușcase dânsa. Chiar purta spre gura lui, câte o bucată de pâine or de „salami”, pe care o ținea strâns cu dinții. El trebuia să apuce din partea rămasă liberă și să sfâșie: când bucata de pâine rezista, trebuiau să se sprijine unul de umerii celuilalt, ba chiar începură să se strângă piept la piept, înghițiră grăbiți bucăturile nemestecate și buzele li se împreunară lacome. Ea gemea și ofta, când îmbrățișarea devenea mai apăsătoare, invoca necontenit pe Dumnezeu: Ioi Iștenem!
Iar el simțea pieptul tare de bronz, topindu-se de pieptul lui: ceasornicul scârțâi lung și bătu douăsprezece lovituri. Abia acum Negrișor putu să-și aducă aminte de tristețea de adineauri, de Newton, de Einstein și de Bergson și zâmbi de toți aceștia, înfingându-se în sânul cald al Șarei. Brațele li se împletise pe sub subțiori și pe după gâturi, buzele le erau necontenit una și din pieptul, din gura, din ochii ei el simțea venind un puternic efluviu, de bucurie, de bunăvoință, de simpatie profundă care îi acapara sufletul lui, se îmbina cu el, formau împreună un singur element, își băteau joc de legile fizice, căci împotriva însăși a temeliei lor, ocupau împreună aceiași porțiune de spațiu în același timp.
— De ce nu e Eleonora! se gândi Negrișor.
Iar Șari ofta adânc în același timp:
— Ioi Iștenem…
Poarta se izbi cu putere de gard și se auziră pași împintenați de militar. Șari se ridică vădit plictisită și se despărți abia după mulțime de mângâieri și cuvinte dulci, inauzibile, ca o mămică de un copil iubit. Ieși apoi în săliță. Se auziră din nou uși, pași și iarăși o ultimă trântitură, ca de un capac, care s-a lăsat cu putere, peste ceea ce trebuia acoperit. Și iarăși tăcere și minute, dar de astă dată Negrișor se ridică și începu să se plimbe energic, refuzând categoric, să se mai gândească la Einstein și la Newton. Refuză să se mai gândească și la domnișoara Eleonora, care putea să rămână cât va vrea cu Modreanu al ei. Între această cocotă, care-și dă sufletul, păstrat cu atâta zgârcenie, prin cele mai scandaloase tăvălituri și această domnișoară de lume bună, care și-l împrumută la toți și nu-și ferește decât admirabila ei piele brună, preferă pe cea dintâi.
Dar ceea ce încânta uimitor pe Negrișor era această revelație extraordinară, că domnișoara Eleonora n-a rezistat în inima lui nici unei cocote: că ea nu-l domina, decât cu acea culoare, stranie, a ființei ei, cum el nu mai întâlnise niciodată. Nu mai întâlnise, dar acum iată a întâlnit! Ha, ha, a întâlnit…
Uși răsunătoare, pași, pinteni! Zgomotele de-adineaori, numai că acum în sens invers. Pași largi, sonori, satisfăcuți de ofițer… Cu ăsta a mers mai repede, se cunoaște că e…
Negrișor simte ceva neplăcut, zburlindu-i sufletul. Se așează pe-o canapea, și-și afundă capul în pumni. Șari întârziază și mai mult ca întâi și el ar vrea să înconjure de mulțumire această întârziere, dar se scutură deodată de parcă i-ar fi picat cineva pe limbă suc de lămâie.
Primește pe Șari cu un surâs compătimitor și stânjenit, iar ea se interesează cu grijă:
— Nu întârziat mult… nu?… Asta bun cliente… Asta nu fură tot timp dela omant al meu… Dela Kici… dela drago… omant al meu…
Și se așează lângă dânsul pe canapea înlănțuindu-l cu putere de bărbat.
Se trezi dimineața, scăldat tot de soare, în hurducăturile ornicului. Șari dormea și ridicarea lui pe șezut n-o deșteptă. Dormea adânc și-n somnul ei, fața trasă, pierdută, părea să nu poarte nici-o amintire despre dânsul, despre împreuna lor plăcere. Sari dormea un somn străin: văpaia ușoară, matinală a soarelui îi punea parcă o uimire pe figură, o uimire grozavă, imensă, scofâlcită. Iar pieptul i-l umplea tot în această văpaie până-n culmile sânilor. Negrișor vroi să contemple la cruda lumină, culoarea Eleonorei.
Însă n-o mai găsi. Lumina lămpei îl amăgise. Pielea Șarei, era de-un brun-vânăt, iar acolo unde bătea soarele, de-un alb marmorean, cu vine violacee. Pe când își aduce perfect de bine aminte că și sub razele soarelui de nămiază, Eleonora își păstrează culoarea ei de-un negru-galben, un negru dulce, ciocolatiu.
Negrișor se întristă pentru toată acea dimineață; ceea ce nădăjduise în ascuns, nu se putea împlini.
Femeile frumoase nu se puteau substitui ca proaspăt născuții în leagăne:
Dumnezeule, unde altundeva ar mai putea găsi culoarea aceea, atât de rară, atât de delicată…
El plecă trist de la Șari, care, se arătă nespus de nedumerită și înduioșată de schimbarea lui. O luă acum de-a dreptul spre străzile centrale, pe care nu le mai văzuse de multă vreme. Dacă Eleonora ieșise cumva în dimineața asta, o va urmări de aproape și-i va examina nuanța decolteului, ori de câte ori va răzbate în soarele matinal… Dacă gâtul de ciocolată se va preface îndată în marmoră cu vine albăstrii, va striga ura! în gând de trei ori, va saluta ceremonios pe Eleonora și fără să-i spună un cuvânt se va înapoia într-un suflet la Șari.
Dar el e trist dinainte, căci știe: așa ceva nu se va întâmpla. Nu s-a întâmplat niciodată să-i iasă ceva anume pe gândul lui, de asta nu mai încape îndoială. A observat bine de tot acest lucru. Ba-i vine să creadă uneori, chiar că până și lucrurile se schimbă, când el vrea să le vadă într-un anumit fel — tocmai pentru că el le dorește să fie astfel cum sunt în realitate și cum nu le va vedea niciodată. Dacă în locul lui ar fi fost Newton sau Einstein în camera Șarei, cu siguranță că gravitatea minutelor ar fi fost o realitate și o mare lege naturală, ar fi fost descoperită într-un moment de plictiseală și așteptare. Dar pentru că i-a fost dat lui, lui Negrișor, să bage de seamă acel trosnet bizar al ceasornicului, el nu mai poate fi acum decât un banal efect de hodorogeală al vechiturii din perete și toată ideea o trăsnaie ridicolă și stupidă, un gând caraghios de copil or de nebun. Cu siguranță deci, culoarea Eleonorei va fi identică în soarele matinal cu aceea din soarele miezului de ziuă, din lumina becurilor, din umbra după amiezilor or din umbra interiorului: culoarea irezistibilă a ciocolatei. Tocmai pentru că el vrea să nu fie astfel.
Dar fu o adevărată izbucnire de bucurie, când tovarășii de viață și de petreceri, se treziră cu el, printre dânșii, în această dulce și plăcută dimineață.
— Negrișor! Negrișor!… Fiule rătăcit!…
— S-a întors… s-a întors… e al nostru…
— Tăiați vițelul cel gras!…
Mai bine de un sfert de oră, ei se grăbiră cu întrebările, dezghiocându-l din toate chiotoarele și învârtindu-l în toate chipurile.
În cele din urmă îi împrăștiară noutatea cea mare.
Adică, ei nu i-au spus nimic dela dânșii, așa încât să crezi în vre-o păcăleală de prost gust, sau în orice altă șotie, pregătită dinainte…
Dimpotrivă, Saghin a pronunțat lămurit aceste cuvinte:
— Credeam că v-am pierdut pe amândoi…
— Cum, pe amândoi?
— Pe tine și pe Modreanu.
— Nu înțeleg.
— Cum, nu știi că Modreanu a dispărut?
— A dispărut?
— De trei zile…
— De trei…
— L-am căutat acasă, la birou, în toate părțile și nimic.
Iar aseară un cadavru a fost găsit în Dumbravă.
Era de-ajuns să te gândești că prietenii aceștia buni, nu se grăbiseră să-i dea chiar de la început această veste, pentru a înțelege limpede cât de serios vorbeau. Făcuseră poate vre-o legătură între absențele lor simultane? Bănuiseră cumva… Ho, ho… dar nu e timp de depănat acum mosorul supozițiilor.
Destul că Modreanu a fost descoperit într-o bună dimineață sub formă de cadavru… Iată ce-a ieșit în locul gravitației timpului, iată ce i-a dăruit natura, pe care s-a grăbit s-o califice de avară și vitregă, față de biata lui persoană. S-a grăbit ca un imbecil… că nu se poate desbăra de acest obicei stupid, de a se socoti totdeauna, mic, umilit, nedreptățit, de oricine și de orice…
Ochii lui cresc imenși de lumină și de beția norocului.
— Sărrracul Modreanu! exclamă atunci, aducându-și aminte că a întârziat cu compătimirea. Săracul Modreanu! Cine i-o fi făcut asta?…
— În Dumbravă l-au găsit, i se răspunse și toți ochii aceștia îl încercuiră din nou arzători. Compătimirea aceea cam forțată și târzie — Negrișor băgase bine de seamă — îi făcuse pe toți să tresară, ba chiar să-și alunece luminile privirilor unii către alții, cu nedumerire și tâlc, în același timp…
— Cum, serios, tu n-ai știut nimic?…
Lui Negrișor, îi trecu un curent de teamă prin oase.
Mare minunea dracului: de o săptămână el însuși n-a mai dat cu ochii de nimeni… și a fost și prin Dumbravă de câteva ori… ba chiar și pe înserate…
— Însă e așa de ciopârțit, așa de scrijelit că nu se cunoaște nimic dintr-însul… După statură totuși…
Ah, iată un fior și mai neplăcut, de-o mie de ori mai neplăcut, decât toate neplăcerile unei bănuieli nedrepte: dar el trebuie să fie, el, Modreanu… Negrișor știe: uneori natura e mai atentă și față de el; pentru orice deziluzie mai tare, îi dă câte-o mică, o fărâmă de compensație. A observat asta, n-are ce zice. Numai că acum compensația e prea considerabilă… uimitor de disproporționată față de atențiile mărunțele pe care natura i le arată, din când în când, parcă mai mult în joacă și în derâdere. Dar dacă acuma…
Ceilalți l-au privit încordați tot timpul acestei scurte alungări de gânduri. Iar în cele din urmă Moruneanu a rostit liniștitor:
— A fost prins și ucigașul, care a mărturisit totul… Nare idee cine-a fost asasinatul, iar hainele și lucrurile i le-a aruncat în râu, oprindu-și doar banii. Corpul mortului fiind greu, s-a mulțumit să-l scrijelească numai pentru a zădărnici orice căutare.
Ochii lui Negrișor se umplură de lacrimi. Pentru întâia oară în viața lui, înțelegea ce va să zică norocul, bucuria, dusă până la beție, la paroxism.
Iar prietenii fură nespus de mișcați în fața acestor lacrimi spontane. Dar Negrișor își luă rămas bun, hotărât să se ducă la morgă; el nu se va putea înșela pentru nimic în lume în fața cadavrului.
— Dacă nu este el?… E foarte posibil să nu fie…, bâlbâi el, atât de îngrijat de-o teamă bruscă și covârșitoare, că prietenii, mișcați adânc, se hotărâră, în corpore, să-l urmeze.
Era într-adevăr, cu neputință, de văzut ceva, în această masă de cărnuri și de cartilagii insulate. Peste hăcuiala criminalului, doctorul se amuzase să-și revizuiască toate abilitățile în arta de a diseca. Pentru că stârvul urma să fie îngropat și pentru că până în prezent nu fusese reclamat de nici o rudă, nimeni nu se ostenise să coase sau să pună vre-o rânduială în această harcea-parcea de rămășițe pământești, în care mirosul puternic al formolului, nu izbutise să omoare până la una, orice șuviță de odoare cadaverică.
Negrișor era dezolat: nici un alt semn, nici un alt indiciu afară de statură, — și aceea desigur zgârcită, dar întratât, numai cât firesc putea să se zgârcească, după moarte, un individ de dimensiunile lui Modreanu în viață. O tristețe fără margini acoperi ca o paloare figura lui Negrișor. Aceeași soartă nemernică, de totdeauna, îi rânjea acum în față: niciodată, vai niciodată, nu se putuse bucura și el de o fericire completă. Era amărât, îndurerat, indignat, încât bunii prieteni, nu putură să nu observe această atitudine și să nu-și ușureze sufletul, cu cele mai sincere regrete:
— Și când mă gândesc, Negrișor, începu unul, că un moment eu am putut crede că… În sfârșit… pentru că dispăruserăți amândoi… pentru că… amândoi… aveați aceeași…
— Nu numai el, dar noi toți am crezut așa, Negrișor, iartă-ne… Până și domnișoara Eleonora… Dar am greșit… sufletul tău curat nu putea merge cu ura, ce zic, cu ura, cu… necazul… până la o limită oarecare înțeleg… dar în nici un caz până la moarte…
— Era să fii urmărit, dacă nu se preda criminalul…
— Dar ea, domnișoara Eleonora, ce-a gândit de toate astea, întrebă sugrumat Negrișor.
— Era consternată…
— Când a auzit că s-a descoperit criminalul adevărat, a fost apucata de o mare criză de lacrimi…
— Ea ținea, la amândoi deopotrivă, pe cât s-a văzut…
— Și ca să vă piardă pe amândoi…
Găsi pe domnișoara Eleonora cu bărbia sprijinită în podul palmei micuțe, cu privirea rătăcită. Figura i-era trasă și pierdută. Paliditatea feței brune, îi da o înfățișare cu totul stranie, gravă, tragică…
— Va să zică s-a terminat cu bunul nostru prieten Modreanu, domnișoară Eleonora…
Ea-i răspunse printr-un geamăt ușor, care însoți o vagă înclinare a capului.
Și deodată Negrișor își simți picioarele deslipindu-se de pământ, ca și când le-ar fi împins cineva de sub scânduri și le-ar fi ațâțat la joc, gâdilându-le sau suflând cu putere în ele ca în niște flăcări galbene și zglobii, — și deodată își simți omușorul dând sălbatec să zvâcnească, să strige, să chirăe, să hohotească, iar mâinile, frânte din coate erau gata să se ridice în sus și degetele să pocnească tactul.
Abia se putea ține să nu profaneze minunata durere a domnișoarei Eleonora. Vai ce strălucire avea în ochi când era tristă, vai ce mari gene avea, parcă-i creșteau odată cu durerea! Îi venea să-i cadă în genunchi și să-i spună, s-o roage:
— O, nu mai fi așa de tristă, nu mai fi așa frumoasă, pentru el…
În clipa aceea, din cauza tăcerii, Negrișor profită de timp, pentru a se închipui el jelit, pentru a o închipui cu o strălucire încă odată mai puternică în ochi, cu gene încă odată mai mari, din cauza lui, numai din cauza disparițiunei lui enigmatice din mijlocul prietenilor și al orașului. Și-și închipui pe Modreanu, așteptând, în pioasă reculegere, lângă domnișoara Eleonora, ca ea să-i adreseze primul cuvânt. Ah, îi vede buzele jucând de nerăbdare și ochii sticlind cu răutate și ironie și limba lungă de cameleon, jucând nerăbdătoare pe strașina buzelor. Îl simte pregătind nu cuvinte de îmbărbătare, de mângâiere, dar îndemn la uitare repede și la convingere că nu s-a întâmplat cine știe ce pierdere deosebită.
— Cu toții ne vom întâlni acolo, domnișoară Eleonora, i-aude glasul nesuferit, ironic și rău. Nu e absolut nici o pagubă… Îl vom găsi, îl vom găsi… el numai că ne-a luat înainte… ăsta era un gând al lui mai de mult, să ne ia înainte… Nu-l vedeai cum se da de-a huța pe prichiciul ferestrei, la etajul al patrulea…
Și el se repede, și șterge lăcrămile de curcubeu ale domnișoarei Eleonora, prin care a străpuns raza unui zâmbet și rama lui îndrăzneață, se lasă în chip de consolare, pe părul moale și cârlionțat, se abate pe gâtul și pe umerii goi…
— Nu mai plânge, nu mai plânge, domnișoară Eleonora, îi spune el… și-o strânge, și-o strânge, la pieptul lui, cum el Negrișor, deși are tot prilejul, nu e în stare să facă, stă ca un caraghios în fața fetei îndurerate și nu e capabil să articuleze un cuvânt.
Jalea și ciuda și mai cu seamă jalea ciudei, îl cuprind.
Ea își șterse pe furiș două lacrimi, și-l surprinse făcând același lucru și o uimire grozavă se întipări pe figura ei…
— Dumneata ești un mare suflet, domnule Negrișor…
A pierdut! Totul s-a dus. A pierdut mișcarea. Dar acum trebuia să vorbească și chiar începu: însă trebuia să vorbească altfel decât, de cum ar fi vrut și se mira singur și-i venea să chirăe de uimire și de indignare pe el însuși, cum putea să cuvânteze atât de domol și atât de înțelept. Atât de fără răutate și atât de împăciuitor, când în sufletul lui fierbea atâta catran. Rostea lucruri așa de cuminți, așa de la locul lor, că și dânsa îl privea cu ochi mari, tot așa de cuminți. Îl privea cu atâta luare aminte, că parcă îi vedea cuvinte, ieșindu-i din gură și luând forma noțiunei pe care o exprimau. Și multă vreme îl ascultă domnișoara Eleonora. Pe urmă plecă binecuvântat de vorbele ei.
