Irinel

Aşa am fost eu: să scriu tot ce-mi trece prin minte şi să nu spui nimic oamenilor.

Oamenii sunt teribili. Privire grea şi vorbă cu atâtea înţelesuri…

Nu pumnul, ci ochii omului mă sperie; prin ei, ca prin nişte lunete, văd ce se petrece în adâncimea unei tăceri viclene.

Da, sunt nesuferite aceste supape de lumină. Mi-e cu neputinţă să privesc în ele fără să mă cutremur.

Aşa m-am născut. Sunt mulţi ca mine. Un singur lucru mă deosebeşte de ei: eu am priceput devreme de ce sufăr printre oameni, fără a-i urî, iar ei îi urăsc fără să ştie de ce.

După cum vedeţi, nu sunt curajos — ferească Dumnezeu! — dar nici poltron. În faţa unui revolver nu tremur.

Dacă m-aţi vedea cum mă reped printre muncitori — închizând ochii, bineînţeles, — desigur că m-aţi crede un erou şi n-aţi înţelege deloc cum un asemenea cavaler să fie aşa de timid în faţa domnilor liniştiţi şi galanţi.

Dar când vorbesc cu o femeie frumoasă? Ah, femeile, femeile! Nu, nu, ele nu vorbesc ca noi, nu privesc ca noi, nu se mişcă ca noi.

Cuvântul lor e cald şi ameţitor.

Unei femei îi e de ajuns tinereţea şi deşteptăciunea. Şi, dacă e să vă spun drept, eu prefer deşteptăciunea frumuseţii. Frumuseţea este femeia dinafară, inteligenţa e femeia dinlăuntru. O frumuseţe prostănacă este un farmec mort. O urâtă, ştiind să te taie cu o privire, se aseamănă cu o carte ale cărei scoarţe proasţe ascund un cuprins fermecător.

Femei urâte nu există, ci numai femei, femei bătrâne şi femei proaste. Ba chiar cele bătrâne întineresc cu spiritul lor diabolic.

Să nu credeţi că voi povesti ceva imoral.

Timidul revoltat, de odinioară, acum e tot timid, dar liniştit, cu o vastă iubire de omenire şi mai ales de femei. Pesimistul de odinioară e astăzi un om blând, insipid de dulceag; şi acela — vă cer iertare — care se trântea disperat în pat şi nu credea decât în pasiune şi frumos astăzi este un pu-ri-tan, bineînţeles un puritan care… trebuie sa vă spun… a început să aibă mai multă îndrăzneală când priveşte în ochii unei femei.

Să revin.

Ceea ce mi s-a întâmplat mie, considerând evenimentul pe dinafară, s-a întâmplat multora; ceea ce însă se petrecu în sufletul meu, fără a fi un fenomen extraordinar, vă va interesa întrucâtva, dacă nu credeţi că nebunii şi oamenii sănătoşi se pot reduce la două formule, una cuprinzând pe cei care iau visul drept realitate şi alta cuprinzând pe cei care neagă realităţii orice părticică de vis.

Oamenii se deosebesc aşa de mult unii de alţii, că cea mai mare greşeală a filozofilor stă în reducerea omenirii la un tip sau chiar la mai multe tipuri.

Câţi oameni, atâtea tipuri, atâtea lumi, atâtea probleme. Şi dacă e ceva care aseamănă pe oameni între ei, e tocmai ceea ce-i aseamănă cu tot restul animalelor: a mânca, a dormi, a umbla, a se înmulţi…

Afară de această asemănare, alta nu mai există.

Iată de ce-mi vine să râd de mulţumirea părinţilor când văd că ochii copiilor seamănă cu ochii lor, fără a se întreba dacă prin acele sticle albastre şi drăgălaşe vor pătrunde aceleaşi impresii şi se vor răsfrânge aceleaşi imagini…

Mă iertaţi, clina copilărească a filozofiei a fost pururea patima capetelor slabe şi mai ales a oamenilor fără acţiune.

Sunt timid. V-am spus-o şi vă rog să nu vă îndoiţi.

