Leiba Zibal, hangiul de la Podeni, stă pe gânduri la o masă subt umbrarul de dinaintea dughenii, așteptând dilijența, care trebuia să fi sosit de mult; e o întârziere de aproape un ceas.
Este lungă și nu prea veselă istoria vieții lui Zibal; dar așa cum e prins de friguri, tot e o petrecere pentru el să ia pe rând una câte una fazele ei mai însemnate…
Precupeț, vânzător de mărunțișuri, samsar, câteodată și mai rău poate, telal de straie vechi, apoi croitor și ștergător de pete într-o ulicioară tristă din Ieși – toate le încercase după accidentul care-l făcuse să-și piarză locul de băiat într-o mare dughiană de vinațuri. Doi hamali coborâseră în beci un boloboc sub privigherea băiatului Zibal. O neînțelegere se ivi între dânșii la împărțeala câștigului. Unul din ei luă un crâmpei de lemn ce-l găsi la-ndemână și lovi în frunte pe tovarășul său, care căzu amețit și plin de sânge la pământ.
Băiatul, văzând sălbătăcia, dete un țipăt de alarmă, dar mizerabilul se repezi să iasă din ogradă și, trecând pe lângă băiat, ridică mâna asupră-i… Zibal pică leșinat de spaimă. După o zăcere de câteva luni când se întoarse la stăpân, locul lui era ocupat.
Atunci începu lupta grea pentru viață, care se îngreună și mai tare prin căsătoria cu Sura… Răbdarea însă ostenește soarta rea. Fratele Surei, hangiu la Podeni, muri, și hanul rămase lui Zibal, care urmă negoțul pe seama lui.
Aci se află el acuma de cinci ani.
Are strânsă o avere bunicică în bani și vinațuri bune, îngrijite, o marfă care totdeauna face parale. De sărăcie a scăpat Leiba, dar sunt toți bolnavi, și el și femeia și copilul – friguri de baltă.
… Și oamenii sunt răi și pricinași în Podeni!… Ocări… batjocuri… suduituri… acuzări de otrăvire prin vitriol… Dar amenințările!
Amenințarea este mai grea pentru un suflet ce se clatină ușor decât chiar lovitura. Ceea ce muncește acum pe Leiba mai mult decât tremurătura frigurilor este o amenințare.
„A! goi ticălos!” gândește el oftând.
Ticălosul este badea Gheorghe – pe unde o fi! – un om cu care Zibal a avut o daraveră foarte neplăcută.
Gheorghe venise într-o dimineață de toamnă la han, obosit de drum; ieșea din spital – zicea – și căuta de lucru. Hangiul l-a luat în slujbă. Dar Gheorghe s-a arătat a fi om prea brutal și prea ursuz… suduia mereu și mormăia singur prin ogradă. Era o slugă rea, leneș și obraznic… și fura.
Într-o zi a amenințat pe balabusta îngreunată, care-l ocărâse cu drept cuvânt, s-o lovească în pântece… altădată a asmuțit un câine asupra lui Ștrul cel mic.
Leiba i-a făcut numaidecât socoteala și l-a trimis. Dar Gheorghe nu voia să se ducă; el pretindea cu violență că s-a fost tocmit pe un an. Atunci hangiul a spus că merge în deal la primărie să ceară vătășei ca să-l alunge.
Gheorghe a vârât repede mâna în sân strigând: „Iudă!” și a voit să se năpustească asupra stăpânului.
Din nenorocire, sosea atunci o haraba încărcată cu mușterii. Gheorghe a început să rânjească zicând:
„Ce te-ai spăriet, coane Leiba?… Iacă mă duc”.
Și apropiindu-se crunt, peste tarabă, de Leiba, care se dete cât putu înapoi, îi șopti:
„Să mă aștepți în noaptea Paștelui, să ciocnim ouă roșii, jupâne… Să știi că ți-am făcut și eu socoteala!”
Atunci intrară mușterii în dughiană.
„Să ne vedem sănătoși la înviere, coane Leiba!” adăogă Gheorghe depărtându-se.
