Fericirea a fost mare când mi s-a dat prilejul să plec la Paris! Scopul copilăriei mele se realiza. Aveam să străbat în fine eu însumi toate ungherele prin care mă orientam cu uşurinţă cu mintea şi unde plasasem numai cu imaginaţia sute de romane a căror acţiune se petrecea acolo. Palpitând de bucurie, studiam, alături de Irina, ghidurile, hărţile, cărţile explicative. O purtam cu mine prin magazine, pe la legaţii, pe la birouri de bilete de tren, perorându-mi toate planurile. Ziua plecării sosi, şi mă conduse la gară. Trenul mai avea 20 de minute până la plecare, mă instalasem bine şi acum nu ştiam ce să-i vorbesc. (Poate pentru că mă obseda ideea că despărţirile trebuiesc întovărăşite de suspine şi de vorbe.) Şi am schiţat o teorie: “Întotdeauna înainte de a te despărţi de cineva drag nu te pricepi să-i vorbeşti, tocmai pentru că ai prea multe de spus”. Îmi scuzam astfel uscăciunea din momentul acela? Sau era un mijloc să mă liniştesc, văzând-o indiferentă? În orice caz, sarbezi eram amândoi (poate că din cauza lumii care ne împiedica) şi despărţirea n-avea nimic din tragediile de odinioară, din fiecare seară. Pe obrazul rece pusei o sărutare scurtă, iar gura ei nici nu mă atinse. Apoi trenul porni.
Am uitat repede motivele de griji pe care le lăsasem. Trăiesc din surprize, şi seara adorm istovit de atâta goană prin muzee şi pe străzi. De la Irina îmi vin scrisorile la data fixă, aşa cum hotărâsem acasă. Îi răspund conştiincios, dar grăbit, cu gândul în altă parte, vorbindu-i de lucruri care probabil n-o interesează. De pildă, într-o scrisoare nu i-am spus decât de Sainte-Chapelle. Despre mine şi despre dânsa nimic, doar un “dragă“ la început şi “sărutări” la urmă. Aşa îşi scriu îndrăgostiţii şi acestea sunt mijloacele de a întreţine focul nestins?
A trecut o lună şi mă găsesc într-un amurg în Jardin du Luxembourg. E minunat, soarele abia a apus, seara coboară armonios, pe pomi, pe flori, pe bazinurile cu apa cu reflexe roşcate. Singur, împreun mâinile, îndrept ochii spre cer şi mă rog:
“Doamne, te vizitez rar, dar sunt acum aşa de fericit că vizita mea e obligatorie, oricât de neatent ai fi Tu faţă de toţi, sau numai faţă de mine. Graţie Ţie, poate, viaţa mea este în perpetuă transformare. Surprizele îmi împodobesc orice moment cu noi prilejuri de îmbătare…
Îmi simt corpul sănătos şi sprinten, nici un defect la maşinăria complicată, iar mintea o pot îndrepta după voie, înspre descoperirile cele mai subtile. Ai îmbogăţit lumea ca ochii şi urechile să fie în veşnică încântare. Sunt aproape complect fericit. Toate nemulţumirile de odinioară au dispărut, poate pentru că am exagerat crezându-mă iremediabil bolnav, indiferent de motive.
Numai o singură nemulţumire. Am lăsat acasă o fată care mă iubeşte. Nu e frumoasă, şi ochii mei au obosit repede îndreptându-se spre silueta ei bicisnică. Nu e savantă, şi am ostenit vorbind singur, inutil şi ridicol. Nu e bogată şi mi-ar îngreuia mersul purtând-o pe umerii mei, ca melcul cocioaba. Dar e îndrăgostită, căci pentru dragoste nu e nevoie de minte, de frumuseţe sau de bani. Am simţit-o că trăieşte numai din gândul la mine, că singură s-ar usca întocmai ca o floare neudată.
Doamne, fă să-mi recapăt libertatea… Cum, nu ai putea pricepe decât Tu, cu priceperea Ta savantă. Eu nu sunt în stare de nici o hotărâre.”
Cum au trecut trei zile, şi cum n-am primit scrisoare de la Irina, după obicei, am telegrafiat: “Ecrivez. Comprends pas votre silence.”
Telegrama mea a rămas, după o săptămână, fără răspuns. O nelinişte bruscă mi-a alungat calmul şi mi-a uscat curiozitatea pentru frumos, pe care o socoteam inepuizabilă. Rugăciunea mea de acum câteva zile mi se pare fără sens, sau eu acum sunt fără sens, căci neaşteptată era tulburarea care mă stăpâneşte. Încerc să mă gândesc precis la Irina, ca să pot găsi explicaţia probabilă (lăsând la o parte vreo fatalitate a naturii extravagante). Poate că mă enervează mai mult faptul neputinţei logicii mele decât motivul însuşi al întârzierii scrisorii. Cum? Să nu pot deduce ce ar fi în stare să facă Irina în lipsa mea, după ce am trăit atâţia ani în preajma ei şi, chiar dacă nu m-am ocupat special s-o analizez, totuşi o cunosc, fatal, destul de bine? Să mă gândesc la sărutările disperate din fiecare seară… dar şi la sărutul rece de la urmă… A evoluat poate? Însă mi-aduc aminte de mărturisiri tandre care s-au petrecut în ultimul timp. Şi apoi mai sunt atâtea probe care se contrazic în timp, sau, chiar cu înţelesuri inverse, se suprapun. Ca să fiu sincer, nu pot afirma nimic. Cu cât mă gândesc mai mult cu atât se multiplică detaliile şi văd mai puţin clar. E dureros că sufletul omenesc este aşa de lipsit de consistenţă. Şi cu groază văd că se poate ca Irina să fi luat hotărâri exagerate sau atâtea altele intermediare. Se poate, admiţând posibilităţile cele mai extreme, să se fi omorât pentru mine sau să se fi măritat pentru un altul.
Când am cunoscut-o, eram tânăr de tot, abia intrasem la Facultatea de litere. Aveam toate defectele tinereţii. Mă credeam frumos şi întârziam bucuros la oglindă, unde îmi variam mereu pozele, printre care buza răsfrântă mi se părea un semn sigur de distincţie. Îmi schimbam hainele de mai multe ori pe zi, mă pudram şi dădeam chiar cu roşu. Mă comparam cu ceilalţi studenţi, mă găseam cel mai bine şi, în dragoste, succesele mele mi se păreau indiscutabile. Totuşi, până atunci, aventurile fuseseră foarte vagi. O timiditate dezastruoasă mă oprea să fac primul pas, să îndrăznesc să mă apropii de o fată fără recomandaţie prealabilă şi îndelungi preliminarii, timiditate care — vedeam cu ciudă — îmi întârzia planurile, însă în acelaşi timp mă şi consola: puneam pe seama ei singurătatea mea. Dar am izbutit cu încetul să am cunoştinţe. Vorbeam cu toate fetele urâte. Curios, ca să intru în vorbă cu ele, nu simţeam nici o emoţie. Voiam să fiu încântat cu orice preţ, şi la început n-am băgat de seamă că, în definitiv, eram tot aşa de singur. Faţă de o urâtă eram incapabil să mă angajez în vreun fel. Priveam însă din fundul amfiteatrului şi mă felicitam că lipsea încă puţin ca să cunosc pe toată lumea.
Un grup de trei fete, îndeosebi, mi se părea intangibil.
Erau mereu împreună, fără amestec printre ceilalţi, vioaie, grăbite, surâzătoare, pricepându-se, mi se părea, să fie politicoase faţă de toţi şi în acelaşi timp distante. Uşurinţa cu care se strecurau prin lumea multă, siguranţa gesturilor şi totuşi singurătatea lor mă impresionau, şi atunci o ambiţie m-a străbătut: cunoştinţa lor — nu mergeam mai departe — ar fi o dovadă a importanţei mele. Dar nu ştiam cum să încep. Începutul mi se părea totdeauna extrem de dificil. Mă temeam ca prima mea mişcare să nu fie ridicolă. Înclinat de pe atunci la neurastenie, găseam un motiv bun de chin. Şi exclamam ridicol — ridicol pe care-l credeam atenuat, deoarece îmi dam seama de prezenţa lui: “Nu voi fi niciodată un don Juan!”
Le examinam tot timpul pe cele trei muze, în grup şi, uneori, pe câte una, fără să le disting la început bine şi fără să am vreo preferinţă. Pe atunci mi se părea că semănau între ele. Dădeam fiecăreia aceeaşi importanţă generală de culoare, mişcare şi zgomot. Din imaginea tuturor trei se întregea o singură fiinţă nouă. Decât să aleg în parte, preferam jucăria întreagă.
Cu vremea am auzit cum le cheamă. Maia era mai blajină, mai umilă. Dudu surâdea fără întrerupere cunoscuţilor şi necunoscuţilor, strecurându-se graţios prin mulţimea care se grăbea întotdeauna să-i facă loc. Irina era mai greu de definit. Odată s-a aşezat, singură, în apropierea mea. Gătită într-o rochie de mătase scurtă, îi ieşeau picioarele subţiri, interminabile, pe care şi le legăna pe rând, fără sfială, ca o persoană care n-ar simţi nici cea mai mică nedumerire printre streini, cu mâinile fără mâneci în mânuşi lungi, cu faţa pudrată prea mult. A fost întrebată ceva de profesor şi a răspuns cu un glas melodios, cu un timbru uşor, tremurător, franţuzesc. Răspunsul, cu toate că încetişor, era dat fără ezitare, întreg, explicit. Însă cu tot glasul franţuzesc şi sigur, picioarele dezvelite şi fardul mi se păruseră exagerate.
Şi în altă sală, în aceeaşi zi, impresie diferită. Pe neaşteptate o zării la spatele meu. Într-o bluză albă, capul ei mi se păru mic, cu părul, din cauza căldurii, ud de transpiraţie şi căzând în laţe sărace, faţa umflată şi moale, genele aproape inexistente, nasul cârn, dinţii subţiri şi interminabili.
În faţa neînsemnătăţii ei am fost satisfăcut ca de un câştig personal. Vioiciunea şi prestanţa ei de odinioară mă umilise. Şi într-adevăr, la o întâlnire pe scara mare a Universităţii — ea urca, eu coboram — cu tot aerul ei semeţ, înfoindu-mă în hainele mele noi, i-am aruncat o privire încrezătoare în acele ce vor urma. Curaj mare pentru sfiiciunea mea obişnuită.
Cunoştinţa se făcu într-o zi întâmplător, din nimic. O excursiune studenţească la Curtea de Argeş cu nişte camarazi neprietenoşi şi abia cunoscuţi ne-a apropiat. Acolo, în faţa mămăliguţei cu brânză şi a cepei, ne descoperirăm amândoi mofturoşi (sau că făcea pe mofturoasa ca să-mi placă). Amândoi nu reuşirăm, ca ceilalţi, să ne culcăm imediat. După o ezitare, în urma propunerii mele, se hotărî să meargă cu mine prin noapte. Din urmă, o amică ne vesti stupid: “Bine, o să vă spun mâine domnului profesor!”
Pornirăm în întuneric şi coborârăm la Argeş. Era linişte, aerul curat, copacii lăsau umbre lichide. Argeşul tremura sprinten, luminând argintiu pietricelele. Atmosfera poetică, amândoi singuri, abia scoţând câte o vorbă. Ne simţeam aproape. Şi atunci un regret m-a chinuit: n-o cunoşteam mai bine ca să am curajul unei sărutări. După cum se vede, pe atunci aveam gustul armoniei oricărui fapt.
Preliminările amorului trebuiau să aibă o durată hotărâtă.
Oricât de neaşteptată ar fi fost o sărutare atunci, după un aşa de puţin timp de cunoştinţă (era tânără şi, cu tot fardul, nu-i bănuiam experienţe sentimentale), cred că ar fi fost bine primită. O exclamare acolo, în noapte, în singurătatea noastră, departe de târg, ar fi fost ridicolă. Dar am preferat să ne întoarcem, nu prea târziu, ca să nu ne speriem complect vecinii, trecând pe lângă o prăvălie luminată, fără să am curajul să cumpăr ceva de mâncare, de frică să nu par greoi, tulburându-mă o foame teribilă, la care, cu tot amorul şi poezia Argeşului, mă gândeam tot timpul, şi astfel mi-o exageram. Pe drum, aducându-mi aminte de ameninţarea camaradei, o învăţai o minciună (ca şi cum ar fi fost nevoie să ne scuzăm faţă de cineva!): “Mâine vei spune singură domnului S. de plimbarea noastră nocturnă. Astfel paralizezi orice aluzie răutăcioasă.”
În trenul care ne întorcea mai târziu acasă, amândoi, lângă fereastră, ne întreceam să prindem din fugă frunzele copacilor apropiaţi, cu exclamaţii, bucurii şi regrete copilăreşti şi, ca din întâmplare, ne atingeam mâinile. De pe banca din faţă, profesorul S. deschidea vag pleoapele lăsate greoi, şi ne zâmbea amuzat de vreun vis scurt sau de aventura ce se înnoda, în faţa lui, tot mai puternic la fiecare stâlp de telegraf.
Am continuat la Bucureşti conversaţiile lungi şi neînsemnate fără să ne fi făcut vreo mărturisire anume, dar simţindu-ne complici. Găseam între noi asemănări care ne apropiau: eram pripiţi şi dezordonaţi. Observaţia o făcu Dudu: “Ce nostimi şi identici sunteţi când vă vede cineva de departe!”
Părerile asupra ei mi se schimbaseră mult. O priveam cu un aer de uşoară superioritate. Nu mai eram impresionat de vreun aspect de-al ei. Odată o fată o întrerupse cu o voce răguşită şi întrebuinţând mulţi “la dracu” în vorbă. “Sora mea Elena”, prezintă Irina fără să încerce cu timbrul vocii să o scuze.
Altădată, Irina făcea planuri pentru viitorul nostru, fără să mă numească pe faţă. “O să mă scol târziu, să mi se aducă la pat cafeaua cu lapte.”
Orice socoteală de viaţă tihnită mi s-a părut totdeauna ridicolă, burgheză, cu toate că personal am fost un burghez care se înspăimânta la prima noapte nedormită. Totuşi, n-am protestat, probabil dintr-o mică perversitate: mă apropiam mai mult de ea, aveam mai multe drepturi, fără ca în schimb să-i făgăduiesc ceva anume. Conştiinţa era liniştită. Dar poate că mă ponegresc acum şi nu-mi mai aduc bine aminte. În orice caz, Irina poate că a luat totul ca o aprobare.
Vacanţa mare venise. Toate aceste se întâmplaseră foarte repede, şi după atâtea nedumeriri de o iarnă întreagă, explicaţiile asupra caracterului şi a aspectului Irinei se rezolvaseră de îndată. Nu mai aveam curiozităţi. Dudu şi Maia nu mă mai interesau. Tot grupul mi se clarificase de îndată ce cunoşteam bine o parte din el. Eram, de fapt, foarte încurcat, neîncrezător într-o legătură definitivă. În schimb, îmi pierdeam timpul şi-mi limitam inutil probabilităţile de succes pentru mai târziu. Crezându-mă “aranjat” nimeni nu s-ar mai fi gândit la mine. Se făceau şi glume, iar camarazii mei — mi se părea — nu mă invidiau prea mult. Aveam şi remuşcări. Mă simţeam vinovat faţă de speranţele pe care o lăsam să şi le puie în mine.
Tragic început pentru un don Juan…
Dar era prea târziu să mă opresc în drum. N-aş fi avut curajul — şi mi-ar fi părut prea umil — să provoc o explicaţie sinceră. Ca să fiu drept, mă obişnuisem cu viaţa mea nouă şi-mi era frică să nu rămân iar singur.
Acum, Irina nu se mai sfia să rămână tot timpul cu mine, inventând amândoi minciunile cu care trebuia să-şi explice întârzierile acasă. Dar mereu nimic între noi. Rude, cunoştinţe, profesori, examene… Câteodată, într-o aglomeraţie o strângeam puţin de mână, acesta îmi era tot curajul. Într-o zi îmi spuse: “Să înconjurăm strada. S-ar putea să văd pe cineva de acasă.”
Atmosferă periculoasă, care însă nu se înregistra prin nici un semn. Nu mai ştiu, de-atunci e vreme multă, să reconstitui fiecare zi în parte, acum mi se par toate la fel, probabil însă că era o adâncire perpetuă. Obişnuinţa ne ajută fără voia noastră.
Vacanţa veni tot atunci. Trebuia să plec în străinătate pentru câteva luni, şi acolo aveam timpul tuturor reflexiilor. Aveam prilejul de a înceta aventura mea. Prea pierdusem timpul… Nasul scurt al Irinei mă persecuta. Îmi aduceam aminte de drumurile lungi pe străzile mărginaşe, apoi de toate descoperirile asupra cunoştinţelor ei simple; mai ales o vorbă de a tatălui meu mă convinsese: “Cine era urâţica ceea cu care te-am văzut pe stradă?”
De ar fi zis “urâta” nu m-ar fi impresionat aşa, l-aş fi numit numai răutăcios. “Urâţica” avea o impresie de adevăr care mă umilea. Încercai astfel de la Berlin să răspund tot mai rar (totuşi răspundeam!) la scrisorile Irinei, care veneau tot mai dese. Scria la întâmplare, fără virgule şi puncte (o ironizam mai târziu că scrie “genre Mallarmé”), înseilând laolaltă tot felul de idei care-i alergau prin cap. Din înţelesul lor general, trăgeam concluzia că mă iubeşte la nebunie şi că se plictiseşte singură.
E uşor de închipuit, găseam toată istoria stupidă. La întoarcere, nu am căutat s-o văd la început. M-a zărit într-o seară de la plafonul Operei. Era cu familia, pe care n-o văzusem în complectul ei până atunci…
“Domnule Sandu, mă aşteptaţi la ieşire, nu-i aşa?” Am dispărut la ieşire, dar am întâlnit-o mai târziu. Era fatal în târgul Bucureştilor, mă mir cum nu prevăzusem de la început. Şi după câteva reproşuri şi după scuze de ale mele pocăite (mă scuzam faţă de mine, interpretând îndoielnic morala “nu vreau s-o fac să sufere”, cu toate că nu-mi luam nici o obligaţie pentru mai târziu: de fapt, eram laş şi foarte plictisit de singurătate), plimbările începură — mai întâi pe strada principală şi apoi pe din dos — şi discuţiile despre familie şi despre rochii; şi apoi, intr-o seară de lună plină, sărutările nebune cu tot felul de demonstraţii din partea ei. Şi apoi zilele identice: întârzieri pe uliţe, sărutări la întuneric… Despărţirile zilnice se făceau tot mai greu. Trebuia multă imaginaţie ca să-şi explice acasă întârzierile.
Începuse să plângă în faţa tramvaiului, şi asta în fiecare seară. Lumea se uita curios la noi şi mie îmi era ruşine. Acasă, din pricina întârzierilor, dădeam naştere la ironii, şi eu nu puteam suferi ironii pe seama mea. Şi timpul trecu la fel, plictisindu-mă, dezgustat de mine, regretând succesele la care renunţasem şi deseori având remuşcări. Mă obicinuisem însă, şi astfel eram zilnic cu ea. Nu mai căutam minciuna cu care să mă sustrag. Văzându-mă incapabil să iau vreo hotărâre, eram şi mai nenorocit. Ca să nu pierd timpul, încercai să vorbesc cu ea de pictură sau literatură, subiectele care mă interesau orişicând. Îi dam să citească volumele pe care le studiam în acelaşi timp, şi discutam mai pe urmă impresiile. De fapt, eu îmi spuneam părerile, iar Irina aproba. Aproba însă cu aşa vioiciune, că nu-i mai simţeam rolul subordonat. Între timp, la vacanţa Crăciunului, am mai încercat o despărţire definitivă. Într-o scrisoare am avut curajul să-i spun multe. Îi arătam că nu-i pot promite nimic pentru viitor, că aveam de gând să-mi păstrez toata viaţa independenţa. Am găsit-o la scoborârea mea din tren, mititică, înfrigurată în paltonul subţire, neavând curajul să-mi iasă înainte, cerşind cu privirea o vorbă bună. Ce milă am avut de dânsa atunci! Cum mă socoteam o brută pentru toate planurile mele viclene! O luai strâns de mână şi merserăm kilometri fără să ne spunem nici o vorbă. Şi mă chinuiam: “Ce trebuie să fac, Doamne, ce trebuie să fac?” Mă durea acum supărarea ei, frigul care o răzbea şi nu ştiam cum s-o liniştesc. “Voi fi iubind-o!” Privind-o întreagă, simţeam că mi-e dragă. Am promis la urmă ca s-o îmbun: “Fac tot ce vrei!” Şi apoi iar plictiseală şi îndoieli. I-am repetat: — “Nu mă voi însura, dar vei fi prietena mea cea mai bună!”
Când o simţeam mai mâhnită, căutam s-o entuziasmez asupra frumuseţii naturii cu teorii fantastic de naive: “Eşti o intelectuală, vom citi, vom discuta!”
Cu toate că nu vedeam nici un sfârşit pentru mai târziu, nu-mi mai făceam iluzia că e posibilă o întrerupere bruscă. Îmi dam seama, în sfârşit, că nu eram în stare de nici o hotărâre definitivă.