Câte mi s-au întâmplat din pricina aceasta, nu vă pot spune. Ar fi prea lung şi aţi râde prea mult de mine, fără ca să iau şi eu parte, privind, bineînţeles, cu ochii în jos.

Să încep.

Când îmi muriră părinţii, amândoi în acelaşi an, eram mic, mi se pare de şapte ani.

Am voit să-i plâng pe amândoi — pe amândoi îi iubeam. M-am apropiat de cosciugul lor. Nu eram singur.

Trebuie să ştiţi că tata a lăsat o avere frumuşică.

Erau dar la capul lui mulţi care nu-l putuseră suferi.

Se vorbea de un testament.

Mi-aduc aminte de unul din familie, despre care tata zicea: „Nu ne-a mai călcat pragul, nu mai ştiu ce este supărarea”.

E crud sa vă spun: fratele lui, unchiul meu. Un om foarte bun, cu un singur cusur: pierduse toată averea în cărţi. Am găsit în hârtiile tatei o sumedenie de poliţe de-ale lui, iscălite frumos, cu floare, dar neplătite.

M-am apropiat de catafalc, convins că voi plânge cum nimenea nu mai plânsese.

Casă părintească fără părinţi!

Cineva mă luă de mână şi-mi zise, sărutându-mă pe amândoi obrajii: „Iorgule, Iorgule, plângi, Iorgule, pe acela care nu se va mai întoarce!”

El.

Unchiul cu poliţele.

Şi când să mă podidească lacrimile, l-am privit. Mi-am întors ochii şi-am întâlnit atâtea perechi de ochi, că… mi-a fost ruşine şi n-am mai plâns.

O! e teribil lucru să-ţi fie ruşine să plângi când suferi!

Vedeţi ce timid sunt? Aţi înţeles? E greu de priceput. D-voastră sunteţi altfel. Nici unul nu vă asemănaţi cu mine.

Mai degrabă veţi înţelege de ce, ştiind perfect de bine lecţia, n-am răspuns nimic în faţa unui profesor vestit, cunoscut în toată ţara. O! un profesor mare!

La fiece lecţie începea:

— Un profesor trebuie să fie părintele vostru!

— Educaţie! Educaţie, pedagogie, sistem nou! Şi când s-a răstit la mine şi mi-a strigat: „Educaţie! Pedagogie! Sistem nou! Ochii-n sus!”… am ridicat capul, dar, întâlnind nişte ochi pedagogiceşti, mi s-a-ncleştat fălcile şi, din lecţia cea mai bine preparată, m-am ales cu un zero la catalog.

Mă prind că asemenea timiditate o înţelegeţi.

Fiecare din d-voastre aţi păţit-o în faţa pedagogiei şi a profesorilor care v-au fost ca nişte adevăraţi părinţi.

Să nu credeţi însă că în toţi frica a fost la fel. Unii s-au gândit la nuia, alţii la notă, alţii la urechi, puţini la premiu, şi cei mai mulţi, la repetenţie. Unora le-a zvâcnit inima, multora li s-a împiedicat răsuflarea, la puţini li s-a ridicat sângele la cap, la câţiva le-a venit ameţeală.

Mie nu-mi păsa nici de bătaie, nici de premiu, nici de notă rea; simţeam însă doi ochi care mă pironeau drept în mijlocul frunţii. Fără ei aş fi spus toate regatele, marile ducate şi ducatele Germaniei, cu capitalele şi cu oraşele „cele mai principale”, ca pe apă, pe nerăsuflate.

Ce n-aş fi dat să mă lase profesorii în pace, ca sa învârtesc degetele cele mari, unul împrejurul celuilalt, din ce în ce mai repede, din ce în ce mai încet, după cum lecţia curgea mai repede sau mai pe gândite.

Pedagogia a fost duşmana mea. Mi s-a părut că această ştiinţă a fost inventată ca să mă chinuiască şi să mă facă de râs.

Tocmai târziu am înţeles că pedagogia s-a născocit pentru unii profesori neghiobi — există — şi pentru unii şcolari model, care nu există.