— Ești un mare suflet domnule Negrișor! Și se întoarse a doua zi.
Și drace! — avu o mică tresărire înainte de a lăsa ciocănașul degetului pe ușă: dacă s-ar pomeni cu…?
O, gândurile astea au uneori opriri așa de curioase!
Hâ, hâ, cum să se pomenească?… Iată, deschise ușa plin de curaj, larg, cât e cu putință de larg, intră cu pași largi, salută și se așează la locul lui. Mai sunt acum și alți musafiri, iar domnișoara Eleonora e tot așa de frumoasă și de tristă… Însă atât… nimic altceva… ce… cine ar mai putea să fie în camera asta?…
El începe să vorbească iarăși nespus ele cuminte și toți îl ascultă cu multă luare aminte, cu largi încuviințări, cu exclamații de aprobare. Domnișoara Eleonora își ridică din când în când capul de pe gherghef, ca să-l fixeze cu ochi negri, strălucitori.
Ochii ei absenți se reîntorceau deci, ochii ei duși departe, reveneau către el, din ce în ce reveneau. Iar Negrișor vorbea calm și înțelept și chiar simțea o deosebită plăcere să cuvânteze acum pios și întristat de crudele încercări ale vieții.
A treia zi veni iarăși și astfel multe zile în șir. O teamă tot rămăsese în suflet, dar din ce în ce mai neînsemnată și mai rară. Căci când se vedea singur, cu dânsa, (oricine putea să mai fie afară de el, de cel dus), se simțea atât de fericit, o pace atât de moale îi învelea sufletul, un sânge atât de curat îi alerga prin vine, că-și simțea gândirea primenită de orice otravă și tot ce spunea era așa de curat, așa de primenit, așa de aerisitor, câ toți îl ascultau și-l aprobau și toți nu înțelegeau, cum omul ăsta care până mai dăunăzi se da de-a huța pe ferestrele de la etaje, putea să rostească astfel de adevăruri și de înțelepciuni.
La fereastră nu se mai ducea: nici nu mai privea întracolo, măcar. Numai arareori, când țipătul vreunei mașini de tăiat lemne, se urca până la dânșii fulgerător și strident, se cutremura ca de-o amintire urâtă și se grăbea să închidă geamurile, pentru ca domnișoara Eleonora să-i audă mai bine cuvintele.
Urletul mașinii se zdrobea atunci de geamuri și înăuntru nu venea decât un ecou înăbușit și depărtat.
Dar încetul cu încetul urechile parcă se deprindeau, sau parcă ele însele își lărgeau pavilioanele, ca și când zgomotul care le îngrozea, le-ar fi deșteptat o curiozitate amarnică; pentru că în cele din urmă chiar cu ferestrele închise țipătul metalic, devenea tot atât de puternic, tot atât de sfâșietor și atunci întreba speriat:
— Pe unde a bușnit zgomotul ăsta, domnișoară Eleonora?
Ar fi dorit atunci să înfunde ferestrele cu toate pernele și cu toate covoarele care se găseau înăuntru; dar nu voia să arate prin nimic domnișoarei Eleonora că urletul lugubru i-ar aduce aminte o viziune atât de neagră.
Dar domnișoarei Eleonora i se făcea cald și deschidea fereastra. Și atunci chirăitul ferăstroaiei pătrundea înăuntru ca un șuer de obuz ce cade aproape, și se desfăcea în urechile lui ca o ploaie de ascuțișuri lungi și junghietoare. Într-un rând ele fură atât de sfâșietoare, că, galben și întunecat ca o mască de ceară, Negrișor împinse îndată ferestrele și apucând pe domnișoara Eleonora de mână, îi spune înfricoșat:
— Am să-ți mărturisesc totul, am să-ți mărturisesc totul…
Domnișoara Eleonora privi la el îngrozită, abia mai putând să respire; ochii i se holbaseră, dinaintea feței aceleia cadaverice. Se smulse brusc și sări câțiva pași înapoi.
Iar Negrișor plecă zdrobit capul, ca sub o lovitură de măciucă.
— Va să zică, dacă s-ar fi întâmplat cu adevărat, dacă… și chiar dacă din pricina ei s-ar fi… dacă…
El o privea uimit, cu ochii ieșiți, tremurând. Și ea îi urmărea încordată trăsăturile feței, tremura așișderi, ca apucată de frigurile cele mai crunte și privea din când în când, spre ușă.
Poate ar fi dat un țipăt și poate ar fi bușnit printr-însa, lăsând-o larg deschisă în urmă-i, strigând: asasinii, asasinii! ajutor! dacă — bagă bine de seamă Negrișor — o curiozitate cumplită n-ar fi înșfăcat-o sub un pumn mai puternic decât al fricii, dacă, — o, ho, citea limpede Negrișor — o picătură de amor propriu, de mândrie, de fericire, că a fost și ea printre cele puține, măr de aur pentru nelegiuire și vărsare de sânge, n-ar fi precipitat la timp acest vălmășag de panică și regret, pentru a o țintui pe loc, încremenită, sfâșită, iluminată.
Atunci el îi aminti de bălăbănelile lui pe fereastră, de chirăitul ferăstroaiei, de toate senzațiile pe care i le producea acest țipăt prelung și inform. Îi povesti de trunchiul rezistent în care i se părea că vede pe Modreanu, de opintelile desperate ale lucrătorilor; îi povesti tot, tot, chiar și de limba imens de lungă, care ieșise din gura lui Modreanu și se înălța spre fereastra de la catul al patrulea. Nu uită să-i spună nici că ea, Eleonora, părea intrigată de aceste zgomote suspecte, că el vroise s-o țină departe de adevăr, pentru a lăsa, să se consume nestingherită drama, dar că ea tot venise la fereastră, văzuse și se îngrozise… dar mai cu seamă
înțelese și… iertase… Încuviințase…
Abia acum Negrișor îndrăzni să ridice ochii spre dânsa. Domnișoara Eleonora avea chip răvășit de cadavru, iar culoarea ei obișnuită îi da înfățișare de întunecată zeiță a peșterilor și subteranelor.
Domnișoara Eleonora se cutremură la vederea ochilor lui, în același moment, în care se cutremură și el, descoperindu-i această față înfricoșătoare, acuma și mai straniu de frumoasă.
Dumnezeule, cum visase el adesea de demult, de la începutul lungii adolescente, care parcă nici acum nu s-a sfârșit, să iubească — și de câte ori chiar nu iubise, rătăcind în transcendent — o crudă zeiță a infernului, s-o prefacă la adierea caldă a neliniștilor și sincerității lui naive, în suflet dulce și învăluitor! El se oprise, pentru că spusese totul — doar n-avea să-i destăinuiască acum și despre Șari! — și contempla această figură de superbă hecată. Iar ea îl privea necontenit îngrozită și părea că așteaptă ceva: Dumnezeule, ce putea ea să aștepte?…
Să-i cadă în genunchi și să-i înlănțuie picioarele?
Doamne, Doamne, pentru nimic în lume, n-ar putea avea curajul ăsta! Și domnișoara Eleonora aștepta, figura ei întunecată aștepta înainte… Doamne, Doamne, ce e de făcut Dumnezeule…
— Ei și… pe urmă? îngăină ea răgușit, abia auzibil și sânul ei făcu o sforțare supraomenească, de parcă ar fi încercat să urnească o greutate imensă, ca să poată lăsa aceste vorbe. O sforțare atât de adâncă și de grea, că ochii lui Negrișor clipiră repede, uluiți, orbiți, ca de-o lumină sfâșietoare.
— Și… mai departe?… vibra iarăși stins glasul ei.
Mai departe? se miră adânc Negrișor. Mai departe?
Știe ea care ceva despre Șari?
— Mai departe, domnișoară Eleonora? ce interesează mai departe?
Domnișoara Eleonora se zgârci, zdrobită ca-n fața celui mai abominabil cinism.
— Eu cred că tocmai acest „mai departe”, interesează mai mult domnule Negrișor, zâmbi ea dureros accentuând pe fiecare cuvânt.
Atunci Negrișor îi povesti de plimbările fără țintă pe câmpuri și străzi și pe urmă cu țintă, când cetele de copii au început să-l intrige. Îi împărtăși că tipul Modreanu era atât de comun și curent și-i mărturisi cu greutate, cu mare sfiiciune, că tipul Negrișor nu l-a putut găsi decât într-un singur exemplar…
Și lângă el — antropologic vorbind — adăugă în gând, tipul ei… al Eleonorei. Era fatal ca aceste două tipuri să se găsească aproape, strânse prin cea mai strânsă legătură care putea să existe…
Domnișoara Eleonora asculta cu neînchipuit interes și frumoșii ei ochi erau încontinuu holbați, Doamne, atât de divin holbați, că păreau al unui copil supărat.
Negrișor se opri firesc la capitolul Șari.
— Mai departe, mai departe! gemu rugătoare domnișoara Eleonora.
Negrișor era cu desăvârșire încurcat și domnișoara Eleonora părea cu atât mai mult nerăbdătoare și curioasă.
— Ei bine, te-ai oprit, la episodul cel mai de seamă, îl încuraja ea cu nespusă blândețe. Îți înțeleg ezitarea…
Înțeleg, înțeleg totul… dar mie poți să-mi povestești… haide, haide, curaj… nu, bietule nefericit, la nimeni, la nimeni, nu voi spune, voi păstra totul pentru mine, voi rămâne mai mută ca un mormânt.
Și ea întinse mâna în chip de mângâiere, dar și-o retrase de la jumătatea drumului cu oroare parcă
înapoi.
Doamne, de unde poate ea să știe de Șari?
Negrișor era cumplit de încurcat și căscase spre dânsa, până la ultima limită posibilă, enormii săi ochi. Iar domnișoara Eleonora, căscase spre acești ochi, cât putuse, la rându-i ochii ei tot așa de enormi.
Deodată un fulger licări în fundul prăpăstiilor negre, ce se deschideau pe fața lui Negrișor ca două cratere fără fund. Își amintise de ornicul din părete și de gravitatea timpului: da, toate astea poate să le mărturisească. Da, ba chiar că a fost și în casă la Șari, pentru că… ea l-a poftit… când îi scăpase copilul… din mâinile micilor Modreni…
Și Negrișor începu să descrie salonul lui Șari și țăcănitul bizar al minutarului de la ornicul cel mare, de câte ori trecea de jumătate și începea să urce, spre ora completă. Avea oarecare încurcături, când trebuia să motiveze absențele uneori mai îndelungi ale Șari-ei.
Astfel că domnișoara Eleonora îl întrerupse…
— În casa aceasta te-ai întâlnit cu el…
— Cu el? care el?
— Cu… dom… cu Modreanu…
— Vai, nu… asta s-a întâmplat, alaltăieri seară… alaltăieri…
Nuu…
— Atunci, unde l-ai întâlnit… unde… v-ați… când… nu mai înțeleg nimic din cele ce-mi spui… Iată să-ți dau un pahar cu apă ca să te liniștești… și reia povestea dinapoi… știi de unde să reîncepi… să-mi spui… deacolo de unde te-ai întâlnit cu Modreanu! — îl încuraja ea, bătându-l cu blândețe pe umăr…
— Dar eu nu m-am întâlnit cu Modreanu tot timpul ăsta… de când n-am mai venit pe aici. Cum, domnișoară Eleonora? Dumneata… poate… mă crezi… vai, mă crezi asasin?…
Domnișoara Eleonora consideră stupoarea lui cu neîncredere, dar când își dădu seama că ea nu putea fi decât sinceră strânse ochii și buzele…
— Atunci, de ce această „mise en scène”? se irită ea. De ce atâtea ezitări, atâtea introduceri… de ce povestea cu ferăstroaia… pentru a ajunge la o vizită făcută unei femei oarecare, unei unguroaice…
Negrișor începu să tremure, pentru că luase deodată un mare curaj:
— Pentru ce, domnișoară Eleonora? Dar e puțin lucru, povestea cu ferăstroaia… dar e puțin lucru, ca eu să asist la torturile unui prieten cu sânge rece și răutate și cu dorința să se sfârșească odată cu el totul… pentru… pentru…
— Pentru… pentru… pentru ce vrei să zici, răspunde…
— Pentru a nu-mi mai sta în cale… pentru, pentru… a nu-i mai acorda, domnișoară Eleonora, preferința pe care i-o acordai… și pe care n-o merita… te-asigur că n-o merita, domnișoară Eleonora…
— Bine, dar pe câte spui… astea toate s-au petrecut într-un fel de halucinație, cum să spun, în închipuirea d-tale…
— Și era puțin lucru, domnișoară Eleonora?
— Că ai avut astfel de coșmaruri?
— Nu, dar că ți-am destăinuit dumitale… că ți-am… că am… că da, le-am avut…
Din momentul acestei destăinuiri, în afară de zgomotul ferăstroaicei, nimic nu le mai turbură pacea în vizitele următoare. El admira covorul imens din perete, în care pe-un fond verzui, doi trandafiri uriași, roșii și alții mai mulți și mai mici, galbeni, își arătau strălucirea, de parcă ar fi fost tesuți chiar cu stamine de roze naturale. În colțul opus, un alt covor uriaș acoperea doi pereți: doi lei negri și fioroși, se sărutau pe un fond roșu închis, drept la intersecția pereților. Sub covor era un divan scund și încăpător, acoperit tot de un covor roșu, cu multe și felurite desene geometrice, negre, prin care se plimbau berze mici, cafenii.
Pe divanul acesta, surprinse el într-o bună după amiază, pe domnișoara Eleonora numai în cămașă.
Bătuse ușor în ușă, și intrase fără a mai aștepta încuviințarea dinăuntru — domnișoara Eleonora, răspundea doar nespus de încet, totdeauna, și el trebuia să repete bătaia de mai multe ori, pentru ca vocea ei să crească și să se facă auzită; astfel că de la un timp, pentru a scuti gâtul delicat și brun de astfel de sforțări, Negrișor luase obiceiul să pătrundă, puțin timp după primul ciocănit: era doar limpede, dacă ușa nu era încuiată, însemna că stăpânul casei putea să-l primească.
El îngăimă deci aceste explicații, în semn de scuză domnișoarei Eleonora, ale cărei brațe goale și pline se ridicaseră până-n dreptul ochilor, ce se rostogoleau în dosul degetelor rășchirate, ca două păsări speriate întro colivie. Părul negru cu reflexe castanii, așa de închise că parcă erau de ciocolată topită, căzuse în repeziciunea mișcării și-i acoperise de tot un umăr rotund, cum Negrișor nu mai văzuse în viața lui. În schimb celălalt umăr și gropița de la gât rămăseseră
în toată goliciunea lor smeadă. Negrișor le vedea pentru întâia oară, căci domnișoara Eleonora avea obiceiul hainelor cu mâneci și cu guler, care se ridică până sub bărbie.
Toate, el le-a văzut în câteva clipe; numaidecât apoi s-a întors singur cu spatele, încercând să explice înainte; însă ochii s-au izbit atunci de oglinzile mari din celelalte trei colțuri, precum și de cele mici, care se lăsau prinse de funte albastre printre tablourile nenumărate. Oriunde se întorcea se împiedica de imaginea ei strălucitoare.
Domnișoara Eleonora părea că nu și-a pierdut cumpătul și aruncase pe dânsa un capot portocaliu, pe care litere negre, turcești, recomandau cine știe ce precepte morale. Însă îndată mânecile largi căzură pe umeri, căci mâinile alerte potriveau acum părul și se arătau în întregimea frumuseții lor, dezvăluind gropițele umbrite ale subțiorilor, pe când despicătura de la pipet, descoperea agitată ca un mare ochi în sclipiri viclene, șănțulețul dintre cele două rădăcini tremurătoare ale sânilor.
— Pardon, pardon, se încurca în scuze și în oglinzi Negrișor, închizând ochii de atâta minunății și oprindu-i în sfârșit pe marea bibliotecă veche, de nuc lustruit, cu geamuri uriașe.
— Pardon, nu m-așteptam să vă găsesc… totdeauna am bătut la fel… și…
— Oh, iartă-mă dumneata, domnule Negrișor, chiar am răspuns „intră”; așa că dumneata n-ai nici o vină…
Am crezut că e Amelia, o așteptam…
Dar și prin geamurile atât de curate de parcă erau proaspete ca apa, ale bibliotecarului, despre care domnișoara Eleonora spunea că e singura amintire de la tatăl său, — se puteau vedea priveliști fără seamăn: un picior înfășurat în ciorap transparent, pe care tivul capotului încurcat într-o cataramă de jartieră îl dezgolea până deasupra genunchiului; un sân brun și obraznic, ce-și vâra pe furiș sfârcul prin despicătura, profitând de faptul că domnișoara Eleonora își dăduse capul pe spate și-și clătina părul, pentru ca firele să se așeze drepte înainte de a le răsuci; robustul contur al șalelor cabrate, când ea se aplecă spre a-și acoperi piciorul.
Iar în înserarea aceasta de August, aripi negre de uriași lilieci invizibili, pâlpâe greoi prin ferestrele larg deschise; oglinzile încep să devină nedeslușite și misterioase, de parcă trăiesc; domnișoara Eleonora, care s-a așezat pe divan se contopește pe încetul, cu umbra necontenit crescândă, care i-a și mâncat vestmintele închise, lăsându-i doar figura ce plutește în spațiu ca un cheruvim; de afară nu mai vine nici un țipăt speriat de ferăstroaică.
— Să aprind lumina, domnule Negrișor…
— Nu încă, domnișoara Eleonora… acuma văd doar figura dumitale și ea mi se pare că plutește în spațiu ca un heruvim…
Avea doar o neliniște, să nu vină deodată acea domnișoară Amelia, pe care Eleonora o aștepta cu prea multă ardoare, ba chiar se necăjea din clipă în clipă mai mult că nu vine.