Mă resemnam cu gândul că nu mi-am sacrificat decât prezentul (cu toate că nu vedeam nimic pentru viitor, şi încetarea iubirii ei sau renunţarea mea mi se păreau oribile). Prezentul, însă, vedeam, era cu desăvârşire sacrificat. Nu mai puteam spune nici un cuvânt altei fete fără să întâmpin lacrimile Irinei. De altfel, nu mă mai lua nimeni în serios. La şcoală cu toţii mă osândiseră printre “aranjaţii definitiv”. Totul era aşa de limpede, încât nu mai încasam nici măcar ironii.
Încercai cel puţin ca acest prezent să fie cât mai copios: citeam împreună tot timpul, vizitam expoziţiile şi respiram melancolia parfumului de tei de pe bulevarde, îi dam sfaturi cum să se îmbrace, cum să râdă, cum să-şi ţie capul, cum să se coafeze.
Sfaturi binevoitoare de “prieten bun”, de fapt indelicateţe. Mult am arătat-o, sărmana!
Am dat examene, am făcut excursii, am discutat, a trecut multă vreme în felul acesta; am simţit emoţii mari şi, mereu cu ea, a trebuit să i le împărtăşesc. Căutam deseori consolarea în fiinţa ei; uneori lăcrimam, alteori mă exaltam în faţa vreunui apus de soare.
În ce fel aş putea descrie această viaţă cu mici obiceiuri zilnice şi alteori cu surprize vaste! Cum nu mai făceam planuri de elaborare, nu mai aveam remuşcări. Din pricina teoriilor pe care le peroram mă credeam darnic: o educam!
Într-o zi n-a venit: a fost la nunta unei prietene. Mi-a povestit a doua zi toată petrecerea, cu entuziasm pentru dans, invitaţi şi muzică.
La toate reflexiile mele nu mai era aşa de atentă ca de obicei. Citisem o carte, nu m-a întrebat de impresiile pe care le-am avut. Numai rochii, glume, mirele şi mireasa. Fusese domnişoara de onoare şi avusese cavaler. M-am enervat că nu mai eram luat în seamă şi prefera, în locul discuţiilor intelectuale, flecărelile mahalalei. Ca să fiu sincer, m-a durut mai ales petrecerea la care se amuzase fără mine. Eram gelos, îmi dam seama, şi mă supăram, căci mă găseam ridicol. Sentimentul geloziei nu pretinde neapărat dragostea. Eu nu iubeam, eram convins de asta. Nu făceam nici un sacrificiu, aveam veşnic necazul de a fi legat fără voie, şi, în genere, mă plictiseam. Şi totuşi, atunci, lângă Irina povestind vioi petrecerea, am suferit. Îmi trebuia o răzbunare imediată. Am urcat-o într-un automobil închis şi am tras perdelele. Pe drum îmi vorbea despre nuntă.
Am ajuns la o casă de petreceri cunoscută şi obscură în acelaşi timp.
Am cerut de mâncare şi-mi aduc perfect aminte de nişte varză roşie.
Apoi am dezbrăcat-o pe încetul, întârziind la sânii goi, pe care ii cunoşteam mai de mult. N-a protestat o clipă, nu s-a revoltat şi n-a făcut nici gestul cedării amoroase.
A scâncit doar, şi, în întunericul care se lăsa, îi vedeam ochii mari deschişi, sforţându-se să vadă tot ce se petrecea cu dânsa. Probabil că nu era curiozitatea, ci mai mult frica. La întoarcere mi-am exagerat răul pe care mi-l făcuse vinul băut ca să mă pot duce de-a dreptul acasă, căci bănuiam că după un act aşa de mare erau necesare tot felul de mulţumiri şi de efuzii sentimentale care m-ar fi întârziat pe drumuri. Irina mi-a dat astfel drumul, încercându-se să nu plângă şi trimeţându-mă singură ca să mă îngrijesc. Plin de milă pentru gestul ei — ştiam cât plânge la despărţirile obicinuite — am lăsat-o totuşi. Probabil că par grozav de hain. Cred că oricine, de şi-ar exprima sincer vagile impresii, ar ajunge la aceleaşi rezultate. De obicei sunt cu toţii de rea-credinţă şi nu-şi recunosc slăbiciunile. Pentru mine, însăşi această sinceritate scrupuloasă şi încercare de analiză lucidă nu este o scuză? Vina mea depinde de punctul de vedere din care era privită. Irina era destul de mare ca să-şi dea seama de actele comise şi nu protestase în nici un fel. N-o minţisem niciodată asupra viitorului: voiam să-mi păstrez libertatea. Ca prieten îi făgăduisem totdeauna ajutorul. Eram în tovărăşia ei pe cât puteam şi nu mă gândeam să mă sustrag vreodată.
Nu aveam nici o pretenţie de nici un fel, şi mărturisesc că nu fără plăcere am dat legăturii noastre o nouă putinţă de împrospătare. Dacă nu eram încă peste măsură de înfierbântat, nu eram eu de vină. Sunt vinovat, dar a mea este singura aventură din lume? Aventura nu mai revoltă pe nimeni acum.
Probabil că mă iubea şi nu-şi precupeţea darurile. Trebuia imediat să mă sacrific? De altfel, nu renunţasem la orice planuri pentru mai târziu?
Odată îmi spusese: “Cum suntem văzuţi tot timpul împreună, de ce nu vii acasă la mine să faci o vizită? Asta i-ar asigura pe toţi. Eşti un copil şi n-or să te creadă periculos.”
M-am dus cu toată timiditatea mea, din curiozitate.
O casă cu trei etaje, subţire şi înaltă ca un joben, cu o scară învârtindu-se în loc, păsări şi oameni peste tot.
Voci care întrebau de la acoperiş la pivniţă: “Cine-i acolo?” Apoi un tril de pian şi apoi o ocară care n-avea înţeles. Însoţit de Irina, am intrat într-un salonaş, şi, la intrarea mea, am auzit cele patru uşi ale camerei închizându-se în grabă.
Am început conversaţia, jenat. Irina mă încuraja. “Nu te speria, aşa e la noi!” Apoi, pe rând, au intrat, membrii familiei. Madame Lisa, cu o rochie beige cu trenă, cu evantail şi coafată “Pompadour”, cu obrazul de 60 de ani vopsit gros, mereu cu vorba “Noi, femeile”… Apoi madame Cleo, încorsetată şi cu sânii pepeni, examinându-mă cu pince-nez-ul; apoi madame Aspasie, subţire şi nesfârşită, întoarsă ca un cinci. Se vorbea: “Mon Dieu!“ — “C’est epatant!” “Noi, femeile!” — “Vai, cum zici!”… “Ţi-aduci aminte!”… “Asta nu se cade!”
M-a privit fiecare în felul ei: madame Aspasie se subţia, madame Cleo se îngroşa, madame Lise zâmbea graţios. Apoi apăru şi Michel, tatăl Irinei, căpitan pensionar.
Era gros, cu cărarea în mijloc, cu guşa proeminentă prin gulerul tare răsfrânt. Râdea şi făcea pe glumeţul, şi cucoanele întrerupeau ciripind:
“Vai, cum spui, Michel! Uiţi că suntem şi noi de faţă! Noi, femeile!” Totul era ridicol şi amuzant. Nu înţelegeam nimic, zâmbeam şi aprobam. Toţi vorbeau laolaltă şi nimeni nu înţelegea ce spune celălalt. Păreau mai multe gramofoane puse în mişcare deodată, cu plăci diferite.
Michel deveni impudic, şi cum femeile se revoltau, se enerva că i se strică efectul povestirii. Vocile se ridicau. Am fost luat ca martor. În acelaşi timp, la uşă începură lătrături diferite.
Tânărul Grégoire, galben şi unsuros ca un sparanghel fiert, îşi făcu apariţia:
Tante Eliza scuză: “Grégoire adoră animalele!” Nu puteam pricepe gradele de rudenie ale fiecăruia. Aveam impresia că stau cu toţii în camera aceea. Grégoire întrerupse cu un aer autoritar: “Năprasnic zgomot!” Apoi, ca şi cum i s-ar fi înmuiat enervarea, căzu ca o haină pe un scaun.
Convorbirea continuă, suvenirurile circulau, reflexiile melancolice fumegau. Râsul gros al lui Michel reîncepu. La fiecare izbucnire i se zguduia tot stomacul. Picioarele umflate stau depărtate unul de altul şi i se vedea coada jachetei pe sub scaun bălăbănindu-se.
Apărură atunci două graţii tinere. Domnişoarele Riri şi Coca, în rose şi bleu. “Porumbiţele noastre!”
“Războiul de la 77”. “Lasă, Michel, s-a terminat cu eroismul!” Riri începu la piano o romanţă, cu mâna stângă trecând peste mâna dreaptă. Ce oi fi gândit eu atunci? Nu mai ţiu minte. La un moment dat, ştiu că socoteam, măsurând din ochi pulpele rotunde ale lui Michel, dacă ar putea pune un picior peste celălalt. Grégoire numai din când în când spunea câte o vorbă: “Fantastic!” “Năprasnic!” “Bombastic!” Îşi întărea astfel moliciunea galbenă prin cuvinte energice.
Am plecat cu frică să nu strivesc păsările şi oamenii, ameţit, învârtindu-mă pe scara învârtită, pe când, pe deasupra capului meu, reîncepuseră conversaţiile dintre pod şi pivniţă. În poartă, Irina îmi spuse: “A apărut luna!” Vorba mi se păru fără nici o noimă.
Irina vorbea deseori de rudele ei şi totdeauna le critica sau se amuza pe socoteala lor. Nu o dată punea în mişcare scene hazlii. Am avut nedelicateţa, în faţa complectei ei îngăduinţe, să râd din ce în ce mai tare.
“Ce curios lucru: toţi ai tăi au ceva strâmb în ei. Poartă haine demodate şi sclipitoare, amestecă româneasca cu franţuzeasca într-un mod caraghios. Tu singură din toţi eşti precisă, ai simţul proporţiunilor, n-ai fost influenţată de casă, de oameni şi de păsări!”
Irina surâse măgulită şi primi vorbele mele ca pe un compliment.
Timpul trecea, scenele se repetau întocmai. Irina îmi suporta firea. Nici una din speranţele sau din deziluziile mele n-aveam delicateţa sau n-aveam tăria sa i le ascund. Nu eram nici copil, nici om întreg, şi transformarea aceasta aducea cu sine o stare nesigură, entuziasm, planuri, petreceri şi apoi şovăială, neîncredere, disperare. Prezumţios peste măsură, fiecare insucces mă istovea. Era pe timpul când începea să mă tulbure înţelesul morţii, la care nu mă gândisem până atunci decât cu uşurinţă, şi mă deprindeam cu greu cu această idee. Irina suferea toate toanele mele. O pedepseam amarnic de orice mi se întâmpla, o umileam, o dispreţuiam. Găseam cuvinte savant combinate care s-o doară. De la tatăl meu, care înjura birjăreşte, şi până la mine, care căutam şi în mânie să mă exprim interesant, era un progres mare. Când o vedeam aşa de abătută, mă cuprindea mila, şi o târam cu aceeaşi frenezie spre camera unde ne întâlneam de obicei, şi acolo ne grăbeam sa ne îmbrăţişăm pătimaş, ca să nu mai avem vreme să ne gândim la ceea ce a fost. La urmă plângeam încetişor, şi Irina mă mângâia ca o soră. Atunci mă recunoşteam incapabil de a duce viaţa singur, şi nimeni altul nu mă putea potoli mai bine ca Irina. Şi bucuria, tot aşa de intensă, mi-o revărsam tot asupra ei. Râdeam copilăreşte, fugeam fără să-mi pese de nimeni pe stradă, făceam planuri, pline de fantezie, şi fata se lăsa în voia fericirii mele. Aveam încredere în mine atunci, şi, la braţ cu Irina, visam succese cu altele…
Cu toate lacrimile Irinei, care izbucneau zilnic înaintea celei mai scurte despărţiri, cu toate îmbrăţişările ei înfrigurate, uneori eram nefericit din cauza ei chiar. Astfel de întâmplări erau însă rare, fie că ea le pricinuia numai uneori, fie că eu, ţinând-o tot timpul lângă mine, nu-i dam prilejul. M-am indignat intr-o zi că a putut prelungi o discuţie cu mediocrul X. Irina, la argumentele mele, spuse: “Ai dreptate, eu nu-mi dădeam seama!” Cu un astfel de răspuns de femeie — şi deseori veneau astfel de răspunsuri din partea Irinei — nu erai sigur de nimic. Aveam vag intuiţia că toate teoriile mele asupra vieţii, a naturii sau a artei, aprobate cu atâta grabă şi împământenite imediat, nu fuseseră decât nişte monologuri, Irina neavând decât rolul să-mi întreţie elocinţa, rolul confidentelor din tragediile clasice.
Am făcut o excursie de elevi, şi am avut multe peripeţii şi nedumeriri. Amicii erau, unii, de cea mai proastă calitate. Fete cu vorbe greoaie şi gesturi la fel. Schimbau între ele zilnic cele câteva rochii şi cei câţiva ciorapi pe care-i aveau. E ridicol să vezi aceeaşi bluză roşie cu panglicuţe colorate, ornamentate pretenţios, apărând în fiecare zi pe alt trup. Mă indignam când vedeam că Irina lasă să i se schimbe hainele în felul acesta. “Dacă mi le iau ele, ce vrei să fac!” Băieţii se îmbătau, glumeau grosolan şi ţineau la mese interminabile discursuri. Unul din ei păruse Irinei bine. “Cel mai bine după tine!” Iar deoarece eu, la început, mă jenasem să stau numai cu dânsa, Irina se împrietenise cu celălalt. A trebuit să-i arăt cum avea beţia vorbelor, cum adăuga spume şi floricele la fiecare cuvânt şi cum, la masa oficială care ni se dădea, aruncă în mijlocul peroraţiei un “cu vârf şi strălucit îndesat!”
Toate acestea îmi arătau gustul prost al Irinei şi că, de nu m-ar fi întâlnit întâmplător pe mine, ar fi găsit cu uşurinţă pe altcineva pe care l-ar fi admirat. La fel gust prost a arătat şi când am cântat la pian mai mult ca mediocru, spre admiraţia celorlalţi nepricepuţi, şi apoi când, rămaşi singuri, Irina avu o criză de lacrimi nebune de umilinţă şi de admiraţie pentru priceperea mea vastă. Cunoşteam destul de bine muzica, ca să ştiu ce prost cântasem, dar laudele ei îmi făcură plăcere şi nu am tras imediat concluzii rele. De atunci, Irina spunea despre mine, ca şi despre toţi cei care îi erau simpatici — “Sandu cântă drăguţ la piano!” După atâtea cărţi citite şi comentate împreună, se mulţumea cu astfel de formulări rudimentare, care nu însemnau nimic şi care demonstrau nepriceperea ei complectă.
În preajma tuturor — şi toţi răuvoitori — făcusem cele mai mari imprudenţe. Curios, dorinţa de a-mi păstra independenţa persista totuşi în mine şi îmi era tot aşa de urât să-mi leg existenţa într-o aventura mică. Ridicolul de a mă vedea suspectat de alţii pe care-i socoteam inofensivi şi mai ales ironizat mă chinuia. Dar groaza de a rămâne singur şi de a vedea pe Irina cu alţii mă făcea să suport orice ridicol. Astfel, la braţ cu dânsa, făceam un colţ separat, căutând doar să-l mai atenuez, aducând între noi pe inofensivul Niki Mihail. Trio caraghios, la care ne pretam cu toţii — Niki şi Irina, din inconştienţă, eu din nemernicie.
Deseori mi se întâmpla să mă plictisesc cu Irina, dar asta nu ne oprea să fim mereu împreună şi să ne părăsim cu greu. Neputinţa de a o avea în voia mea îmi îmboldea dorinţele. De îndată ce nervii se discordau, temerile de a nu fi descoperiţi veneau, şi mai ales plictiseala de a rămâne cu ea când nimic nu mă mai tenta, cu tot trupul fraged şi gol de lângă mine. Atunci nu ştiam ce să-i mai vorbesc şi mă simţeam rău în camera străină.
Cu perversitate îmi pregăteam plecarea, ca ea să nu simtă plictiseala şi indiferenţa mea, când voiam să părăsesc camera după o oră, eu, care înainte de a intra, dorind-o, îi promisesem că vom sta patru ore împreună. Cugetam minciuna pe îndelete, şi printr-o jumătate de vorbă reflectam că ceasul meu întârzie, că timpul trece fără să ne dăm seama, că aveam presupunerea că cineva ne pândeşte intrarea. Plângând, Irina întârzia pe cât putea plecarea. Când se hotăra să se îmbrace, era încovoiată ca la o veste rea. Îmi părea rău, şi în stradă nu ştiam ce să fac ca să-i readuc veselia.
Irina nu a fost niciodată convinsă că eu ţin la ea. Nu făceam nici un sacrificiu, nu renunţam la nici un spectacol numai pentru a rămâne cu dânsa şi nu o puteam minţi cu totul. Îi şi spuneam răspicat că nu o voi lua de nevastă. Pretextam, pentru ca s-o îmblânzesc, o teorie asupra temperamentelor artistice, din care voiam s-o conving că făceam parte. Un astfel de temperament trebuia lăsat în voie şi nu trebuia înlănţuit cu obiceiuri burgheze. Ba izbucnea în lacrimi: “Dar dacă eu nu mă pot lipsi de tine!” Atunci tot aşa de pervers, dar cu sufletul în acelaşi timp plin de părere de rău pentru durerea ei, o povăţuiam să aibă voinţa să mă uite şi să se distreze cu alţii. Imediat ce s-ar fi distrat, aş fi suferit. Odată, familia Irinei i-a găsit chiar un candidat, la ţară, la o mătuşă. Când mi-a spus Irina, râzând, istoria, am trimis-o să-l vadă şi, dacă se poate, să-l accepte. La întoarcere mi-a povestit toată prostia candidatului şi eu m-am amuzat cel dintâi.
(Am trimis-o ca să încerc să găsesc o modalitate de a scăpa de ea, în acelaşi timp, să-i văd repulsia faţă de alţii şi întoarcerea ei şi mai nebună spre mine.)
În imposibilitatea de a găsi vreo scăpare, Irina se gândea deseori la moarte, în momentele despărţirii mărturisea scâncit, făcându-mă sa lăcrămez eu însumi: “Ştii cum aş vrea să mor, Sandule!” Nu mai ştiu când a spus pentru prima oară Irina astfel de vorbe şi nici când le-a transformat, dându-le un sens nou: “Eu o să mă omor!” Îmi dam seama că de la cuvinte la fapt distanţa era enormă, dar astfel de evenimente, oricât de rare, se întâmplă totuşi, şi uneori era aşa de complectă tragedia ei întipărită pe toata fiinţa, că o simţeam în stare de orice. Această stare i-o producea neîncrederea pe care o avea în viitor. (Eu nu-i promiteam nimic, dimpotrivă, o consolam doar spunându- i că întotdeauna voi trece pe la ea şi aş fi făcut-o, căci n-aş fi avut curajul s-o părăsesc când aş fi ştiut-o nenorocită.) Aceasta neîncredere era o hrană veşnică şi un veşnic motiv de explozie la despărţirile noastre de fiecare seară. Nu ştiam cum s-o conving că însăşi dragostea ei pentru mine o oprea să facă aşa ceva, deoarece ştia ce nevoie aveam de ea. Eram deseori trist, şi atunci o chemam să mă consoleze. Atunci Irina nu mă mai ameninţa că se omoară. Vorbea despre viitorul ei cu o oarecare linişte.
Adăuga doar — însă ca ceva normal: “Nu mă omor, fiindcă nu mă laşi tu!” Şi de câte ori eram împreună lângă vreun pericol — deasupra unei stânci în excursii — o simţeam mişcată, îşi uita vorba şi privea în spaţiu. Pricepeam că se petrecea ceva anormal în ea. De cele mai multe ori vedeam clar ce o zbuciuma pe Irina, uneori însă nu înţelegeam bine, fie că în ea se petreceau lucruri neobişnuite, fie că firea mea curioasă, nesuprapunându-se pe starea ei normală, o făceau să mi se pară ciudată (căci eu nu puteam părea faţă de mine ciudat, fiind deprins cu sinuozităţile mele, care mi se păreau normale).
Astfel, poate din pricina mea, apărea Irina tulbure şi neînţeleasă. Zbuciumul ei era aşa de spontan că nu-l bănuiesc nesincer.
Într-o zi vorbeam, bătându-mi joc de fetele bătrâne şi, ca s-o chinui, am adăugat, fără vreo schimbare a vocii, ca să creadă că glumesc sau că sunt numai răutăcios şi astfel să-şi pregătească un răspuns: “Tu ai să rămâi fată bătrână“ — “Asta pentru nimic în lume!”
La o nouă întrebare, de data asta sinceră, căci eram prea îndurerat ca să nu fiu sincer: “Dar ce o să faci?”, nu-mi răspunse nimic, dar nici nu fu în stare să repare ceva. Ce rost a avut vorba aceea (sau ce rost a avut întrebarea mea)? Şi asta dacă nu la începutul dragostei, totuşi, pe când mai plângea încă cu aceeaşi deznădejde.
Se gândea că în cele din urmă tot o s-o iau? Sau dragostea ei pentru mine n-o împiedica să-şi facă, măcar uneori, şi mici socoteli pentru mai târziu?
În ce constau mai târziu uşurinţele Irinei? Într-o vorbă pe care i-o spuneam deseori, fără să bănuiesc ce adevărată era: în a nu conta niciodată pe dânsa. Cu toate că aceasta privea numai lucrurile neînsemnate, totuşi îndoielile mele subzistau.