Eram aşa de bun şi de timid că, împlinind 21 de ani, n-am voit să ies de sub tutela unchiu-meu, fratele mamei, om blând ca şi mine, ruşinos ca şi mama.

Îmi vine să râd… Nu cumva vă spun vreo minciună?… De ce v-aş spune?… Nu vă cer nimic, nu-mi cereţi nimic, de ce să vă mint?

Şi adevărul e că nu v-am spus de ce n-am luat socotelile tutelei şi de ce-am rămas în aceleaşi case albe ca laptele — mai ales noaptea pe lună — cu pridvor, cu trepte de stejar, cu stâlpi cu flori la capiteluri şi cu brăţări pe la mijloc.

Îmi plăceau casele?… Da.

Iubeam pe unchiul meu, care-mi îndoise averea?… Da.

Mi-era ruşine ca, îndată ce ajunsesem vârstnic, sa-i cer socoteală, ca şi cum m-aş fi îndoit de cinstea lui?… Da.

Ei şir?…

De aceea rămăsesem eu la epitropie? Dacă v-aţi uita cam la o parte, m-aş înroşi şi v-aş răspunde: da. Iar de m-aţi privi, chiar acum când mi-au răsărit multe fire albe, ca un copil vinovat, v-aş spune:

— Nu, nu e adevărat că iubeam aşa de mult casele în care crescusem şi pe unchiul meu care mă crescuse…

Mai era cineva pe-acolo, afară de un văr, cam de aceeaşi vârstă ca mine, afară de unchiu-meu (mătuşa mea murise), afară de case şi de un câine lăţos… mai era cineva…

Ei, acest cineva pe câţi ştrengari nu strânge de pe drumuri, pe câţi timizi nu-i ameţeşte, pe câţi negustori nu-i preface în poeţi, pe câţi filozofi nu-i scoate din fire, suflând în sistemele lor, ca în nişte pânze de păianjen!

E nespus de fermecător acest cineva, care te face să rămâi sub tutelă, când au trecut 24 de ore după ce ai împlinit 21 de ani şi ai un venit de 15.000 de lei!

Mi se pare că aţi ghicit secretul.

Oh! femeile, femeile!

Ce-or fi având ele cu timizii şi cu filozofii?

Nu era tot aceeaşi Irinel cu care mă jucasem de-a „cirip-cirip”? Nu era aceeaşi nebună, cu rochiile până la genunchi, ai căreia ciorapi albi se înverzeau până seara? Nu era acelaşi drac zvăpăiat care îşi arunca cartea în pridvor când se întorcea de la şcoală şi mă prindea de gât cu amândouă mâinile ca să o duc în cârcă?

Copilul devenise femeie, în locul ochilor, de o infinită naivitate, se aprinseseră două văpăi de demon.

Şi acum Irinel mă lua de mână.

Dar era de 15 ani… şi de mult mâna ei era alta: mai caldă, mai nu ştiu cum. Veselia ei nu mai era egală şi continuă ca altădată. Nu mai vorbea repede şi întruna.

Şi dacă-i ziceam:

— Irinel, ce crezi tu, o să plouă astăzi? Sau:

— Irinel, mai sunt două săptămâni până la vacanţa mare, nu e aşa c-o să fii fericită, ca şi altădată, când om pleca la Slănic ?

Irinel tăcea şi privea drept înainte. Eram sigur că nu se uita la nimic, că nu vedea nimic.

Tăcerea ei mă ameninţa şi îi ziceam, cu glasul pe jumătate, ca şi cum aş fi fost vinovat:

— Irinel, abia venişi de la pension şi ţi s-a urât?