Dar ea nu venea totuși; și apoi putea să vină sau să nu vină; însă una bună știa Negrișor, că Modreanu nu va mai veni niciodată.
— Fără doar și poate că ea mă socotește nebun! —
își spuse Negrișor dimineața, înainte de a sări din pat, când își aminti straniul dialog din ajun. Și o rușine arzătoare îl cuprinse. Toate vorbele pe care le spusese și pe care ea nu le crezuse, cu siguranță că nu le crezuse! — i se întorceau acum în cap, lovindu-l ca niște pietre, una mai tare decât alta. Răsunau atât de tare în golul tidvei că le confunda cu goliciunea-i matinală și rușinat trase pătura peste dânsul, ca și când domnișoara Eleonora ar fi fost de față să-l vadă.
Multă vreme își rumegă gândurile, cu ochii deschiși în întunericul de sub plapomă, luând fiecare cuvânt în parte din cele ce rostise și întrebându-se cam ce-ar fi putut ea înțelege dintr-însele. Crâmpee din convorbire îi rămăseseră, întregi în memorie. Și mai ales acesta:
— …Uite, îți spun, îți jur… o zi dacă mai trăia Modreanu, o singură zi… ah…
— Sărmanul!
— Sărmanul… adică el care a murit întâmplător fără nici o voință și fără nici o deznădejde…
Și după o pauză mai îndelungată, privind prin negură, capul suspendat, de serafim și ochii aceia una cu cearcănele din jur, glasul lui răsună clar, precis, hotărât:
— …ah, acum dacă ar fi aci și ai vedea…
Și mâna lui, albă în întuneric, arată cu degetul întins, sacadat, spre fereastra larg deschisă… spre pervazul care putea fi oricând cumpănă între viață și moarte…
— Acolo, acolo, domnișoară Eleonora, se înăbușise subit glasul lui, înfiorat de grozăvia destăinuirii… acolo… avea să fie… avea să se petreacă… o, ho… fii sigură de asta…
Aci, înveselită, domnișoara Eleonora dăduse drum râsului cristalin.
— Vai nostim ești…
— Desigur nostim — și Negrișor se plimba atât de agitat prin întuneric și bălăbănea așa de nervos din mâini — nostim desigur! Dumneata nu crezi nimic… dumitale ți se pare că citești un roman, dumneata nu știi că mai există într-adevăr și nebuni, de aceia, așa ca mine…
Ea-l privea cu ochii măriți peste fire și el se plimba din ce în ce mai furios. Și ochii ei deveneau din ce în ce mai fosforescenți, parcă se desfăceau în scântei minuscule dar infinit de multe, privindu-l — și la lumina lor el vedea cum pe buze, îi creștea un zâmbet nou, necunoscut…
— Asta este! sau mă crede nebun sau nu crede de loc în ce spun, conchise deodată Negrișor, sărind de sub plapomă și pornind înfuriat la spălător.
Când ieși însă gătit afară, când aerul dimineții și veselia orașului îl primiră cu murmur de bunăvoință, cumpăna gândurilor se aplecă în partea cealaltă. De ce m-a chemat atunci astăzi după masă? și de ce aseară stăruia așa să rămân?
— … mai stai te rog… te rog… și… să sfârșim cu glumele macabre… adăugase râzând.
— Nu. Plec! strigă el. Eu când spun ceva… (Pe aceste din urmă cuvinte, apăsase, zâmbind, cu hotărât înțeles).
— Bine, atunci du-te. Astă-seară însă, este ultima oară, când îți mai dau voie să fii rău cu mine. Și mâine, te rog vino mai devreme. Abia vii și pleci. Ce înseamnă asta?…
El o privise cu ochi uimiți, îngrozit. Pentru nimic în lume nu-și putea crede urechilor.
— Și ieri, de ce n-ai venit?
— …
— Asta să nu se mai întâmple!
Da, da, da… asta este! Din două una: sau ea a crezut în întregime ce i-am spus, sau a crezut numai pe jumătate și vrea să-și întărească de tot convingerea.
Mă rog… dacă ar fi luat drept tirade de romane proaste, cele ce-i spuneam eu, în cazul acesta… mă rog; stai să vedem… În cazul acesta nu m-ar fi chemat…
Doar ea știa că eu veneam și așa… De ce a insistat să nu mai întârzii și să nu mai scap vreo zi! De ce, de ce!
Asta este, s-a terminat. Unei femei orice îi poate scăpa afară de accentul sincerității. Ea m-a crezut!… Ha, ha… strigătul acela hotărât și plecarea aceea hotărâtă, când a râs de… glumele-mi macabre…
Condus de acest raționament, Negrișor făcea pași rari și săltați prin mulțimea trotuarului, saluta în dreapta și în stânga, chiar și pe cei nesuferiți, zâmbea cuceritor deasupra întregii mase de capete.
Strada se desfășura dinaintea lui plină de soare, parfumul ce-i răspândeau fețele, curgea parcă prin șanțuri; jamboanele atârnate la ușile băcăniilor și butoaiele cu icre roșii, cu scrumbii afumate și cu brânză îi dau impresia belșugului și a fericirii universale, zgomotul străzii, zumzet de albine, costelivii cai ai birjarilor, la fel cu minunatul cal al lui Matei Corvin de colo, de pe soclu.
Era cu o ceată de prieteni, rezemat de vergeaua galbenă a unei vitrine, când o văzu trecând într-un grup de fete; băieții salutară toți cu gesturi largi, iar strada toată se întorcea după dânsa. Era într-un taior simplu, albastru și-n cap purta o pălărioară de catifea neagră cu borurile mari. Înainta cu pasul ei regesc și împărțea pretutindeni florile zâmbetului fără sfârșit.
Când văzu pe Negrișor îi surâse atât de deosebit de ceilalți că toți de față, după trecerea ei, întoarseră capul la dânsul.
Se despărți atunci de prieteni ca să rămână singur cu sufletul lui și se afundă în valul de trecători, căci ceva îl neliniștea, o întrebare vagă, care pe urmă, i se înfipse precisă și ascuțită ca un cui în mijlocul frunții.
— Oare, spune drept Negrișor, te-ai fi aruncat?
Cum, prin urmare exista un grăunte de șovăire în adâncurile cugetului său! Și el care crezuse cu toată sinceritatea, absolut tot ce spusese Eleonorei! Cum!
Cum?…
Și o luă iar pe străzi dosnice, cu trecători rari și se feri și mai mult prin străduțe înguste și întunecate, sugrumate între dosurile de-o murdărie exemplară a uriașelor edificii, ce-și arătau fațadele mândre pe străzile principale. Se ferea astfel prin ulicioare din ce în ce mai meschine, ca unul ce-a descoperit o ruptură vizibilă a hainelor într-un loc nepotrivit și se ascunde de marea mulțime gătită în haine de sărbătoare.
O! și el care era convins… cine, cine îi spusese acolo în adânc că n-ar fi avut curajul?
Pentru a-i dovedi contrariul, acelui cineva răutăcios dinăuntru, Negrișor, dintr-un salt al imaginației se și văzu cocoțat cobiliță pe amețitorul privaz.
În spate își închipuie pe cei doi vorbind cu vorbe, vorbind și mai mult cu surâsuri, vorbind și mai mult cu ochii. Pentru ei Negrișor nu există. Și pentru Negrișor altă Eleonoră nu mai există. Asupra punctului ăstuia nu mai încape întrebare. Și pentru a-și dovedi că nu mai încape vorbă, Negrișor își aminti iarăși de Șari, apoi amintirea lui trecu și mai înainte ori de câte ori s-a mai încercat, atunci cu voință, s-o înșele, să-i placă alta, de câte ori s-a forțat să-i placă alta, cu alt suflet și mai ales cu altă culoare. A sufletului și a corpului. A sufletului acestuia prin care privește ca printr-un amurg înaintat, ca prin misterul și poezia unui amurg înaintat. Unde, decât în povești s-ar mai fi putut găsi această lumină, adânc crepusculară, unde s-ar mai fi putut găsi un păr de culoarea ciocolatei și creț și moale tot ca șocolata când se topește în gură: un păr atât de des și de cârlionțat, că strâns în coc deasupra părea coiful Minervei… o femeie mândră e ceva mai mult decât una frumoasă… Și părul acela răsfirat, împărțit cu el ca un așternut al capului, amândouă fețele învelite în părul acela, căutându-se sub ascunzișul lui sumbru… iar brațele goale împletite în jurul gâtului lui, al lui, și sânii zbătându-se ca două păsări prinse în această îmbrățișare, în această strivire și ochii, vagi picături de soare în funduri adânci de pădure! Ochii aceia închiși pe jumătate… și trupul acela de atâtea ori avut în vis, întins ca o coardă, tremurând ca o coardă… cu câte alte trupuri aproape la fel n-a vrut să se amăgească în realitate; dar întruparea văzută în vis, corpul ghicit doar prin cutele și străveziul muselinurilor, corpul furat doar atât cât restrângerea unei mâneci sau o copcă neprinsă sau un tiv agățat lăsau să se fure, corpul acesta a fost mai tare…
Și toată minunea totuși existând numai pentru Modreanu… Iar el, Negrișor, alunecând milimetru cu milimetru, tras de greutatea capului fierbând… Și mai încape îndoială? Atunci de ce a fugit, alungat de spaima ferăstroaiei? De ce? De ce? Dacă n-ar fi fost nimic adevărat, ar fi râs, ar fi zâmbit, dar nu s-ar fi dat îndărăt în fața nici unei spaime? De ce? De ce? Încă o zi!… poate… sau două… cine știe, dacă mai venea la Eleonora…
Negrișor surâse atât de sigur de sine și atât de straniu, că dacă s-ar fi văzut într-o oglindă, orice bănuială
într-însul s-ar fi topit rușinată…
— Nici o îndoială, nici o îndoială… De ce spaima în fața ferăstroaicei și-a abisului? De ce l-a ținut din ce în ce mai mult, pe zi ce trece mai mult, încordat într-însa pentru a-i da de-o dată drumul, pentru a-l alunga deodată
îngrozit… până într-o zi, până odată… când n-avea să-i mai dea drumul…
Dar în fața acestei reci și groaznice constatări, Negrișor se înduioșă… Dumnezeu însă l-a dus departe, la ferit prin margini de oraș, departe de ferăstroaia cu dinți ca pumnalele, ce-l aștepta rânjind în fundul prăpastiei înspăimântătoare…
Duioșia se mări și mai mult, căci închipuirea și-l arăta sie însuși, zdrobit de pavaj, sfâșiat de colții de fier. Iar Modreanu și Eleonora cocoțați pe privazul ferestrei: el triumfător, ea îngrozită în fața marii revelațiuni. Căci abia atunci și-ar fi dat seama ce suflet a iubit-o și cât a iubit-o sufletul acesta, prefăcut pentru ea în ciosvârte de abator.
Grozăvia perspectivei, fără voia lui îl făcu deodată să se cutremure lung, ca cuprins de spasm. — „Doamne, mai bine că nu s-a întâmplat așa!” Însă abia îi scăpă această mulțumire în lumina gândului, că din nou se sperie, de el însuși: — Cu toate acestea aș fi făcut-o! mugi el în gând… Uite, uite,… văd… simt… cum aș fi făcut-o…
Și asigurările acestea, pe care și le făcea, îi creșteau și mai mult îndoiala, îl goneau acum de singurătate, îl împingeau spre străzile centrale, inepuizabilul izvor de lașe șovăeli, să dispară, să se înece în murmurul profund al oceanului de oameni. Și-și forța necontenit închipuirea, încăpățânându-se să se vadă alunecând milimetru cu milimetru.
Purta atâta gând curat pentru Eleonora, că nici în tainițele gândului, era jurat să n-o amăgească.
După amiază, domnișoara Eleonora îl primi foarte devreme, în capotul ei portocaliu, cu litere turcești. Eai strigă să intre, trântită pe sofa, picior peste picior, însă picioarele erau acoperite până-n vârful pantofilor de poala capotului, pe care genunchii strânși o întindeau s-o rupă. În schimb brațele erau de tot goale cum sta răstignită cu palmele sub cap, în vălmășagul părului, răspândit pe divan și încâlcit ca și hieroglifele capotului. Cu părul ei de ciocolată, cu obrazul, cu brațele ei pline, cu gâtul și tot ce se vedea din nepotolitul piept, totul, totul de culoarea dulce a ciocolatei, Negrișor o privea lacom ca un copil o prăjitură și chiar o simți topindu-i-se în gura cupidă de antropofag. Dar imaginea aceasta care-i dilata nobilul său simțământ până la furia instinctului primitiv al foamei, i se păru prea grosolană și o înlătură, cu toate că fără voia lui simțea pe cerul gurii, senzația dulce amăruie a ciocolatei fine. Ea-i făcu semn și el se așeză alături de dânsa pe marginea canapelei; însă stătea cam stânjenit astfel și după primul schimb de vorbe, îi ceru voie să se lase pe blana uriașe și albă cu cap de urs de la poala divanului. Ea-i încuviință și el se întinse cât era de lung în părul moale al animalului nordic la adăpost de puterea solară a ochilor ei, care de la început se înfipseseră în privirile lui umile, cu atâta putere, parcă ar fi vrut să-i străbată în toate chipurile capul, ca acele raze misterioase de laborator.
— Hm… ea încă nu-i convinsă pe deplin… Și-i fu frică de dânsa. Avea ceva de asasin în privirile care-i secau ochii; iar dorința nebună de a cunoaște totul până la ultimul fir de mister și plăcerea aceea grozavă a femeii de a vedea masculul sânge și fâșii de carne pentru ea, grozăvii pe care le cetea în dosul frunții ușor bombate, îl revoltă contra fabricantului aceluia de ciocolată, care a putut să vâre și simțiri în fantezia dulce de cofetărie.
Ea se ridicase acum într-un cot și-l privea surâzând, ca pe-un câine uriaș, pe care-l răsfăța pentru că-l știa gata de moarte la cel mai mic semn; iar Negrișor se văzu reflectat în cercul mic de lumină al ochilor ei, minuscul cât o gânganie și îmbrăcat chiar în blana dobitocului dedesubt.
Ei bine, fie! își spuse el, în vreme ce ea îl întreba deocamdată lucruri banale. Ei bine, fie!… primește să-i satisfacă și capriciul ăsta… Însă înainte… Înainte… o…
Și-și închipui tot trupul acela gol, întreg în fața lui.
Înfășurat de aceiași culoare închisă și mistuitoare de pe figură, sbătându-se, tot, în frigurile patimei fără saț…
Oh… culoarea aceasta nedefinită, palidul insesizabil, apele acestea brune oare fug și se alungă pe luciul pielei ca un joc de izvoare umbrite în misterioasa pace a nopții. Și-n urechi pică ușor, ca un zvon de zurgălăi de departe, clopoțelul biblicului verset: „O, neagră sunt, dar frumoasă…”
— Și cum domnule Negrișor, numai atât, numai atât… numai astfel îți petreci dumneata serile?…
— Ei bine, domnișoară, să sfârșim cu nimicurile, cu banalitățile… știu… știu unde vrei să ajungi… e inutil să rătăcim atât de departe de miezul convorbirei noastre… Îți ușurez sarcina… Ei bine, da… primesc târgul…
— Târgul?…
Și rezemat într-o mână, el întinde solemn pe cealaltă în lături și apasă cu palma deschisă în jos:
— Primesc!
Ochii ei se aprind de lumină, umerii obrajilor i se ridică iar buzele se boțesc între două cute ce pornesc numaidecât de la rădăcinile nasului în jos. E atât de delicioasă când zâmbește că Negrișor îi iartă și această cruzime…
— Care târg, domnule Negrișor?… Eu n-am nimic de vânzare…
— Nici cu prețul ăsta, domnișoară…
— Cu prețul ăsta?…
— Domnișoară, dar ca să mă chinui atâta… ce am făcut să mă chinui atâta…? Îți spun: primesc… ești satisfăcută?… primesc, da… iartă-mă că am întrebuințat astfel de cuvinte… comerciale, dacă vreți… dar gândițivă ce dau, ce vă dau… gândiți-vă…
Și stăpânindu-și cu o mișcare energică a capului, plânsul care amenița să-l podidească, gemu înfiorat:
— …și acum… și acum…
Apoi vocea lui coborî și mai mult, stingându-se aproape:
— …în schimb, în schimb vreau…
Ochii ei îl privesc uimiți, lung și el și-a ridicat capul și-o privește la fel de uimit.
Deodată ochii ei licăresc înțelegători. El se cutremură… Acum se hotărăște soarta lui…
Dar ea izbucnește într-un râs atât de sfâșietor, atât de strident, că Negrișor rămâne încremenit… Când se potolește într-un târziu, îi spune printre lacrămi:
— Vai nostim ești domnule Negrișor!… Ce tot vorbești acolo?… eu nu înțeleg nimic…
Apoi redevenind serioasă, adaogă mustrător:
— Astea-s copilării… Haide, mai bine spune-mi ceva vesel… sau și mai bine, ceva frumos… care să mă
încânte… Câteodată dumneata spui lucruri atât de frumoase… dar numai câteodată… știi…
Și-l amenință cu degetul ca pe-un copil.
A, atunci îl crede nebun! Atunci ea se joacă pur și simplu cu dânsul. Atunci tot ce i-a spus el, toate mărturisirile lui macabre, ea le-a luat drept fantezii de om cu mintea pe jumătate, sau ceea ce poate fi și mai grav, fantezii de prost gust, care-o fac să-l privească și să-l îngăduie lângă dânsa doar din milă și obișnuință.