Leiba a mers la primărie, apoi la subprefectură, să denunțe pe amenințător, cerând să fie păzit. Subprefectul, un tânăr foarte vesel, a primit întâi peșcheșul „modest” adus de Leiba, pe urmă a început să râză de jidanul fricos și să-l batjocorească. Leiba a stăruit călduros să-l facă a înțelege gravitatea lucrului, cum era hanul izolat departe de sat și chiar de șosea. Dar subprefectul, cu un aer mai serios, l-a povățuit să fie cuminte; nici să nu mai pomenească de așa ceva, ca să nu deștepte în adevăr, într-un sat unde oamenii sunt răi și săraci, pofte de călcare.
Mai târziu, peste câteva zile, îl căutară pe badea Gheorghe un pomojnic, și doi călărași: era bănuit pentru o pricină.
Ce bine era să-l fi mai răbdat Leiba măcar până la sosirea acestor oameni!… Dar Gheorghe era acum cine știe unde…
Deși asta se petrecuse de mult, totuși, în mintea omului prins de friguri, se repeta bine impresia figurii lui Gheorghe, a mișcării lui vrând să scoată ceva din sân și a cuvintelor lui amenințătoare. Cum se deștepta așa de limpede acea amintire?
Era Sâmbăta Paștelui.
Sus pe deal, în satul depărtat ca la doi chilometri printre bălți, se auzeau clopotele bisericii… Și se aude așa de ciudat când ai friguri: aci foarte tare, aci aproape deloc… Noaptea care venea era noaptea Paștelui; scadența făgăduielii lui Gheorghe…
„Dar poate că l-au prins până acuma!”
…Oricum, Zibal mai stă la Podeni doar până la câștiu viitor. Cu capitalul lui se poate deschide un negoț frumos în Ieși… În târg, Leiba să fie sănătos, o să șază aproape de comisie… O să cinstească pe comisar, pe ipistat, pe sergent… Cine plătește bine este bine păzit.
Într-un târg așa mare, noaptea e zgomot și lumină, nu întuneric și tăcere ca în valea singuratică a Podenilor. E un han în Ieși, – acolo în colț, ce loc bun pentru o dughiană – un han unde toată noaptea cântă fetele la Café Chantan. Ce viață zgomotoasă și veselă! Acolo găsești la orice ceas, zi și noapte, pe domnul comisar cu fetele și cu alți poreți.
Ce mai trebuie multă bătaie de cap aici, unde, mai ales de când cu drumul-de-fier, care ocolește foarte pe departe mlaștinele, gheșeftul scade mereu?…
„Leibă, strigă Sura din-năuntru, sosește dilijența, s-aud zurgălăii.”
Valea Podenilor este o văgăună închisă din patru părți de dealuri păduroase. În partea despre miazăzi mai cufundat, se adună, din șipotele ce izvorăsc de sub dealuri, niște băltaie adânci, deasupra cărora se ridică ca niște perii stufișuri de rogoz. Între partea băltoasă și partea mai ridicată despre miază-noapte, în mijlocul văii, stă hanul lui Leiba: e o clădire veche de piatră, sănătoasă ca o mică cetățuie; deși terenul e mlăștinos, hanul are zidurile și beciurile bine uscate.
La glasul Surei, Leiba se ridică greoi de pe scaun, întinzându-și membrele obosite; el cată lung în zare către răsărit; nici pomeneală de dilijența.
„Nu vine; ți s-o fi părut…” răspunde el balabustei, și se lasă iarăși jos.
Foarte trudit, omul își încolăcește brațele pe masă și-și așează pe dânsele capul, care-i arde tare.
La căldura soarelui de primăvară, care începuse să încingă fața mlaștinelor, o moliciune plăcută coprinse nervii omului, și gândul începu să depene pe fusul conștiinței bolnave mai rar, tot mai rar și înmuind treptat formele și colorile închipuirilor…
Gheorghe… Noaptea Paștelui… Tâlhari… Ieșii… O crâșmă în miezul târgului… O dughiană veselă, care merge bine… Sănătatea.