Şi, drept răspuns, începea o veselie exagerată. Şi râsete, şi vorbă, şi istorii începute, dar nesfârşite…

— Tu nu ştii, îmi zicea ea, tare şi repede, ce scrisoare mi-a arătat o amică a mea… Numai eu am citit-o… şi cu altă fată… şi cu sora ei… şi mi se pare că a arătat-o şi altora… Am râs să mă prăpădesc…

Şi Irinel începea să râdă. Şi râdea, râdea, până ce lacrimile îi curgeau pe obrajii ei rumeni. Apoi, după ce ofta, începea:

— Îi scrie… tremurând… de nişte stele… două numai… care ard şi îi vorbesc… Cum o să ardă stelele de care e vorba?… sunt cărbuni?… Cum să vorbească stelele?… Nu pricep… Ş-apoi… gheaţă… topire… marmură… litere de foc… mânăstire… sinucidere… Ah!… Pauvre Marie! Mi-e milă de ea… De câteva ori ne-am luat de gât şi ne-am sărutat, ne-am sărutat şi-am început să plângem… Trebuie să ştii, Iorgule, că ea-mi citeşte, în fiece luni, câte-o scrisoare pe care se văd urmele creţe ale unor lacrimi mari, şi eu, abia stăpânindu-mă să nu bufnesc de râs de „stelele gemene care-l ard şi-i vorbesc”, trebuie neapărat să plâng… şi să mă crezi că plâng din toată inima… Pauvre chérie!

Irinel, gata să plângă, după ce râsese cu atâta poftă, băga de seamă că eu plec ochii în jos, ca şi cum aş fi fost supărat, şi mă întreba răutăcios:

— Iorgule, ce crezi, azi plouă sau nu? Asemenea scene se petreceau dimineaţa. Irinel, până seara, îmi zicea poftim, în loc de na, broda sau cânta la piano în loc să ne plimbăm prin grădină.

Toată ziua simţeam o ură teribilă, de timid, în contra „celor două stele care vorbeau”.

Trei ani am petrecut această viaţă de vise îndrăzneţe în timpul săptămânii, de frică şi de întristare, duminica, de planuri minunate, amânate din zi în zi, ascunse cu ipocrizia extraordinară a timizilor şi a inocenţilor.

În fine, după o vacanţă petrecută la Slănic, m-am hotărât. Când plecă la pension, abia îndrăznirăm să ne sărutăm. Ce sărutare rece! Nu ne-am uitat unul la altul. Mi-aduc aminte că eu priveam la o canapea şi mi s-a părut că buzele mele au atins o stofă galbenă şi aspră în loc de obrajii pietroşi şi rumeni.

M-am hotărât.

Şi eram sigur că nimic nu putea să sfărâme hotărârea mea eroică.

Ca să prind curaj, în prima noapte m-am gândit la scena ce, neapărat, duminica viitoare, avea sa se petreacă. Toată noaptea n-am dormit, în întuneric vedeam grădina, vedeam pe Irinel, mă auzeam, o auzeam.

Cocoşii cântau. Stam lungit, cu faţa în sus, cu ochii închişi. Asudasem de curajul din scena închipuită.

— Irinel, vrei să mergem în grădină?

— Nu, merci!

— Nu se poate, trebuie să ne plimbăm! Înţelesese că sunt hotărât să-i spun ceva grav. Asemenea curaj impune.

Cocoşii cântau. Miezul nopţii. Ploua de vărsa. Fulgerele, ca nişte şerpi de lumină, prinşi o clipă în perdelele mele.

— Irinel, să mergi cu mine! Nu vezi ce zi frumoasă? Am găsit un ciorchine de corniţă coaptă. Toată săptămâna l-am păzit…

— Nu, merci!

— Imposibil… trebuie să mergi… Am să-ţi spun ceva…

— Ce? Şi mă pironi cu ochii. Atâta lumină cine să răbde? Mă uitai în jos. Revoltat de frică, simţii un curaj de erou. Ridicai capul.

— Trebuie să vii!

În viaţa mea nu poruncisem nimănui… ei îi poruncii ! Întuneric beznă. Ploua. Mă întorsei la perete. Închisei ochii. Se făcea o Duminică minunat de frumoasă. Şi cu acelaşi curaj îi mai zisei o dată:

— Trebuie să vii!