Un exemplu: una din pretenţiile mele era să vie exact la întâlniri (ceea ce era destul de greu pentru ea, care sta departe). Reuşeam s-o fac să fie exactă, dar întotdeauna aveam impresia că are grijă de a nu întârzia numai spre a nu provoca mânia mea. Scuzele ei umile la cea mai mică inexactitate nevoită îmi făceau milă. Nu puteam însă renunţa la pretenţia mea: simţeam că imediat ce nu s-ar teme, ar veni fără nici o ordine, m-ar face să aştept ridicol, şi nu mi-ar face plăcerea decât în cazuri cu totul speciale, când m-aş fi plâns, şi numai puţină vreme după plângerea mea, înainte de a uita din nou.
Nu contam pe dânsa, mai ales când o rugam de ceva care nu i se părea că mi-e necesar neapărat. Îmi plăcea să discut cu ea literatură sau artă, chiar dacă nu făcea decât să-mi repete părerile, şi asistam, ascultând-o, la propriile mele gânduri. Îmi plăcea să se ocupe şi ea singură, fie că aş fi voit o dezvoltare a personalităţii ei, fie că aş fi voit să adâncească vreun autor pe care-l cunoşteam superficial, şi la care, ocupat aiurea, nu puteam să întârzii. Ea mi-ar fi întreit cunoştinţele, fără să fiu nevoit să mă ocup special.
Dar observaţiile ei erau aşa de disperate, încât nu puteam armoniza nimic. Când plecam undeva, îi lăsam un plan de studii, ea trebuia să-mi scrie observaţiile şi nu-mi scria niciodată despre asta în fierbinţeala rândurilor pasionate sau numai oarecare, iar la întrebările mele repetate se mulţumea numai cu generalităţi (“foarte interesant” sau “nu-mi prea place”), care mă enervau.
La întoarcere, constatam că nu lucrase aproape nimic, că în fiecare zi i se întâmplase câte un accident care s-o oprească, şi că ceea ce cetise fusese în fugă, fără de nici un sistem.
Nu-mi plăcea la Irina nici uşurinţa cu care vorbea despre oameni, împărţind repede acel “e drăguţ” sau “e antipatic” sau “e bine, vorbeşte franţuzeşte”, care arătau cât de superficială şi cât de egală tuturor fetelor era în judecăţile ei. Uneori, câte o exclamare de a ei venea aşa de pe neaşteptate şi în aşa contradicţie cu temperamentul meu, pe care presupuneam că-l cunoaşte cel puţin în trăsăturile lui generale, încât rămâneam uimit. Unul din cele mai puternice sentimente pe care le aveam era acel al cinstei (excepţie în dragoste), pe care-l împingeam la exces, şi pentru care aveam toate scrupulele. De aci, o veşnică persiflare a moravurilor celorlalţi şi de cele mai multe ori dezgust. Poate că totul pornea din acelaşi instinct de a mă diferenţia şi de a avea motivele unor noi mândrii personale. Nu admiteam deci nu numai necinstea făţişă, dar nici aranjamentele cele mai nuanţate care sunt în obiceiul celor mai cinstiţi dintre noi. Irina, bineînţeles, că oricând, îmi împărtăşea părerile. Fuseseră sute de discuţii şi totdeauna râsese şi ea, batjocorise şi ea, despreţuise şi ea. Asta n-o împiedecase odată să mă întrebe fără de nici o îndoială: “Prietena mea Florica (o prietenă oarecare, pe care abia o suportam) e ameninţată la profesorul X, camaradul tău de şcoală. Insistă tu s-o treacă!”
Si, în momentul când îmi arătam indignarea şi mâhnirea adâncă, văzând că atâtea discuţii fuseseră zadarnice şi atâtea momente de înţelegere între noi, o farsă — căci ea nu făcuse decât să mă aprobe şi să mă repete fără vreo convingere proprie, că mai ales mă lăsasem prins de această glumă — ea adaugă şi mai inconştient: “Bine, ştiu că nu trebuie să faci de astea pentru nimic în lume, dar credeam că pentru mine e altceva!”… Răspuns de femeiuşcă…
Mi-aduc aminte că i-am făcut o morală lungă de un ceas, şi în momentul când i-o făceam simţeam ce inutilă e această morală, ce ridicolă, nu numai pentru că era imposibil de schimbat ceva din fiinţa Irinei, dar şi pentru vorbele mele înseşi, care nu se mai isprăveau, repetau aceleaşi lucruri, eram banal ca cele mai banale pagini de morală de prin clasele primare; nu aveam nici o convingere de a schimba ceva ca să dau o viaţă vorbelor, sau poate aveam chiar indiferenţa după unul din instinctele mele ciudate de a-mi fi brusc indiferent un fapt pentru care lucrasem, la care visasem ani de zile, de a mă persecuta brusc, în miezul unor gânduri, pe care le crezusem primordiale, o prăjitură colorată pe care n-o puteam s-o alung din minte cu cât mă încăpăţânam mai mult s-o uit, conştient în acelaşi timp că mă amuz, neputând-o s-o alung. Şi totuşi, continuam cu persecuţia spre Irina, pe care mi-o închipuiam distrată, plictisită, enervată, doritoare s-o las mai iute în pace, cu plăcerea de a mă simţi şi a apărea caraghios, plăcere egală cu aceea când, fiind de obicei bun, faci fără nici o pricină rău unui animal la care ţii, numai ca să te simţi rău, să te dispreţuieşti şi să-ţi strici o reputaţie la care lucraseşi cu trudă şi de care te simţeai mândru.
Mereu nici o scrisoare.
Un vis… Mă găsii deodată într-o bisericuţă de mahala. Acolo, o nuntă umilă şi tot lume cunoscută, ocupată toată ca să dea impresia unei nunţi mari. Într-un colţ Niki Mihail îşi rezimase capul pe gâtul de cocostârc şi, în mijloc, mirii: domnul, rotofei, făcut cu peniţa rondă; alături, Irina, dizgraţioasă în văluri albe, gesticulând dizgraţios, vopsită cu roşu pe faţa ei roşie. O simţeam că joacă un rol şi că-şi permite chiar să facă exclamări sau gesturi ridicole ca să impresioneze pe cei care găseau prezenţa ei acolo nefirească. După ce acceptase totul, nu numai faptul, dar şi exhibiţia lui în toate detaliile, acum i se părea, din scrupul pentru trecut, că n-ar trebui să rămână calmă. Din când în când arunca chiar câte un răspuns nervos vecinului conciliant. Rudele toate în preajmă, cu demnitate. Cărarea impecabilă a lui Michel se prelungea, lată şi albă prin părul negru, sticlos de pomadă. Apoi un popă piţigăiat a început Isaia dănţuieşte, şi au început cu toţii să se învârtească după vocea lui. Tot mai repede şi mai dizgraţios. Irina şoptea mereu vecinului: “Ah, cum mă enervează!” În mers, voalurile i se deranjaseră. Mă gândeam cum să mă răzbun… Să-mi fac apariţia brusc acolo. Dar cum?…
Sufeream îngrozitor, dar preferam orice, numai să nu fiu ridicol. Tot atunci atenţia îmi fu atrasă în altă parte, pe obiectul din mijloc, în jurul căruia se dănţuia. Mi se păruse la început o masă, dar era un catafalc. (Vis melodramatic, stupid, însă care mă face şi acum să tremur.) Şi pe el, printre câteva flori, cu ochii închişi, cu gura deschisă, cu nasul cârn, iarăşi Irina. Vânătă, umilă, şi mică, tocmai ca atunci când o alungam acasă şi ea se ţinea după mine. Fără mişcare, acolo, din pricina mea… Nu puteam s-o văd decât uneori, ceilalţi treceau mereu primprejur şi-mi împiedecau vederea. Treceau tot mai repede şi mă miram cum de nu ameţesc. De la o vreme au început să ţopăie. Şi la un moment dat — şi mă asigur că asta e nemaipomenit chiar şi în vis, — le-am văzut pe amândouă deodată. Una roşie, dizgraţioasă, cealaltă neagră, înţepenită.
M-am trezit ţipând. Imaginile erau aşa de puternice, că le-am văzut încă şi treaz. A trebuit să-mi întăresc toată judecata ca să mă potolesc. Nu se poate să fie aşa. Aceeaşi persoană de două ori deodată, asta nu se poate. Aş înţelege să se fi măritat, chiar din motive uşuratice. S-a deprins cu altul, speră să înceapă altă viaţă, cu toate că repede s-au mai petrecut toate. Dar să fi făcut nunta la biserică, adică să dea amploare unor lucruri pe care trebuia să le lase în cât mai mare obscuritate pentru ea şi pentru alţii, asta nu cred. O cred astfel în stare de vicii fundamentale şi mi se par imposibile anumite chestiuni de detaliu.Nu pot să mă explic bine, dar sunt convins că toţi care ar cunoaşte perfect situaţia ar judeca la fel.
Fac sforţări s-o reconstituiesc ca să pricep ce a făcut. Caut acum din memorie să refac scenele dintre noi, în toate nuanţele — căci mai cu seamă nuanţele pot trăda adevărul. Să dau exactă însemnătate unor vorbe pe care nu le-am adâncit atunci decât vag, pentru că atunci nu mă interesau decât rareori, când aveam vreo nemulţumire sau când nervii mei mă chinuiau mai ascuţit. Să aflu adevărul după nişte frânturi de adevăr care pot fi interpretate în atâtea feluri. Greutatea vine mai ales din neputinţa de a putea clasa toate amintirile. Sunt doar vorbe, priviri, interjecţii care nu se leagă de nici un eveniment. Nu ştiu în ce ordine s-au produs ele, şi astfel nu voi izbuti să dau o consistenţă precisă descoperirilor mele. Voi forma o fiinţă statică compusă din sute de exclamări trădătoare, care s-au petrecut în timp.
În definitiv, Irina poate a evoluat. M-a iubit la început mult, şi apoi gândul că trebuie să se aranjeze într-un fel i-a încolţit, i-a înmuiat dragostea şi la urmă a invadat-o complect. Deci sentimentele ei au fost în veşnică mişcare. Şi nici evoluţia nu s-a făcut mecanic.
Au fost reveniri, remuşcări, apoi din nou hotărâri de eliberare. Ezitările perpetue complică extrem chestiunea. Memoria mea nu poate să aranjeze trecutul. (Opera lui Proust e o dovadă de memorie prodigioasă. Cu cât mai complicată ar fi fost din punct de vedere psihologic dacă memoria lui ar fi fost defectuoasă! Dar n-ar fi putut şti adevărul, şi numai adevărul interesează în anumite ocazii.) Aruncând la întâmplare tot ce-mi aduc aminte despre dânsa, formez o fiinţă stranie din cauza prea multor apucături contradictorii şi suprapuse. Nu imposibilă, căci în viaţă toate sunt posibile. Oamenii sunt făcuţi din pământ netrecut prin sită, au fost lucraţi în grabă. Nu mi se pare că rezultatul la care voi ajunge va fi lipsit de viaţă.
Aud respiraţia Irinei, nu ştiu numai dacă aceasta va fi Irina adevărată, şi asta aş vrea s-o ştiu. Şi mereu încep cercetările mele de la capăt, cercetări zadarnice, care nu vor duce la nici un rezultat, dar la care nu am tăria să renunţ. Cum să ştiu adevărul asupra ei când nu ştiu adevărul asupra mea? Şi eu mă am la îndemână, mă ştiu sincer faţă de mine, şi în acelaşi timp mă analizez pasionat şi fără întrerupere de când mă cunosc. Când mă gândesc, văd ce gusturi mereu contrarii am avut întotdeauna. De-mi citesc jurnalul de zi al câtorva clipe din viaţa mea, vad că uneori sunt mulţumit şi alteori disperat, uneori mi-e milă de ea şi alteori o urăsc şi alteori nu mă interesează. Cum să disting din tot ce a spus ea ce e sincer, când eu nu sunt sigur dacă reflexiile mele nu sunt pornite din ciudă sau din remuşcare, şi că n-o judec pe rând sau cu excesivă îngăduinţă sau cu excesivă severitate. Nu ştiu dacă tot chinul meu se numeşte dragoste sau amor propriu… Dacă mi-ar părea rău să aflu că a murit… Nu ştiu în cât timp m-aş consola dacă a murit şi în cât dacă m-a înşelat. Cred însă că dacă aş afla că totul n-a fost decât o glumă, aş fi fericit pentru o clipă. Mi-aş destinde nervii, m-aş odihni. Apoi, cu dânsa, iar aş începe să mă plictisesc groaznic, cum m-am plictisit tot timpul. Sau poate între doi care se cunosc total, care au terminat de a gunguri amorul şi care îl practică la ore fixe, ca într-un menaj autentic, plictiseala este inevitabilă? Sau port cu mine această plictiseală? Sau numai sunt sugestionat de ideea asta? Sunt incapabil de dragoste proaspătă mereu reîncepută, cu toate că mintea mea o visează întotdeauna. Mă duc cu mine şi nu mă cunosc, cu toate că mă observ cu o grijă migăloasă şi trudă inutilă. Vreau să pricep pe alţii! Mă mir cum pot suporta să târâi cu mine, pretutindeni, pe mine, străinul. Şi uneori acel străin e blând, agreabil, dar alteori e odios cu egoismul lui. Şi eu îl port mereu cu mine…
Sfinxul înţepeni pe nisipuri (cârn ca şi Irina), încruntat, cu buza atârnând, pare că păstrează un secret din pricina tăcerii lui îndelungate. Oamenii vorbesc tot timpul. Dacă ar fi înregistrat pe discuri tot ce spun zilnic, te-ai îngrozi de atâta pierdere de vreme, şi mai ales de atâtea contraziceri. Legând toate vorbele din timp de o lună te-ai crede într-un haos. Te-ai îndoi de pretenţia noastră de a te crede organic şi de a-ţi da limite. Ar trebui să degajezi — imensă dificultate — ceea ce-ţi aparţine personal de ceea ce e omenesc. O muncă inversă de cea pe care o faci în artă. Acolo cauţi generalităţi şi aci le dai la o parte. Nu mă interesează prin ce semăn cu alţii, ci prin ceea ce difer. Aş găsi pe discul gramofonului meu imaginar tot felul de exclamări momentane, mereu contrare şi idioate: “mi-e foame, mi-e sete, mi-e frig, mi-e cald”, sau “supa te încălzeşte, friptura e prea arsă, prăjitura prea dulce”, mici exclamaţii necesare, se va zice, totuşi numărul lor mare e sinistru. Unul făcea socoteală asupra bunicii lui, buna menajeră, cât a dormit în viaţă şi cât a mâncat. Chiar câteva zile în şir n-a făcut decât să sune pe slugi. Cu toţii spunem fraze goale şi inutile de milioane de ori. Căci e inutil să spui că ţi-e foame când ai mâncarea gata regulat la aceeaşi oră. Să căutăm să degajăm din acest lest ce e caracteristic unui anumit om care ne interesează şi îi aparţine în mod special. De altminteri, chiar şi acele exclamaţii pot servi. Numărându-le şi comparându-le, vei putea zice: A e mai mâncăcios ca B. A e cel mai mâncăcios din toţi cei o sută pe care i-am cercetat. Cu toate că concluziile pot fi defectuoase. Într-adevăr, un om poate să mănânce mult şi să nu spuie la fiecare moment “mi-e foame”. Şi invers, altul se poate tângui toată ziua, tocmai pentru că nu are ce mânca. Oricum, un om e tot aşa de misterios ca şi Sfinxul. Unul pentru că tace, celalt pentru că vorbeşte.
Am fost într-o seară într-o tavernă lângă Saint-Julien la Pauvre. Era distractiv. Sub pământ, într-o veche închisoare a Revoluţiei, se cântau cântece vechi franceze, tandre sau cu o savoare galică. Cornemusa acompania. A cântat romanţe sentimentale şi o mică babă vopsită exagerat, sforţându-se să pară tânără. M-a străfulgerat o idee: aşa va fi Irina la bătrâneţe! Într-adevăr, cu toată carnea boţită, avea mult din aspectul Irinei.
Silueta, culoarea feţii şi a părului, ochii, nasul scurt, dinţii lungi, buza inferioară strivită. Apoi gesturile aveau, ca şi la Irina, ceva strident în ele.
Aşa va fi Irina bătrână! Ce satisfacţie am avut! Simţeam că descoperirea asta are să mă bucure întotdeauna, chiar când totul îmi va fi egal.
Aveam o răzbunare pentru a mă potoli puţin. Consolare imbecilă, îmi dădeam seama, dar mă bucuram totuşi…
Sunt talente speciale ca să pricepi o operă literară, o bucată muzicală, o statuie sau un copac, oricât ar părea că aceste lucruri sunt la îndemâna oricui. Într-adevăr, deşi fiecare mărturiseşte fără jenă că nu poate pricepe o problemă de matematică, îşi va permite să-şi dea părerile asupra chestiunilor literare (mai ales în Franţa), se va ofensa de nu le vei lua în serios şi nu va crede că pentru asta trebuie pricepere înnăscută pe care s-o educi apoi prin ani de zile de muncă migăloasă. În orice caz, nimeni nu va mărturisi (afară de cei care vor să fie originali) că nu gustă natura. Pot să nu facă nici cea mai mică sforţare să fie în preajma ei, pot să trăiască ani de zile fără să se gândească la ea, pretenţia lor nu este mai mică. Ca şi cum a nu pricepe farmecul naturii ar însemna ceva pentru inteligenţa cuiva. Genialul Kant a putut să transforme judecata lumii fără să facă mica distanţă dintre Königsberg şi mare ca să vadă valurile. Fiecare poate să aibă alte competinţe, să scrie un act judecătoresc caligrafic, de pildă. Poate că fiind aşa de legaţi de schimbările perpetue ale anului, de raze şi de frunze, e greu de mărturisit că n-am învăţat nimic de la ele.
Există lucruri şi mai strâns legate de noi şi nu le observăm: moartea. Nici măcar groaza că vom suporta-o nu ne dezmorţeşte. Unii dau o interpretare: preferăm să nu ne gândim. N-au dreptate. Nu renunţăm la gândul ei din stoicism sau din laşitate mascată, ci din incapacitatea de a o gusta. A gusta moartea (cu spaimă sau cu delicii, în orice caz a fi impregnat de ea) este un talent special, şi oamenii talentaţi sunt rari. De aceea vedem atâtea înmormântări, şi nu facem nici o reflexie, după cum vedem atâtea apusuri de soare, şi nu le observăm. (Bineînţeles, sunt unii care observă toate apusurile şi alţii care freamătă la fiecare mort, iar amintirea lor continuă apoi să-i tulbure.) Facem doar o socoteală de tarabă: “s-ar putea să mai trăim, deoarece sunt oameni mai bătrâni ca noi”. Şi ne punem din nou la micile noastre treburi zilnice. Amânăm cu uşurinţă pe anul viitor un plan mai neobişnuit, fără de nici o grabă ne sorbim cafeaua şi ne facem siesta, şi nici în momentul când, în sfârşit, facem pasul sacru, nu ne tulburăm, căci suntem mediocri şi atunci. Mă gândeam odată că ar fi interesant de studiat un om mediocru fiind obligat să facă un gest mare. De pildă, un general prost, trebuind să ia o hotărâre mare într-o luptă, cu riscul că de va greşi sau de se va sustrage va fi împuşcat. Ar fi interesant de văzut storcându-şi creierul şi mişcându-şi fruntea cum nu mai obicinuise să facă, încruntându-şi trăsăturile, de obicei moi şi leneşe. La fel şi un om care este silit să moară şi nu pricepe ce e moartea. Un viteaz dă o ultimă comandă de luptă, ceea ce se admiră, dar mie, care nu pricep regulile militare, şi care nu mă preocup decât de cadavre, mi se pare fără rost această admiraţie. E tot aşa de enervant ca şi pentru un muzician, căruia în momentul interpretării unei sonate a lui Beethoven i-ai povesti despre o importantă teoremă algebrică. Un gramatic va face în timpul morţii o observaţie gramaticală (în isonul lui Felix d’Arvers), un funcţionar îşi va clasa actele, un avar îşi va aranja banii, unul care a avut impresia că a fost un tată exemplar va da poveţe. Nu vor savura clipă cu clipă toată amplitudinea morţii decât acei care au trăit tot timpul cu sufletul şi toate gândurile în preajma ei şi au pus-o în toată meseria lor zilnică, la care, deşi nepricepuţi, trebuiau să ia parte. Cel ales va fi agasat de vecinii care îl tulbură, de doctorul care-l pipăie, de rudele care ţipă după el. Are o unică ocazie să simtă în toată plenitudinea un vis pe care l-a urmărit atâta vreme şi acela îi este ratat din neghiobia celorlalţi. Căci ceilalţi nu-i pot pricepe gustul, talentul morţii fiind rar de tot.