Va să zică asta e tot ce-a putut ea ghici în sufletul lui, în tremurul atât de sincer al vocei lui? joc de teatru și declamație de prost gust? Va să zică ea nu crede, că el ar fi în stare?
— Crezi că sunt copilării domnișoară Eleonora… N-ai putea să-ți închipui că aceste copilării ar putea să devină realitate… Că în orice caz nu e emfază și nici glumă nesărată!
— Dar pentru numele lui Dumnezeu, domnule Negrișor ce ți-am făcut de-mi asculți cu atâta… nu știu cum să spun… mohoreală, cu atâta vrăjmășie toate vorbele mele? și-mi răspunzi așa de fără înțeles la ele… de ce faci figura asta?… sigur că nu te înțeleg… Ei bine, spune dumneata atunci, ce vrei, ce vrei, ca să înțeleg… dar spune clar, răspicat…
Aha… va să zică asta era! Vrea să-i smulgă din nou și solemn legământul fatal, vrea să audă din nou și limpede, pe față, cuvintele de moarte. Negrișor se cutremură, dar culoarea gâtului ei îl întunecă. Închise ochii și iarăși se cutremură — de astă dată dinaintea vorbelor, pe care trebuia să le rostească. Părea că se vede în penultima clipă, aplecat peste abisul fără fund….
— Ei haideți spune odată ce vrei să înțeleg? Acum când te întreb stai și te gândești!
Ah… femeie de ciocolată! Ei bine:
— Da domnișoară Eleonora, așa e. Adică dumneata ai înțeles totul, însă numai un lucru n-ai înțeles și anume: cât de sincer am fost… când… și-ți spun și acum încodată…
— Ce?
— Că în schimbul unei… că în schimbul… că sunt gata să mă… să mor…
El vorbea păstrând ochii încă închiși și respira greoi.
Ea-l privi întâi lung, speriată, apoi se porni iarăși pe-un râs atât de violent, că lacrimile izbucniră brusc forțate parcă de puterea acestei izbucniri. Negrișor jignit la culme, înnegri așa de mult, încât se transformase el însuși într-o statuie de ciocolată. Ea abia putea să-l vadă prin roua genelor: din pieptul zbuciumat până la isterie, din gâtul prin care se alungau hohotele fără putință de oprire, ea abia putu să scape, silabă cu silabă:
— Cre… deam… că-mi… spui că… mă… iu… iu… bești…
Se ridicase într-un cot pe divan și se forța să se potolească, apăsându-și inima cu mâna. Dar abia izbutea să tacă, și râsul țâșnea iarăși îndată din adânc, în trâmbe scurte.
— Ai fă… cut… o figură… o fig…ură… atât de… izbucni să spună printre zbucnirile de râs.
— Cu siguranță că mă crede nebun! conchise el. Și cu toate că sta jos, simți ca o slăbiciune la glesne, o șovăială în tot corpul, o prăbușire în întunecatul abis.
Amețeala aceea! Întunecarea aceea subită a luminei ghidului, ca soarele eclipsat în plină zi. Ea dură o secundă, mai multe poate. Însă când ochii lui putură iarăși să distingă, o bucurie de speriat, se deslușea venind din adâncul lor ca minusculele valuri îndepărtate ale unei mări în miniatură de atlas școlar. Eleonora văzu aceste valuri atomice, împingându-se unul pe altul, spre ea, din adâncul negru și indescifrabil al pupilelor și se sperie la rându-i, iar râsul îi încetă deodată.
Gura lui Negrișor se întredeschise; chiar se mișca șoptind de mai multe ori același cuvânt; ah, amețeala!
În vreme ce ochii lui frământați de viscol vărsau necontenit spre dânsa aceleași vălurele de stranie veselie. Ah, amețeala aceea! O recunoscu, îi mai venise odată, când sta îndoit pe cerceveaua ferestrei; când calcula: un milimetru, încă un milimetru… și încă unul… Și sângele deodată a început să-i fiarbă în cap, apoi n-a mai văzut, n-a mai auzit, n-a mai simțit nimic: o secundă, două sau trei, cine știe! Însă în răstimpul ăsta un milimetru să mai fi alunecat și totul era gata.
Un milimetru numai l-a despărțit de bordura ascuțită.
Căci frâna voinței, în secundele acelea nu se mai strângea repede și înfricoșată pe povârnișul…
— Legilor lui Newton! conchise cu voce tare Negrișor privind-o triumfător. Acum era sigur de sine… acum putea primi târgul… acum, chiar din sufletul lui se risipise orice neîncredere. Voința lui putea să-l așeze fără nici o șovăială la câțiva milimetri depărtare de moarte… ei bine se va așeza la trei sau chiar la doi, apoi va închide ochii… și amețeala va veni de la sine… și restul drumului de parcurs va fi treaba ei…
— Da domnișoară Eleonora sunt gata… ți-am spus, dacă el mai trăia, atunci era rândul meu să încetez de a mai trăi… Însă ai râs; ai crezut că astea sunt declamații proaste… Și știu… curiozitatea a căzut picătură cu picătură, din bunele dumitale intenții a căzut acolo, în locul acela din suflet unde sălășuiește îndoiala: au căzut picăturile astea caustice una după alta și știu acuma: este eternul și inepuizabilul amor propriu feminin care te stăpânește! Vrei să știi, asta e… vrei să știi, acum: va fi în stare un bărbat să facă acest gest suprem pentru mine? Ei bine domnișoară neagră, zeiță a nopții, ei bine, iată îți spun eu: există unul care-l va face… eu îl voi face auzi, eu… când vrei… acum… aici… pe loc… Îți spun că-l voi face… acum pe loc… pe loc.
Și repetă de mai multe ori „pe loc”, „pe loc” dibuind în sufletul lui dacă mai întâlnește un grăunte de șovăială. Însă nu găsi nimic și-și simți sufletul încordat de hotărâre…
Și repetă iarăși — „când vrei, când vrei, când ordoni”, dibuind în sufletul ei dacă întâlnește un sâmbure de groază, de încredere și de oprire a avântului acestuia nebun; dar nimic nu veni dintracolo, în urechile și-n sufletul lui și vocea i se încorda, de fiorul sacrificiului;
— Dar… înainte… — răsună solemnă această voce — fii a mea… primesc de bună voie să fiu sclavul Cleopatrei, cu care te aseamănă atât de mult culoarea cu reflexuri nocturne ce te acopere… primesc de bună voie și eu însumi te rog… să fii Cleopatra… iar mâine în zori sau chiar astă seară dacă vrei… sclavul, care a îndrăznit… nu va mai trăi…
Îi spuse toate acestea ferindu-i privirile, fixând bătaia din ce în ce mai agitată a unui punct de pe gâtul ei, care i se păru un ochi de izvor în amurg.
Simțea necontenit căldura punctului aceluia agitat pe buzele lui, așa că vorbele pe care le spuse, fură egal de sonore și curseră toate, una după alta, duse de-un sânge așa de rece cum niciodată nu se aștepta să aibe.
Insă, abia sfârși să le pronunțe, că o rușine groaznică îl cuprinse: nu era înspăimântat câtuși de puțin de ce oferea, dar îl înfricoșa îndrăzneala celor cerute în schimb… Domnișoara Eleonora tăcea…
Atunci îndrăzni să ridice cu sfială privirea spre dânsa; dat atât numai un colț, un infim colț al privirei: și fu deajuns s-o zărească, fixându-l cu ochi grozav de măriți pe care, se părea că-i forțează și mai mult să-i mărească, de parcă ar fi vrut să-l încapă cu totul în rotundul cuprinderii lor.
— Jur, jur… chiar astă seară, — gemu atunci Negrișor, înecat cu totul în apa lor jucăușă, de diamant drăcesc.
Ea stăruia în tăcerea ei, fixându-l înainte, cu cercurile, acelea mari ale ochilor care creșteau parcă să-l absoarbă — și el primea astfel consimțământul.
Și din nou simți prin oase și prin șale ceva rece, iar pe ochi se puse un văl negru. Un crep prea străveziu ca să nu zărească totuși prin el, zbuciumul punctului nepotolit de pe gâtul de ciocolată.
O, de ce nu-i spune ea acuma ca deunăzi: ajunge cu glumele macabre! Voi fi a ta și fără o răscumpărare atât de grozavă!…
…A început iar să se îndoiască, de i-a venit un gând așa de fără rost? Nu! Negrișor își citește în suflet, ca într-o oglindă: nu va fi în stare să dea îndărăt! Dar dacă ea ar fi scăpat cuvântul mântuirii, atunci sărmanul Negrișor, o clipă ar fi înțeles, ar fi văzut și el un sens al propriei sale vieți! Pentru a ajunge la aceeași fericire, Modreanu n-ar fi avut nevoie să se prefacă în bucăți!
El însă… O, numai pentru nedreptatea asta se înduioșa acum, pentru ultima oară, nu sufletul lui pe care-l simți înainte dârz și hotărât, ci trupul acesta chipeș, pe care i se păru, că-l și aude pârâind…
…Însă ochii femeii de ciocolată crescuseră atât de nemăsurat, zâmbetul îi devenise atât de fix și de straniu și hieroglifele de pe capot atât de încâlcite, că acum era un idol indian ce-și aștepta ofranda sângeroasă. Doar punctul ce se zbătea poruncitor, pe grumaz, părea că mai trăiește în imobilitatea de statuie; iar ochii vărsau efluvii negre, supranaturale…
Capul lui Negrișor se lăsă moale pe piept, apoi deodată se îndreptă brusc, mâinile se întinseră, îi apucă umerii cu hotărâre și buzele lui uscate supseră cu lăcomie izvorașul neastâmpărat de viață, ce zvâcnea sub pielița fină a gâtului. Eleonora dădu drumul unui geamăt ușor, și nu știai, e de plăcere, e de surpriză? Sărutul se continua la nesfârșit căci izvorașul era nesecat; Negrișor nu îndrăznea să ridice ochii spre figura, pe care o simțea crispându-se de durerea voluptății. Pe el îl îmbăta acum doar straniul lichid ce-i fierbea în pieptul zdrobit de rezistența sânilor pietroși și ascuțiți, amintitori ai pietruitei prăpăstii. Era așa de cald fluidul acela care-i crescuse în piept, că avea impresia sângelui ce a început să se prelingă pe mușchii străpunși de ascuțișul sânilor de idol. Cu masochic elan, Negrișor se pierdea tot mai mult în fatala înlănțuire. Corpul femeiesc nu punea nici o împotrivire îndrăznelilor tot mai mari, ale bărbatului care-l încleștase. Când Negrișor avu curajul să înfrunte cu ochii figura zeiței, pleoapele ei căzură mari și grele și sufletul ascuns în dosul lor îi lăsă astfel deplină stăpânire asupra întregii statui de abanos. Mâna lui se furișă atunci tremurătoare prin despicătura capotului și cei doi sâni căzură, rând pe rând, pradă gurei însetate… iar degetele îndepărtau înainte înfrigurate capotul cu toate preceptele lui încâlcite… Ea strânse ochii și mai tare, brațele îl încolăciră ca doi șerpi calzi peste gât și buzele ei se mișcară într-o bâiguială fără noimă.
Și cineva parcă bătu în ușă.
El făcu o mișcare speriată, îndreptându-se din șale, neîncrezător, ca un criminal al cărui auz e lovit de-o șoaptă îndoielnică, o clipă înaintea loviturii definitive.
Ea păru că a auzit de asemeni: deschise ochii un moment nehotărâți, apoi jumătate goală se agăță de gâtu-i, trăgându-l din nou peste dânsa: sst… nici un răspuns, or cine ar fi… sst…
Se strânseră înăbușit și el simți chiar degetele ei dându-i ajutor să înlăture, ce mai rămăsese din preceptele coranului peste dânsa.
— Domnișoară Eleonora! se auzi de-afară…
Domnișoară Eleonora!…
Și ciocănitul se porni din nou, întovărășit de aceeași voce rugătoare și insistentă.
Ei se priviră adânc în fundul ochilor și ea n-avu nici măcar puterea să-și acopere trupul gol și minunat ieșind din faldurile capotului, ca dintr-un trup de delfin. Căci vocea de-afară îi spunea ceva înspăimântător și nefiresc. Lui Negrișor de asemenea toată puterea înțelegerii i se concentrase în urechi. Acolo, în timpane bătea cineva încontinuu și se ruga cu un glas, ce venea parcă de sub pământ…
— Deschide, domnișoară Eleonora… știu că ești acasă… Unde mai auzise el vocea asta? Era un glas atât de cunoscut și care până aproape în ajun răsunase în mijlocul lor!
Ea dădu atunci un țipăt sfâșietor și se ascunse speriată sub capotul ce-și desfășură iarăși, ca un papyrus, învățăturile misterioase. Iar țipătul ei făcu lumină în mintea lui ca o scânteie frântă, străpungând norii de neliniște și întuneric, ce începuseră din nou să se îngrămădească în această încăpere.
— Modreanu! șopti el abia auzit dar ea făcu o mișcare atât de speriată de parcă i-ar fi urlat cu glasul cel mai puternic, cuvântul cel mai îngrozitor.
Și ciocănașul degetului de schelet porni să lovească din nou lemnul sonor al ușei. Eleonorei i se părea chiar că aude ghiare ca de câine sau un trup de oase repezindu-se într-însa, căzând fărâmate, apoi compunându-se iarăși în sinistra armură a morții și aruncându-se din nou răzbunător și groaznic. Negrișor se propti să se ridice.
— Ce faci? îi șopti ea, apucându-l de braț și înghemuindu-se într-însul. Ne va răpune…
El o privi cu un surâs amarnic.
Cum o va răpune pe ea?… pe el, da… căci pentru el a venit, numai pentru dânsul, să-i dea brânci în prăpastia de asfalt. O, cel puțin, de-ar fi întârziat un minut, un singur minut…
Și pumnul bătea sarcastic în ușă.
— Vai de mine, se poate să vă speriați așa, de un prieten? se auzi de-afară.
Dar cuvântul „prieten” răsună în urechile ei așa de înfiorător, încât o undă nervoasă de friguri o cutremură violent.
— Nu-i răspunde, nu-i răspunde! șoptea ea rugător…
Nu-i răspunde… Poate e de-ajuns o singură vorbă de-a noastră, ca să rămânem orbi sau să rămânem cu gura strâmbă…
— Îl vom lăsa atunci să plece? șopti Negrișor și candelile nădejdei se aprinseră din nou în ochii lui.
— Desigur, desigur… șopti ea.
De afară vocea celui din mormânt venea bocitoare și lor le părea un scâncet de câine. Iar pe fața lui Negrișor răsărise lumina izbânzii. El o cotropi cu brațele lui vânjoase și o răsturnă pe divanul roșu întunecat, iar buzele căutară lacome punctul neastâmpărat de viață care se zbătea în gâtul de lebădă neagră.
— El va bate într-una la ușă — și noi într-una ne vom iubi…
Ochii ei licăriră. Îl fixau acum lung cu un fel de simpatie, poate compătimire, în care pluteau totuși ici colo, ba pretutindeni, ca o bură fină, sclipiri poate de glumă, de sarcasm. Ei înșiși, ochii aceștia păreau doi ochi sfredelitori de uși și demonici.
— Doar el încă nu ne știe aici…
— El vede și prin zid.
— O, el e real…
Dar Negrișor nu îndrăzni să șoptească până la capăt groaznicul cuvânt. Îi fu teamă chiar numai de ceea ce pronunțase; însă scrâșnetul scăpat își și făcuse loc în urechile înspăimântate ale Eleonorei, care înclină din cap cu neîncredere deznădăjduită. Sau poate cu o fugară undă de haz pe fața totuși împietrită. Poate o deznădejde care-a dat peste limitele demenței, se gândi îngrijorat Negrișor.
Dar când buzele lui se apropiară părintește de creștetui, surâzând asigurător, ea îl respinse ușor, surâzând de asemeni de teribila înfricoșare:
— Niciodată, niciodată!…
Afară, strigoiul izbea în ușă și striga necontenit:
— Nu vă speriați, nu te speria… Negrișor…
Negrișor… doar ești om în toată firea.
Și lui Negrișor i se părea venind prin ușă unde ușoare, imperceptibile de ironie cu fiecare din sunetele acestea. Ochii lui se holbaseră.
— De unde știe el?… de unde știe el? bolborosi ea scoasă din fire. El vede prin zid.
Negrișor o cercetă bănuitor, dar acum nu mai văzu nici un alt joc de lumină pe fața ei, în afară de umbra încleștată a spaimei celei mai desăvârșite. Și numai nu înțelegea dacă întradevăr frica sau bucuria revederii îi dă acest delir.
— Dacă vrei să scăpăm de umbra asta, încercă el cu sufletul pe-o muchie de cuțit, — strigă-i să se ducă, strigă-i că ești a mea și numai a mea, strigă-i, te rog… te rog…
— Niciodată! niciodată, …el va fi teribil…
— Vei vedea cum se va duce… se va mistui în aer.
— Va sparge ușa.
Și tremurând de parcă ar fi ieșit dintr-o baie înghețată, ea se ridică într-un cot și-i demonstra în șoapte:
— Gândește-te el a venit tocmai… când eram gata săți dăruiesc, ceea ce-i făgăduisem lui… pentru ziua când a fost ucis…
Negrișor se clătină. Poate că amănuntul ăsta ar fi putut să lipsească, dar dacă i-a fost aruncat atât de crud în piept:
— Atunci?…
— Niciodată, niciodată… el va fi veșnic în mijlocul nostru… Între noi…
— Atunci?
Negrișor se ridică. În mintea lui nu mai era nici o îndoială, că ea juca o scenetă pe care o inventase capul ei de ciocolată.