Şi o luai de mână şi îi spusei ceea ce de doi ani voiam să-i spun:

— Irinel, te iubesc!… Tu mă iubeşti ?… De ce taci?… De ce pleci ochii în jos?… Spune-mi: vrei să plec din casa unde te-am văzut crescând?…

— Rămâi! Ne-am îmbrăţişat. S-a isprăvit. Doamne, ce curaj are omul când iubeşte! Năduşeala se răci pe mine când mă gândii că scena nu se petrecuse încă şi că trebuia să se petreacă întocmai. Frica de aşa curaj mă îngheţă în plapumă.

Se lumina de ziuă. Adormii încet-încetinel, reîncepând aceeaşi scenă.

— Irinel… vrei să ne plimbăm…

— Nu… merci!

— Ba da… Trebuie…

Mă deşteptai pe la zece ore. Unchiul meu mă întrebă:

— Iorgule, nu eşti bine de te-ai sculat aşa târziu? Eu mă ştiam vinovat.

— Aş, nu… o carte… am adormit târziu…

Urechile mi-ardeau, ca şi cum le-aş fi fost lipit de o sobă ferbinte.

Pridvorul mi se învârtea sub picioare.

În minutul acela îmi trecu prin minte un gând care mă ameţi.

Irinel ca Irinel, dar cu unchiu-meu ce curaj să am?

Cum, el, om bătrân, cu obiceiuri sfinte, să vadă, la vreme de bătrâneţe, în neamul lui, căsătorie cu dezlegare domnească?

De ce sta în picioare înaintea mea? Şi cum mă privea! Mă înţelesese. Mă cântărea. Desigur că-i treceau prin minte cuvintele pe care eu le auzeam desluşit, ca şi cum cineva mi-ar fi şoptit la ureche: „Nu credeam, nepoate, ca tocmai tu să-mi scoţi copila din minte! Ce-ar zice biată mă-ta de-ar trăi şi te-ar vedea?”

De ce nu pleca bătrânul dinaintea mea? Mă privea pe mine, sau se uita într-altă parte? Nu ştiu dacă vinovatul este rău, dar judecătorul e crud. Şi judecătorul meu creştea ca un zid între mine şi Irinel. În urechi îmi răsuna sentinţa pe care el, eram convins, o dăduse: „Ce tineret stricat! Bătrânii se duc, şi cu ei se duc şi bunele obiceiuri.”

Aproape să cad de pe scaun. Unchiu-meu îmi zise:

— Iorgule tată, tu n-ai luat cafeaua… Mi se pare că nu eşti bine… ai?…

Ce ironie!

Cuvintele lui, mai dulci ca altădată?

Degeaba. Îl înţelesesem.

Să te ferească Dumnezeu de un om bun care te osândeşte. Şi e destul să te simţi vinovat în faţa unui om bun şi drept.

De ce-ori fi născocit oamenii pedeapsa? Pedeapsa este alinarea vinovatului. Aş fi dorit ca unchiu-meu să şi-o pronunţe. Dar, nu; el mă prinsese, mă judecase şi, în loc de pedeapsă, plecă şi-mi trimise o cafea cu lapte şi două cornuri.

În viaţa mea n-am simţit o tortură mai mare.

Desigur că ne văzuse plimbându-ne tăcuţi, iar nu veseli ca altădată. Înţelesese de ce Irinel sta, unele duminici, închisă în casă. Ştia de ce adormisem tocmai dinspre ziuă. Şi, cine ştie, poate că mă auzise strigând prin vis: „Irinel, Irinel, te iubesc ! Tu mă iubeşti pe mine?”

Cum, unchiu-meu să vadă pe fata lui măritată după băiatul soră-sei? Să se facă de râs la vreme de bătrâneţe?

Şi de ce?

Pentru capriciul unui băiat crescut şi îngrijit de el?

Dar cum crescuserăm noi, Irinel şi cu mine, nu eram veri buni, ci frate şi soră. Şi de-ar fi rămas vorba numai pe condica civilă… dar cum era să calce el legile bisericeşti?

Toată săptămâna, dimineaţa, seara şi peste zi, la masă şi la cursurile universitare, acelaşi gând.