Și ațipi…
…Sura lipsește cu copilul de mult d-acasă.
Leiba iese în ușa dughienii să se uite în calea ei.
Pe ulița mare e o circulație vie, o neîntreruptă fâșiitură de roate pe răzoare, acompaniată de ciocăniturile ritmate ale trapătului de potcoave pe luciul asfaltului.
Deodată însă circulația se oprește, și dinspre Copou se văd venind o grămadă de oameni, gesticulând și strigând foarte mișcați.
Mulțimea pare că escortează pe cineva: militari, o streajă și fel de fel de public. La toate ușile dughienelor se înghesuiesc privitorii curioși.
„Aha! gândește Leiba, a pus mâna pe un tâlhar!”
Cortejul se apropie. Sura se dezlipește din mulțime și urcă lângă Leiba pe treptele crâșmii.
„Ce e, Sură? întrebă el.
– E un nebun scăpat de la Golia.
– Să închidem dughiana, să nu dee peste noi.
– E legat acuma; dar adineaori scăpase. S-a bătut cu toți soldații..» Pe un jidan, pe care un goi răutăcios din mulțime l-a îmbrâncit peste nebun, nebunul l-a mușcat de obraz.”
Leiba de pe trepte vede bine; cu o treapta mai jos privește Sura cu copilul în brațe.
Este în adevăr un nebun furios pe care-l țin câte doi oameni de fiecare parte; pumnii sunt strâns legați unul peste altul cu o curea tare. E un om cu o cherestea uriașă: un cap ca de laur, părul negru, des, barba și mustățile aspre și împâslite. Prin cămașa-i, sfâșiată de luptă, se vede pieptul lat, acoperit ca și capul de un stuf de păr. E cu picioarele goale; gura i-e plină de sânge și stupește mereu firele pe care le-a smuls cu dinții din barba jidanului.
Toata lumea s-a oprit… De ce?
Jandarmii dezleagă mâinile nebunului.
Mulțimea se dă într-o parte făcând un loc larg împrejurul lui. Nebunul dă un ocol cu ochii și-și oprește privirile care ard spre ușa lui Zibal; scrâșnește din dinți, se repede țintă pe cele trei trepte, și într-o clipă, apucând în palma dreaptă capul copilului, în cea stânga pe al Surei, le izbește pe unul de altul cu atâta putere că le confundă ca pe niște ouă moi…
Un zgomot s-auzi, o trosnitură care cu nimic nu se poate compara, la întâlnirea celor două titve smăcinate una pe alta.
Leiba, cu inima înnodată, ca un om ce cade dintr-o nemăsurată înălțime, dete să țipe: ” O lume întreagă mă lasă cu dinadinsul pradă unui nebun!”
Dar glasul mut nu se supuse voinții.
„Scoală, jidane!” strigă cineva trosnind tare cu o nuia pe masă.
„- Proastă glumă! zice Sura din pragul crâșmei; să sparii omul din somn, țărănoi mijic!”
Leiba sări drept în picioare.
„Te-ai spăriet, jidane? întrebă râzând glumețul. Dormi la nămiez, ai?… Scoală că-ți vin mușterii… sosește harabaoa poștei”.
Și, după prostul său obicei, care irita rău pe jidan, voi să apuce pe Zibal în brațe să-l gâdile.
„Lasă-mă în pace! strigă hangiul smucindu-se și îmbrâncindu-l cu toată puterea. Nu vezi că sunt bolnav? Lasă-mă-n pace!”
Dilijența sosește în sfârșit cu aproape trei ceasuri de întârziere. Sunt doi călători, care se așează împreună cu conductorul, poftit de ei, la aceeași masă.
Din convorbirea călătorilor se lămurea bine împrejurarea. La tactul de mai sus al poștii, se întâmplase peste noapte o călcare cu omor în hanul unui jidov. Hangiul omorât ținea și schimbul cailor. Tâlharii îi furaseră, și până să se găsească alții în sat, călătorii curioși putuseră cerceta în voie teatrul crimei.