Fără rost a fost, de pildă, moartea lui Bonbonel. Subţirel, în haina perfectă periată, cu pantaloni pe dungă. De vreo 24 ani. Avea trăsăturile fine, complect bărbierit, nasul subţire uşor arcuit, buzele abia conturate, sprâncenele abia vizibile, faţa alb-galbenă, pe care cea mai mică bubuliţă era cu îngrijire ascunsă sub pudră. Gesturile îi erau întotdeauna “interesante”, şi la discuţii spinteca uşurel aerul cu două degete alipite la vârf. Vocea îi era subţirică, discretă, dând impresia că face reflexii subtile. Eu eram copil pe atunci, şi tot îmi dădeam seama de farsa neîntreruptă a lui Bonbonel. Asta nu mă împiedeca să-l iau de model, dar nu-l salutam, căci înţelegeam că ar fi fost ridicol să-l saluţi. Veşnic îl vedeam în tovărăşia domnişoarelor, care, mi se spunea, nu-l luau niciodată în serios. Le oferea servicii. Astfel, o dată a promis să le facă fotografii. Le-a dat întâlnire în grădina publică, le-a aranjat în grupe şi în parte, pe alei, pe bănci, printre flori, a montat aparatul, l-a apropiat şi l-a depărtat, a cerut de zece ori imobilitate perfectă, şi când, peste o săptămână, i s-au cerut fotografiile, a mărturisit cu râsul lui subţirel că “totul n-a fost decât o glumă“. Pe la serbările orăşelului, care se făceau la grădină, era bătut de toţi cu confeti, pe jumătate ironic, el răspundea tuturor graţios merci, şi îşi lăsa confetile pe haine, pe pălărie şi în urechi. Când cineva îi atrăgea atenţia să se scuture, schiţa un gest de supremă plictiseală, se peria vag cu mâna de câteva ori şi adăuga:
— Închipuieşte-ţi, mon cher, nu ştiu ce să mă mai fac! Şi apoi, la prima ocazie, iarăşi merci!
Acest “fleac” purta în el o tragedie autentică. Inima lui mică, probabil şi ea graţioasă şi parfumată, bătea capricios, mai tare şi mai încet, ameninţând la fiecare moment să se oprească de tot.
Părea imposibil ca fluturatecul de Bonbonel să aibă ascuns în el un secret aşa de grav. Orice mişcare de a lui te făcea să crezi că totul nu este decât o nouă “poză“, cu toate că, de data aceasta, toţi doctorii atestau adevărul. Într-adevăr, la vreo sincopă, îşi lungea degetele în stânga pieptului cu atâta eleganţă, îşi închidea pe jumătate ochii cu atâta falsitate, murmura un mon cher aşa de delicat, că nu puteai fi impresionat. Moartea i-a venit după două zile de boală în pat. Mi s-a spus că nu şi-a schimbat deloc obiceiurile nici atunci. A rugat să fie ridicat ca să i se puie sub saltea pantalonii pentru dungă. În pantalonii ireproşabili l-au dus la cimitir şi din Câmpiile Elizee trebuie să se fi privit încântat. Ce rost are moartea să vie la astfel de oameni?
La Ivonne Segal, vecina mea din târgul X, a intrat moartea la fel. Ovreica purta vreo 50 de ani, dar era încă frumoasă, elegantă, zdravănă. Bărbatul său, avocatul Segal, avea ochii subţiaţi şi buzele lungite de satisfacţia de a avea o astfel de nevastă. Băiatul lor, subţirel şi cochet, tocmai venise de la Paris, unde-şi terminase studiile. Seara făcuseră petrecere, şi casa lor din mijlocul grădinii înflorite fusese singura luminată până târziu în strada neagră şi calmă. Au stins apoi luminile, pe rând, în salon, în camera băiatului şi în ietac. A doua zi dimineaţa am fost trezit de nişte ţipete sfâşietoare şi curând am văzut pe băiat fugind prin grădină, rupând câţiva trandafiri şi intrând în casă, lăsând uşa deschisă. Apoi au început lumini, palide din pricina zilei, întâi în ietac şi apoi în salonaş.
Mi s-a spus că Ivonne se trezise cu o durere de piept şi murise, înainte de a veni doctorul, de o anghină pectorală pe care o ignorase. La uşa din faţă, un om a aşezat draperii negre, în timp ce altul ţinea scara. Pe o uşă din dreapta au început vizitatorii. După o zi a pornit coşciugul. S-au coborât draperiile, s-au deschis ferestrele, şi totul a reintrat în normal. Lângă gard o mică bătrână făcea reflexia:
— Săraca! Cu o zi înainte era fericită, cântase la piano, mâncase bine. Cine s-ar fi aşteptat!
Într-adevăr, aşa am văzut şi pe bărbatul ei mai pe urmă. Nu împovărat de o grozăvie precisă, ci subţiat ca un semn de întrebare, căutând să priceapă un eveniment care nu avea rost în casă la el.
În schimb, spălătoreasa familiei noastre, Dumitra, avea despre moarte, cu toată neghiobia ei, idei mai precise. Nu doară că pricepuse cine ştie ce sisteme filosofice complicate în legătură cu ea, nici că o persecutau curiozităţi metafizice şi nici măcar nu închipuia, pentru folosul ei, vreo poveste copilărească, în care îngerii ar cânta fără grije. Numai când freca rufele de dimineaţă până seara, îndoindu-şi corpul schilod deasupra albiei, reflecta cu toată sinceritatea: “De-aş muri odată, să mă odihnesc şi eu!”
Atâta a înţeles Dumitra: un loc de repaos. Şi câţi sunt oamenii mai deştepţi decât ea care să înţeleagă măcar atâta?
Cum a simţit Dumitra cea schiloadă că e pe ducă, s-a îmbrăcat cu haina ei de sărbătoare, şi-a întins trupul mic cât a putut mai bine, fără să economisească din spaţiu dintre cele patru scânduri. N-a renunţat nici la o părticică din dreptul ei, dar n-a luat o poză prea impertinentă, ca şi cum nu s-ar mai teme de dojană. Faţa ei era sfioasă, aşa cum se cade să fie la o ocazie atât de solemnă.
Boierul Barbu Pandele, dimpotrivă, a iubit cu furie viaţa. N-a făcut teorii, dar a sorbit din ea cum sorbi apa proaspătă după o zi de muncă pe căldură, cu violenţă şi cu zgomot. Copil, slugile se îndoiau de pe atunci sub ordinele lui despote. În războiul de la 77 s-a jucat cu viaţa altora fără nici o consideraţie, ca şi cum numai pentru distracţia lui s-ar fi început un joc boieresc. A vârât groaza şi în inamici, şi în amici, şi era convins că un glonte n-ar îndrăzni să-l lovească. Ca şi cum ar fi avut dreptate, gloanţele nu omorau decât pe vecinii lui. Nici patriotism, nici instinctul datoriei, numai satisfacţia de a porunci şi de a-şi cheltui energia.
Făcea impresia unei forţe imense: corp enorm, muşchii tresărind la orice mişcare. Faţa roşie de sânge, vinele umflate, părul ţepos. Avea gesturile scurte, iar vorba aspră, sacadată nu permitea nici o ezitare.
După luptă, dragostea. Femeile de pe moşie veneau la porunca lui, fete sau neveste, fără împotrivire, ca şi cum ai găsi nerod să te împotriveşti unui cataclism. Le ţinea câteva zile la dânsul, apoi le da drumul. Cine le cunoştea mai dinainte nu le mai recunoştea. Trupurile lor palpitând de tinereţe, sânii puternici, coapsele vânjoase, râsul sănătos, toate dispăreau. Ca nişte umbre împovărate, mute, gălbui, îşi vedeau de treabă, parcă boierul le-ar fi stors în câteva clipe toată pofta de viaţă. Le furase fără milă şi tinereţea, şi frumuseţea, şi sănătatea. Pandele, în schimb, neistovit, apărea imediat pe calul vânjos ca un taur, în căutarea unor noi succese. Umili, ţăranii îl salutau, iar el nu răspundea în nici un fel. Nu se supăra nimeni şi-l acceptau cum accepţi neputincios o forţă de a naturii.
Ospeţele de la conac erau celebre în ţară.
Avea Pandele o imensă satisfacţie de a primi bine. Aştepta pe musafiri în capul scării, încercând chiar să surâdă graţios. În antreul enorm era aranjată o armată de lăutari. Apoi începeau jocul. Pandele privea din jelţ, indulgent şi dispreţuitor, cum ai privi o jucărie pe care, de învârteşti de manivelă, dansează câteva păpuşi într-o melodie de câteva sunete. Mosafirii se ameţeau de dansul şi de veselia la care erau siliţi negreşit, şi mai ales de teama care plutea în aer. Se începea, mai târziu, mâncarea. Păsările nenumărate erau aduse pe masă, vinul clocotea în sticle. În bucătărie, pe un cuptor mare cât un rug, se frigea boul întreg. Cu toţii mâncau şi beau ca smintiţii, pe nerăsuflate, şi la urmă, ghiftuiţi, umflaţi, învineţiţi, cu bale la gură, cu sos pe haine, beţi complect, adormeau pe mese, şi de sforăiturile lor tremura casa. Boierul, care mâncase şi băuse mai mult decât toţi, rămânea însă neschimbat. Impunător, de pe jelţ patrona pe adormiţi, după cum un păzitor şi-ar păzi porcii. Când se convingea că nimeni nu-l mai stinghereşte, chema un lăutar şi punea să-i cânte la ureche cântecul lui favorit La deal la Anişoara!…
Cu o mână îşi ţinea necontenit paharul la gură, cu toate că nu sorbea tot timpul, iar cu cealaltă bătea în masă tactul.
Când se lumina de ziuă, pleca la culcare, fără să se mai îngrijească de cei rămaşi. În lipsa lui totul reintra în ordine.
Îşi iubea pământul cum ai iubi un om. Privea lanurile de grâu cu ochii sclipind, cum s-ar fi uitat la carnea de femeie albă, proaspătă, neacoperită. Îşi îngrijea pomii fructiferi cum şi-ar îngriji o mamă copilul. Cu artă desprindea un măr pârguit, şi-l întorcea ca să-l arăte, cum ai întoarce un vas preţios. Şi când apărea în vârful dealului de unde coborau grădinăriile, şi când se apleca asupra sufletelor de pomi, asupra straturilor fără număr unde legumele cele mai felurite sorbeau pământul, făcea impresia unui muzician inspirat, dirijând la o imensă orchestră o simfonie extrem de complicată, dar săltând de viaţă. Căci pentru boierul Pandele ramurile copacilor erau braţe fierbinţi, trunchiurile umede corpuri prin care curge sângele, iar merele rotunde sâni de femeie împlinită.
A murit deodată, doborât ca un stejar într-o pădure. Oamenii s-au minunat de această veste şi şi-au făcut cruce. Erau deprinşi ca în fiecare an să conducă pe cineva la cimitir, dar boierul li se părea etern. Toţi repetau ştirea, nedumeriţi. Şi dacă Pandele s-ar fi sculat din sicriul enorm în care încăpuse cu greu, nu s-ar fi mirat nimeni.
I s-a făcut o înmormântare magnifică, aşa cum hotărâse el prin testament şi cum se şi cădea să se facă. Era tocmai în zi de Paşte. Se strânsese lume multă şi, ceea ce nu hotărâse boierul mai dinainte, mulţi erau sincer emoţionaţi. Femeile pe care le terorizase odinioară acum jeluiau din toată inima. Au venit domni de la oraş care au adus coroane multe, muzică militară şi au ţinut discursuri. Ca şi cum natura ar fi fost părtaşă la această sărbătorire, cireşii toţi erau în floare. Pe dedesubtul florii albă-roz au purtat opt ţărani asudând trupul de plumb. Când a atins sicriul pământul din fundul gropii, zgomotul a avut o nuanţă ciudată: un plescăit special, prelungit şi forte, ca o sărutare pe care ar fi dat-o Wotan Endei.
Preoţii au continuat multă vreme cântecele lor tânguitoare şi nepotrivite pentru bătrânul Pandele. Ar fi fost mai bine, în loc de flori, să dea drumul unui butoi de vin pe ţărna răscolită şi, în preajmă, să se întindă un praznic monstru unde să se ghiftuiască mosafirii, căci boierului nu-i plăcea să plece nimeni de la el flămând. Să se aducă haita de vânătoare care să se bată netulburată pe sub masă după ciolanele întregi, să se râdă, să se facă glume suculente. Cine-l cunoştea pe boier şi-ar fi dat seama că e singura petrecere demnă de el; ţipetele beţivilor ar fi părut sacre, iar sindrofia întreagă ciudată, dar corespunzătoare. Iar la urmă, când ar fi căzut pe jos, neputând să se mişte din pricina stomacului prea plin şi ar fi adormit sforăind, un lăutar să se aplece la capul lui Pandele şi să-i cânte prelung — În sat, la Anişoara…
Căci n-ar fi fost nici un sacrilegiu…
Ce-o fi crezut Irina despre moarte?
Odată, de pildă — dar amândoi eram în ocazia aceea identici — intrasem dispuşi, vorbăreţi, flămânzi, intr-o cofetărie mică.
În momentul când Irina îşi îndesa cu chef dinţii într-o prăjitură de şocolată, privirea îi alunecă pe fereastră şi exclamă: “Ah! Ce întâmplare!”
Mă uit: la masa de pe pavaj a cofetăriei şedea, domol, domnul Cornea, o cunoştinţă destul de vagă de a noastră. Ştiam că domnului Cornea îi murise cu câteva zile înainte nevasta; îl cunoşteam destul de puţin şi ne simţeam destul de tineri ca să trebuiască să-i fi scris câteva rânduri de condoleanţă, dar, de obicei, când îl întâlneam, vorbeam cu el. Era imposibil să plecăm fără să ne oprim în calea noastră la el. Era complicat, văzându-l abătut, să ne prefacem că nu ştim nimic despre nenorocirea lui şi că nici măcar nu-i observam răspunsurile anevoioase. Eram prea grăbiţi, prea dornici de plimbare ca să-l aşteptăm să plece, şi domnul Cornea sta cu răbdare, mânca încet, ca un om care nu mai preţuia timpul. Eram prea bine dispuşi ca să fim trişti şi să-i spunem cuvinte de consolare. Am fi fost comici, hipocriţi, şi — cine ştie? — ne-ar fi cuprins un râs nervos şi ridicol în momentul acela. Am ieşit şi am vorbit cu el ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ne-am arătat mai veseli ca de obicei, am făcut şi mai mult scandal, ca să facă impresia că nu-i observăm deloc nici figura, nici doliul de la mână, am debitat spirite unul lângă altul, stupide toate, pe un ton strident, şi l-am lăsat brusc, fără să ştim dacă el a spus vreo vorbă tot timpul…
Oricum ar fi luat domnul Cornea scena aceasta — sau de-i va fi sunat falsitatea ei, sau de va fi crezut-o adevărată — această explozie căzându-i deodată, într-un moment când se credea mai singur, trebuie să-i fi părut dezgustătoare şi totdeauna îi vom apare în mintea lui ca nişte personagii groteşti.
Am avut remuşcări, dar de ce se vor fi produs ele? Ruşinea de a fi fost comic? Gelozia de a fi dat domnului Cornea o ocazie de superioritate? Sau gândul morţii, care, ca de obicei, a început curând să mă tulbure? Sau bucuria de a-mi găsi o scuză şi de a arunca, laş, numai pe Irina tot dispreţul pe care-l meritam amândoi? Şi acum, după atâţia ani, când a pornit să mă frământe gândul micimii mele de atunci — totul n-o fi decât încercarea de a o ponegri pe Irina şi astfel a mă consola?
Dar o altă ocazie îmi precizează sensibilitatea ei faţă de moarte. În absenţa mea, murise tatăl unui bun prieten comun. Prietenul fusese deseori cu noi, arătase un suflet ales şi ne era drag. Mi-a părut rău desigur, acea părere de rău obişnuită la oameni (timp de zece minute, după noutate, discuţii asupra prietenului, asupra durerii lui, asupra ultimei clipe când l-am văzut, supoziţii, apoi discuţia trece asupra altui obiect, asupra vremii, a prăjiturilor uneori, ca să revie din timp în timp şi tot mai rar, prin câte un “săracul”).
Când asişti personal la toată desfăşurarea morţii şi a durerii celor dimprejur, atunci discuţiile şi chiar părerea de rău durează mai mult. Totul e în raport cu cantitatea peripeţiilor. Moartea, singura importantă, ţine mai puţin atenţia decât detaliile ei fără importanţă. Unei mame căreia i s-ar aduce vestea morţii pe neaşteptate a copilului ei, înainte de a ţipa, de a plânge, de a leşina, de a se omorî chiar, ar întreba: “Cum?”
Irina părea şi ea afectată de supărarea prietenului nostru. Mi-a spus: “I-am scris. Cum erai absent, te-am scuzat şi pe tine!” Gestul ei mi-a plăcut. Îl făcuse singură, fără să-i dau ideea, o ştiam leneşă la scris şi eram mişcat. E drept cu acel “te-am scuzat şi pe tine” suna oficial şi demonstra că ea scrisese mai mult pentru că “trebuia” decât pentru că simţise nevoia. Dar era inutil să interpretez în rău ceea ce făcuse.
Era zadarnic şi imposibil sa reconstituiesc starea ei sufletească din momentul acela, şi faptul “de a mă fi scuzat şi pe mine” nu era poate decât o expresie greşită. Se gândise să mă amintească, fie că orice emoţie de a ei venea spre mine, fie că ştiuse supărarea pe care aveam s-o împărtăşesc şi eu. Dar nu este totul. Curând după aceea, abia după două săptămâni, bietul prieten îşi pierdu şi pe mama, şi tot aşa, din cauza lipsei mele, am aflat vestea mai târziu de la Irina.
— Şi i-ai scris?
— Trebuia?
O! Acel “trebuia”, care arăta perfect ce stearpă sufleteşte era! Crezuse de datoria ei să scrie întâi, dar printr-o interpretare uşor forţată putea să nu se mai căznească a doua oară (şi ce caznă îţi pricinuiesc scrisorile acestea când nu simţi mare lucru!). Cum termenii primei scrisori erau vagi, mintea prietenului meu era destul de dezordonată acum ca să-şi mai dea seama; avea mai târziu să profileze scrisoarea unică pe suferinţa lui dublă şi să ne păstreze recunoştinţa. În special, uşurinţă sufletească din partea ei. Îi păruse rău o dată, era obositor să reînceapă părerea de rău. Prilejul unei îndoite morţi era rar, şi ea nu-şi educase sensibilitatea decât pentru o singură moarte. Dar poate, din motive exact contrarii, în sufletul prietenului nostru se petrecuse o stare sufletească similară. Fusese răpus aşa de mult prima oară, se simţea încă aşa de extenuat, încât a doua lovitură o suportase calm (căci durerea nu se înmulţeşte cu numărul morţilor. Dimpotrivă, parcă se linişteşte: capeţi convingerea că nu mai ai nici un rost în viaţă şi că totul poate să-ţi fie egal). Cu toate că a doua lovitură era mult mai teribilă: prietenul nostru rămânea singur pe lume…
Moartea Irinei n-ar putea fi decât mediocră. E plictisitor cum natura sileşte pe toţi oamenii să joace un rol la care nu se pricep. Te dezguşti de ei văzându-i aşa de stângaci. Îi auzi în momentul acela rostind câte o vorbă goală, pe care aveau obiceiul s-o spuie şi altădată, la masă sau la culcare, întreabă, şi întrebările rămân tot aşa de neînsemnate, cer cu stăruinţă să li se povestească pentru a zecea oară spiritul unui copil al familiei sau descrierea unui eveniment care umple ultima pagină a unui ziar. Mor pentru o veşnicie şi spun grav vreunui copil: “Să nu uiţi şi să asculţi de mama ta!”, când copilul, în câţiva ani doar, va fi mare. Trec hotare nemăsurate şi măsură cu metrul. Irina n-ar putea înţelege un astfel de moment, ar vorbi tot timpul şi chiar ar da din mâini. Ar spune ceva similar lui: “X cântă drăguţ la piano!”, cu toate că ea nu poate distinge decât un tango de un schimmy. Şi-ar da un aer de importanţă ca să aibă ce povesti lumea, acelaşi aer pe care şi l-ar da şi dacă s-ar mărita.
Mă recitesc: or fi adevărate observaţiile mele, sau singurul lucru adevărat o fi numai ura mea împotriva ei, bănuind-o necredincioasă? Cu ce drept trag concluzii pentru viitor când eu nu ştiu nimic precis despre trecut? Sau pot fi sigur că eu, în momentul morţii, voi fi mai puţin mediocru? În orice caz, voi fi atât de curios să mă văd cum sunt, că sentimentele mele nu vor mai fi spontane. Cu tot gustul pentru adevărul pur, în momentul cel mai tragic voi fi artificial…
Un gând nou mă interesează acum: ce credea Irina despre Dumnezeu? Asta nu pentru că mă preocupă în mod special astfel de chestiuni, dar poate pentru că vreau să umplu cu tot dinadinsul cu vreun sentiment trupul Irinei, pe care, cu toată bicisnicia lui, nu pot să-l admit deşert, şi aş vrea să-l ştiu interesându-se de ceva, chiar în afara gusturilor mele. Mi-aduc aminte de o figură convenţională, când întâmplător intram prin vreo biserică. Continua, fără sfială, să-mi strângă mâna şi acolo. Apoi mi-aduc aminte cum îşi bătea joc de preotul care o spovedea, de copilă, în fiecare an, şi care o mai întreba încă, şi acum, când cunoştea toate păcatele, de nu fura din dulapul mamei vreo bucăţică de zahăr. La fel convenţională era şi faţă de vreo tragedie umană. Uneori chiar era rea. Mi-a povestit, astfel, că s-a dus cu mai multe camarade să-i prezinte condoleanţe unei profesoare la care ţinea şi căreia îi murise tatăl. Acolo, în momentul când profesoara, de obicei reţinută, a izbucnit în lacrămi, ele s-au pornit pe un râs nebun, suspect, pe care au trebuit să şi-l ascundă cu batista, prefăcându-se că plâng, astfel că profesoara, îngrijorată, nu ştia cum sa le mai potolească. Situaţia era grotescă şi denota uscăciune sufletească. E drept însă că eu, când mi s-a spus întâmplarea, în loc să mă indignez, am găsit că nu e decât un interesant caz psihologic, când în momente grave, cu toate intenţiile bune şi emoţia sinceră, te manifestezi invers de cum ar trebui.