— Ea mă crede imbecil…
Și cu călcătură hotărâtă se îndreptă spre ușă…
— Nu, nu! scânci ea slab, extrem de slab și mâinile i se întinseră molatec și frânt, ca pentru o grație lipsită de orice nădejde.
Dar pasul înainta ferm și mâna apucă decisă mânerul ușei. Ea se încolăci atunci pe divan, ca un șarpe în jurul său însuși, iar ochii urmăreau înnebuniți de surpriză curajul lui Negrișor.
Spectrul apăru: avea o pălărie de fetru moale, pusă ștrengărește pe-o sprânceană, o uitase pe cap privind uimit la cei doi. Avea haine cadrilate de călătorie și figura parcă mai arsă de soare și mai obosită.
— Precum vedeți vin din infern, spuse el — și am venit să mă răzbun pe cei ce m-au ucis și m-au îngropat.
Apoi privind pe Negrișor se porni într-un hohot interminabil:
— Bine, Negrișor!… se poate… să fii așa slab de înger…
Bat eu și strig de atâta vreme și să nu-mi răspundeți…
Spuneți drept, așa e că v-am speriat?…
Și ochii lui se înfigeau grozav de scormonitori în sufletele lor. Îar hohotele care nu se mai opreau, răsunau din ce în ce mai natural, atât de natural că domnișoara Eleonora începu să râdă de asemenea.
Însuși Negrișor se înveseli.
Și până târziu ei râseră câte-și trei, cu voie bună, așezați în jurul mesei din mijloc. Iar când râsul începea să se ogoaie, unul dintr-înșii izbucnea deodată mai tare și numaidecât ceilalți doi își însuflețeau veselia.
Râdeau necontenit fără să-și spună o vorbă; cel din urmă, care ațâță flacăra, fu Negrișor, cu toate că în ochii lui se putea ceti o grijă adâncă. Sfârși însă râsul cu o ușoară încruntătură a sprâncenelor, ca omul careși aduce aminte că s-a dat cu gluma și a uitat treaba. Și se apropie grăbit de fereastra larg deschisă…
Un țipăt lung, sfâșietor, de ferăstroaică, îl primi cu veselă surpriză, ca pe un prieten nemaivăzut de vreme multă. Negrișor îl ascultă cu adâncă luare aminte și i se păru că stridența aceasta metalică se descompune într-o infinitate de sunete orbitor de strălucitoare ca un tăciune lovit, în jocuri de scântei.
— Mă crezi, domnișoara Eleonora, că dacă mai trăia el, nu mai trăiam eu…
Negrișor sări ca ars de la fereastră. Cine vorbise? El privi speriat la cei doi, dar aceia cuvântau duși în lumea povestirilor. Ei nu mai existau aici, căci ochii lor deveniseră extraordinar de mari și ei se concentraseră
în întregime în ochii aceia. Ei se dăduseră atât de mult unul ascultării celuilalt, că parcă erau înlănțuiți în cea mai impudică îmbrățișare, iar Negrișor întoarse capul scârbit…
— Spune drept, Negrișor, te-ai fi aruncat?
Cine, cine îi șoptea necontenit aceeași grozăvie?
Negrișor văzu dinainte-i pe un alt Negrișor, stând în spațiu, picior peste picior deasupra prăpastiei și întrebându-l calm:
— Spune drept Negrișor, te-ai fi aruncat?
Apoi Negrișorul viziune, păstrându-și poziția comodă, se lăsă jos spre fundul abisului și dispăru în urletul mașinii, care încetă pentru un moment zarva ce făcea, ca să se audă căderea câtorva lemne aruncate în grămadă, răsunând sonor, parcă măciuci de cioban sfărâmându-se de pavaj.
Iată căscătura zidurilor, crescute parcă din asfalt, deslușindu-se sub el: iată în spate strigoiul înviat, trăind; iată rânjetul învârtitor al ferăstroaicei chemândul!
Oare ea l-a crezut atunci? Oare zâmbește acum?…
Doamne! și iată acuma, el nu va mai îndrăzni să se lase nici măcar până la distanța aceea formidabilă de câțiva milimetri, de cădere!… Așa de repede s-au întors!… Și sau potrivit toate… așa de repede!… Numai amețeala… a da, amețeala… Dar unde-i amețeala aceea? Totuși numai aceea poate fi singura scăpare… el se va așeza până la o unghie departe de vârtejul gravitației și pe urmă va fi treaba amețelii…
…El încercă să-și alunece mai mult ceva, jumătatea superioară a trupului în afară, ca atunci, când curajul lui neașteptat îl uluia pe el însuși. Dar acum văzu cu descurajare că-și freacă degeaba pântecul de privaz; poate, cine știe, s-a oprit mai sus câțiva milimetri sau poate chiar cu un centimetru întreg. Degeaba se înșeală, degeaba își socotește cumpăneala ca pe răbojul cifrat al unui cântar de precupeț. Zadarnic, zadarnic! E atât de departe de prăbușire! Și de amețeală nici vorbă! Și ei râd cu atâta poftă în urma lui! Au priceput poate nehotărârea? Au priceput poate extrema lui luciditate?
…și dacă râd? — Ea ar trebui să-și închipuie că acel care are drept să râdă e el, Negrișor; doar a știut s-o facă să creadă… O clipă numai dacă întârzia celălalt…
— Și-o amintește limpede, când îi asculta discursul macabru; îl privea lung, neâncrezător, apoi numaidecât ochii i s-au înveselit și întreaga ei înfățișare părea a cuiva ce încearcă să-și dea aere serioase, ascultând pe un copil. O, ea n-a crezut nimic! Și acum ei râd. Și ea-l vede deasupra abisului și nu-l strigă. Nu-l mai strigă. O, sufletul ei e cu mult mai negru decât corpul: ce minune de culoare trebuie să aibe sufletul acela, ce reflexe de întuneric, ce jocuri de unde din Styx… așa ca în ochii grei… așa… ca acolo… În marele nepătruns… În întunerecul enorm… din care deodată țâșnesc bulgări de strălucire… ca lumini de locomotivă într-un tunel…
Numai atunci va cunoaște culoarea adevărată a acestui suflet… pe lângă care ciocolata trupului e o simplă dulceață… atunci va cunoaște culoarea adevărată a totului… sâmburele de foc înfășurat în atâtea nopți spațiale… de care te apropii, te apropii… și crește, crește…. astral și demonic… strălucitor de lumina albă, pură, a adevărului…
Dar Negrișor se simte zmucind îndărăt, în fața acestei frumuseți uluitoare, acestei orbitoare prăbușiri de foc alb… el a ferit în lături și lumina s-a înfipt din nou în scutecele negrului înfiorător… o vede pierind tot mai slabă și mai galbenă, printre alte lumini galbene, ca niște banale felinare dintr-o gară depărtată, pierdută în întunerec. O, acum se simte la distanțe considerabile îndărăt, de lumina mântuitoare, de care nu-l mai despărțea decât un milimetru… S-a ridicat cu totul de pe prichici…
Dar își îmboldește sufletul îndată să ocupe același loc periculos, să se oprească din nou la marginea lumii. Și-i dă bice crude din spate, pentru a-l mâna iarăși la cumpăna înfricoșătoare de frumuseți.
…hm… sau poate a și uitat? O, asta da… asta desigur…
Ei râd cu totul de altceva acum și el… Doamne, Doamne, ce-i mai trăznește prin cap! Ea a uitat toate fantasmagoriile lui sinistre; iar acum, văzându-l la fereastră, îl crede că-și face obiceiul. Ea a uitat, a uitat!
Cine știe de ce râd ei cu atâta veselie. Poate au și uitat că el se mai află cu dânșii, lângă dânșii…
Tiptil, Negrișor aruncă ochii înapoi spre ei… Îi credea înlănțuiți, pierduți în convorbirea lor, dar îi surprinde urmărindu-l în mișcările lui. Drace, îl așteptau? Eleonora cu figura contractată și fixă, cu ochii luminoși — totuși parcă stăpânind brusc o mișcare a gurii, căci buzele încă
îi tremură deși sunt strânse exagerat. Ce cruzime!
Modreanu îl privește încruntat și vrăjmaș. Iar mâna i-a rămas suspendată în aer, cu degetele rășchirate în dreptul frunții, ca și când ar fi fost surprins fă-când sau isprăvind de făcut un gest nepotrivit, cine știe, poate tocmai își îndrepta spre mâna mângâietoare, sau poate își flutura degetele la tâmplă, ca acel care vrea să arate convorbitorului că-n juru-le se află un nebun.
Negrișor îi surprinde astfel și ochii lui varsă mânii și dispreț. Și ceilalți nu-i suferă acești ochi focoși și-i pleacă pe ai lor. Și Modreanu lasă să-i cadă moale, mâna învinsă, cu degetele rășchirate.
A înțeles acum. Pentru ei: el e nebunul! Săritul din minți! Tot ce-a făcut și tot ce-a spus până acum e zdruncinul unui creier bolnav. El, care cu câteva minute înainte fusese departe doar o clipă de adevărul de foc, din veșnica noapte interspațială. Hm, nenorociții!
Bine, fie! E nebunul! Dar din esența cea rară! Neînțelesul pentru puterea înțelegerii unui Modreanu! Dar, pe care Eleonora îl va înțelege acum îndată și cumplit se va cutremura în fața marei revelațiuni! Celălalt niciodată, niciodată, nu va îndrăzni să facă marea nebunie!
Sărmanul Modreanu! Cum îl înțelege Negrișor. Cum se înțelege pe el însuși, înțelegându-l. Cum se vede la rându-i, privindu-l la fel de dușmănos. Cum se amintește primind cu bucurie condensată în lacrimi vestea morții lui. Cum îl vede, acura pe acesta repezindu-se la fereastră și ascultând înfiorat, tresărind în lacrimi de bucurie la auzul bufnetului sec, ca un lemn zvârlit în grămadă de mecanicul ferăstroaicei! Iar domnișoara Eleonora ștergându-i lacrimile, așa cum prietenii i-au lăudat lacrimile lui atunci… Sărmanul Modreanu, cum l-a privit, când a pătruns încoace, ce privire ascuțită și umilă, de câine deposedat de culcuș, n-a înfipt în sufletele lor! Cu ce ochi de groază n-a învăluit șoldurile și sânii Eleonorei, abia ascunse de unica ei pudoare, capotul cu inscripții.
Sărmanul! Negrișor îl privește cu sinceră compătimire; cu nemărginită iertare pe femeia de ciocolată. Cum? Asta a fost singura dorință a vieții lui!
Cum, el n-a putut să fie agitat de alte visuri, de alte idealuri? Negrișor își deapănă în minte toată viața. Și nu vede decât femei, de diferite culori și mărimi, înșirate pe o ață ca niște păpuși de zahăr. Încolo pustiu!
Și totul se îneacă în fumul greu al unui laborator de cofetărie. În ceața tot mai deasă i se pare că forfotesc turci murdari, cu picioarele desculțe, noduroase, nespălați de săptămâni, frământând cu vorbe triviale coca dulciurilor grețoase. Un dezgust nemărginit i se desenează pe buze: atâta nehotărâre, atâtea lașități, atâta zbucium, să treci pragul halvițăriei acesteia, să ieși afară în aerul liber, curat!
Ei țin ochii plecați și nu îndrăznesc să-i ridice la dânsul. Negrișor își ia rămas bun de la ea, odihnindu-și puțin privirile, înainte de plecare în negura definitivă,
în nuanța închisă a pielei catifelate. Ce izvor de noapte, în pielea asta, care desigur radiază amurgul începător ce-i înconjoară, radiază noaptea ce va să vie, radiază noaptea eternă în care va intra el, nesăturatul…
O sărută în gând pe ploapele lăsate și pe punctul acela de zbucium din gât. Se mai oprește puțin și asupra lui Modreanu. El stă cu ochii încă plecați, ca un vinovat. Îi vine să-l mângâie și să-l îmbărbăteze. Se poate găsi vreo vină copilului care vrea să mănânce singur dulciul preferat?
Pe când el, Negrișor, este făcut dintr-un alt aluat, pe când acolo în fund este duritatea trotoarului; pe când el poate să audă de acum pârâitul aspru de oase, deșteptarea din beția asta de zahăr topit. E viața, adevărata viață de-o clipă, dar adevărată… chiar dacă dincolo de ea, nu mai e decât o simplă amăgire și nici un adevăr. Căci, însângerat, el va trăi în ochii ei, poate numai această clipă, dar va trăi, o va avea în întregimeo clipă, îi va poseda sufletul, care pentru celălalt va rămâne o taină în turnul de ciocolată. O va poseda el, însângeratul. O va avea întreagă, până-n ultima moleculă răvășită. O clipă, clipa pârâitului oaselor: sinteza tuturor plăcerilor.
O clipă! Totul nu depinde de tot ce-a fost până acum, ci numai de clipa asta, dacă el va ști s-o domine și s-o înfrângă.. Și războinici, ochii lui au și pornit înainte, în fundul prăpastiei. Căruța ferăstroaicei s-a potolit… așteaptă. Ceilalți doi așteaptă tăcuți, potoliți.
Inima ei trebuie să ticăe… un milimetru, doi… Ce tăcere! tot orașul tace și așteaptă… Încă un milimetru… și încă unul… cerul parcă s-a lăsat în jos, jos de tot… ce frumos, ce dumnezeesc moment… cum i se umplu nările de viață, cum i se umple sufletul de viață, ca sângele de instinct sexual… acolo, în fund ea… așteaptă… roata cu dinți…. Încă un milimetru… iată, acum acul balanței este exact la mijloc…
Își lasă mâinile și capul în jos… nici o mișcare… ce beție… parcă i s-ar urca sângele la cap… ba nu… cade… sau nu… e alcool… e beat… amețeala… clipa… lumina…
Momentele acelea îi vin în minte lui Negrișor cu spaimă și admirație. A izbutit să trăiască într-adevăr, ceea ce obișnuia să trăiască atât de des în închipuire. A alunecat peste privaz și deodată s-a oprit. O zmucitură strașnică și s-a oprit. Și nu cu un milimetru, doi, sau mai mulți dincolo de punctul de cumpănă al corpului.
Dimpotrivă, cu un decimetru, doi sau mai mulți, poate chiar un metru. Atâta știe, că privazul îi apăsa și-i zdrobea genunchiul, cu toate că dedesubt; dar mijlocul se frânsese și capul și trupul, cu brațele moi, atârnau în jos ca la un Crist despironit.
Precis nu-și aduce nici el aminte cum a mai fost; căci era complet stăpânit de amețeală și urechile îi vâjiau.
Totuși a simțit când a fost brusc oprit din cădere și atunci s-a deșteptat. Un picior i-era strâns într-un nod țeapăn, iar de celălalt trăgea țeapăn cineva…
Când s-a pomenit înapoi, înăuntru, după ce camera s-a învârtit în juru-i de patru ori într-o parte și de trei ori în cealaltă parte, s-a dezmeticit de-abinelea. Glezna dreaptă i-era sugrumată de firetul de mătase al draperiei, roșu și fluid și gros cât o frânghie. Nodul era făcut meșteșugit ca pentru unul care vrea să se spânzure: cum se întindea puțin firetul, cum se strângea lațul. De celălalt picior îl traseră voinicește Modreanu și Eleonora, care, după ce-l readuseră
înlăuntru, se tăvăleau de râs în jurul lui.
Legat încă de picior ca un întemnițat de-o ghiulea, Negrișor îi privea crunt. S-ar fi așteptat la ceva mai mult din partea lor: cel puțin respectul cuvenit unui om care înfruntase moartea. Dar Modreanu se prăpădea de râs. Negrișor îl înțelese: el vrea să bagatalizeze un gest așa de mare, pe care n-ar fi fost niciodată în stare să-l facă și pe care… doar… cu care… hm… cine știe, dacă și el, Negrișor… se va mai întâlni. Eleonora râdea și ea desigur, dar mai mult asmuțită de râsul lui Modreanu. Ochii ei lăcrimoși râdeau chiar mai mult decât elipsa perfectă a celor două șiraguri de dinți; dar în profunzimea pupilelor Negrișor ceti o spaimă mută, care-l incită peste seamăn. Abia acum văzu și pieptul bombat, cum i se zbătea fricos și-i fu teamă că-n zbaterea aceasta să nu rupă minunata piele catifelată.
Sânii pe care-i sărutase cu două ceasuri mai înainte!
Zbuciumul acesta al lor l-a făcut să bată din palme, să sară în sus de bucurie, să sărute pe Modreanu care-l legase de picior și-i zădărnicise căderea, să sărute pe Eleonora, care în fundul pupilelor ei, i se da în sfârșit mută de spaimă, mută de admirație, în fața forței de necrezut.
Însă solemnitatea momentului trebuia restabilită.
Negrișor începu să privească prin cameră, clipicind din ochi și ieși, fără a emite decât sunete guturale șovăind și împleticindu-se ca un om beat.
În urma lui răsună până departe pe scară râsul nemaipomenit de vesel al lui Modreanu. Negrișor coborî repede treptele fugind de el, ca de o fantomă. Râse totuși în gând, amintindu-și nodul firetului, pe care Modreanu, crezând că-l leagă în jurul piciorului lui Negrișor și-l legase în jurul propriului său gât:
— El nu e făcut să înțeleagă toate acestea cu inteligența lui de suprafață!
Când talpa se lăsă de pe ultima treaptă pe asfaltul dur, pe care trebuia să se afle zdrobit, Negrișor se cutremură.
— De ce m-au lăsat ei să cobor singur, fără să le fie teamă că mă arunc peste rampa scării?
Cineva îl strigă: Modreanu.
Cei doi apăruseră în cadrul ferestrei și-l urmăreau cu hohotele lor, prin vagile cercuri tremurătoare de lumină din jurul felinarelor, care se aprindeau. Negrișor nu întoarse capul. Căci ochii i-erau furați de scheletul ferăstroaicei, părăsit în negura care se lăsa pale, pale, ca întunecate duhuri de păsări în stol.