Cinci victime. Dar amănuntele! Dacă nu s-ar fi găsit prădată, s-ar fi crezut că a fost o cruntă răzbunare, sau fapta nebuniei religioase. În anecdotele despre sectarii iluminați, se povestesc câteodată executări de așa absurdă sălbăticie.
Leiba tremura scuturat de un puternic acces de friguri și asculta aiurit.
Apoi urmă ceva, care trebuia neapărat să umple de respect pe conductor. Tinerii pasageri erau doi studenți, unul în filosofie, altul în medicină; mergeau să petreacă în orășelul lor natal. Între ei se încinse o înaltă dezbatere academică despre crimă și cauzele ei, și dacă trebuie să fim drepți, medicinistul era mai bine preparat decât filosoful.
Atavismul… Alcoolismul cu urmările-i patologice… Vițiul de concepție… Deformarea… Paludismul… Apoi nevroza! – Atâtea și atâtea cuceriri ale științei moderne… Dar cazul de reversie!
Darwin… Haeckel… Lombroso…
La cazul de reversie conductorul face niște ochi mari, în cari strălucește o profundă admirație pentru cuceririle științei moderne.
„Este evident, adaogă medicinistul. De aceea, criminalul propriu-zis, luat ca tip, are brațele peste măsură lungi și picioarele prea scurte, fruntea îngustă și turtită, occiputul tare dezvoltat; chipul lui de o caracteristică asprime și bestialitate, bătătoare la ochii deprinși; e un rudiment de om: e, cum am zice, fiara, care de-abia de curând a reușit să stea numai pe labele dinapoi și să-și ridice capul în sus, spre cer, cătră lumină!”.
La vârsta de douăzeci de ani, după atâta emoție, după o bună ospătare cu un vin așa de bine născut și așa de bine crescut ca vinul lui Zibal, o frază de o nuanță lirică, fie chiar din partea unui medicinist, șade bine.
Entuziastul tânăr, între Darwin și Lombroso, găsise vreme să miroasă și puțin Schopenhauer – „spre cer, cătră lumină!”
Zibal era departe de a fi priceput „luminoasa” teorie. Pentru întâia oară poate, în aerul umed al Podenilor, se rostogoleau așa de înalte vorbe, așa de nobile subtilități de gândire.
Ceea ce pricepuse însă Leiba mai bine decât oricine, mai bine decât chiar conferențiarul, era ilustrația izbitoare a teoriei; cazul de reversie el îl cunoștea în carne și oase; era portretul lui Gheorghe. Acest portret, din care până mai adineori păstra numai trăsăturile fundamentale, i se redeștepta acum în spirit cu o perfectă palpabilitate până în cele mai neînsemnate amănunte.
Dilijența era departe. Leiba o urmărise cu privirile până ce, cotind la stânga, ea se pierduse pe după deal. Soarele scăpătase și el după coasta de la apus, și seara începea să-mpăinjinească dulce formele din valea Podenilor.
Hangiul, posomorât, se puse să rumege în minte tot ce auzise… În tăcerea nopții, pierduți în întuneric, un bărbat, două femei și doi copii fragezi, smulși fără veste din brațele binefăcătorului somn de mâna fiarei cu chipul omenesc și jertfiți unul câte unul… Țipetele nebune ale copilului retezate de junghiul care-i despică pântecele… Gâtul spart de secure, prin deschizătura căruia iese, după fiece gâlgâitură de sânge, o horcâială surdă… Și cea din urmă jertfă, care, năucita într-un colț, asistă la toate astea așteptându-și rândul… Procesul mai grozav decât execuția, jidanul fără apărare în mâna goilor… țestele prea slabe pentru mânile năprasnice ale nebunului de adineaori.
Buzele lui Leiba, fripte de friguri, urmau machinal gândul tremurând repede. O scuturătură puternică îl apuca dintre spete; el intră cu pasul împleticit în gangul hanului.
Fără îndoială – gândește Sura – Leiba nu e bine deloc, e tare bolnav; Leiba are „idei la cap”… căci ce înțeles poate avea tot ce face el de câteva zile și mai ales ce a făcut astăzi?