Mă întreb iar dacă îi plăcea natura. O duceam, în entuziasmul meu, pretutindeni după mine, pe dealuri, prin păduri, pe munţi, la mare, exclamam, ţipam, tremuram de plăcere sau eram melancolic când, imperial, se cobora soarele să se culce. Îmi întrerupeam extazul numai pentru a întreba: “Nu e aşa că e frumos?” Şi mi se răspundea identic: “Da!” Cum pot să ştiu, aşadar, întrucât îi plăceau aceste lucruri cu adevărat sau numai mă repeta şi dacă truda excursiei n-o suporta decât din dragoste pentru mine? Dar pe atunci nu-mi puneam astfel de întrebări. Vedeam clar numai cu intermitenţe, şi aceste lucidităţi nu cauzau frici zadarnice. Când eram asupra vreunei lecturi, mă mulţumeam de cele mai multe ori cu aproximaţii din partea ei, şi eu continuam, ca un nebun, să-mi monologhez părerile şi eram fericit. Când, deci, în faţa unor chestiuni destul de precise, mă lăsam înşelat, cu atât mai mult nu puteam să-mi dau seama întrucât admiraţia Irinei pentru natură era profundă, aci, unde afirmaţiile nu se pot face precis. Imaginile sau observaţiile lăturalnice nu vădesc neapărat înţelegerea. Şi apoi eu însumi, care sunt aşa de mândru în chestiunea aceasta, de câte ori nu părăsesc o seară parfumată, cu stele sclipitoare, cu luna enormă, cu pomii foşnitori legănând umbre, ca să mă duc să mă culc, înainte chiar de a-mi fi somn?! Cred, totuşi, că acum nu-mi dau seama de credinţele religioase ale Irinei pentru că nu mă interesează religia, şi nu-mi dau seama de gustul ei pentru natură tocmai pentru că mă interesa prea mult natura, şi vibraţia mea proprie îmi era suficientă.
Erau însă şi subiecte asupra cărora n-am discutat niciodată cu Irina, cu toate că mă preocupau mult. Muzica, la care mă gândeam mereu, care mă urmarea prin vreo frază zile întregi, pentru care făceam toate sacrificiile şi toate nebuniile, îi era complect necunoscută. Nu am lipsit timp de ani de la un singur concert, mergeam de zeci de ori la aceeaşi operă şi nu mă văd o singură dată împreună cu ea. O părăseam seara oricât de disperată aş fi lăsat-o, fără să pot face sacrificiul vreunei ore de muzică. Să simţi că te cuprinde în întregime vreun pasaj wagnerian, să te urmărească întocmai ca o fiinţă, să-ţi pui în el toate gândurile, toate voile, să-ţi răscolească toate puterile tale interioare, în momentele acelea să nu existe pentru tine altceva pe lume, şi aceea cu care stai tot timpul împreună să nu poată pricepe nimic din toate acestea! (Şi nici nu poţi să-i numeşti sufletul sterp, căci totul nu e decât un mic defect al urechii.) Mă mir că am putut crede în oarecare asemănări dintre noi. Irina era vorbăreaţă, spunea la întâmplare tot ce auzea, tot ce credea momentan, dar timp de ani, cât am fost împreună, nu-mi amintesc s-o fi auzit vreodată făcând vreo reflexie asupra muzicii. Doar uneori o vorbă banală şi proastă, pe care o zicea identic şi cu aceleaşi intenţii: “E un băiat foarte drăguţ!” şi apoi “cântă drăguţ la piano “ înlocuit câteodată prin “vorbeşte drăguţ franţuzeşte!”
Lipea pe acelaşi “drăguţ” de fraze enervant de banale.
În definitiv, nici nu ştiu cât era de dezinteresată. Nu că mici apucături de a primi şi cheltui bani cu uşurinţă ar însemna ceva pentru o dragoste profundă. Amândouă instinctele pot coexista, după cum un avar desăvârşit poate avea ureche muzicală. Îmi pun întrebarea ca să încerc s-o înţeleg mai bine, şi nu ca s-o critic neapărat sau s-o laud… Ştiu perfect că a avut mai puţin de la mine decât femeia cea mai nepretenţioasă şi nu primea decât câteva bomboane, câteodată; îşi plătea de obicei toate excursiile, petrecerile şi chiar biletele de teatru. Voi fi eu aşa de pornit împotriva ei încât, cu atâtea dovezi mari, totuşi să ezit de a fi concludent? Şi totuşi, n-am încredere în absoluta ei scrupulozitate, după cum nu mi se pare nici un gust al ei absolut indiscutabil. Poate din pricină că mi-o închipui într-o atmosferă generală, fluidă, care nu admite liniile bine trase, şi amestec laolaltă ezitările şi siguranţele ei, neţinând seama de motivele diferite care le cauzase. Ştiu că, prevăzător, îi spusesem răspicat: “N-aş vrea să-ţi dau un ban niciodată, pentru că între noi totul trebuie să rămână pur. Minciuna ta faţă de ai tăi nu numai că are toate scuzele din pricina dragostei, dar, prin sacrificiile zilnice, este şi de admirat. Însă la cea mai mică nebăgare de seamă totul s-ar putea murdări. Atunci ai rămâne ca toate celelalte şi ai fi o simplă femeie întreţinută.” Era un argument care abia masca frica de a nu fi obligat să fac prea multe sacrificii şi care poate fi uşor interpretat ca o simplă grosolănie de a mea. Am simţit însă că-i necesar să-l dau. Cu o altă ocazie, cu o altă femeie, nici nu m-am gândit la un astfel de mijloc, nu fiindcă eram de data asta cu adevărat îndrăgostit, ci pentru că aveam încredere deplină. (Şi unei alte femei, vizibil interesată, i-am dat ce a cerut.)
Fără să mă fi convins mai mult decât printr-un gest mic dar definitiv, simţeam că faţă de Irina trebuie să-mi susţin o teorie, ca să nu trebuiască să par meschin sau să nu fiu nevoit să fac sacrificii pe care nu le-aş fi putut îndeplini tot timpul.
Irina era săracă şi în acelaşi timp cheltuitoare. Când avea bani, cheltuia în modul cel mai nesocotit posibil. Veşnic se plângea de sărăcia ei, dar numai pentru că-i plăcea să vorbească despre tot ce gândea, nu pentru a mă face să iau vreo hotărâre. Vorbele “nu vreau să fii întreţinută“ o zguduiseră puţin şi făcuseră imposibile orice fel de intenţii rele. Nu cred însă că pătrunseseră adânc în fiinţa ei, căci ar fi trebuit ca fiinţa ei să fie profundă, şi atunci n-ar mai fi fost nevoie de ele. Însă când voiam s-o iau cu mine la vreo petrecere pentru care nu avea bani, şi când voiam să-i dau eu, ea protesta identic: “Nu vreau să fiu întreţinută!” Întrebuinţa propriul meu argument, şi simţeam că dacă n-ar fi fost acela, ea nu ar fi avut nimic de spus. De altfel, aveam o putere aşa de mare asupra ei, încât la prima rugăminte renunţa şi la el. Şi nu vedeam atunci pe obrazul ei dezastrul resemnării, cum îl vedeam pentru motive mult mai mici, de pildă când trebuia să ne despărţim pentru o noapte.
Cred că s-ar putea dovedi destul de lămurit acestea. Un cadou de ziua ei, aceasta nu putea ridica riposta “eşti întreţinută“. Deci, fără scrupule, putea anunţa din vreme ziua ei de naştere şi cele două de botez (o chema şi Marie-Anne) şi îmi spunea printr-un ton degajat cât de mult ţinea la ele. Eu mă revoltam (cu durere, văzând ce uşor o înţeleg, şi cu perversitatea de a-i strica planurile), arătând că mi se pare stupid obiceiul acesta. Ea atunci, cu un ton de copilă mică de tot, îmi explica, mângâindu-se că “o amuză“ să primească daruri (ca şi cum nu darul ar avea vreo importanţă, ci gesturile ce-l întovărăşesc). Irina, care atât de uşor renunţa la părerile ei literare sau la oricare alte credinţe, aici insista. Într-o astfel de ocazie am avut o impresie care m-a cutremurat aproape. De dimineaţă îmi anunţase ziua ei, care trebuia să se întâmple peste două zile, şi eu mă arătasem tot aşa de contrar obiceiului. După masă mi-a venit cu noi argumente, ceea ce-mi sugera gânduri destul de curioase. După puţin timp sosi fratele ei, care spuse fără legătură: “Ştii că poimâine e ziua Irinei!” Atunci am înţeles prin cuvântul brusc ce venea stângaci după cele două conversaţii că Irina îşi prevenise fratele în felul acesta. Mi s-a părut că-i aud vocea: “Când vezi pe Sandu după amiază, adu-i aminte de ziua mea”. Deci nu numai înţelegeri cu mine asupra altora, ci şi invers. Sunt convins că aşa a fost înţelesul zilei aceleia. Numai doar de nu eram prada unei idei fixe, pe care câteva întâmplări ridicole mi-o întreţineau.
Nu vreau să probez interesul ei, ci numai uşurinţa ei.
Întâmplător am găsit câteva excepţii într-o chestiune în care, în bloc, din indiferent ce motive, s-a arătat ireproşabilă. Cred că cea mai corespunzătoare caracteristică a Irinei era de a putea fi influenţată imediat de mine, după cum voiam. (Mai târziu va trebui să mă conving că oricine putea face această operaţie asupra ei?)
Dacă n-avea calităţi intelectuale, nu cred să fi fost în stare nici de instincte puternice. N-o ţin minte de minciuni grozave, de ură, de gelozie disperată, de sacrificii rare. Cuvintele ei, uneori mari, nu-mi făceau iluzii şi nu le luam decât ca rezultatul unei logici şubrede. Cu toate acestea, era formată numai din instincte. Niciodată n-am văzut-o contrazicându-mă numai din pricina unei judecăţi proprii.
Aceste instincte erau însă fără vreun relief, comune, înlocuindu-se unul pe altul la întâmplare, în voia ultimei impresii. Femeia momentului, una din acele femei obicinuite, care sunt în stare numai de mici răutăţi sau generozităţi. A fost deseori geloasă, dar starea ei permanentă nu era gelozia. De îi dam vreo ocazie, se consola destul de iute, şi raţionamentul meu cel mai fals o liniştea.
Era senzuală? Iarăşi încep ezitările înainte de a da un răspuns şi văd cât de neprecis va trebui să fiu. Cum senzualitatea — vădită sau cel puţin sub forma unei sărutări fugare — pricinuia cele mai multe scene dintre noi, nu poate fi cercetată cu uşurinţă.
Au fost strângeri pătimaşe, când făceam pentru ele, cu toate că fricoşi, cele mai mari imprudenţe. În case străine, în camere necunoscute, în mijlocul naturii sau profitând de întuneric, în preajma cunoştinţelor. N-a avut amorul nici o practică pe care Irina să n-o cunoască şi la care să nu se preteze. N-am văzut-o numai umilită, ci tremurând, plângând. În vreun tren, alături de mine, în noapte, tresărea când îmi luneca mâna pe toată pielea caldă. Dar cu toate momentele aceste ascuţite, n-aş fi renunţat pentru ele la vreun bilet de concert. Dânsa mărturisea că nu asta o făcea cea mai fericită, ci dragostea însăşi, care începea cu mult înainte şi dura infinit după împlinire. Să stea fără întrerupere lângă mine, aceasta a fost fără îndoială satisfacţia ei cea mai adevărată, mai ales când, întâlnindu-mă zilnic, această stare era întreţinută. N-am văzut-o timp de ani niciodată grăbită să se întoarcă spre casă, după oricâtă vreme petrecută împreună şi după orice-aş fi făcut.
Totdeauna despărţirile erau disperate. Pentru a şi le întârzia, făcea, fără ezitare, sacrificii zilnice.
Dar dacă separaţiile dintre noi erau mai lungi, imediat se simţea o oarecare răceală din partea ei. Dacă se amuzase cu alţii, nu mai contenea să povestească amuzamentul, şi simţeam o atmosferă streină, cu toate că faptul de a-mi povesti tocmai mie toate detaliile mă făcea să nu mă impresionez prea mult.
Astfel, se duse într-o zi cu toată familia la logodna unei prietene de a ei, şi numai cu greu putu să se hotărască să renunţe la un timp pe care l-ar fi putut petrece cu mine. A doua zi, însă, nu mai înceta să-mi povestească şi să-mi critice, dar cu un ton în care se simţea că s-a distrat, chiar făcând aceste critice. Îmi spuse apoi lămurit: “Am făcut cunoştinţă cu ziaristul X. M-am amuzat tot timpul cu el, e un băiat foarte inteligent” etc.
Nu m-am putut opri să nu-i spun: “După cum se vede, nu m-ai regretat prea mult!”
Când despărţirea era mai mare, se simţeau şi mai mari schimbări în ea. O părăseam deznădăjduită şi o regăseam discutând cu alţii, veselă, vorbareţă. Şi atunci, imediat, cu toate că în lipsă o dorisem vag, voiam s-o supun iarăşi, în loc să mă bucur de această desfacere liniştită a noastră, la care mă gândisem atâta. O luam cu mine, mă tânguiam, o îmbrăţişam, până ce o vedeam tot aşa de subjugată ca şi la început şi spunând ca o scuză: “Încercasem cu tot dinadinsul să mă vindec de tine, dar văd că nu se poate”.
Bineînţeles, totul intra în normal, dânsa mereu îndrăgostită, iar eu din când în când dorind-o, iar restul timpului petrecându-l cu ea, uneori din afecţie, alteori din milă sau din plictiseală şi mereu cu impresia că-mi sacrific tinereţea în mod neinteresant.
Mintea ei capabilă de a uita imediat s-a trădat mai ales atunci când a trebuit să se mute cu familia ei în provincie. Cred că acest eveniment a produs, de fapt, tragedia de la urmă, şi de am fi rămas împreună nu ştiu cum s-ar fi terminat legătura dintre noi. N-aş fi avut curajul nici s-o las pe dânsa, nici sa încep cu alta, şi, fiind zilnic sub influenţa mea, s-ar fi crezut fericită aşa.
A făcut tot posibilul şi a mai rămas câteva zile după plecarea alor ei. Apoi am condus-o până la o staţie intermediară. Tremurând toată de deznădejde, strângându-se lângă mine convulsiv, în întunericul vagonului îmi lua mâna şi mi-o săruta în neştire. Şi, la despărţire, sub lumina felinarului din gara umilă de provincie, am văzut-o cu obrazul ud de lacrimi, cu cearcăne adânci în jurul ochilor, cu privirea rătăcită şi lucind nefiresc, cu dinţii înţepeniţi unii într-alţii lăsându-se la întâmplare împinsă de mine până la trenul de schimb pe care trebuia să-l ia. Scena aceasta m-a urmărit de multe ori, şi când mi-o aduc aminte nu pot să nu scuz atâtea uşurinţe pe care le-a făcut mai târziu şi să nu cred că, indiferent de cele câteva probe care mă convinseră că urmărea în ascuns şi mici planuri egoiste, era învăluită întreagă în plasa dragostei pentru mine, tragică şi dezinteresată. Desigur, nu trebuie căutat ceva raţional în această dragoste. Ea nu-şi da seama de nimic din tot ce se întâmpla cu noi, şi totul la ea, cu toate orele petrecute în preajma lecturilor subtile, nu era întemeiat pe nici o convingere, pe nici o înţelegere a mea, pe nici o cunoaştere a ei, ca să-şi poată da seama întrucât îi pot fi eu — şi nu altul — indispensabil, şi se lăsa în voia instinctelor care o făceau, capricios să se sacrifice, să dispereze, să spere, să se amuze şi să mă uite.
Ne-am făgăduit să ne vedem săptămânal, şi s-a ţinut multă vreme de făgăduială, făcând drumul lung şi obositor până la orăşelul unde trebuia să ne întâlnim.
Atunci revederile erau pasionate, îmbrăţişările repezi şi puternice, iar senzualitatea ne făcea să comitem cele mai mari imprudenţe. Despărţirile, fără să semene cu nebunia primei despărţiri, erau totuşi dureroase. Simţeam însă că multe se schimbaseră în fiinţa ei. E curios cu ce luciditate şi fără să-mi fac nici o iluzie o judecam tot timpul. Asta nu m-a împiedicat, poate din indiferenţa cu care primeam aceste noutăţi, ca să adaug “poate mă înşel”. Îmi povestea, după obicei, tot ce se petrecea în târgul mediocru — politica, hoţiile, amorurile. Acum, deoarece aceeaşi situaţie dura, personagiile pentru mine se conturau, se detailau, le ştiam cusururile şi calităţile toate, clevetirile, existenţa lor umilă.
Observam că discuţiile noastre de odinioară asupra unor chestiuni mai înalte nu folosiseră la nimic şi că, în loc să înceapă să-mi povestească tot ceea ce citise în lipsa mea, sau măcar tot ceea ce gândise despre mine, îşi pierdea timpul în mod neînsemnat. Alături de critici trebuiau să vie şi laudele. Erau acei “drăguţi”, acei “buni”, acei “care cântau drăguţ la piano”. Îndeosebi calificativul de “bun” îl risipea cu multă dărnicie. De o întrebam “a citit ceva?” sau “se pricepe în ceva?” îmi riposta, ca o scuză suficientă: “Dar e aşa de bun!”, ca şi cum bunătatea ar fi putut să-l caracterizeze în mod deosebit pe sublocotenentul X. zornăind de dimineaţa până seara sabia pe trotuarul străzii principale, ieşit ofiţer numai cu cinci clase liceale, terminate şi ele anevoie.
Aşa şi-a început Irina existenţa ei în afară de a mea.
Cum eram nemulţumit, ca să nu mă supere, trebuia să mă mintă deseori. De fapt, nu-mi dau seama întrucât a minţit, nu ştiu dacă obiceiul acesta nu l-a avut întotdeauna. Totuşi, la început nu mi s-a părut că minte, poate pentru că fiind tot timpul împreună cu mine, n-avea prilejul să ascundă ceva. Fiind fericită alături de mine, petrecând din tot ce petreceam eu, nu avea motive. Am văzut-o deseori disperată, şi nu cred ca această disperare să fi fost numai o înaltă comedie magnific jucată ca să mă facă să iau anumite hotărâri, cu toate că, după cum am mai spus, anumite socoteli nu-i lipseau. Se poate ca aceste minciuni care trebuiau să-mi liniştească îndoielile să fi fost pricinuite chiar de mine, bineînţeles, ea având instinctul, de pe când îi inventam cu un lux de detalii prevăzătoare scuzele pe care trebuia să le ducă la familie, despre tot ceea ce se întâmpla ciudat în viaţa ei de îndrăgostită. Mă întreba întotdeauna, cu nelinişte, înainte de despărţirea de la miezul nopţii, cum îşi va explica întârzierea. Asta ar putea fi o probă că obiceiul nu-l avea de la început. Trebuia să-l înveţe de la mine şi apoi să-l mânuiască îndemânatec tocmai împotriva mea. Aşa mi-am plătit vina. Acum nu-mi mai aduc aminte decât de o singură minciună înainte de despărţirea noastră: îi dădusem o întâlnire şi ea întârziase cu o oră. Ploua teribil şi eu eram indignat, căutând-o pe la toate colţurile străzii. În sfârşit, o găsii, şi ea pretextă că se adăpostise sub un balcon şi se prefăcea mirată fiindcă nu mă văzuse. Eu, care o căutasem de mai multe ori în locul acela, am putut să-mi dau seama de neadevăr. Totuşi, n-am mai insistat, nedând nici o importanţă faptului, indignat numai fiindcă o aşteptasem în ploaie. Acum revăd aşa de bine scena, că mă mir cum am fost aşa de neatent atunci.
După plecarea Irinei, bănuielile mele aveau de ce să fie înteţite.
Observam toate stângăciile ei, dar nu le cercetam cu de-amănuntul. Sufeream pentru alte motive (sau fără motiv) şi aveam nevoie să fiu mângâiat cât mai iute. Încetam deci toate întrebările de îndată ce vedeam pe faţa ei cea mai mică părere de rău. Poate şi caracterul meu era înclinat, după atâtea dovezi de dragoste, să nu creadă într-o aşa de mare transformare sufletească. Acum, când îmi închipui de tot ce a fost ea în stare, dau invers o interpretare rea tuturor gesturilor ei.
Sunt întotdeauna de o nervozitate extremă. Asta mă face ca să nu pot fi niciodată potolit. Fiziceşte nu-mi găsesc locul. Am ticuri. Îmi mişc mâinile şi picioarele până când adorm. Ideea acestei nervozităţi mi-o accentuează încă. Intelectual, sar tot aşa de la un gând la altul. Când vorbesc, sunt deseori incoherent, fiindcă mintea mea, fugind prea repede, nu are timpul să întârzie şi să se explice faţă de ceilalţi. Astfel, nu mă pot niciodată bucura de moment. Nu pot savura pe încetul developarea lui. N-am putut citi niciodată o carte pe îndelete, în muzică, trăiesc mai ales din aşteptarea notei următoare. Este ca şi cum la Luvru, în faţa Giocondei, ai tresări pentru Crivelli. Gândul e tot aşa de puternic, emoţia e mare şi de calitate bună, dar eşti ca în faţa unei fotografii care ţi-ar arăta că aparatul este bun, dar că n-a fost bine pus la punct. Această nervozitate place la femei la început. A fi nervos e pentru ele un atribut nobil. Denotă inteligenţă şi mai ales vioiciune, iar o femeie poate suporta uneori oameni proşti, dar îi sunt insuportabili cei blegi.