Era o biată căruță ca oricare altele, cârpită și hodorogită. Ceva jalnic care se desprindea din mogâldeața ei. După cum, jalnic își muta acum picioarele Negrișor spre casa îndepărtată. Căci se lămurise:
Nemernicul o va convinge că eu am simțit. Sau chiar, cine știe, că am descoperit și nodul firetului în jurul piciorului când am întors capul. Ah… Modreanu!… Negrișor a primit cu ură și dezgust anunțul de nuntă și nu s-a dus. Cei doi au pornit apoi într-o scurtă călătorie, dar nici la înapoierea lor nu s-a grăbit să-i vadă. Eleonora l-a chemat de mai multe ori cu bilețelele ei colorate, tăiate de liniile bizare, ale scrisului lungueț.
Cel dintâi pe care l-a primit i-a pricinuit vălmășeală adâncă în suflet, dar nu s-a dus și nici n-a răspuns. Pe celălalte le-a citit cu ură și niciodată n-a răspuns. Căci în toate era politețe și banalitate. Și glumă. Numai glumă. Dar nici cea mai mică aluzie la grozava îndrăzneală, la strivitoarea ei înfrângere.
Modreanu deci izbândise.
Caraghioslâcul lui a fost mai tare. Și a îmbibat în această stupidă clownerie tragicul momentului aceluia, pe care numai el, Negrișor, singur și pe lumea asta, îl revede atât de frumos, atât de înalt, atât de uimitor.
Singur. Și lacrimi după lacrimi izvorăsc din negrul ochilor mari.
Dar veninul teribilului nenoroc, a crescut pe încetul atât de mare, că din ce în ce se simte mai neputincios să-l strângă în suflet.
Atât de aproape, îi vine necurmat în minte, penultimul minut și ultimul, alunecarea, viziunea aceea clară, bunătatea extazul, amețeala tulbure și dulce: că i se pare o mână grosolană de borfaș, aceea care s-a întins să-i răpească frumusețea temutei fapte și să lase în locu-i meschinăria unei isprăvi de circ. Căci Doamne, aici stă grozăvia: un lucru atât de prețios: pierdut, furat, se va mai găsi el cândva?… vreodată?…
Brusca zmucitură a opririi, deșteptarea bruscă și dezgustătoare, zgâlțiala aceea între pământul care aspiră cu imenșii lui plămâni și firetul care strânge, trage vârtos înapoi… Senzația tăriei pavajului i se iscă în toți mușchii, care i se strâng unul într-altul în panică, striviți de idee…
Cu neputință. Scumpul lucru de preț, de cel mai mare preț e pierdut pentru veci…
Și nimeni cui să-i împărtășească această sfredelitoare nimicire a cugetului, această oribilă hoție!
Jefuit în fața ei, în ochii și-n aprobarea aceleia care singură ar fi putut să-l izbăvească de această tortură, cu bucuria și cu recunoștința ei.
Trebuia să vadă pe Eleonora. Gândului acestuia care-l sfâșia literalmente nu-i mai era cu putință să reziste.
Porni. Ea va trebui să plătească pentru celălalt; ea va trebui să înțeleagă adevărul. Va trebui! Dar, dar cum va mai pătrunde adevărul, în capul mic de ciocolată, dacă nici o urmă dintr-însul nu se găsea acolo?
Dar nu îndrăzni să intre. Sună și fugi, pierzându-se pe lungile scări, prea cunoscute. Ieși afară și respiră setos aerul străzii, cu strania simțire a celui ce se bucură, că s-a oprit la timp, de la o faptă rea. Porni cu obișnuitu-i pas accelerat, care ar fi dat oricui impresia că e gonit de zorul atâtor grele treburi, deși nu lua niciodată această sprintenă alură, decât când îl îmboldeau gânduri străine de studiile și de ocupațiile lui practice.
Rătăci mult timp astfel, aproape alergând, doar întro vreme făcu un lung popas dinaintea vitraliului mare al unei tipografii, unde urmări cu atenție activitatea lucrătorilor și mișcările domoale ale linotipurilor. Întru târziu se trezi în fața gării. Sosirea grăbită a mașinilor și a trăsurilor îl intrigă mult, apoi mersul lor domol aliniindu-se în așteptarea trenurilor, forfota călătorilor, multicolorul veștmintelor femeiești, al cutiilor de pălării, nichelul geamantanelor lucind prin întredeschizăturile îmbrăcămintelor de pânză verzuie. Acest interes deosebit pentru o mișcare obișnuită, pe care o văzuse adesea, dar care acum îl surprindea ca o noutate indescriptibilă, îl întrerupse privirile stăruitoare ale unui agent, care i se propti de mai multe ori în față și pe carel simți de acum înainte necontenit într-o parte și în spate.
Altădată Negrișor ar fi continuat nespus de amuzat jocul; l-ar fi plimbat pe reprezentantul forței publice prin toate colțurile gării și prin toată gama curiozității sufocante, din preajma marilor descoperiri. Însă acum dădu plictisit din umeri și intră în restaurant, regretând adânc, că resortul spiritului său poznaș, renumit pe vremuri, nu mai are puterea să se îndoaie până acolo unde rezidă buna dispoziție și aplecarea spre fapta spontană, apanajul oamenilor fericiți și veseli.
O schimbare radicală se petrecuse în mecanismul său interior: o simțea acum bine și avea chiar impresia lămurită, că dacă s-ar clătina mai cu vigoare, ar percepe, ca dintre capacele ermetice ale unui ceasornic uzat, piesa sufletească scăpată din micile ei șuruburi. Pe care, se feri prin mișcări, țeapene, de trup încordat s-o afle — deși o bănuia până la limpezime, — bându-și cafeaua cu lapte într-un chip mecanic, care aducea cu al doamnelor nobile și bătrâne și care stârni la mesele dimprejur o vie curiozitate.
Negrișor plăti cafeaua, dar nu se hotărî să-și părăsească locul. Acum își dădu seama că un lucru extraordinar avea să se petrească, în acest restaurant.
Altfel, era cu totul inexplicabilă rătăcirea lui tocmai aci, deși putea s-o ia razna spre partea cealaltă a orașului, — ca și apariția subită și stăruitoare a celor doi ochi de agent. De ce acești ochi cu perechile lor metalice care se lăsau pe pieptul tunicei, marcând două jumătăți de hiperbolă, dispăruseră subit, de cum intrase în restaurant? Un răufăcător putea face isprăvi și într-un restaurant de gară, tot așa de bine ca și-n sălile de așteptare; el privi deci cu atenție la ușă și la ferestrele care se umpluseră de întunerec. Și nu observă nicăieri nici o pereche de ochi metalici, care, măcar aceia, s-ar fi putut vedea prin noapte, trădați de reflexele puternice ale luminei din restaurant. Dar nimic, nimic. Și restaurantul se golea, pe măsura plecării trenurilor de noapte. Însă Negrișor nici nu gândea măcar să se urnească. Pentru că, turtind mucurile de țigări repetate, în așezări simetrice, pe farfurioara ceștei de cafea neagră, pe care o ceruse la urmă, el începea să
întrevadă jocul cel nou al destinului care-l adusese încoace.
În definitiv destinul, nu e chiar așa de răutăcios și de stupid glumeț, precum îl învinuiau atâția. Negrișor mai băgase de seamă, în numărul anilor săi, destui, cât să se facă în spațiul curgerii lor o bună socoteală, că dacă moșul acesta zbanghiu și cam țicnit de bătrânețe, căruia i-a fost dat să domineze timpurile și crugurile omenești, îl făcea să sufere o neplăcere, două, apoi îndată avea grijă să mai întoarcă norocul și pe fața cealaltă.Moșul trebuie să fie șugubăț și hapsân: dacă nu te revolți niciodată, de renghiurile lui, e în stare să te scoată din țâțâni, cu din ce în ce mai multă cerbicie; iar dacă te lași moale de tot până la urmă, îți dă una în cap și termină cu dumneata. Pe când dacă te împotrivești și-l acuzi pe față se întâmplă de se supără, dacă-i arunci în obraz ocări prea vrăjmașe. Dar dacă întrebuințezi măscări simpatice, asta-l bucură ca pe orice bătrân și nu-ți încearcă răbdările mai mult de trei ori. Ce vrei? Trăim, într-o vreme cu mult prea depărtată de începuturile ei, ca niște copii ai unor oameni trecuți și uzați. Totul e țicnit în universul, care și-a ieșit puțin din țâțânile lui prestabilite; pe semne că de aceea vrea Dumnezeu să-l piardă și să facă altul.
Dar asta e altă poveste, pe care dracul știe cine-o mai apucă. Cel care simte însă rostul lucrurilor trebuie, vrând-nevrând, să se potrivească lor. Dacă universul e scrântit ce să mai facă și el, Negrișor, decât să mai comande o cafea, să mai așeze în jurul ei, pe farfurioară, câteva mucuri de țigări, simetric și să aștepte pozna cea nouă a moșului cu foarfecă. Aceea din urmă, cu frânghia de picior, a fost din cale afară de hazoasă, trebuie s-o recunoască Negrișor și să nu mai păstreze nici o supărare. Acum e ora unsprezece și jumătate. Nici un piept acoperit de ochi metalici la geam. Trebuie să vie reversul!
Era ora 1 fără un sfert și reversul n-a mai sosit. Ultimul tren pleacă la 1 și 25. Mai sunt 40 de minute. Destul timp ca să sosească. Un călător obișnuit ca Modreanu, pe care profesiunea lui rătăcitoare, îl aruncă săptămânal afară din oraș, nu se cade să vină la gară prea devreme. El e un voiajor emerit, care știe prețul și ultimul minut. Dar va trece el prin restaurant, ca holteiul practic, — dinainte de acel lung și enigmatic voiaj, — care venea aci să-și completeze servieta cu sandviciuri și brioșe, ori de câte ori pornea în regulatele-i inspecții? Negrișor ar putea pune prinsoare că da: Modreanu, nu e omul care să mărturisească unei femei ca Eleonora, grijile și tabieturile lui gastrice, ba chiar le-ar repudia cu strășnicie dinainte-i, pentru ca, odată ajuns pe peron să fie instinctiv acaparat de temerea lui veche, de burghez iremediabil, dacă trenul va înțepeni undeva pe câmpie sau între stâncile colțuroase ale vreunui munte pustiu?
Negrișor surâde. Parcimonia și multiplele meschinării ale lui Modreanu, pe care acest bun prieten e destul de inteligent să și le ascundă cu grijă, ba chiar nu dă îndărăt să le sfichiuiască la alții, trec acum, drept pedeapsă, în tabăra lui Negrișor. Ele sunt vestitorii sosirii apropiate ale celuilalt și ai trecerii lui peaci, pe sub furcile caudine ale privirilor lui Negrișor, careși potrivește de pe acum rânjetul grăbitei întrevederi.
— Tu Negrișor?
— Eu, Modreanu.
— Pleci undeva?
— Nu… rămân…
Și va apăsa pe acest „rămân”. Va apăsa și va rânji cât mai semnificativ cu putință, până ce ochii mari ai lui Modreanu se vor bulbuca de groază pe figura firavă.
Idiot! De ce această satisfacție atât de ostentativă?
Dimpotrivă? îl va primi cu zâmbet nedefinit de sfinx în pustie.
— Pleci undeva?
— Nu, nu plec nicăieri.
— Dar atunci de ce ai venit? Pentru Dumnezeu de ce ai venit?
— Nu înțeleg de ce te intrigă așa. Poate aștept pe cineva. Am și eu socotelile mele… discrete. De ce numi dai voie să am și eu socotelile mele?…
Și-l va bate pe umăr, zâmbindu-i dulce și liniștitor.
Iar ochii de cameleon se vor bulbuca atunci și mai cu putere.
— Curios, foarte curios! i-ar auzi vocea stinsă și neputincioasă.
Pentru că Modreanu trebuie neapărat să plece în inspecțiile lui. El nu va avea niciodată curajul să calce peste îndatoririle sale, sufletul lui n-ar putea să găsească niciodată o linie de legătură, o frâghie de siguranță pe care s-o arunce pe deasupra ochiurilor de apă care s-ar putea ivi în drumul vieții lui. Le-ar ocoli precaut și grăbit: cu atât mai mult n-ar sta să și le creeze singur cu voluptate or de nevoie.
Negrișor cască triumfător. E târziu. Pendulul restaurantului a bătut unu de mult și slujitorul a anunțat de câteva minute sosirea trenului. Restaurantul a început să se golească.
Negrișor așteaptă înainte calm și sigur. Deasupra bufetului enorm cu fructe, legume și ciosvârți de cărnuri și măruntaie proaspete de vită și cu fundul multicolor de lichioruri, minutarul ceasornicului rotund înaintează imperceptibil, într-atâta că-l simți doar din cinci în cinci minute; trebuie să te faci că nu-l privești ca să-l surprinzi mergând. El însuși se apropie implacabil de ora fatală, totuși nici vis de Modreanu, iar Negrișor așteaptă, chiar când nu mai sunt decât două minute, și se ridică numai când clipa plecărei a fost atinsă de vârful săgeții cu mers de melc.
Dar a doua zi se înființează iar la aceeași, masă, cu ornicul alb și lucios în ochi. Comandă o cafea sau un lichior și așteaptă aceiași oră nocturnă calm și sigur și hotărât să vină și-n noaptea următoare, dacă astăzi asemeni nu se va întâmpla nimic, și-n nopțile celelalte, până când, în fine, minutul lui va sosi.
Atunci va petrece pe Modreanu la vagon, cu un surâs fin și sarcastic pe buze — ba nu, nu-l va petrece, va rămâne aci, se va acuza încurcat.
— Știi, iartă-mă aștept pe cineva….
Și-l va petrece cu gândul, va închide după el portiera cu gândul, și cu zgomot, cu zgomot greu de ușă de celulă, unde ai închis pentru timpul ce-ți trebuie, pe cel, de care vrei să te descotorosești. Apoi va lua tiptil, drumul pe sub felinarele molcome, va înota ca o fantomă prin cercurile lor de lumină, se va opri în fața casei Eleonorei, înfigurându-se pe lungile-i picioare chiar pe locul unde urla pe vremuri ferăstroaica. Astfel plănuiește Negrișor, dar nopțiile se scurg, una după alta ca și minutele de pe ornicul alb și rotund, deasupra bufetului cu sticliri de lichioruri; se scurg albe ca și bluzele chelnerilor care se mișcă somnoroși și inactivi în juru-i. Dar în loc să pornească în pas triumfător spre casa Eleonorei, după ce ușa vagonului va cădea ca un chepeng de cavou peste cel ce va fi plecat, piciorul abia i se târăște ca și ceasornicul, ca și timpul, ca și chelnării fără mușterei, agale și fără nici o țintă, spre camera lui din strada Muzeului, care demult nu mai înseamnă pentru el nici o țintă, deși își târăște oasele într-acolo în fiecare seară.
Încetul cu încetul se convinge că Eleonora este pierdută iremediabil: ea a început să fabrice bărbatului ei brioșe și sandviciuri de plecare. Asta e tot ce-a rămas din femeia de ciocolată, pentru care el măsura cu submultipli de milimetru, distanța până la veșnicie.
Dar dimineața, o vigoare proaspătă îl înșfacă regulat și-i suflă în urechi același comandament, înfășurat în bogatele irizări sterpe ale speranței. În seara asta va fi în sfârșit ce n-a fost până acum.
I-ar fi ușor să se abată în treacăt pe la Modreanu, să ispitească pe cineva din apropiere, un vecin, o servitoare gureșă, sau chiar să pătrundă la dânșii. Dar atunci vălurile nădejdei încăpățânate se agită neliniștite și asta pe el îl doare. Le așteaptă să-și recapete simetria știută și apoi așteaptă seara calm și asigurat. Moșul cel nevăzut și țicnit, l-a făcut să priceapă cu râsul lui strident întresurprins prin vuetul chicotitor al străzii, că în curând, foarte în curând ceva, ceva se va petrece. Cu cât nerăbdarea e mai mare, cu atât întâmplarea așteptată va întârzia să se arate. Dar și invers.
Abia astă seară, Negrișor își dădu seama, că dacă Eleonora prepară într-adevăr sandviciuriie acasă, așteptarea lui aici în restaurant e de prisos și că dimpotrivă locul lui, de mult trebuia să fie afară, pe peron. Se minună mult că o idee atât de simplă i-a putut veni atât de târziu, dar nu fu deloc supărat. O idee atât de liniștitoare, oricât de întârziat ar sosi, nu poate să fie decât binevenită.
Hotărî să facă plata, când simți deodată, că e ceva în aer, care-i poruncește să nu se grăbească; desigur aceeași misterioasă alcătuire de elemente și împrejurări care a pus zăgaz până acum între mintea lui și o atât de simplă deducție.
Negrișor lăsă ascultător să-i cadă mâna, care trebuia să dea semnal chelnărului. Și antenele luminilor porniră cercetătoare prinprejur, sprintene și înaripate ca doi porumbei dintr-o corabie rătăcită pe apele potopului. În sfârșit sensul acestei rătăciri de 40 de zile, pe câmpii de apă, ai gândurilor pe care le bătuse până acum în loc și în van avea să se descifreze.