— E imposibil!… Mă mir cum nu am înţeles… Imposibil…

Sâmbătă, pe la ora 6, văzui vechea noastră trăsură. În ea, unchiul meu, alături, Irinel.

Privind de pe treptele pridvorului la părul alb şi la buclele blonde, râsei, abia stăpânindu-mi lacrimile:

— Imposibil!

Irinel sări uşor din trăsură, se apropie de mine. Era veselă. Ne sărutarăm. Să mă credeţi: mi se păruse că sărut în aer.

— Dar ce ai, Iorgule? Eşti aşa de palid! Ai slăbit, ori mi se pare mie?

Înainte de a-i răspunde ceva, unchiu-meu se grăbi, se grăbi:

— Nu ştiu ce are Iorgu… mi se pare că e bolnav şi nu vrea să spuie…

O! o! nu ştii ce am, unchiule? Nu ştii ce am? Ţi se pare că sunt bolnav? Nu vreau eu să spun? Şi d-ta spui ce ai? Sfânt om… dar de-o ipocrizie…

Credea că nu-l înţelesesem.

Lui Irinel îi răspunsei încet:

— N-am nimic, Irinel… Dar tu eşti bine?

D-aci înainte, un an de melancolie. De ce v-aş spune că slăbeam, că îngălbeneam, ca răceam cam des şi, cu o plăcere ascunsă, exageram o mică tuse când mă plimbam cu Irinel? Aţi văzut atâţia oameni slabi şi galbeni şi aţi citit atâtea romane cu amanţi care ofticează, care se împuşcă sau se aruncă în mare, că a vă povesti eu cum slăbisem, cum mă apucasem de biliard, cum începusem să beau bere, ajungând uneori până la trei halbe, v-aş face să căscaţi.

Nimic extraordinar în iubirea şi melancolia unui timid. Cine se opreşte, fie măcar şi-o clipă, în faţa unui om care suferă şi tace?

Şi eu am tăcut de la Sfântă Marie până la Sân-Petru.

— Ce ai?

— Nimic…

— Eşti bolnav?

— Nu, unchiule… Nu, dragă Irinel…

În sfârşit, ziua grea şi mare sosi. Irinel sfârşise pensionul. La 20 iunie îşi adusese tot de la scoală. Chiar în ziua aceea întrebă repede pe unchiu-meu la ce băi plecăm şi, aflând, intră la mine în odaie.

Eu citeam, trântit în pat, minunatul discurs al lui Kogălniceanu, tipărit în fruntea Letopiseţelor.

Mă hotărâsem să las dreptul şi să învăţ literele şi istoria. Cum o văzui, sării în sus. Ea se învârti repede într-un picior. Rochia păru o imensă rochiţă-a-rândunicii. După ce se învârti, râzând şi bătând în palme, se opri înaintea mea, îmi făcu o reverenţă, întinzându-şi uşurel rochia de amândouă laturile, şi mă întrebă cochet:

— Mon cher cousin, poţi să ghiceşti unde plecăm var-asta?

— Nu, Irinel, răspunsei eu, exagerând tusea care devenise mai mult un tic.

— Ce-mi dai să-ţi spun?

Şi după ce iar se învârti lovindu-mă cu rochia peste picioare, şi râse, şi bătu din palme, mă întrebă foarte serios:

— Îmi săruţi mâna cu respect, ca la o cucoană bătrână, dacă ţi-oi spune?

— Da, Irinel. Şi tusea obligată îşi jucă rolul.

— Nu, mai întâi să-mi săruţi mâna. Îmi întinse o mână, pe care o sărutai trist şi cu poftă.

— Şi p-asta.

— Şi p-aia, Irinel.

— La Mehadia! Mi se urâse cu Slănicu.

Se învârti prin casă, de astă dată aşa de repede, că rochiile i se-nălţară până la genunchi. Eu mă înroşii, ea se înroşi. Apoi, izbucnind într-un râs argintiu, se repezi la mine şi-mi zise:

— Să jucăm o polcă… Eu cânt… Eu să fiu cavalerul… Eu să te port…

Tocmai atunci auzii pe unchiu-meu.