Crâșma a închis-o înainte de aprinsul lumânărilor, tocmai când se isprăvea șabăsul. De trei ori au bătut mușterii în ușa dughenii, strigând cu glasuri cunoscute să le deschiză. La fiece bătaie, el a tresărit și a oprit-o încet și cu ochii sperioși:
„Nu te mișca… nu voi să intre goi aici”.
El a trecut apoi sub gang și s-a pus s-ascută pe treapta de piatră a pragului securea de tăiat lemne. Tremură de nu se poate ține pe picioare, și nu vrea să se odihnească. Ce e mai îngrijitor decât toate, el, Leiba, la întrebările ei stăruitoare, a răspuns aspru și a trimis-o să se culce poruncindu-i să stingă numaidecât lumina. Deocamdată, ea s-a împotrivit; dar așa de scurt i-a repetat omul porunca, încât dânsa, cu toată obida, a trebuit să se supună, resemnându-se să amâne pentru mai târziu lămurirea acestor împrejurări.
Sura a stins lampa, s-a culcat și acuma doarme alături de Ștrul.
Femeia avea dreptate… Leiba e în adevăr bolnav.
E noapte deplină. Zibal șade de mult pe pragul ce dă în gang și ascultă…
Ce?
Zgomote nehotărâte vin din depărtare… Parcă sunt tropote de cai, bubuituri de mai înfundate, convorbiri misterioase și agitate. O încordare înaltă a atenției ascute simțirea auzului în singurătatea nopții; când ochiul e dezarmat și neputincios, auzul pare că luptă să și vază.
Dar nu e o părere… Pe drumul care abate din șosea încoace se aud venind pași de cai. Zibal se scoală și vrea să se apropie de poarta mare a gangului. Poarta este bine închisă cu o bârnă grea d-a curmezișul, ale cărei căpătâie stau în câte-o bortă în ziduri. La întâiul pas, nisipul strivit sub papucul lui face o scârțâitură prea indiscretă. Zibal scoate picioarele din papuci și rămâne în colțuni. Așa, fără vreun zgomot aprețiabil de o ureche neprevenita, el merge la poarta gangului tocmai când călăreții trec prin dreptul ei în pasul cailor. Dânșii vorbesc încet de tot, însă nu atâta încât Leiba să n-apuce foarte bine aceste câteva vorbe:
– „S-a culcat devreme…
– Dar dacă o fi plecat?
– I-o veni rândul aldată… Da’ eu aș fi vrut”…
Nu se mai poate înțelege nimica; oamenii aceia s-au prea depărtat.
De cine era vorba?… Cine să se fi culcat sau să fi plecat?… Cui o să-i vie rândul aldată?… Cine e acela care ar fi vrut altceva?… Și ce altceva vrea acela?… Și ce căutau pe drumul de lături – un drum pe care nu intră cineva decât anume ca să se abată la han?…
O osteneală zdrobitoare se lăsă pe cerbicea lui Zibal…
„Să fie Gheorghe?”
Leiba simți că i se sting puterile și se așeză la loc pe prag. Între frânturile de gânduri ce se rostogolea u în capul său, el nu putu prinde un gând întreg, o hotărâre… Aiurit, intră în dughiană, trase un chibrit, și aprinse o lampă mică cu petrol.
E o idee de lumină; fitilul e așa de jos lăsat încât flacăra stă ascunsă în interiorul capsulei de alamă; numai prin grația mașinii apar de jur-împrejur niște bendițe verticale foarte subțiri de-o lumină aproape cu totul moartă… Dar este destul pentru ca să vază bine în ungherele cunoscute ale dughienii… A! e cu mult mai mică deosebirea între soare și cea mai de nimic scânteie, decât între aceasta și întunericul orb!
Ceasornicul țăcănea în perete. Zgomotul acesta monoton supără pe Zibal. Omul nostru puse mâna pe limba ce se legăna și-i stinse mișcarea.