Și porumbeii se opriră prin straturile ușoare ale fumului de tutun tresvit de lumina becurilor rotunde și mate pe o cunună blondă de păr din mijlocul căreia alți doi porumbei călători, întindeau spre dânsul același drum lucios de raze. Păr blond! Negrișor ridică nedumerit din umeri. Dar surâsul ce-i venea acum tot mai deslușit din acel capăt îndepărtat de sală îl săgetă îndată cu brusca lămurire: Șari…
Șari blondă?… Ce dracu. Doar lui i se păruse un veritabil exemplar de cea mai brună esență. Probabil că gândul la Eleonora i-a pervertit până și cele mai comune facultăți receptive, Când se apropie însă, băgă de seamă că totul nu-i decât joc de reflexe electrice și de abur de tutun. Șari era o splendidă femeie de ciocolată.
Și Negrișor trimise un surâs moșului invizibil și zărghit.
Dacă el vrea necontenit astfel nici prin gând nu-i mai trecea să-l contrazică. Drace, hotărât lucru, moșul are gust, minunat. E imbecil numai cine nu recunoaște de la prima vedere.
Cu toate astea în Șari părea să se fi petrecut o mare schimbare. Ochii ei ardeau de un lucru neobișnuit, interior, reflectând în afară doar o parte din lumina intensă de mulțumire deplină care domnea acolo.
Numai când privea spre Negrișor, flăcările subtile ale simpatiei și ale regretului, țâșneau cu putere spre dânsul, înconjurându-l și transfigurându-l. Lângă Șari era copilul ei, pe care Negrișor îl scăpase odată de ceata bătăușă a micilor trepăduși din mahala. Copilul își recunoscuse salvatorul pe care-l fixa cu ochi mari, extrem de calzi, pentru ca mai pe urmă să se ridice și să se așeze pe un scaun mai apropiat de dânsul. Negrișor îi mângâie buclele inelate și castanii, iar ochii lui Șari se umeziră:
— Unde-ai fost? îl certă ea. Vezi, dacă… venit iară… dacă n-ai oitat repede, repede, mâni astăzi mergea tu…
— Mergeam eu?…
— Da, tu mergea… drago… eu așteptat la tine și plâns de necaz…
Ceea ce-l surprindea mai ales pe Negrișor, era volubilitatea românească a lui Șari.
— Ai plâns tu Șari?
— Plâns…
— Pentru mine?
— Pentru tine, îl mustră ea cu clătiniri repetate ale capului.
Iar Negrișor privi la copilul, care-și plecase capul spre dânsul și care-l considera cu ochii aceia extrem de mari, imenși, ca să nu însemne și ei o mustrare.
— Și unde am fi mers Șari?…
— Mers depar… Americ…
Și degetele ei căutară febril în poșetă, pentru a-i înfățișa rând pe rând, mai multe scrisori, unele cu aer de acte importante scrise la mașină mărunt, cu peceți și cu numere…
— Nagyanpa .. bunik mè, continuă ea… chiame…
Împecat… rău superat la mine că fugit cu tate lui — arătă ea la copil… Acum împecat și bolnav… bogat, bogat… gozdag… mult milion… palota, palot… tudom? case mare… Cicago… hentesbolt… tudom?… carnați… carnați… vândut… fabrik…
— Și ai plecat cu tatăl copilului?…
— O, el mort… război… Acum pleacă prieten… venit locul tău… căsătorit.
— Te-ai căsătorit…
— Nem… Amerik căsătorit… repede… bunic… super… dacă nu căsătorit. Căutat la mine bunik mult… arătă ea din nou scrisorile… O… mult bogat la dânsa…
Fericit, fericit…
Și privi cu melancolie la Negrișor.
— Vezi, de ce nu venit?
Negrișor desființa în minte intenția unui surâs. Ei și, dacă ar mai fi venit? Oare își închipuia această cocotă cu vizite nocturne de pași pintenați că ar fi însoțit-o peste ocean, dându-i mâna pe deasupra cârnaților aducători de milioane ai bunicei? Haida de…
Negrișor o bătu ușor pe obraz în chip de mângâiere și-o îmbărbătă cu dezinteresare:
— Lasă Șari, cel pe care l-ai ales te va face și mai fericită decât mine… Așa a vrut destinul și nu trebuie să te împotrivești. Ascultă-mă pe mine… eu am aflat acum secretul destinului…
— Fericit? Fericit face milioane dela bunik… La tine mai mult ai fi iubit…
— Și cine e domnul acela, unde e el acum? E ungur?…
— Roman… Chiame Badescu… mic și mustațe… fekete… negru… Ofițer rezerv… Face la tine cunoscut când vin… Acum predai bogaj… mult… mult bogaj…
Nem vrut stație primit atât bogaj… el vorbit șef… el… energie… Ofițer rezerv…
— Altceva nu mai e?
— Da, da… ofițer rezerv… energic…
Și cu convingere deplină, Șari înclină repetat din cap. Apoi își îmbie băiețelul care a rămas cu ochii larg căscați la Negrișor, să termine prăjitura lăsată la jumătate pe farfurioară.
Negrișor zâmbește copilului al cărui profil delicat aduce mult cu al lui: acesta da, va fi cu adevărat fericit. Dacă energia domnului ofițer de rezervă
Bădescu nu va avea grijă să spulbere totul la timp. Dar poate sunt milioane multe la mijloc și încă de dolari.
Și Negrișor apropie ușor pleoapele: milioane de dolari, ocean, uzină americană, zgârie nori, transatlantic… Tot cinematograful și toate romanele răsunătoare îi trecură în clipita unui vis pe dinaintea ochilor. Nu doar acestea erau condițiile sesizabile ale fericirii pământești; nu doar spre ele converg toate sforțările, toate năzuințele semenilor, nu doar întracolo aleargă furibunde toate trenurile zilei, nu doar pentru ele, a fost atâta zbucium astăzi aici în restaurantul acesta de gară?” Negrișor simți ogoindu-ise în suflet disprețul pe care-l acceptase statornic pentru această năvală homerică spre confort și spre saturarea simțurilor a întregii suflări omenești; și căutând ca de obicei, când se refugia de această josnică înfățișare a vieței în cămara gândurilor lui mirifice, a idealurilor, pentru care face să-ți repezi capul în pavaj de la al patrulea cat, se îngrozi de golul și întunericul care-l descoperi acolo. O femeie goală îi râdea cu gura și cu tot corpul, care lua ritmul deșănțat al hohotului, și-l chema obscen… O femeie cu trupul brun scăpată tocmai din brațele lui Modreanu, așa cum Șari aceasta cu trupul tot așa de brun, abia aștepta să scape din brațele vizitatorilor nocturni ca să revină la dânsul… Atât, numai atât poate el să opuie perspectivei mirifice pe care o deschid scrisorile Șarei… Dumnezeule sfânt! Ce meschinărie… Pentru cine a putut să fie la un submultiplu de milimetru de moarte! Când dolarii pot să-ți aștearnă dinaintea piciorului atâtea trupuri de ciocolată, covor de sclave, întins până la saturare și dezgust… Atunci, ce mai aștepta aici, în restaurantul acesta, cadourile moșului pignit la cap?…
— Eu mult gândit la tine; reluă Șari, care-l fixase lung, tăcută, tot timpul acestei reflecții… Și dacă tu venit eu mult iubit la tine… Și dacă venit saptemâna aste, eu nu hotărât plecat cu Bădescu, eu plecat cu tine… eu gândit la aste și căutat… și dacă venit ieri… eu stricat pașaport… și stricat cu Badescu…
Șari întoarse capul spre copilul care se ridicase de pe scaun:
— Ulj șepen! Emerich!
Dar copilul se alătură de tot de Negrișor, rezemânduși capul de șoldul acestuia.
Un fior străpunse creierul lui Negrișor, ramificându-ise prin toate membrele. El privi prin pulberea de fum a restaurantului spre ușa de după care avea să apară necunoscutul uzurpator al norocului său. Dar ușa rămânea nemișcată și geamurile ei zugrăveau cu negru lumina slabă de pe peron, față de torentele de strălucire ale becurilor din lăuntru. Necunoscutul întârzia și un tremur de nerăbdare agita acum pe Negrișor. Ochii lui căutară întrebători ochii Șarei, apoi se mutară, pe ușa dimpotrivă, care da în noaptea cea mare de afară, pe fondul căreia se mișcau luminile mașinilor de oraș înaripate, ca zmeii din poveste, care te fac într-o clipă să dispari. Șari cântărea cu ochi umezi, afecțiunea mută și vie pe care Emerich o arăta vechiului său salvator.
— Și sunt multe bagajele acelea Șari?…
Șari tresări la rându-i, scormonindu-i cu pupilele dilatate în adâncul pupilelor lui…
— Mult, mult! încuviință… dar pénz, bani aici… Și se bătu cu mâna în dreptul inimii…
Apoi deodată se ridică hotărâtă…
— Dacă tu vrea… eu lasă la dracului bogaj… și toate….
Negrișor apucă de mână copilul.
— Ne vom ascunde deocamdată la mine Șari! El știe de mine?
— Eu spus de tine… dar nume nu știi…
— Plata! ceru Negrișor. Plata…
— Fisetni! se asocie și unguroaica… Dar întârzierea țalului devenea fatală.
— Plata! răcni Negrișor. Și aruncă o hârtie de o sută de lei pe masă. — Haidem repede Șari!
Negrișor se minuna mai mult de această subită energie pe care nu și-o cunoștea, decât de ciudățeania împrejurărei. Și chiar nu se miră de loc, când Șari drept răspuns se făcu galbenă și se împletici ușor. Se lăsă pe scaun…
Negrișor își dădea perfect seama că unchiașul zârghit îi jucase un nou renghi. Dar nu găsi de prisos să
întrebe:
— Nu mai mergi Șari?…
Și ascultă aiurit și înfuriat răspunsul pe care-l aștepta:
— El venit… îngăimă ea…
Negrișor se întoarse brusc căutând ușa îndepărtată:
însă Bădescu era chiar lângă dânsul, cercetând întrebător pe femeie, cu ochii.
O tăcere supărătoare domni câteva momente.
Bădescu, era mai scund ca Negrișor și firav iar fața i-era smeadă și linsă.. Avea mustăți de un negru și mai stufos, retezate scurt, la colțul buzelor și părul lins și lucios i-era dat pe spate cu o deosebită grijă, lăsând goală o frunte mediocră. Sub alte două mustăți de sprâncene, ochii mici și negri adulmecau situația în vreme ce partea de jos a figurii se deforma treptat sub strâmbătura subtilă a unui rictus rău și rău reținut.
Șari făcu prezentările cu glas stins. Negrișor auzi drept mulțumire de bună cunoștință, o voce de pâlnie spartă, înăbușită de aer, ca emanând dintr-un gât cu metehne chirurgicale. Ochii de rozător întunecat sclipiră de asprime, dar cuvintele porniră mieroase și tandre.
Șalele extrem de flexibile nu cunoscură repaos nici un minut: omul se încovoia, într-o parte, într-alta, înainte și pe spate, își freca mâinile la tot momentul, fericit de cunoștință, le punea rând pe rând pe umărul lui Negrișor, ca și când s-ar fi cunoscut de o vecie, dar mai cu seamă era, de-o gingășie copleșitoare față de Șari.
Doar ochii își păstrau inalterat picăturile reflexului inițial, rece vâscos, vrăjmaș. Ei se micșorară și mai mult, când țalul se prezentă.
— Ce cauți domnule.
— Am fost chemat aici…
Avu tactul să nu întrebe nimic în plus, ba chiar dezinvoltura să vâre bancnota de pe masă în mâna lui Negrișor.
— Mai avem timp… să se repete consumația… Ce luați domnule Negrișor?
Și Negrișor, care nu vrea să ia nimic, trebui să-și schimbe avizul, uluit de o avalanșă cutropitoare de solicitări și protestări.
— Se vede că vă cunoaște de mai demult copilul? surâse el infinit de dulce către Negrișor.
— Da, l-am scăpat odată dintr-o încăierare de copii.
Atunci am avut plăcerea să cunosc pe doamna.
Bădescu se arătă considerabil de surprins de această întâmplare și declară fără preget pe Negrișor erou și binefăcător, turnându-i pe deasupra încă vreo trei care de complimente.
Răceala ostentativă și expresia de o comprimată deznădejde a Șarei, cedară tardiv în fața acestor repezi și necurmate explozii de sentimentalism cu ghiotura ale viitorului ei bărbat. Doar copilul rezistă până la urmă, înfigându-se în Negrișor la fiecare asalt drăgăstos al lui Bădescu.
Negrișor, în schimb, fusese cucerit chiar de la primele efuziuni ale acestui maestru scărmănător de amor propriu, slăbiciune capitală a celui ce voise să se arunce de la etajul al patrulea, pentru că doi convorbitori păreau prea adânciți, prea străini de dânsul, într-o conversație tinerească și cu glas scăzut. O clipă Negrișor avu impresia că Șari îi aruncă chiar lui o privire de sfidare și de dispreț, urmată de-o violentă mișcare de nerăbdare și plictiseală. Parcă-i juca pe gât ceva acestei femei gata să explodeze, dar tocmai pentru a para o ieșire grea în crud contrast cu bunăvoința și bunapărere despre el, pe care izbutise s-o capete așa de prompt din partea lui Bădescu, Negrișor râse cu putere și trase pe convorbitor spre dânsul, în semn de îmbrățișare.
Și aproape automat copilul îl părăsi retrăgându-se lângă mama lui, iar Șari, încă puțină vreme nehotărâtă se asocie la această bucurie generală. Și râseră toți trei de fericire și voie-bună, așa cum Negrișor își aminti devenind din ce în ce mai galben, că mai râsese cu alți doi într-o împrejurare aproape identică, cu câteva minute doar înainte de a se retrage spre muchia prăpastiei de asfalt, unde-l chema chirăitul triumfător al ferăstroaicei.
Acum chirăi la fel de biruitor, ceva mai înăbușit numai, ca și vocea de pâlnie spartă a lui Bădescu, o locomotivă. Și galben, dar râzând din ce în ce mai zgomotos, tocmai pentru a acoperi tremurul acesta care pune tot mai deplină stăpânire pe dânsul, s-a ridicat Negrișor, odată cu ceilalți, când omul de serviciu a anunțat că timpul despărțirilor a sosit. El își vede partenerii acestor ultime clipe ca prin vis, sunt două umbre livide ca și dânsul, cu gurile căscate în același râs unison și insuportabil. O amețeală de-o clipă numai, din parte-i și invizibil. Apoi Bădescu și Șari pornesc înlănțuiți, întorcând capetele către dânsul, spre a le opri, la o a doua repriză, fericite, la jumătatea drumului, într-o tandră și mută îmbrățișare între ei, a lor, a doi inși cari pornesc cu dânșii, pentru dânșii.
Alături, copilul și caută de drum, mutându-și grăbit picioarele subțiri și nici prin gând nu-i mai trecu să arunce ochii înapoi spre cel rămas singur, inert și holbat, ca un cadavru jefuit.
Noaptea asta, Negrișor a băut coniac după coniac.
Încât, la dânsul acasă, nici n-a mai găsit de nevoie să se dezbrace complet, și s-a lăsat în pat doborât, ca un copac fulgerat de obuz. Un singur licăr de conștiință ia mai dăinuit o clipă înainte de a se arunca în întunericul de apoi: mulțumirea că va reveni încoace la țărm după câteva ceasuri.
Și-a revenit într-adevăr, a doua zi spre seară, cu creierul sfâșiat de dureri atroce la fiecare mișcare. S-a trezit într-un lac de murdărie, care i-a întors inima pe dos și l-a împins spre cuvetă, să-și vâre capul în țâșnitura robinetului compactă și dură ca un corp solid; a muiat apoi colțurile imunde ale cearceafului și ale feței de perină în apa a toate ducătoare și liniștit apoi despre pălăvrăgeala servitoarei, a încercat să se îmbrace. De trei ori s-a trântit în pat gol de la mijloc în sus, să ia rezoluții definitive. Și după ce-a izbutit în sfârșit să se bărbierească și să se spele a pornit întins spre casa Modrenilor.
Era un făcut parcă: exact în locul știut ferăstroaica era în plină activitate tăioasă și zgomotoasă. Părea atât de bine dispusă, cu chiotele ei prelungi și răsunătoare, că oamenii din juru-i negri și uniformi ca niște roboți, se învârteau ca titirezii, pe lângă dânsa, făcându-i toate voile cu vădită plăcere, în ritmul trepidației detunătoare a motorului. Trotoarul însuși vibra în același ritm:
Negrișor îl simți sub picioare și gândul lui fu îndată, că identic îl va simți și de sus, în același tremur nestăpânit de nerăbdare. Curios, tocmai acum el își aminti de clipirea subită și scurtă care-i luminase bolțile grele și întunecate ale gândului, devastat de alcool, înainte de a se prăbuși ca o tulpină inconștientă în moalele așternuturilor. Se bucurase într-adevăr că va nimeri înapoi pe acest drum de catapetesme și firide ale labirintului de întuneric, în care avea să rătăcească: știa bine, apa neagră a straniului subsol, avea să-l depună nu după mult pe cheiul luminei de ziuă. Pe mulți însă care se lăsaseră pe scările mucede de piatră cu aceiași nădejde, valurile de besnă îi trăseseră la fund, în împărăția marelui mister. Negrișor surâse: dacă i s-ar fi întâmplat același lucru, nu era oare atât de simplu; și ce importanță ar mai fi avut astăzi, femeia de ciocolată, Șari, Modreanu și Bădescu, ba chiar și zgârienorii din Chicago cu America toată cu tot?
Negrișor ridică din umeri aproape râzând și ferăstroaica îi răspunse cu chirăitul ei care îi asurzi urechile cu ploaia de stei ascuțiți a scânteilor de zgomot.
— Du-te dracului de strigoaică! îi strigă printre dinții strânși, dar nu cu ură, ci cu familiaritate, ca unei prietene inoportune, căreia în cele din urmă îi cedezi, că prea izbutește să-ți ghicească gândurile în fiecare moment, până la cea mai ascunsă cută.