— Irinel!… Irinel!… Unde eşti?

Ea dispăru într-o clipă.

Mă trântii în pat. Luai Letopiseţele. În loc să citesc, începui să mă gândesc. „Irinel! Irinel!” Cel dintâi, repede, aspru, răutăcios, cel de-al doilea, mai lung, mai dulce, mângâietor chiar. Desigur, a voit s-o dreagă, să mă înşele. Să cred eu că nu s-a gândit la nimic. Dar ce-a însemnat acel „unde eşti”? Am înţeles cum a zis „unde”. Aci era tot înţelesul întrebării. Nu că avea să-i spuie ceva, dar dorea foarte mult să ştie: „unde” e. Adică nu care cumva e la mine în odaie? Atâta pază e umilitoare pentru un orfan de care a îngrijit o viaţă întreagă şi i-a îndoit averea, ca să aibă dreptul să-i zică, c-o singură vorbă, c-o singură privire: „Aşa ştiu eu să răsplătesc pe un ingrat, pe un tânăr care nu seamănă bătrânilor ce se duc şi înmormântează cu ei moravurile sfinte din ţara asta!” Acest „unde eşti” prea fusese cusut cu aţă albă. Ce, nu ştia el unde era ea?

— Ah! unui orfan nu-i e permis să iubească!

Uşa de la odaie se deschise. Irinel apăru în prag.

Ce nefericire… să-ţi vezi fericirea în prag şi să ştii că nu-l va trece, că va rămânea acolo, aşa de aproape, şi totuşi infinit depărtat de tine!

Irinel se apropie de mine.

Ştiam eu că ea trecuse pragul, dar că fericirea mea rămăsese dincolo. Înţelesesem că bătrânul o trimisese într-adins, prefăcându-se, şi mai bine, că nu bănuise nimic.

— Ştii ce mi-a spus tata? În ziua de Sân-Petru o să ne vie un musafir. Un mare negustor.

Ce mai era ş-asta?

— Şi ce ţi-a mai spus?

— Nimic… a, ba da… să tăiem Curcanul cel mai gras… să fie curat şi frumos aşezat în casă… că musafirul e deputat, bătrân… că e… nu ştiu mai cum şi ce fel…

După ce Irinel mă certă şi râse de mine că tuşesc ca fetele din pension care fac pe doctor să le dea fier şi vin vechi, mai mult pentru vin decât pentru fier, plecă.

— Uf! bine că e bătrân!… Dacă ar fi fost tânăr?…

În ziua de Sân-Petru mă sculai cu o frică care mă facea să tresar la fiece zgomot.

Ce… nu s-au mai văzut bătrâni smintiţi însuraţi cu fete de 18 ani?…

M-am plimbat trei ceasuri prin curte.

Aşteptam pe acest rival cu nerăbdarea cu care aşteptam uneori pe Irinel. Mă înşel sau nu? Aceeaşi senzaţie, identic aceeaşi se petrecea în mine, aşteptând obiectul urii ca şi când aşteptam pe acela al iubirii… Voiam sa-l văd… mai curând… într-o clipă… să-l cunosc… sa aflu cine era…

Pe la zece ore, o trăsură se opri în dreptul porţilor.

A sosit.

Când îl văzui, începui să râd. Prea era slab, prea era bătrân! Elegant, nu e vorbă: cu redingotă neagră şi cu legătură roşie. L-am salutat cu respect şi, pot zice, cu dragoste. Căit că urâsem pe un astfel de bătrân cu părul alb ca zăpada, mă dusei liniştit în grădină.

Ce nepăsare în toate!

Uşa de la grădină se deschise ca şi cum vântul ar fi trântit-o. Irinel apăru. Privi în toate părţile şi, văzându-mă, se repezi spre mine. Vântul îi flutură rochia de batistă albă cu bobiţe negre.

Era galbenă. Mă luă de mână. Mâna îi tremura. Vroind să vorbească, îmi zise de mai multe ori:

— Stai… stai… stai să răsuflu…

Apoi tăcu şi mă privi.

Ce privire!