Gura lui era uscată. Îi era sete. Spăla un pahăruț în cada cu trei picioare de lângă tărabă și voi să-și toarne rachiu bun dintr-un șip; dar gâtul șipului începu să clănțănească tare pe buzele paharului… Aceste sunete erau și mai supărătoare. A doua încercare, cu toată voința lui de a-și birui slăbiciunea nu avu mai mult succes.
Atunci, renunță la pahar, lăsându-l să cază domol în apă, și înghiți de câteva ori din șip. Puse după aceasta la loc șipul, care atingând scândura produse o ciocnitură de speriat. Un moment, se opri înecat de această impresie. Apoi luă lampa și o puse pe firida ferestrii, care da în gang; pe poartă, pe paveaoa și pe zidul din potrivă al gangului se zugrăviră niște bande late de-o lumină cu prea puțin mai deasă decât o închipuire.
Zibal se așeză iar pe prag întinzându-și urechea la pândă…
Clopote în deal… Toacă pentru înviere… Care va să zică a trecut de miezul nopții; ne apropiem de ziuă… A! dacă ar trece și restul acestei lungi nopți ca jumătatea întâia!
…O trosnitură de nisip strivit sub talpă! Dar el e în colțuni și nici n-a mișcat măcar piciorul… A doua trosnitură… Mai multe… E desigur cineva afară, aci, foarte aproape. Leiba se scoală apăsându-și pieptul cu mâna și căutând să întoarcă înapoi un nod rebel ce i se ridică în gât.
…Sunt mai mulți oameni afară… și Gheorghe!…
Da, el e; da, a bătut în deal ceasul Învierii.
Vorbesc încet:
“- Dacă-ți spun eu că doarme. Am văzut când a stins lumina.
– Mai bine; prindem cuibul întreg.
– Poarta o deschiz eu; îi știu meșteșugul? Să-i croim ferestruica… Bârna trece pe aici…”
Și se simțiră pipăiturile cu care omul de afară măsura distanța pe lemn…
Un sfredel mare se aude rozând țesăturile uscate ale blănii bătrâne de stejar… Zibal are nevoie să se rezeme: el se sprijinește în palma stângă pe poartă și cu dreapta își acopere ochii.
Atunci, printr-un caprițiu neexplicabil al intimelor jocuri, se produse în urechea omului din-năuntru foarte tare și lămurit:
„Leiba! sosește dilijența!”
Era neîndoios glasul Surei… O caldă rază de speranță… un moment de fericire… este iar un vis!… Dar Leiba își trage repede mâna stângă: vârful instrumentului, pătrunzând de partea asta, l-a înțepat în palmă.
A mai gândi la scăpare?… Absurd!
În creierul care ardea, imaginea sfredelului lua niște dimensii ne-mai-închipuite. Unealta, învârtindu-se mereu, creștea la infinit, și borta devenea tot mai mare și mai mare, așa de mare în sfârșit, încât în cadrul ei rotund, monstrul putea s-apară în picioare fără să se aplece. Ceea ce se petrecea în acel creier ieșea din sfera gândirii umane: viața se ridicase la o treaptă de exaltare din care toate se vedeau, se auzeau, se pipăiau enorme, de proporții haotice.
…Lucrarea din afară urmează cu metoda și stăruință. Leiba a văzut acuma de patru ori la rând dintele răsucit de oțel pătrunzând în partea lui și trăgându-se înapoi afară.
„Amu, adu herestreul…” zise Gheorghe.
O limbă îngustă de herastrău trece prin borta întâia și începe să ronțăie în mișcări dese și regulate… Planul era ușor de înțeles: patru borte în patru unghiuri ale unui pătrat; între ele herăstrăul trage liniile; în centrul pătratului s-a înfipt sfredelul mai dinainte; când bucata va fi cu totul dezlipită de trupul întreg al lemnului, se trage-afară; prin golul rămas, o mână puternică se introduce, apucă bârna, o dă într-o parte și… goii sunt la Leiba în casă.