Place numai la început. De la o vreme, această mişcare veşnică oboseşte. Femeia, ca şi pisica, e repede la mişcare, electrică, dar îi place să se şi încălzească, să fie mângâiată, să lâncezească. Mie nu mi-a plăcut niciodată langoarea. Mă plictiseam făcând mereu aceleaşi lucruri. Momentele de dragoste începeau brusc şi se terminau brusc, ca şi răutăţile sau suspinele tandre.
Nu eram însă superficial. Trăiam cu intensitate. Am o memorie sentimentală impecabilă, care leagă emoţiile mele disparate şi le dă amploare.
Am brodat numai o dantelă mai fină, aceasta e diferenţa. Dar pentru un om normal aceste salturi sunt obositoare. Irina se simţea bine ameţită, goală, pe perne moi şi calde, şi eu plimbându-mi mâna în lungul trupului ei. Şi vorbele bune să curgă abia auzite, abia înţelese, dar care făceau bine numai prin murmurul lor. Încet, pe frunte, pe obraz, pe sâni, pe şolduri, pe coapse. Plăcerea ei se ţinea de mâna mea, în mişcarea care o făceam, ca prinsă cu clei. “Şi era bună şi cuminte, şi deşteaptă, şi îi era dragă… şi o să se mândrească de ce diferită o să fie de altele. Şi o s-o facă bucuroasă, mereu bucuroasă“…
Calm, bine, dar ea ar fi voit ca farmecul să continue zile întregi, şi eu mă plictiseam îndată. Simţeam cum sângele îmi bate tot mai iute. Printr-o mişcare bruscă, îmi încleştam unghiile şi îi făceam rău. Ţipa şi apoi se uita la mine, nepricepând, iar eu râdeam, ca şi cum ar fi fost o glumă. Apoi îi vorbeam de planuri artistice. De-mi arăta părere de rău, o ambiţionam: “Nu-ţi plac astfel de conversaţii? Dar înainte de toate tu eşti o intelectuală!” Cum putea să se mai împotrivească fără ca să pierd admiraţia pentru ea?
Ce scenă de înalt ridicol! În momentul când o femeie se dă cu toată carnea şi sufletul, tu să-i vorbeşti despre Proust, “căci eşti intelectuală!” Şi ea să trebuiască să spuie: “Desigur!”
Mă recitesc. Aşa găsesc de identice unele motive cu ale lui Proust, că mi se pare inutilă această povestire, care nu poate fi decât o copie palidă a unui original magistral.
De altfel, nici nu ştiu dacă mirajul lui Proust nu mă face, din cauza unor asemănări exterioare, să-mi complic starea sufletească. Poate că dacă n-aş fi citit Albertine disparue, în altfel (mai bine sau mai rău), aş fi suportat dispariţia Irinei. Proust ne îmbracă în o haină care nu ni se potriveşte. Când te gândeşti că în nopţile mele albe mototolesc perna şi bâigui până la epuizare întrebarea “ce s-o fi făcut Irina” poate numai din pricina unei influenţe literare!
Irina a suportat, aprobând, toate descoperirile mele artistice. Mândria de a se şti zilnic mai bogată i-a întărit răbdarea. Dar, oricum, nu asta e o poveste de dragoste.
Am văzut odată o coniţă uitându-se la mare prin face-à-main.
Apa nemărginită în veşnică legănare, cu imensele ei bogăţii de culoare, cântece şi parfumuri, dezgolindu-şi întreaga fiinţă fără nici o pudoare meschină, arătându-şi toată tulburătoarea ei nuditate, şi, în faţă, minuscul şi artificial, tremurând capricios deasupra unui nas ştrengar, două sticluţe pe un beţişor de abanos, la capăt cu un funduleţ de mătase. Am râs nebuneşte la imaginea grotescă. Mă rezimasem de o stâncă, şi de aş fi fost Pantagruel, aş fi dărâmat dealul.
Coniţa s-a scuzat foarte normal.
— Oricât de ridicol ţi s-ar părea gestul meu, nu văd bine!
Această imagine îmi sugerează acum felul cum mă folosesc de Irina, persoană inofensivă, cu ocazia unor chestiuni aşa de importante ca moartea, viaţa, natura sau arta.
Alăturând-o unor lucruri aşa de mari, de care ea habar n-avea, sunt eu vinovatul. Şi eu încă nu întrebuinţez pe Irina — cum făcea coniţa odinioară cu face-à main-ul — ca pe ceva din nefericire indispensabil pentru alte lucruri importante, dar chiar se pare că mă uit la acele lucruri numai ca să utilizez sticluţele cu beţişorul de abanos şi cu funduleţul de mătase la capăt!…
Într-o zi, când eram mai grăbit ca altădată, şi când arătam nerăbdare la mângâierile ei încete, Irina îmi spuse:
— Ce nu-mi place la tine e că nu pot să am linişte mai îndelungată. Parcă ai fi o apă care curge!
Într-adevăr, observasem şi eu la ea contrariul. Nu-mi plăcea că stă pe loc. Ar fi stat lipită de mine la infinit, şi eu nu puteam asta. Ar fi tăcut fără ca vreun gând s-o zguduie brusc sau ar fi vorbit fără încetare lucruri mici, aceleaşi.
— Mi-eşti drag, mi-eşti drag!…
Dorinţa şi împlinirea ei nu erau pentru dânsa decât fapte neînsemnate, care nu tulburau şopotul ei dulce.
Un gest familiar de-al ei: cum scotea bluza, pe cap, apucând-o cu mâinile cruciş, de cele două laturi.
Toţi spuneau: “Cum s-o fi uitând Sandu la ea! Nu e nici prea cuminte!”
De fapt, când lipseam, îşi trecea timpul mereu cu alţii. Uneori chiar era numai cu câte unul, făcea haz de el, vorbea, citea cu el alături. Dar niciodată n-am crezut că asta înseamnă ceva periculos. Acei cu care rămânea nu-mi inspirau teamă. N-aş fi fost convins că Irina şi-ar fi dat seama de neînsemnătatea lor, dar nu-i credeam pe ei în stare să facă gestul isteţ.
Irina era cu cineva, cu oricine, numai să nu rămână singură. Văzându-i mişcările repezi, ai fi crezut-o foarte personală, dar depindea de cel care i-ar fi poruncit. Singură nu avea forţă. Oricine îi putea da o opinie. Când protestam, se scuza: “Ai dreptate! Vezi că nu mă gândisem!” De altfel, imediat ce mă întorceam, îmi reluam toate drepturile. Sclavajul ei total reîncepea fără gândul vreunei împotriviri.
O chinuiam mult, poate, dar nu numai din răutate. Mă simţeam umilit cu ea, dar n-aş fi vrut să se irosească dragostea. Mi se părea că prin răutăţi i-o întreţineam. Când o vedeam calmă, mi se părea că s-a săturat de mine. Voiam o pildă evidentă că nu-i adevărat; şi atunci aruncam vorba care trebuia să dezlănţuie furtuna. Ochii brusc în mişcare, faţa galbenă şi o mişcare a piciorului…
Aveam satisfacţie momentană, apoi păreri de rău. Şi o împăcam cu tot atâta grabă. Clipele de împăcare erau calde, mi-amintesc.
Deci mă mulţumeam cu satisfacţii imediate, fără să mă gândesc că repetarea lor ar putea produce transformări mult mai profunde şi iremediabile.
Găsesc câteva pagini dintr-un jurnal de zi vechi. Vor explica ceva asupra noastră?
E vorba de o plimbare făcută cu mai mulţi camarazi la mare.
Luni. Trenul fuge printre oiţe şi maci. Culoarea de lut. Apoi marea. Ce-o fi făcând Ela? Câţiva turci, câţiva măgari, o goarnă încercând sunete în mijlocul zilei, căsuţe albe, unele după altele, coborând spre mare ca o turmă de oiţe: Balcicul. Balcicul: impresia unei fetiţe blonde, care, cu gesturi graţioase din cap, din buze şi din mâini, ţi-ar spune: “Poftim la masă!” Mi-e somn, sunt obosit, bună seara, Ela de departe…
Marţi. O slugă mică, Hamiri, îmi deretică prin cameră. Ies şi, singur, o pornesc. Pe drum, un cimitir mic aţipit. Pe deal, mormintele turceşti. Apoi în grădina publică. Unul face un spirit local: “E aşa de mică grădina, că dacă s-ar culca un măgar, i-ar rămâne coada afară“!
Miercuri. Pe stânci cu Irina. Am căţărat-o cu de-a sila. Până la mine s-au suit nişte oiţe bune şi cuminţi. Picioarele lor sunt ţepene şi neterminate parcă. De fug, pocnesc pământul ca nişte bastoane de lemn. Pupilele şi le ţin în vârful irisului: persoane încrezute.
Le privesc cuminţenia şi-mi dau lacrimile. Irina nu pricepe prostia mea, şi eu a trebuit s-o liniştesc şi a trebuit să-i explic ce simţeam. La urmă face şi ea: “Cum ai dreptate!” şi le priveşte cu simpatie.
Joi. Hamiri îmi aruncă un potop de vorbe. Are ochi frumoşi şi scânteiaţi. Pleoapele îi clipesc cu repeziciune şi inegal, ai crede aripile unei păsări care ar vrea să-şi ţie echilibrul pe un băţ prea subţire. Apoi se opresc şi rămân nemişcate pentru câtăva vreme.
După prânz. La poarta cimitirului creştin, un mormânt mic înconjurat cu un gard alb, înalt. La un capăt, o cruce mare, sub ea un felinar. Pe lemn, scris numele unui copil. În preajmă, maci şi melci.
Vineri. Irina a izbutit să scape de privirile prietenilor şi să vie la mine pentru o clipă. Era şi timpul…
Hamiri, măturându-mi camera, mă întreabă dacă sunt “măritată”. Ea este! Are 15 ani, şi nu 12, cum credeam. Îmi istoriseşte scena din menajul ei, din care eu nu pricep decât foarte puţin. Acum s-a vârât sub pat cu măturatul, dar povestirea nu şi-o curmă.
Sâmbătă. Şi am plecat pe neprevăzute, fără să-mi iau rămas bun nici de la mare, nici de la oiţe, nici de la Hamiri. Şi iarăşi trenul printre maci…
Toată ziua amărât îndelung, ca de obicei fără motiv. Aş spune că mă gândesc la moarte dacă n-aş auzi riposta unui om sănătos, bine odihnit şi ghiftuit: eşti banal. Irina, cu toată prietenia ei, nu poate să-mi facă nimic, iar gândul la Ela e ca ceva cum nu se mai potriveşte pe ziua de azi.
Duminică. Un popas la Constanţa, şi iar pe drum. Ceilalţi dorm, declamă, cântă, fac dragoste. Eu îmi port melancolia la cele două capete ale vaporului. Irina, sărmana, păzeşte, pentru mine, curentele.
(Urmează o poezie de a lui Geraldy, copiată întreagă. Mi se păruse că se potriveşte situaţiei dintre noi, indiferent de versurile mediocre.)
Tu avais jadis, lorsque je t’ai prise —
Il y a trois ans —
Des timidités, des pudeurs exquises,
Je te les ai desaprises
Je les regrette à prèsent.
(Ştiam că pagina va fi citită de Irina, astfel că poezia era socotită să fie o mică răutate şi să-i facă un mare necaz. Reprezenta şi un adevăr: plictiseala pe care o simţeam, cunoscând-o prea bine. Dar, de fapt, la o judecată dreaptă, versurile erau o laudă pentru ea, însemnau că cel puţin o dată am preţuit viaţa noastră. Ceea ce nu e adevărat. Chiar înainte de a mă deprinde cu ea mi se păruse că mă sacrific. Apoi, la început, ea n-a arătat nici un fel de ezitare şi nici o timiditate. Nu făcea vreun gest, dar mă lăsa să fac orice fără de nici o împotrivire.)
Măgăruşii: pitici. Tot aşa de mici, cu aceleaşi figuri de copii îmbătrâniţi, cu aspectul lor comic şi tragic în acelaşi timp.
Luni. La Constanţa. Băieţii toţi la un loc. Seara la culcare zarvă mare, spirite cazone, râsete suave, foc pe călcâie, cremă de ghete, pe nasuri, curiozităţi indiscrete pe sub plăpumi. Se joacă printre paturi. Roll îşi lasă să i se vadă formele graţioase prin cămăşuţa trandafirie. Niki zâmbeşte mereu, Nelu râde cu sughiţuri, ecouri şi rezonanţe. Dascălul aleargă iepureşte într-un curcubeu de culori. Îmi place Dascălul… Are picioare de două ori mai lungi ca pantalonii şi mâinile de două ori mai lungi decât mânicele. E cel mai înalt din toţi şi pare făcut numai din chibrituri. Apoi timbrul vocii îi este de “biserică“. Numai timbrul. Cuvintele îi sunt lumeşti. Minte cuprinzătoare, imaginează cu uşurinţă spiritele celorlalţi.
Marţi. Suport mai uşor pe Dascălul. Seara a venit la mine la pat cu o bomboană…
Irina, lângă mine, citeşte ce scriu. O amuză. E bună, aşa de bună cum nu se mai poate. O simt caldă. Dar sunt chinuit. Pe vapor mi-am găsit dezlegarea. Cu Irina alături, singuri în noapte, tremurând sub frig, am plâns împreună. Şi ne întrebam: “Nu e aşa că suntem fericiţi?” Am plâns mult, pentru durerile de odinioară şi pentru cele ce au să vină.
Pe cer, din toate părţile, cădeau stele…
I-am spus că mi-e dragă, şi o credeam… şi plângeam. De ce? Ea spunea că eram atins în mândria mea de om independent, că năzuinţele mele au fost înfrânte. Cine ştie de ce eram aşa de deznădăjduit! Mă simţeam slab? sau ridicol?
Şi mă gândesc, şi-i măsor cuvintele, şi nu-mi iese măsurătoarea şi-i, urmăresc gesturile, şi sunt multe care nu-s pentru mine, şi acum, când stă alături, ar vrea să se ducă până la ceilalţi pentru puţin, iar de încep să-i vorbesc de dragoste, dânsa lasă vorba frântă, fără curiozitatea sfârşitului. Se încearcă să doarmă lângă mine, iar eu mă stăpânesc, ca să n-o tulbur. Dar când o simţ adormită, cu o mână atârnată şi cu gura întredeschisă, nu mă mai opresc. Doarme uşor, sărăcuţa, cu lacrimile încă pe ochi, a adormit de îndată. E obosită, tot păzindu-mi supărarea şi oboselile mele. Singur privesc marea şi cerul.
Miercuri. Aseară, pe mal, în aşteptarea vaporului, s-a dus cu alţii. Nu s-a întors decât târziu de tot. Priveam mereu în întuneric pe unde plecase ea, dar nu vedeam nimic. A râs, a ţopăit între străini, aş fi vrut să urlu. “O să fim fericiţi!” Durerea mă frământă tot, dar respiraţia ei domoală continuă. De-ar şti Irina ce-am scris, mi-ar strânge mâna ca de obicei, apoi ar căuta să mă îmbune. Sau poate — cine ştie? — văzând că este un mijloc ca să fiu mai aproape de ea, va căuta să se producă aceste scene cât mai des.
S-a trezit cu vorba: “Aş vrea sa mor!” De ce tocmai acum, când m-a văzut suferind pentru dânsa? Pentru ce atunci? Fără motiv… Şi ea şi-o fi dat seama de toate acestea, când eu, care mereu mă gândesc la mine, nu pricep nimic?
E atât de bizară viaţa…
Joi. Azi m-am distrat atât de bine, că aproape nu-mi venea a crede scena de ieri. Irina e din nou neînsemnată.
Ce-o fi făcând Ela?
Vineri. Am suferit zilele acestea cea mai puternică emoţie din viaţa mea, şi asta din pricina Irinei. Strâmba, cu picioarele sucite, cu părul laţe, cu nasul cârn, cu rochia de 10 lei metru, cu locuinţa în mahalaua Dudeştilor, funcţionară, mâine poate telegrafistă şi viitoare soţie de avocat mediocru de provincie, cu cunoştinţe franceze de modistă, cu un sentimentalism de melodramă, la dispoziţia mea când vreau şi când nu vreau! Să mă chinui eu din pricina ei!
Sâmbătă. Sărmana! Supărare după supărare. Ca s-o pedepsesc şi mai mult, am lăsat anume să găsească o scrisoare de a mea către Ela.
Am făcut-o să nu mai poată şi să vrea să se omoare. Lângă mine, înţepenită, cu ochii uscaţi şi cu gura întredeschisă, iar eu o rugam zadarnic să-şi revie. Niciodată n-am văzut-o aşa de hotărâtă. I-am vorbit, dar nici nu mă asculta, ca şi cum aş fi fost un străin. Noroc că a fost la noi Dascălul care prin prezenţa lui caraghioasă (şi venirea lui la noi a fost curiozitate grosolană sau fineţe desăvârşită?) a reuşit s-o domolească. Dascălul, fără să ştie, e un erou căruia îi datorez viaţa şi fericirea mea.
Seara, a trebuit să ţin o conferinţă şi am avut un succes mare. Ea exalta de fericire. O întrebai:
— Nu era rău dacă nu erai în seara asta?
Îmi răspunse cu o seriozitate bruscă:
— Nu!
…Trebuie s-o fac fericită, s-o împiedic să se mai gândească la rău.
Duminică. Irina alături, împăcată, îmi citeşte ultimele rânduri, îmi ia creionul şi adaugă:
Te iubesc mult, nemăsurat, mult de tot, căci eşti bun şi drag, şi de nu sunt de tot fericită, e că mi-e frică. Mi se pare că n-o să pot să mă bucur mult de această fericire. Dar orice s-ar întâmpla de aici încolo, nu voi uita că ţie îţi datorez aceste clipe.
Luni. Trebuia să vie la hotel la 9 dimineaţa şi a venit la 11; iar acum îşi aranjează părul şi-şi face buzele…
Timpul a trecut, trebuie să ne întoarcem la casele noastre…
Marţi. Ne-am întors, mi-e urât, mi-e dor de ea. Mâine avem întâlnire, ora convenabilă. Nu ne vom revedea prea devreme şi nu ne vom despărţi prea târziu. Împreună vom fi prudenţi. De vom întâlni cunoştinţele, vom râde cu ei, ne vom împărţi în grupuri, ea înainte şi eu în urmă, şi nu vom părea decât prieteni buni. Şi apoi ne vom da o altă întâlnire, aleasă şi ea cu chibzuială, ca să nu se bănuiască nimic.
Miercuri. Cum această situaţie mă indispune, prefer o transformare radicală: plec la ţară.
Joi. După atâta vreme de vorbă şi scris, aş vrea acum, convins că nimeni nu se apleacă pe umăr să citească, să fiu complect sincer.
Scrisorile Irinei sosesc tot mai alarmate şi mie mi-e lene să răspund şi stau mereu la îndoială cum or să se termine toate acestea. Îmi place variaţia şi recurg la toate minciunile ca s-o văd mereu alta, plângând, râzând, nenorocită sau veselă, în veşnică trudă. Când două scrisori i se aseamănă, eu trebuie să-i pricinuiesc o nemulţumire sub aparenţele celor mai bune intenţii ca să am ceva nou, iar noutatea nu întârzie mai mult decât de la un factor la altul. Şi mereu e mai nemulţumită şi deseori mi-e milă de ea, căci o ştiu de ce e în stare să facă. Apoi încep din nou…
Am crezut întotdeauna că n-o iubesc. Nici când eram singur, nici când eram gelos, nici când era bună şi nu ştiam ce să-i mai fac ca să fie fericită. Niciodată nu mi-am închipuit că o să mă însor cu ea şi nici măcar că legătura noastră o să continue prea mult. De ce o chinui atunci? O chinui pentru că nu sunt de un temperament egal, şi, de o las calmă, ea se distrează inconştientă cu alţii, uită, face uşurinţe. Şi sunt mândru. Iar dacă aş şti-o disperată, mi-ar părea rău şi aş chema-o înapoi. Tragicomedie…
(Urmează o sută de pagini unde ea nu mai are rol).
Am căutat să analizez cu migală paginile acestea şi n-am ajuns la nici un rezultat. Sunt desigur numeroase, pline de Irina, dar ce contează ele faţă de miile de impresii scrise, de pe timpul ei, dar printre care ea nici nu e amintită.
Apoi nici nu sunt totdeauna sincere, unele anume mai bune, altele anume mai rele, trebuind să fie multe din ele citite. Nu-mi mai pot da seama care au fost scrise numai pentru ea şi care pentru mine.
De altfel, cred eu, ele ar putea folosi la desluşirea (sau la complicarea) caracterului meu, şi nu asta mă interesează acum. Cine este ea, numai asta vreau să ştiu. Din faptul că o îmbrac mereu cu altă haină, după cum o urăsc sau mi-e milă, nu pot trage o concluzie.