Ochii ei scânteiau; albastrul lor mi se păru un ocean revoltat, fără fund, fără ţărmuri.

Privii în jos, prostit de o spaimă neînţeleasă. Îmi văzui ghetele şi mă gândii: „Azi mi le-a făcut ori nu? Fireşte că da. Nu mi le face în toate zilele?”

— Iorgule, ştii de ce-a venit bătrânul?

— Nu, îi răspunsei eu c-o linişte stupidă.

„Mi-a făcut ghetele… ori a fost rouă…”

— Iorgule, ştii ce mi-a zis tata?

— Nu.

— Să pui rochia de fulard.

— Rochia de fulard?… A care-mi place mie?…

— Dar ştii de ce să mă gătesc?

— Fireşte că da.

Ea tresări. Eu continuai, ştergându-mi o gheată cu batista.

— Fireşte că ştiu… Nu este azi sărbătoare mare?

— Ah! îmi răspunse ea trântindu-mi mâna de care mă ţinea, nu ştii nimic! Ce om indiferent şi nepriceput eşti!

Indiferent?

Înţelesesem tot din privirea şi emoţiunea ei şi cu o linişte care, desigur, nu era a mea, mă plecai şi-mi ştersei şi cealaltă gheată.

— Bătrânul a venit, a venit, Irinel…

Era albă. Buza de jos îi tremura. Lumina ochilor i se întunecase.

— Bătrânul a venit… Irinel… Ei, şi?… O să dejuneze cu noi?… Atât mai bine… O să fim mai mulţi la masă…

Eu vorbeam?… Nu eram decât eu şi ea în grădină…

— Bătrânul a venit, a venit! îmi răspunse ea, acoperindu-şi ochii cu amândouă mâinile. Bătrânul a venit, pentru ca cineva să se ducă din casa asta!… El are…

Irinel începu să plângă.

— Ce are?…

— Un băiat, inginer…

— Inginer? A învăţat ingineria?…

— Da, a învăţat ingineria! răspunse furios Irinel. Da… a învăţat in-gi-ne-ria, şi cineva o să se ducă din casa asta!

O văzui cum se opri în pragul portiţei, cum s-aplecă uşurel şi, luându-şi poala curată a rochiei, îşi şterse obrajii de lacrimi.

Mă uitai lung după ea, apoi mă lungii cu faţa în sus sub o boltă de pomi roditori.

Ce de viaţă în natură! Merele îndoiau ramurile groase; unele vrăbii ciripeau, scuturând din aripi; altele cădeau grămadă, încăierate într-o luptă desperată. Pe faţa mea soarele ploua rotocoale de lumină. Simţii lacrimile alunecându-mi în urechi, mă sculai în picioare, mă uitai spre portiţă şi zisei cuprins de o melancolie infinită:

— Doi se vor duce din casa asta…

A doua zi prezentai unchiului meu o falsă recomandaţie în scris — a unui doctor — care mă obliga să mă duc la Bourboule sub pretext că sufăr serios de plămânul stâng.

Să trec mai repede peste acest moment. Am sărutat mâna unchiului meu şi pe Irinel!… Pe Irinel!… Trecusem hotarul ţării. Priveam pe fereastra deschisă a vagonului la întinsele câmpii ale Ungariei. Începui sa mă gândesc. Dar dacă nu m-ar fi privit aşa de adânc? O privire fixă mă ameţeşte. Dar dacă mi-ar fi spus ea mie ce-aş fi voit să-i spun eu ei? Timiditatea, în gradul acesta, să fie una din formele nebuniei? Dar ce curaj mi-ar fi trebuit?… Cum aş fi mărturisit unchiului meu?… Irinel nu-mi era ca şi soră?…

Imposibil!… Fusese fatal!…

Locomotiva gâfâi şi scoase un şuierat asurzitor… Câteva lacrimi pe fereastră… Căutai cu ochii încotro ar veni ţara şi cam încotro ar cădea casa şi grădina unde fusesem fericit… Un semn cu mâna şi zisei oftând:

-Adio, Irinel!…