Și același sfredel, peste câteva minute, are să fie instrumentul casnei lui Zibal și a tutulor ai lui… Doi gâzi or să țină victima răstignită jos, și Gheorghe, cu călcâiul pe pântecele ei, o să vâre încet, ca în blana de lemn moartă, sfredelul în osul viu al pieptului, adânc, mai adânc, până să atingă inima, pe care s-o oprească din zvâcniturile-i nebune și s-o țintuiască pe loc!
O sudoare de moarte scăldă tot trupul lui Zibal; omul se-nmuie din încheieturi și încet se lăsă să cază în genunchi, ca o vită ce-și pleacă sub lovitura din urmă grumazul, pătrunsă ca de acuma ea însăși trebuie să se părăsească pe ea însăși.
„Da! s-o țintuiască pe loc!… gândi el pierdut… da! s-o țintuiască pe loc!”
Și rămase tâmp cu ochii holbați pe lumina de la fereastră… Câteva momente el stete astfel încremenit pe altă lume, dar deodată:
„Da, repetă el surâzând cu o clipire fioroasă; da! s-o țintuiască pe loc!”
Se petrecu atunci în această ființă un fenomen ciudat, o complectă răsturnare; tremurătura lui se opri, abaterea dispăru și figura-i descompusă de-o atât de îndelungata criză, luă o bizară seninătate. El se ridică drept, cu siguranța unui om sănătos și puternic, care merge la o țintă lesne de ajuns.
O linie între cele două puncte superioare ale pătratului era pe sfârșite. Leiba se apropie curios să vază jocul uneltei. Surâsul său se caracteriza acum și mai tare. Mișcă din cap, ca și cum ar fi zis:
„Mai am încă vreme”.
Herăstrăul roase cele din urmă fibre de lângă borta către care tinsese, și începu lucrul între bortele inferioare.
„Mai sunt trei”, gândi Leiba, și cu precauția celui mai încercat vânător intră binișor în dughiană. Căută sub tarabă, luă ceva, ieși înapoi cu același tact; ascunzând obiectul ce-l ținea în mână, ca și cum se temea de indiscreția zidurilor, și se duse în vârful deștelor la poartă.
Dar ceva grozav: lucrarea de afară s-a oprit cu desăvârșire… nu se mai simte nimic.
„Ce-i asta?… Să fi plecat?… S-a dus?” fulgera prin mintea omului dinăuntru. Și la această închipuire, el își mușcă buza de jos, cuprins de-o nepomenită dezolare…
„Haha!” fusese o urâtă amăgire: lucrarea începe din nou, și el se pune a o urmări cu bătăile de inimă a celui mai cald interes. Hotărât, omul nostru era muncit de-o neînțeleasă dorință de a vedea lucrul cât mai degrabă sfârșit.
„Mai iute! gândi Leiba cu nerăbdare… mai iute!”
Acum se auzeau iar clopotele în deal.
„Mai iute, bre, ne-apucă ziua!” zise un glas de afară îmboldit parcă de voința omului dinăuntru.
Lucrătorul porni cu multă activitate. Încă puține mișcări, și toate punctele pătratului sunt unite.
În sfârșit!
Sfredelul trage încetinel în afară bucata în patru colțuri… O mână mare și vânjoasă intră… Până să n-atingă încă bârna pe care o caută, se aud două răcnete, pe când Zibal înfășură cu putere căpătâiul liber al lațului de butucul fix de la ușa gârliciului…
Lațul, era ingenios combinat: o frânghie lungă legată cu un căpătâi de butuc: la o lungime potrivită, pe locul unde era să dispară pătratul scobit, un ochi pe care Leiba îl ținea deschis cu mâna stângă, în timp ce cu mâna dreaptă ținea strâns celălalt căpătâi. La momentul cerut, Zibal dete drumul ochiului și apucând repede cu amândouă mâinile căpătâiul liber cu o smucitură supremă trase înăuntru brațul întreg.
…Într-o clipă operația fusese gata… Două răcnete o însoțiră, unul de pierzare, altul de triumf: mâna era „țintuită pe loc”.
Se auziră apoi pași depărtându-se grabnic. Tovarășii lui Gheorghe părăseau lui Zibal prada prinsă cu atâta istețime.