Mărturisesc, cu multă neplăcere am recitit notele mele. Îmi displăcea şi naivitatea unor reflexii, şi mai ales aspectul meu foarte dezagreabil. E aproape o scuză pentru ce va fi făcut ea mai târziu. Dar intenţia mea este să reconstruiesc oameni întregi, şi nu figuri convenţionale. Întotdeauna m-au enervat acei critici care, voind să complecteze un scriitor, insistă asupra tuturor vorbelor lui inteligente, a gesturilor lui elocvente şi trec sub tăcere sau scuză unele slăbiciuni. Rezultatul: fantoşă.
Distinsul Alceste este viabil numai pentru că în acelaşi timp e şi puţin ridicol. În ceea ce mă priveşte, ştiu că era astfel, că n-aveam încredere în ea. Nu recunosc că această neîncredere îmi aparţine şi o arunc şi asupra altora. Deci, îmi dădea ocazii. Spunea vorbe mari şi se contrazicea mereu. Dar dacă ai memoria vorbelor, cine nu se contrazice?
E drept, la dânsa intervalele dintre două vorbe inverse erau mici, aşa că memoria le putea observa uşor. Şi dacă n-o stimasem, şi o desconsideram, şi o umileam, nu era ea de vină? Niciodată nu şi-a ţinut prestigiul… Dar omul îndrăgostit e întotdeauna ridicol pentru cel calm. Când celălalt îţi spune: “Te las”, cum să fii mândru şi să nu te rogi: “Nu pleca!”
Ştiu ce vor spune cei imparţiali: “Amândoi sunteţi vinovaţi!”, şi nimic nu mă enervează mai mult. Ca şi cum ar fi o comparaţie posibilă, o cântărire precisă a celor două vini. Pretutindeni, vor fi amândoi vinovaţi. Unul va fi violent, altul nervos, altul bleg. Auzi reflexiile: “O merită, căci nu s-a priceput să fie stăpân în casă la el!” sau invers: “O merită, căci era prea despot!” Unul va fi înşelat pentru că a fost gelos, celălalt pentru că n-a fost. Având caracterul cel mai maleabil, nu este posibil ca să ai totdeauna dreptate. Şi, când ai scrupule, amintirea unei mici izbucniri de-ale tale îţi tulbură mintea şi te face să ai remuşcări. Căci ierţi tot răul ce ţi s-a făcut. Personal, în aceste mărturisiri, cu toată pasiunea pe care am pus-o, nu m-am cruţat deloc. Nici n-am amintit atâtea scene în care am fost bun, alergând ca să-i produc bucurii, distrând-o, învăţând-o, dezinteresat. Am căutat să-mi descopăr mici gusturi perverse din voinţa de a fi exact, pe care, de obicei, le crezi inerente fiecărui om. Poate chiar, în parte, iscodindu-le, le-am creat. Am dat consistenţă unor vagi intenţii şi mi-am clădit apoi o personalitate sufletească falsă. Poate că de-ar citi Irina acestea, ea care, în definitiv, prin mine şi-a trăit dragostea ei primă, şi-ar aminti de atâtea satisfacţii complecte şi nu m-ar recunoaşte. Sau, de m-ar crede în tot ceea ce spun, ar vedea că sunt altul decât m-a cunoscut ea. N-ar trage concluzii din voinţa mea de a spune tot adevărul, cu orice risc personal, şi ar cugeta cu surprindere: “Ce hipocrit a fost fără să ştiu!”
Deci prefer ca în întregime vinovatul să fiu eu. Dar nu de mine depinde judecata unui om imparţial (adică a unui om care e mai aproape de adevăr). Mereu altele vor fi proporţiile greşelilor noastre, după cum a murit dintr-un accident, s-a omorât, s-a măritat sacrificându-se, sau numai ca să se aranjeze. Se va măsura şi cât de mare a fost suferinţa mea faţă de fiecare din aceste gesturi. În caz că nervozitatea mea, de care a suferit Irina, îndeosebi, va produce ceva autentic în pictură sau literatură, va fi scuzată. De va produce ceva bun de tot, Irina va fi învinovăţită că fiinţa ei mică a putut avea pretenţii şi m-a chinuit.
Eu ştiu însă că la suprafaţă sunt astfel de judecăţi. Adevărul sufletesc e aşa de complicat că, neputincios, eu n-am nici o părere. Că în preajma mea şi-a îmbogăţit mintea, asta e adevărat. Dar dacă pentru ea această îmbogăţire era ceva artificial, atunci de ce s-o numesc ingrată! Şi să-i cer recunoştinţă? Cum voi putea şti eu dacă o puneam în curent cu toate observaţiile mele ca s-o învăţ pe ea sau numai ca să mă clarific pe mine?
Poate însă că pentru dânsa n-a fost grea suportarea temperamentului meu.
Primea, poate, totul fiindcă era astfel construită şi nu putea avea iniţiativă singură. A stat cu mine fiindcă am reţinut-o, apoi s-a dus cu altul fiindcă a luat-o cu el. E aşa de greu de priceput ceva în toate acestea!…
Eram amândoi într-un orăşel ardelenesc, într-o micuţă grădină publică, spre seară. Pe o bancă, nu departe de noi, un soldat şi o fetişcană se drăgosteau, în înfăţişare. Ea — frumuşică, gătită, roză, rotofeie şi cu gropiţe. Vorbea tot timpul, se apleca spre el, nu-i da pace, făcea pe supărata, se alipea mângâioasă. El o lăsa în voie, puţin încovoiat, ca un om care are alte treburi, cu gândul în altă parte, fără pretenţii, fie că şi le îndeplinise, fie că nu se mai gândea la ele, ştiind că ora e prea târzie ca să le mai ridice. Seara se lăsa încet, parfumată, uşor rece, şi noi ne încălzeam unul de altul. După o vreme, el spuse ceva scurt, probabil, “e târziu”, ceva în orice caz concludent, căci ea a avut tot atunci o mişcare bruscă din cap. Apoi un semn de rugăminte pe buze şi pe ochi. Dar el, bărbatul, nu avea obiceiul să ezite fără rost, se sculă, şi-l văzurăm lung, subţire, mereu îndoit de spate. Fata rămase pe bancă, sperând să mai întârzie astfel despărţirea, îl ţinea de mână şi-l ruga cu vorbe multe să mai rămâie. Ceasornicul de la biserica târgului îi veni lui în ajutor, cu bătăi tari, care cădeau dureroase pe capul fetei. El spuse ceva solemn, cu un deget în sus, desigur: “Vezi că am avut dreptate!” Şi apoi o trase la el, prefăcându-se că se joacă, de fapt s-o hotărască. O strânse tare, o sărută, pe gură, şi fata acceptă cuminte strânsoarea. Apoi se depărtă de ea.
Ea rămase puţin descumpănită, apoi îşi recăpătă surâsul vesel şi tinereţea, şi o porni în altă direcţie, printre pomi. Din drum mai întoarse capul după bărbatul care se depărta alene, neatent, şi mai aplecat ca de obicei, ca să-şi facă o ţigară.
Ne uitasem la scenă şi ne gândeam la noi, apoi Irina începu să se jeluiască.
— Ai văzut? Ea îl iubeşte şi el nu! Cum se uita la el, cum glumea cu el, cum se alipea de el, şi el plictisit! Şi cum îi părea rău la despărţire! Şi ce încredere avea în vorbele lui! Cum îi asculta puţinele lui exclamări, căci el nici nu binevoia să vorbească pe de-a-ntregul! Cum nu se îndura să-l lase, şi cum întorcea capul să-l mai vadă, în timp ce el îşi făcea ţigara! Fără îndoială, el o va părăsi în curând, peste o săptămână, sau peste o lună! Şi ea, sărăcuţa, nu ştie nimic şi e fericită!
Vocea Irinei era înăsprită, mâinile dăduseră drumul mâinilor mele, iar eu, ca un vinovat, nu spuneam nimic. Cine ar fi crezut…
Când acum mi-e aşa de neprecisă imaginea Irinei, ce va trebui să fie mai târziu! Dar poate că şi în faţa oamenilor, ca în faţa unui tablou sau a unei simfonii, pentru a pricepe ceva, ai nevoie de o anumită distanţă. Numai atunci se estompează anumite detalii ca să nu mai ai decât o impresie armonioasă de ansamblu. Mai târziu voi uita detaliile, nu mă vor mai interesa sau nu le voi mai găsi interesante. Acum întârzii mereu asupra lor, nu pot degaja nimic din mulţimea lor, şi nu fac decât să-mi măresc suferinţa.
Oricine mi-ar putea spune remediul: “Evită, gândeşte-te la altceva!” Şi totuşi, mă complac în aceste analize.
Care va fi părerea mea generală asupra Irinei mai târziu? Depinde de atâtea lucruri… De voi fi nenorocit, voi găsi că nu mi-am cunoscut odinioară fericirea. Dacă viitoarea dragoste va fi rea, Irina va fi bună; de va fi bună, Irina va fi rea. Depinde de cum va fi viitoarea: inteligentă sau proastă, frumoasă sau urâtă, serioasă sau uşuratică. De voi fi îndrăgostit, vreodată cu adevărat, voi găsi viaţa trecută ca o pierdere de vreme copilărească. De nu voi fi îndrăgostit, fie că nu voi avea prilejul să întâlnesc pe cineva care să-mi placă, fie că sunt eu incapabil de aşa ceva, voi crede că Irina a fost dragostea întreagă şi eu nu mi-am dat seama… (La fel cu Fabrice del Dongo, care a asistat la lupta de la Waterloo fără să ştie.)
În orice caz, oricât voi fi ocupat în altă parte, voi avea afecţie pentru timpul acela, pentru că a fost — urât sau frumos — tinereţea mea, cu primele ei experienţe şi dezamăgiri…
Din părerea altora, mai calmi, pot trage vreo concluzie asupra ei? Nici unul din prietenii mei nu mă felicitau odinioară pentru Irina. Acei care n-o cunoşteau decât din vedere o găseau complect neînsemnată. Şi spuneau termenul cel mai dureros, pentru că dădea impresia de perfectă imparţialitate: “urâţică“. Se mirau că-mi pierd atâta vreme cu ea. Le făcea şi impresia că nu e prea cuminte. Mi-aduc aminte de un bătrân care se ocupa cu analizele omeneşti, şi care, văzând-o odată lângă mine nenorocită, cu o culoare străvezie în ochi, mi-a spus: “De ce n-o laşi în pace! O să-ţi faci numai rău! E periculoasă!” Bătrânului îi făcea impresie de femeie fatală. Un domn, care ne vedea uneori la bibliotecă, mi-a spus: “Iată o femeie care te face fără îndoială fericit!” Se întâmplase să ne vadă numai veseli. Am găsit pe stradă o cunoştinţă. L-am întrebat: Ce părere ai despre Irina? S-a gândit, apoi: “E foarte inteligentă şi drăguţă!”
Niki, odinioară, mărturisise că mă invidiază. Ce concluzie să trag? Părerea vecinilor este grăbită şi fragmentară. Uneori e interesată, după cum sunt răutăcioşi sau indulgenţi. Trebuiesc studiaţi aceşti vecini, întrucât au cunoscut pe Irina, cât de pătrunzătoare e priceperea lor de a judeca oamenii, cât sunt de dezinteresaţi în judecata lor. Deci complicaţii cumplite şi fără rezultat!
Sunt în romane anumite fiinţe insesizabile din pricina unui mister voit, aruncat asupra lor de autor, a unor detalii neexplicate, a unor evenimente neaşteptate, a unor vorbe stranii. În Hardy, de pildă.
Eroina mea e insesizabilă dintr-un motiv contrar: truda mea de a explica în întregime şi de a arunca asupra ei toată lumina de care sunt în stare.
Şi literatura e de vină că nu ne împăcăm cu iubitele noastre. Trăim în iluzii şi realitatea apoi nu ne place. Irina nu seamănă cu cinstita Andromaca, pentru care nu există slăbiciuni şi care rezistă fără greutate imprecaţiilor lui Pirus; cu Esther, ce-şi riscă viaţa ca să-şi salveze neamul; cu Monime, supusă hotărârilor soartei, decisă să accepte dorinţa impetuoasă a lui Mitridate, renunţând la propriile ei sentimente; cu Bérénice, ce are curajul, oricât de tragic ar fi, să plece, lăsându-l pe Titus obligaţiilor sale imperiale; cu Junie, care, cu toată gravitatea evenimentelor, nu va ceda fără inelul de nuntă pe deget. Din pricina închipuirilor lui Racine, Irina, singura cu respiraţia veritabilă, mi se pare bicisnică şi fadă.
A fost între noi şi o încercare de menaj. Câteva minciuni acasă, şi Irina a putut merge cu mine într-un sat mic în mijlocul munţilor, lângă Sinaia. Casă ţărănească, cu cerdac, cu patru camere şi cu antreţel la mijloc. Camera noastră cu oale pe pereţi, cu perne multe cu broderie românească, cu mobile ţărăneşti diferite. Când ne-am găsit acolo, exultam, ne amuzam pe socoteala camerei. Găseam colţuri stil “Louis XIV”, “Louis XV” (un scăunaş cu trei picioare) sau “Empire”, şi ligheanul reprezenta epoca burgheză a lui Louis-Philippe.
Viaţă paşnică de studii. Seara, culcarea la ora nouă. Mă sculam cu soarele şi citeam singur pe cerdac. Peste trei ore mă întorceam şi o găseam încă adormită. O trezeam plimbându-mi mâna rece în lungul corpului ei fierbinte. Se alipea somnoroasă de mine, oferindu-se. Citeam sau pictam în grădină. O certam uneori că nu era exactă la nimic, lăsa să treacă timpul, întârzia la muncă, nu se uita la ceas, vorbea o mulţime pentru nimica, dar încolo eram fericiţi. Ne identificam şi nu ne permiteam nici o iniţiativă personală. Pretutindeni împreună şi singuri.
Am avut şi distracţii. Din cerdac, printre pomii foşnitori, o lună enormă, anume pentru noi parcă, fără să fi ştiut dinainte, într-o eclipsă s-a acoperit şi s-a descoperit, tulburând culorile de alb şi negru lăsate pe frunze şi pe iarbă. A fost şi hram la biserică, cu petrecere mare, cu ţărani gătiţi. Peisagiu bucolic.
Pe drum, căruţele musafirilor. Hora. Câte un ţăran beat încerca să tulbure petrecerea, dar ceilalţi făceau ordine. Lăutarii ţigani erau neobosiţi. Noi eram mari personagii acolo, salutaţi ceremonios, la biserică invitaţi în locul de onoare. În definitiv, nu prea îmi dau seama ce credeau ei despre noi. În seara hramului, chefliii ne surâdeau şiret. Prevăzători, ne-am întors din vreme acasă. Noaptea veneau pe fereastra deschisă chiote de petrecere, uneori de la distanţe mari.
Dar cele mai măreţe serbări tot natura ni le făcea. O! Superbele plimbări pe munţi, printre brazii parfumaţi! Încovoiaţi de oboseală, şi apoi odihna pe iarba moale, când te simţi una cu pământul! Şi adierea de mătase care tremură pe obraz!
Odată ne-am urcat mai mult ca de obicei pe un deal anevoios. În urma mea, Irina nu mai putea, la fiecare pas mă ameninţa plângător că rămâne pe loc, dar apoi o pornea iar după mine. Şi eu urcam mereu, extenuat, dar neabătut, pe un pisc mai înalt decât toate, gol, care mă îmbia cu mirajul lui. Am ajuns, şi îndată a venit şi Irina. Învinsesem. Îmbrăţişaţi, suspendaţi în aer! Primprejur copacii coborau în văluri. Umbrele nopţii, care venea, şi ale brazilor tremurau. Departe, în satul nostru, se aprindeau luminiţe. Bisericuţa se vedea distinct cu zugrăveala colorată pe pereţi.
Parfum, culoare, melodii. I-am spus, cu tot trupul zvâcnind: “Suntem fericiţi, Irina! Ce e mai minunat decât clipa aceasta! Cine e în stare să facă la fel? Ce dragoste seamănă cu a noastră?”
O temps, suspends ton vol!
Menajul nostru a avut multă poezie, cel puţin eu simţeam astfel. În urmă însă o întâmplare a venit să arunce o îndoială, dacă nu asupra sentimentelor mele, în tot cazul asupra trăiniciei lor. Trebuia să plecăm într-o zi fixată de înainte. Ne trăisem descoperirile noastre în viaţa comună, mirajul acelei vieţi şi regretul sfârşitului. Emoţiile evoluează. Eram la şapte kilometri de gară şi trebuia să ne ducă acolo o trăsură.
Trăsura n-a venit la ora fixată şi aşteptarea m-a enervat. Am uitat că, de fapt, ne întârzia despărţirea. Câteva ceasuri am fulgerat împotriva birjarului. Disperată privea Irina nerăbdarea mea. Trebuia să mai rămânem o noapte. O simţeam fericită şi a trebuit să mă răzbun: “Dar nu vezi că înnebunesc aci de plictiseală?” S-a îndoit, ca şi cum vorba mea ar fi fost de un material care ar fi lovit-o. Eram prea înfuriat ca s-o împac.
De altminteri, simţeam aşa. Îmi plăcuse timpul petrecut acolo, dar două săptămâni ajungeau şi mi se părea intolerabil să mai prelungesc, mă iscodeau alte planuri, iar Irina mi se părea o închisoare. Mă ştiam în altă parte aşteptat. Menajul nostru minunat îmi devenise brusc anost: mă credeam ridicol. În momentul plecării, în sfârşit, am arătat o figură mai indulgentă. Tot timpul, în trăsură şi în tren, Irina a plâns, cu lacrimi încete, subţiri şi neîntrerupte. Am căutat s-o împac: iarăşi teorii asupra stăpânirii de sine, indispensabile unei intelectuale. De atunci m-am întrebat întotdeauna cum se pot uni doi oameni pentru toată viaţa. Menajul meu nu putuse duce mai mult de două săptămâni, cu toate condiţiile excepţionale în care fusese făcut.
Se lasă blând noaptea, cuminte, ca să nu mă tulbure şi să mă împace.
De mai departe se aude un piano. Sunete înăbuşite, nedistincte, cu atât mai odihnitoare. Simt gândul meu legănat de unduirea lor. N-am decât frică să nu înceteze.
E greu de trăit în mijlocul oamenilor, mai cu seamă pentru că nu poţi fi niciodată absolut sigur de ei. Mereu cu alte gusturi, alte obiceiuri. Şi cu atât mai dureros cu cât inspiră siguranţă. Ca lutul întărit de pe marginea lacurilor pe care mergi fără frică, pentru ca deodată, la un loc identic cu cel de mai înainte, să ţi se afunde piciorul. Şi nu poţi conta pe nimeni. I-aş prefera, pentru mai multă linişte, să fie maşini. Să le pui în mişcare anumite gânduri sau gesturi după butonul pe care-l apeşi. Vezi un om ani de zile, spune mereu aceleaşi vorbe, cu aceleaşi tresăriri pe faţă, şi deodată, face o mişcare care nu se potriveşte deloc cu tot ceea ce a făcut. Cine ştie ce cuvânt i s-a împlântat în minte şi apoi gândurile au năvălit într-un compartiment din creierul lui, până atunci ermetic închis. Deodată, după ani de viaţă împreună, plină de emoţii împărtăşite, o femeie îţi spune: “Ştii, mi-am dat seama, nu te mai iubesc!” Şi aşa e de distrată, că nici nu se gândeşte să-şi ia rămas bun. Tot ce a fost n-o mai interesează. Sacrifică ani din viaţă fără să observe măcar importanţa sacrificiului.
Să fi vorbit ani cu Irina despre oameni şi despre sentimente, să mă fi aprobat frenetic şi să-şi fi dat şi ea însăşi părerea în acelaşi sens, şi pe neaşteptate să facă la fel ca acei pe care îi dispreţuia! Să i se pară că tot ce citise şi simţise la aceste lecturi, ce discutase despre ele nu mai are nici o valoare, că tot ce văzuse nu meritase să fie văzut, şi nici să nu-şi mai puie astfel de întrebări; să înceapă cu uşurinţă, fără tranziţie, o viaţă nouă; să nu mai fie mândră de cunoştinţele cu care am îmbogăţit-o, să nu mai simtă nevoia de a le utiliza în nici o ocazie şi să le lase fără de nici o remuşcare să se părăginească, să admită oameni noi cu care de obicei nu poţi vorbi decât lucruri umile (despre muzica de la grădina publică sau despre cofetăria centrală), şi să suporte, mai ales, omul care n-a mers poate niciodată pe drumul preocupărilor ei, care râde poate cu un timbru prea greoi (căci nu era nimeni de care să nu ne batem joc, şi mai mult ca sigur, de-aş fi fost de faţă la întâlnirile lor, aş fi sugerat Irinei vreun aspect de-al lui ridicol, ar fi râs şi ea şi nici nu i-ar fi trecut prin minte că ar putea să întârzie la el), sau care repetă o anumită vorbă; ca şi cum eu m-aş apuca de o altă meserie, renegându-mi pe cea veche şi fără părere de rău de a fi pierdut timpul zadarnic. Să te gândeşti pe neaşteptate, dar cu insistenţă, la interesul tău, când erai dezinteresat, sau să iubeşti îndată pe altul, când te-ai despărţit de celălalt, plângând de disperare. În fiecare clipă, alte gusturi şi alte perspective.
A căzut noaptea. Şi pianul care nu mai termină şi mă înnebuneşte cu monotonia lui!