— Așteaptă, nebuno! îi mai spuse și porni calm pe lungile scări ca omul care știe că nu-l întâmpină nici o sforțare pe drumul lui. Iar din urmă, ferăstroaica îl însoți până-n înălțimea etajelor, dând fără încetare prelungile ei chiote de triumf.
Negrișor e surprins: Modreanu nu-l întâmpină. Nu-i acasă. E plecat în săptămânalele lui inspecții. Eleonora l-a primit în sufragerie, unde își lua masa de seară. I-a dat prăjituri și-un pahar de vin roșu.
— Ah, ăstea-s prăjiturile cu care pleacă el… pe care acum, le prepari dumneata… de aceea nu mai trece prin restaurantul gării… râde răutăcios Negrișor, fixând-o cu dezinvoltura a toate înțelegătorului. — Ah, ai devenit o strașnică gospodină. O virtuoasă a dulciurilor. De altfel, mi se pare că ți-am spus: de mult te-am denumit, femeia de ciocolată. Eleonora își arată dinții albi și mici, într-un surâs îngăduitor:
— Eu credeam că m-ai numit astfel pentru culoarea mea, care mi se părea că-ți produce o deosebită impresie. Dar, cât despre prăjituri, poți să-mi schimbi titulatura. Cu regretul de a-mi vedea meritele scăzând simțitor în ochii dumitale, nu fac eu prăjiturile astea.
Nici nu știu să le fac.
— Credeam că ai luat lecții după mariaj…
— Nu, n-am luat nici o lecție. Dar mi-ai spus ceva de restaurantul gării. Ei bine, dac-ai așteptat vreodată acolo pe soțul meu, ai pierdut timpul degeaba; el pleacă acum cu automobilul… Nu-l mai căuta deci pe la gară niciodată, ci dute de-a dreptul la biroul lui, dacă ții așa de mult să nu-l vezi decât pe el… la birou vei fi informat cu exactitate de venirile și plecările sale…
Negrișor contemplă pe gânduri reflexele electrice în porțelanurile, dispuse artistic, sub geamurile aproape invizibile ale bufetelor mici de sticla. Îi plăceau ordinea și transparența de-aci și mai cu seamă jocul infuzorilor de lumină pe atâtea suprafețe lucii. Un singur lucru îl mâhni: un pepene, de pe tabloul din părete cu fructe și natură moartă de sufragerie, pe care pictorul pentru a-l arăta că e privit dintr-o anume perspectivă, îl făcuse scălâmbăiat.
Dar atâta lucru nu putu avea nici o influență asupra humorului său prestabilit. Continuă deci calm și mulțumit, surâzând ordinei, străveziului și surâsului de raze, care-l întâmpină cu orice nouă mișcare a capului și-l secunda.
— Nu căutam pe soțul dumitale ca să-i vorbesc, ci numai vream să-l văd plecând…
— A… Eleonora micșoră ochii și țuguie buzele. Apoi întinse cu leneșe mișcări, mâna să-i reumple paharul.
— E interesant, declară ea. Și cred că trebuie să fi fost extrem de obositor să-l aștepți așa, ferindu-te întruna să nu fii văzut.
Negrișor o reasigură cu un deliciu nemărginit.
— Dimpotrivă, îl așteptam cât se poate de comod…
Chiar țineam să fiu văzut…
— Parcă ai spus că nu doreai să-i vorbești…
— Doream numai să… ne luăm bun rămas… așa știi… să vadă, că de câte ori el pleacă… eu rămân…
Sub examenul ei atent și indecis, Negrișor plecă privirile puțin intimidate asupra roșului cristalin din pahar. Dar în colțul buzelor lui, se păstrează totuși restul unui zâmbet de bravură și siguranță. Îi așteaptă liniștit cuvântul.
— Să trecem dincolo! își dă ea părerea puțin mai târziu, drept răspuns.
Îl conduce ea singură, în camera știută cu divan și cu măsuță la mijloc, în care se pare nu s-a modificat nimic. Negrișor aruncă o repede privire, ferestrei, de astă dată închise, din cauza toamnei, cu toate că încă plăcută, dar destul de înaintată. Negrișor se așează pe divan, iar Eleonora împinge spre el măsuța cu țigarete, pe care mai pune și un serviciu mic de lichior. Se scuză apoi pretextând că și-a învoit femeia din casă —
Negrișor își aminti că-i deschisese chiar Eleonora — și că trebuie să arate bucătăresei ce are de făcut.
O așteptă cu același zâmbet tihnit și sigur cu care contempla acum și dreptunghiul negru al ferestrei închise. Transperantul era ca de obicei strâns sus, fără grijă, pentru că locuința din față nu se ridica până la această înălțime. Negrișor își ciuli auzul pentru a distinge cumva șuerul ferăstroaicei or păcănitul motorului; cu toate că era târziu, activitatea oamenilor până adânc în noapte l-ar fi înconjurat de departe cu îndârjire și imbold. Dar nu se mai auzi nimic, oricât i se concentra toată puterea atenției în pavilionul urechii. Iar moalele divanului nu-i îngăduia nici un pas spre fereastră: dacă Eleonora ar fi intrat tocmai atuncea și sar fi așezat în locu-i el n-ar mai fi avut pentru nimic în lume curajul să șadă alături. Și-ar fi tras un scaun aproape și asta l-ar fi îndepărtat distanțe incalculabile de o nădejde nouă care-i biruia acum sufletul întors și muiat ca într-o baie delicios de caldă, în această singurătate, în ideea că Modreanu e plecat, că ea-l denumește pur și simplu „Modreanu”, ca și înainte de căsătorie, că fata din casă e învoită, că bucătăreasa e la capătul celălalt al apartamentului, că lichiorul are o culoare care îmbată cu făgăduința (Negrișor încă n-a gustat din el și nu va gusta până la venirea ei) că în pacea asta desăvârșită el va putea vorbi cu Eleonora, un ceas, două, cine știe cât și cine știe până la care liman…
Și inima i se strânse deodată de stupoare, la gândul că Eleonora ar putea, să nu se așeze pe divan, să-și tragă ea un scaun, lângă măsuța cu lichior, să…
Și Eleonora intră:
Doamne, se schimbase în capotul cu inscripții din Coran! Negrișor simte cum o pietricică i se desprinde de pe ghizdul cugetului și se lasă în adâncimi întunecat, sunând în apa fundurilor plin și armonios; el vede cercul undei crescând cu o regularitate de geometrie impecabilă și balsamul păcii îi umple sufletul cu această perfectă simetrie. Dar cercul s-a oprit deodată
împietrit și Negrișor parcă s-ar înghemui într-însul de teama deformării. Pașii Eleonorei au evoluat ușor prin cameră, ea cercetează ceva prin acest decor de sticle reflectoare, poate se contemplă în oglinzile care-i arată statura din ori ce fel de unghiuri, apoi se apropie de măsuța de la mijloc. Sufletul lui Negrișor se oprește; mâna ei a apucat speteaza unui scaun. Un moment de groază și de stupoare; dar a fost numai să se reazime în treacăt. Iat-o acum, se lasă pe divan, cu un picior sub dânsa, certându-l că nu și-a băut lichiorul.
— Te-am așteptat, bâlbâie el pierdut…
— Spune-mi, de ce el trebuia să vadă că rămâi… el știa că rămâi… de ce trebuia să-i aduci aminte de fiecare dată…
— O simplă mulțumire stupidă și egoistă… iartămă…
— Vroiai apoi să vii încoace?…
— N-aș fi îndrăznit… și nu…
— …și nu?
— … i-aș mai fi atras atenția…
— Atunci, de ce?…
— Negrișor înălță din umeri, complet imbecilizat.
— Acum de ce ai venit! Știai că el lipsește?…
— Ți-am spus doar, mă așteptam să-l găsesc aicea.
Îmi închipuiam că și-o fi schimbat felul ocupației…
Ea privi lung prin filtrul colorat al lichiorului din păhărel lumina becului.
— Ai fost complet de neînțeles în ultima vreme… și… nepoliticos… Nici să nu vii la nuntă…
— Și cu toate astea era atât de ușor de înțeles… era atât de ușor să înțelegi totul…
— Era ușor… și cu toate astea nu se înțelegea nimic… Când credeai că ai început în sfârșit să remarci ceva, totul se încurca iarăși în așa fel încât se excludea orice putiință de a-i da de rost.
Ea înălță din umeri și se ridică în picioare. Se așeză vag agasată pe-un scaun. Negrișor îngălbeni. Cercurile din fundul apei negre se sparseră și se fărâmițară. Nici o pietricică nu mai căzu să le dea din nou forma și mișcarea simetrică. Dimpotrivă: acum ceva greu se prăbuși în adâncimi, ceva ca un corp omenesc și nu-l primi apa cu plesnet sonor și elastic, ci în fund se așternu un covor rigid și sur. Asfaltul! bâlbâi Negrișor și auzi într-adevăr doar bufnet surd de strivire și pârâit de oase. Gemu de durere și se ridică la rându-i:
— Straniu! mugi el… straniu!… Nici măcar când am fost atât de aproape de moarte, n-ai remarcat nimic…
— Spune drept a fost gluma… sau…
Creierii lui Negrișor au început să fiarbă.
— E adevărat că văzusei dinainte firetul în jurul gleznei?… Doamne a fost o îndrăzneală… și acum mă cutremur! Spune, l-ai văzut?…
— Ah!…
Negrișor a scos un răget de fiară rănită. Și n-a putut să bolborosească decât două silabe de troglodit.
Ea l-a privit zâmbind și a venit să-l mângâie cu blândețe pe păr.
— Te cred! l-a asigurat.
— Nu-i adevărat! a strigat el atunci din nou lovind cu pumnul în masă… Nu crezi nimic…
Și lacrimile obidei și deznădejdei au dat iarăși buzna, acoperind de bunătatea obișnuită, mânia subită și nefirească a ochilor.
— Eu nu vreau mila nimănui… eu vreau adevărul!…
Femeia de ciocolată l-a privit iarăși uimită și parcă
înfricoșată; apoi ca să-și alunge spaima din ochi a izbucnit în râsul ei nestăpânit, atât de nestăpânit, că pale de întunerec s-au gonit brusc pe tonul de-un contrast așa de demonic cu strania bucurie.
Negrișor simțea cum imensul edificiu, în care se afla, se clatină: așteptă să-și recapete cumpănirea, pentru a se năpusti la fereastra, către care ochii lui chiar porniseră hotărâți și siniștri.
Hohotele femeii făcură loc cuvintelor sacadate de spasmul veseliei:
— Să nu te… duci… acolo… vezi… că acum… nu mai e cine să… să… să… te lege de picior…
Și râsul porni și mai năvalnic. Însă cu el porni și pasul lui Negrișor.
Dar statuia de ciocolată i se interpuse în cale, zguduită și mai cumplit de râsul fără răgaz, înfricoșat și isteric.
— Sfârșește cu copilăriile… S-ar putea întâmpla să se întoarcă în serios…
El voi s-o dea deoparte, dar ea-l înlănțui deodată cu brațele pe după gât.
— Spune, gemu atunci Negrișor… ai crezut sau nu… a fost el care te-a convins că…
— Ah! lasă odată prostiile astea… Pentru numele lui Dumnezeu!…
Dar el o strângea acum cu putere și-i umplea urechea cu suflul lui cald și rugător:
— Vreau să știu, vreau să aflu dacă tu ai crezut în puritatea gândului meu… Și dacă el te-a convins contrariul… Dacă tu ai avut măcar la început, o clipă cel puțin credința că pentru perspectiva ideei de a fi lipsit de tine aș fi vrut într-adevăr să fac ges… să mă arunc în prăpastie, hotărât și cu voința liberă, fără a-mi da seama de gluma stupidă cu care Modreanu îmi zădărnicea și-mi mânjea de ridicol fapta…
— Și cu care te-a salvat… asta nu trebuie niciodată so uiți… Așadar el are dreptate.
— Are dreptate! Cine are dreptate?
Ea-l privi lung și neînțelegător…
— Modreanu, desigur, răspunse liniștit. El susținea într-adevăr că ți-a bănuit intențiile și te-a legat de picior precaut și discret, tocmai pentru a-ți revenit întrajutor la vreme. Deci lauda i se cuvine lui, căci el a săvârșit într-adevăr o faptă mare, în vreme ce eu mă amuzam și nu credeam decât într-o glumă… iar dumneata, precum mărturisești, îți lăsasei conștiința pradă unei nebunii trecătoare și care nu rezolva nimic… Și care, pe deasupra n-avea nimic cavaleresc și mai cu seamă estetic în ea…. Ah, înțeleg, înțeleg, de asta tot îmi îndrugai înainte, cu ferăstroaica și cu Cleopatra și alte banalități penibile… amuzante, așa ca simple glume, dar stupide și caraghioase, dacă te gândeai la ele serios.
Mâinile lui Negrișor slăbiră și Eleonora se desprinse…
— Pe când infinit mai elegant — surâse ea indefinit — și atunci onoarea de fi erou al momentului ți se cuvenea într-adevăr dumitale, ar fi fost dacă lucrurile s-ar fi petrecut așa cum le bănuiam eu, ceea ce mă făcea să contrazic acerb pe Modreanu, știrbindu-i săracul, gloria lui. Eu am crezut și așa cred încă, pentru că prea te uitai des înapoi, că ai văzut lațul firetului gros, ba chiar că ai tras puțin piciorul ca să-l simți sigur și strâns… și pe urmă, cu toate riscurile care rămâneau totuși te-ai repezit… Și astea toate numai că să mă amuzi pe mine… pentru că vedeai că gluma mă distrează… deși Dumnezeu mi-e martor, n-aș fi crezut că o s-o duci până acolo… Eleonora închise ochii: — Să-ți expui viața… numai pentru a duce până la spaima supremă veselia celei care pretinzi că-ți place… Întradevăr ar fi fost uluitor, amețitor… și, mai cu seamă, să ai norocul, să-ți iei toate precauțiile să ieși izbânditor din acest risc considerabil… oh, totul ar fi fost și mai surprinzător și mai grozav, dacă fără să observăm noi, te-ai fi legat singur de picior. Și dacă numai ne-ai fi strigat: — Hei voi aceia! Pe mine m-ați uitat?… Atunci, adio… la revedere, pe malul râului Styx……Să desfizi veșnicia dintr-o glumă… În haz…
Negrișor privi uluit la fereastra care nu-i mai putea folosi la nimic și prin care-i rânjea sarcastic tot întunericul de-afară, neînfricoșat de sfânta cruce a cercevelelor. Iar de-acolo privi și mai încurcat la Eleonora, străduindu-se să priceapă în sensul trăsăturilor ei deacuma, dacă simbolul însuși al acestui obiect sfânt, ar mai avea un înțeles în minunatul căpșor palid. Nici existența crucifixului de metal din peretele de la răsărit nu-l asigură; era o simplă podoabă în raport cu coloritul covorului de desubt, era o obișnuință, sau mai păstra încă rostu-i divin, doar pentru că în grozăvia pe care o etala închidea o nobilă, o generoasă utilitate? Negrișor se înfricoșa să întrebe pe acest idol de cofetărie, dacă totuși, neavând nici un motiv de amuzament la obârșie, semnul divin, mai avea și altă valoare în această casă, în afară de arta desăvârșită, cu care fusese cizelat?
Eleonora care-și contempla până și nedumerirea la complicatul sistem de oglinzi al camerei, înălță, în chip de sentință finală, din umeri, și ridică ochii spre dânsul, izbind-o până la surâs schimonositura de jale, de umilință și de meschin a bietei figuri de erou neisbutit.
— Iată, de aceea, — răsună glasul ei așteptat fără nici un rost de nădejde — am ezitat totdeauna, între Modreanu și tine. (Tot mai e un Dumnezeu pe lumea asta: îl tutuia…) Poate ai fi avut mai mult noroc… dacă nu m-ai fi speriat cu atâtea ciudățenii, uneori neînțelese, alteori fade și de-un gust așa de melodramatic… Căci iată îți mărturisesc… fizicește îmi plăceai mai mult ca el…
— Haide, spune, se apropie ea cu un pas imperativ apucându-i mâinile și scuturându-l cu energie: —
Spune! Așa e că ți-ai ales postura asta de disperat amoros pe margine de mormânt proaspăt cu regrete lăcrimoase și cu zambile, crezând că ai să mă impresionezi mai bine?… Te iert pentru ideea de a-mi atribui astfel de gusturi, dacă-mi spui adevărul…
Spune drept, așa e că văzusei firetul și te-ai aruncat, sigur de rezistența lui?… Ca să mă faci să râd?…
Și-l scutură din ce în ce mai tare, îmboldindu-l cu insistența ochilor negri și profunzi să mintă, să se mintă.
Dar omușorul lui se mișcă în gol și buzele nu izbutiră să dea ființă nici unui sunet. Iar râsul ei sonor se prăvăli din nou peste sufletul stins, sfâșietor de clar și greu și de-o voioșenie tara înțeles…
— Spune, spune…
Și înainte ca el să clipească, buzele ei se strânseră întrale lui, infinit de aproape ca două puișoare de întraripata lor mamă; capul i se lăsă pe spate și ochii i se micșorară și fugiră departe.
— La celălalt, desigur! — mai putu gândi Negrișor — și o înălță cu lăcomie la pieptu-i și mușcă hămesit dintrînsa, ca un copil dintr-un dar de ciocolată.
Și numai peste umărul ei, de undeva, dintr-un ungher imprecizabil, o clipă avu iluzia unui cap străveziu și veșted, cu cioc alb ca neaua clipind șmecher dintr-o pleoapă imaterială ca neprevăzutul și ca veșnicia.