Jidanul se repezi în dughiană, luă lampa și cu o învârtitură sigură ridică fitilul sus de tot: lumina captivă între gratii ieși d-asupra veselă și victorioasă, redând viață hotărâtă formelor nebuloase din preajmă-i.
Zibal trecu cu lampa în gang. Tâlharul gemea greu; după încordarea brațului se vedea că renunțase la o inutilă zbuciumare. Mâna era umflată și degetele încovoiate… părea că vrea s-apuce. Jidanul apropiă de ea lampa… – Un fior: frigurile se întorceau iar. – Aplecă lumina prea aproape, încât, tremurând, atinse mâna tâlharului cu sticla fierbinte: o crispație violentă a degetelor se produse urmată de un vaiet surd…
La vederea acestui fenomen, Zibal tresări… prin ochii lui scăpărase o inspirație excentrică. Începu să râză cu un hohot care zgudui bolta gangului și intră repede în dughiană.
Mijea de ziuă.
Sura se deșteptă deodată… parcă auzise prin somn niște răgete îngrozitoare. Leiba nu era în odaie. Toate cele din ajun îi reveniră în minte. Se petrecea ceva rău. Sări jos din pat și făcu lumină. Patul lui Leiba era nedesfăcut. El nu se culcase deloc.
Unde era?… Femeia își aruncă ochii pe fereastră; pe dealul din față se plimbă un stol de lumini mici și vioaie; care se mișcau, săltau, aci ascunzându-se, aci ivindu-se iarăși… Ieșiau de la înviere. Sura deschise oleacă fereastra; atunci auzi gemete înfundate la poartă. Înfiorată, coborî iute pe scăricică. Gangul era luminat. Ieșind pe prag, femeia fu izbită de o grozavă priveliște.
Pe un scaun de lemn, cu coatele pe genunchi și cu barba rezemată în mâini, sta Zibal. Ca un savant care, în amestecul unor elemente, ar căuta să prinză un secret subtil al naturii ce de mult îi scapă și-l necăjește, Zibal ține ochii ațintiți asupra unui lucru spânzurat, negru și inform, sub care, pe un alt scaun, la o potrivită înălțime, arde o făclie mare.
Zibal privește fără să clipească procesul de descompunere a mâinii ce desigur nu l-ar fi cruțat pe dânsul. – El n-auzise urletele de afară ale nenorocitului: era acum prea interesant ce vedea ca să mai auză. Zibal urmărise cu nesațiu toate contorsiunile, toate crispațiile stranii ale degetelor, apoi amorțeala cuprinzându-le încet pe unul câte unul – erau parcă labele unui gândac, care se zgârcesc și se întind, se agită în mișcări extravagante, tare, mai încet, încet de tot și apoi înțepenesc sub jocul unui copil crud.
Era sfârșit. Mâna cocea și se umfla încetinel fără mișcare.
Sura dete un țipăt.
„Leiba!”
Zibal îi făcu semn să nu-l deranjeze… Un miros gras de carne arsă se răspândea în gang; o fâșiitură se auzi și mici plesnituri.
„Leiba! ce e?” repetă femeia.
Se făcea ziuă bine… Sura se aruncă și trase bârna. Poarta se deschise de perete târând trupul lui Gheorghe spânzurat de brațul drept. Mulțimea sătenilor, toți cu făcliuțele de Paște aprinse, năvăli înăuntru.
„Ce e? ce e?”
Îndată înțeleseră ce fusese.
Zibal, care stătuse până aci nemișcat, se ridică grav în picioare. El își făcu loc să treacă, dând cu liniște lumea la o parte.
„Cum a fost pricina, jidane? întreabă unul.
– Leiba Zibal, zise hangiul cu tonul înalt și cu un gest larg, merge la Ieși să spună rabinului că Leiba Zibal nu-i jidan… Leiba Zibal este goi… pentru că Leiba Zibal a aprins o făclie lui Christos!”
Și omul plecă încetinel spre răsărit la deal, ca un călător cuminte, care știe că la un drum lung nu se pornește cu pasul pripit.