În restaurant, la masa mea, un orb. A trecut câtăva vreme până să-l descopăr. Ţinea capul plecat şi fruntea încreţită, ca un om cu gândurile aiurea. Găsise poziţia aceea pentru că era o expresie a tragediei lui sufleteşti sau că-şi ascundea defectul de curioşi milostivi, sau că aşa îi era obiceiul de totdeauna. Perfect îmbrăcat în gri, fără de nici o neglijenţă, perfect bărbierit. Avea mâinile minunate, subţiri, transparente, îngrijite. În mâini îşi strânsese toată sensibilitatea. Le plimba cu repeziciune şi cu fineţe pe obiectele de pe masă şi era uimitor cu ce îndemânare mânca fără să se murdărească şi fără să se înşele. În acelaşi timp parcă preocupat de chestiuni importante, în afara micilor nevoi zilnice. Precizia cu care mânca, singur, îţi putea arăta că nu era aşa de distrat cum lăsa să pară. Ca şi cum ar fi fost o întâmplare, mâinile lui tremurau pe farfurie, pe pâine, pe furculiţă, făceau cu repeziciune înconjurul mâncării din faţă. l-am invidiat această precizie, eu, care văd, care pot aşa de uşor uza de toate mijloacele de investigaţie, şi care nu ştiu nimic!
Astăzi am făcut noi descoperiri asupra mea, şi absolut surprinzătoare. Un bleu: “Sosit ieri seara şi plec azi la 5 spre Londra. Fii atunci la Gara de Nord. Radu”.
Radu era un prieten comun, deseori în tovărăşia noastră. El trebuia să ştie de tot ce se întâmplă în ţară. Aveam, în sfârşit, posibilitatea să aflu adevărul. Şi acum au pornit în mine nişte sentimente extrem de stranii. Nici o bucurie la veste, nici o grabă ca să fiu exact la întâlnire. Şi apoi, brusc, o hotărâre, şi hotărârea m-a uşurat parcă de buimăceală: “Nu mă duc!”
Iar acum stau în faţa mea, ca în faţa misterului morţii şi al vieţii şi pun întrebarea la care nu pot răspunde: “De ce nu m-am dus?” Ştiu că am gândit limpede: “Adevărul cel mai crud e mai bun decât nesiguranţa”. De altfel, Radu, în faţa durerii mele, ar mai fi rămas să mă îmbune, fără îndoială. Atunci? Din laşitate, de frică de asprimea veştii, am preferat chinuitoarea existenţă? După cum, invers, sunt oameni care, în război, se omoară de frica gloanţelor care lovesc la întâmplare primprejurul lor?
Sau poate pentru că mă complac în disperarea mea şi pentru că, pornind de la câteva date reale, am întemeiat, sub pretenţia adevărului, o atmosferă care nu corespunde realităţii? Şi am perversitatea de a mă hrăni din această bolnăvicioasă hrană după cum muştele se delectează pe hoituri? Sau poate, neştiind încă adevărul, vreau să mai prelungesc, în închipuirea mea măcar, legătura cu Irina? Dar toate aceste sunt presupuneri, şi n-aş vrea, din pricina aranjării lor una după alta, să cadă greutatea pe vreuna din ele, pe ultima, de pildă, cum e obiceiul. Eu nu voi şti niciodată de ce nu m-am dus azi la întâlnire ca să aflu adevărul.
În balconaşul de la clădirea de alături, la etajul al cincilea, şi-a uitat un copil o mică jucărie: un beţişor, şi, legată la un capăt, o păsărică de vată galbenă. Beţişorul e înţepenit într-un ochi al balustradei, aţa verde, scurtă, atârnă în aer, iar păsărica se învârteşte încetişor la adiere. Pasăre maltratată. Ciocul rupt pe jumătate, aripile, una mai lungă ca cealaltă, aşezate nesimetric. Una din aripi, cea mai lungă, se loveşte uneori de beţişor; atunci păsărica se opreşte pentru o clipă, apoi, după o mică sforţare, reîncepe să se învârtă. Dedesubt, spaţiul gol, imens pentru mititica jucărie. Şi brusc, o milă cumplită mă cuprinde pentru vata galbenă de la capătul beţişorului. O milă cum n-am simţit iarna trecută când o pasăre flămândă şi înfrigurată mi-a bătut în geam şi când mi-a fost lene să deschid fereastra…
Revăd în curte un trunchi gros, pe el câteva picături de sânge închegat, câteva pene negre, şi în el înfipt un topor. Împrejur, pe iarba grasă, sute de pui aleargă sprinten, ciugulesc, ciripind.
Păsări nebune, oameni imbecili… În fiecare clipă avem prilejul să surprindem neantul, şi totuşi continuăm a trăi nepăsători, ne bucurăm sau ne supărăm pentru lucruri neînsemnate. Cei mai inteligenţi îşi găsesc o scuză: cultul energiei.
La furnici se pare că înmormântările se petrec cu mai multă grandoare şi nu se trec cu vederea ca printre păsări. Când omori o furnică, vezi cum celelalte încep o mişcare neîntreruptă, se vestesc, se strâng în grupuri, vin la mort şi pleacă, apoi iarăşi vin. Mai târziu porneşte un fel de cortegiu. Câteva duc cadavrul şi celelalte întovărăşesc spre tainele unei deschizături. Convoi lugubru. Probabil că în ceată, fiecare îşi are rolul sau. Unele jelesc, altele ţin stindardele furniceşti, altele pregătesc discursuri. Şi parcurg distanţa mişcând harnic picioruşele. Ceea ce trebuie să fie anevoios şi obositor. Din nenorocire, pentru uzul lor nu s-a înfiinţat încă tramcare, să poată duce, comod şi ieftin, toată familia deodată.
Am cunoscut un bătrân armean, numit Garabet, de-abia târându-şi picioarele după dânsul. Putea fi dat ca exemplu al veşnicei deşertăciuni omeneşti, căci tinereţea lui fusese amestecată în multe aventuri galante în care totdeauna jucase rol de prim amorez, chiar dacă succesul nu fusese întotdeauna deplin. Mai povestea el uneori amintiri sentimentale, pe cât îl mai ajuta memoria, şi mărturisirile roze ieşind din gura fără dinţi, pe limba groasă şi nesigură în mişcări, erau tragicomice.
Odată, de pildă, trebuia să se însoare. S-a dus la ţară ca să serbeze nunta cu căruţa plină de bomboane şi găteli, şi şi-a găsit mireasa, însă la braţul altui mire (pe atunci nu erau atâtea formalităţi), care n-a mai crezut necesar să schimbe ziua anunţată, să contramandeze invitaţiile, să mai complice socotelile, şi chiar a făcut uz de pachetele aduse de primul candidat.
Şi Garabet adăuga, consolându-se: “Dar cel puţin tot eu am jucat cu ea cel dintâi!” Ce mult s-a râs şi am râs de aceasta reflexie!
Ca şi cum noi nu ne-am face zilnic consolări similare şi uneori pentru motive şi mai importante! După ce-ţi îngropi pe cine ai mai scump, îţi mărturiseşti satisfacţia: “slujba a fost impozantă!” Şi apoi o bucată de vreme porneşti spre cimitir cu bucheţelul de flori…
S-a deschis uşa şi a apărut, pe neaşteptate, după obiceiul lui, amicul Coco. Sprinten, zvelt, graţios. Coco este un tânăr agreabil, superficial, uşor paradoxal, serviabil când nu i se cer servicii prea complicate, compătimitor pentru durerile vizibile, spiritual şi amuzant întotdeauna.
Poartă costume ultima modă, nu lipseşte de la plajă vara, şi la cazino este un punct luminos, de la ceaiuri dansante, iarna. Ştie perfect toate dansurile noi, la nevoie chiar acompaniază la piano, improvizează cu dexteritate un jazband şi gungureşte fără istovire franţuzeşte. Faţă de mine a fost totdeauna atent, ceea ce era un merit pentru distracţia lui obişnuită. Chiar mi se spusese, când în conversaţii se găsea că sunt ciudat şi poate nelalocul meu, îmi lua partea cu vehemenţă.
— Ce pricepeţi voi din Sandu!
Ca şi cum el ar fi priceput ceva!
Nu-i ceream însă nimic, căci ştiam că ar fi promis imediat şi apoi şi-ar fi uitat promisiunea. Nici măcar nu-l invitam la mine, căci s-ar fi plictisit în sihăstria mea sau şi-ar fi uitat invitaţia. Venea după gustul lui, câteodată mai des şi alteori mai rar, la ore întâmplătoare. Rămânea şi la mine tot aşa de superficial. Îmi vorbea de sporturi, de femei, de succese, cu toate că nu-l ascultam decât pe jumătate.
De data aceasta, sprâncenele lui lăsate în jos demonstrau o preocupare.
Eram curios ce putuse să i se întâmple. Mi-a explicat îndată, cu expresiile lui proprii, de care nu se putea dezbăra nici când era grav:
— Ştii, Suzanne “a filat”. Formidabil!
Suzanne, pe care mi-o prezentase la Operă, era o brună delicioasă, surâzătoare, cu faţa mică şi şireată de şoricel.
— Cu maître Jack. Imaginez-vous! M-am dus ca de obicei azidimineaţă s-o iau la Bois. Făcusem rost de doi cai pur-sang. Şi ea plecase. Concierge-ul mi-a râs în nas. C’est, en verité, formidable!
Şi începeam să fiu plictisit de această flecăreală dezagreabilă, când, spre mirarea mea, văzui în colţul ochiului lui o lacrimă.
Fui brusc cuprins de remuşcări şi îmi făcui mustrări. Mă găsii injust în gustul meu pentru forme, căci nu puteam descoperi o suferinţă reală numai din pricina expresiei caraghioase. Cu afecţie i-am cerut să-şi destăinuiască supărarea. A ezitat. Apoi a izbucnit într-o mulţime de exclamări stupide, ca să se sustragă întrebării mele. Mă mira această discreţie când îl crezusem incapabil să puie frâu vreodată reflexiilor lui imediate. Mă gândeam că, în definitiv, în aventuri proceda cu eleganţă, că nu i se ştie nimic precis, cu toate că nu era lipsit niciodată din grupul de fete, că de se mândrea în general cu succese, nu compromitea pe nimeni în special şi că, în cazul Suzannei, lacrima revelatoare fusese spontană, fără voie, negată sau ascunsă după o clipă de reculegere. Necazul meu era mare, şi nu ştiam cum să-mi îndrept greşala de a-l fi tratat de obicei prea uşurel.
Ca să-l consolez fără să-l umilesc, i-am povestit câteva frânturi din supărările mele proprii, cu toate că-mi displăceau mărturisirile. Îi spuneam ce ridicolă mi se părea închipuirea pe care şi-o fac oamenii despre moarte — un schelet cu o coasă în mână — când eu o vedeam ca pe o fecioară împlinită, capabilă să-mi inspire senzualitate. Apoi îi arătam imposibilitatea de a cunoaşte pe oameni şi nesiguranţa pe care ne-o inspiră iubitele noastre, deoarece orice gest de-al lor poate avea dublu înţeles. El spuse:
— Ai dreptate, şi am şi eu un exemplu. Când eram student dam lecţii de engleză unei domnişoare frumuşele, une véritable jeune fille. După obiceiul meu, profitam de ocazie pour lui faire la cour. În mijlocul lecţiei venea o sluguliţă cu apă şi dulceaţă pentru mine şi o lăsa în faţa mea. Trebuia să găsesc eu, mai apoi, între două vorbe, prilejul ca să avalez şerbetul. Bineînţeles, nu înghiţeam tot ce era în linguriţă, după regulile politeţii. O dată după ce am plecat, îmi arunc ochii întâmplător pe fereastra casei elevei mele, şi ce vad! domnişoara, binecrescută, de altfel, et d’une famille honorable, mânca restul dulceţului. Şi atunci mi-am pus întrebarea de votre genre:
— De ce? Mă iubea — et j’etais sûr qu’elle avait de l’affection pour moi — cu toată gravitatea mea profesorală, şi avea gustul să mănânce după mine? Sau tout simplement îi plăcea dulceţul?
Mă uitai la el să văd dacă nu este un ironic, dar părea de bună-credinţă. Într-un picior, cu o ţigară spânzurată de buză, cu vorbe franţuzeşti intercalate displăcut, Coco făcuse caricatura grotească a întregii mele sensibilităţi.
Îmi căzu capul pe umăr. Fără să-şi explice bine motivul, Coco pricepu că mă jignise. Vru s-o dreagă şi făcu o reflexie profundă pentru capul lui mic şi frizat:
— Eu nu te înţeleg. Pe de o parte te interesează chestiunile mari, ca moartea şi viaţa, iar pe de altă parte detailezi la infinit o biată fiinţă umană, fără importanţă. Numai cei care n-au curiozităţi metafizice găsesc pe oameni complicaţi.
O linişte, apoi adăugă:
— Eu, să-ţi spun drept, nu fac distincţii între suflete. În schimb, sunt foarte priceput la fizic. Un grain de beauté pus nepotrivit pe un obraz, fie el greşit numai cu un milimetru, îmi face insomnie.
N-am putut să ridic capul, a plecat fără să ştiu când şi cum. L-am văzut pe stradă şi a voit, cu un ton care nu trăda nici un gând ascuns, să-mi explice neapărat un nou pas de dans. Pe la mine n-a mai venit.
1 octombrie. Uneori era drăguţă Irina, ca atunci înainte de plecarea mea, la masa din parcul Carol, cu Niki Mihail împreună. Lacul, negru şi moale, tremura sub vreo lopată singuratecă, iar în spate muzica restaurantului, cu lumea colorată, cu o scenă ridicolă pe care dansau femei urâte. În fund, în clădire, dansuri moderne pe lângă care trecusem mai înainte. Când mi-am adus aminte că şi Irina are obiceiul să danseze… undeva, cu alţii (eu n-am văzut-o niciodată), m-a durut gândul. Ca s-o iscodesc, mă prefăceam că privesc cu interes.
Apoi, la masă, cu Niki înaintea noastră. Niki abia întors din străinătate, şi noi îl întrebam repede de toate, sărind şi apoi revenind la acelaşi subiect. Irina era vioaie, întreba mereu, râdea, se apleca peste masă, cu gesturi sprintene din mâini, cu mişcări repezi din cap:“Şi spune, Niki”…
Apoi am plecat, şi prin tot parcul a continuat vorba începută. Irina, între noi doi, îmi strângea din când în când braţul, ca să mă convingă că, în plină veselie, nu mă uitase. După ce am lăsat-o acasă, Niki mi-a zis: “S-a făcut frumoasă Irina! Păcat că e ocupată cu tine!Aş fi în stare să mă îndrăgostesc.”
Era rareori aşa; de obicei o cunoşteam aplecată, primind toate ocările mele, toate teoriile mele, mulţumită şi nemulţumită cu aceeaşi potolire.
2 octombrie. Răscolind prin geamantan, o carte poştală: “Scrie-mi repede ce ai de gând să faci şi mai ales unde să-ţi scriu”. Acum, când de două săptămâni nu mai primesc nimic şi când mă întreb dacă nu m-a părăsit! Aş prefera-o moartă!
3 octombrie. Şi iarăşi o zi şi iarăşi aceeaşi întrebare mă frământă: se mărită sau s-a omorât? Am examinat-o atât, şi cum nu ştiu de ce e în stare. Să se fi omorât repede, nemafiind eu acolo ca s-o împiedic cu teoriile! Cum va fi fost moartă? Au văzut-o atâţia, şi eu să n-o fi văzut! Are genele mici şi probabil că ochii nu puteau fi închişi de tot şi s-o mai fi văzut vreo dâră de sticlă neacoperită. Părul trebuie să fi fost ţepos pe carnea galbenă, iar gura crispată. Avea dinţii lungi, şi vreun colţ va fi apărut peste buza strivită. Faţa veşnic mobilă, calitatea ei principală, s-o fi urâţit de imobilitate.
Trebuie să fi fost foarte urâtă. N-o pot închipui decât culcată pe o parte, astfel nu pot vedea decât jumătate din faţă. De încerc să-i schimb poziţia în minte, se turbură imaginea.
Nu s-a omorât. Fără un motiv nou, puternic, nu se putea. A trecut multă vreme de atunci de când era grăbită la moarte. Teoriile mele au convins-o pe deplin. Se mărită… pentru fericirea mea. Ştie că nu mi-e de folos şi, profitând de depărtare, când nu pot face nimic, nedându-mi veşti pentru mai multă siguranţă, se mărită. Cu toate că sunt încredinţat că face un sacrificiu, şi de-aş vrea oricând m-ar prefera pe mine, poate că numai gelozia mă chinuie. Prea de multă vreme nu se mai gândeşte decât că trec anii şi că o fată nu trebuie să rămâie singură mereu. Mie mi-a spus-o, e drept, plângând, dar prea s-a gândit de câte ori prietenele îi dau părerea. Şi apoi alegea. Nu-i era indiferent cu cine face sacrificiul. Dragostea mea! Am crezut-o mare măcar uneori. Am văzut-o de atâtea ori repetată prin parcuri, pe drumuri, prin camere, şi totuşi am crezut-o mare? Am văzut-o pe Irina plângând, ascultând, aprobându-mă, făcând scene nebune, şi apoi îmblânzită, îndrăgostită. Şi atunci îi luam toate faptele şi le analizam. Nu eram mulţumit cu rezultatul analizei mele niciodată. Nu mă asculta decât de aproape. Puterea mea asupra ei se pierdea la depărtare, şi după un timp mai îndelungat.
Izbucnirile ei prea erau pe neaşteptate ca să aibă o bază solidă, micile petreceri şi cunoştinţele ei cu care se simţea bine mă umileau. Dansuri, spirite ieftine, puţin intelect, uneori conversaţii interminabile şi multe slăbiciuni, care mă făceau să mă îndoiesc de trăinicia dragostei. Dar deprins cu viaţa familiei mele burgheze, nu trăgeam concluzii prea rele. Cu toate că, gelos din fire, cu gând iute spre toate supoziţiile, veşnic bănuitor, sunt atât de burghez că aş putea fi uşor înşelat. Sunt credul, indiferent de scenele ghimpoase pe care le fac.
Trebuie puţin talent spre a fi minţit! Toată lumea de pildă, protesta împotriva vieţii mult prea vioaie pe care o ducea Irina faţă de toţi. Toată lumea se gândea la rău, numai eu, cu toate că veşnic cercetător, nu credeam nimic. Şi am presupus dragostea ei mare!
De fapt, mă doare mai puţin supoziţia dragostei ei netrainice decât gelozia că va aparţine altuia. Că va fi îmbrăţişată pe gură, pe tot corpul gol, că va fi a lui, că ea, după câteva săptămâni (poate mai puţin) de primire servilă a mângâierilor — obligată faţă de amintirea de altădată — după câteva lacrimi de remuşcare, simţind că totuşi faptul brutal produce asupra simţurilor ei, acum învăţate, aceeaşi voluptate, va lăsa slobodă firea ei, se va încolătăci, va tremura, va geme, va obosi.
Aşa demult aş vrea să fi murit!…
4 octombrie. Prost amant am fost, fără îndoială!
Nu eram niciodată mulţumit de nimic, spuneam toate gândurile rele fără cruţare, şi chiar îmi plăcea uneori să chinuiesc fără motiv. Voiam lacrimi din senin atunci când mă durea că nu mai plânsese de mult. Şi umilinţe la tot pasul. Mă roşeam când, cu dânsa, întâlneam pe cineva străin, pierdeam sau dam altora cadourile ei mici (mărturisindu-i apoi cu regret), o vorbeam de rău sau, şi mai grozav, lăsam să se vorbească de rău, iar eu surâdeam.
Unul a făcut-o într-o zi “moacă“ şi eu am făcut haz. De altfel, ca s-o chinuiesc, eram uneori brutal cum nu e în firea mea, căutam cuvinte grosolane care alunecau anevoie pe limbă, râdeam sarcastic la vreo afirmaţie de a ei, o priveam îndelung cu dispreţ pentru făptura ei mică, ceea ce o făcea să se îngălbenească. Tot timpul, de la început, m-a chinuit dragostea ei arătată făţis, lacrimile şi desperările, frământările care îmi împiedecau munca. Apoi, tot timpul de mai târziu, m-a durut că nu plânge destul, că nu se mai arată complect nenorocită, că nu se mai agaţă dureros de mine. Şi acum mă tem ca lipsa mea să n-o fi dezobicinuit de puterea mea asupra ei şi să nu se fi convins că nu se mai poate continua aşa, să nu fi luat vreo hotărâre şi, profitând de depărtare, să aibă curajul acţiunii. Mintea mea nu se gândeşte decât la răzbunarea teribilă de la urmă, decât la vorba care ar putea fi definitivă. Ca un actor care se gândeşte în faţa oglinzii la toate posibilităţile de a interpreta o scenă puternică, aşa îmi strâmb gândul după o formă unică de pedeapsă. Neştiind întru cât va avea efectul dorit răutatea mea, imaginaţia mi se zbate în van. Cu vaga intenţie de a o face să se reîntoarcă, îmi schimonosesc figura ca să-i arăt cât sunt de nenorocit.
Sau arătându-mă indiferent va durea-o mai mult? Dar sentimentul acesta este prea fin ca să-l simtă cu tăria cu care vreau. Şi apoi, chinul meu are nevoie de o descărcare fizică. Indiferenţa presupune, dimpotrivă, un zâmbet patern faţă de ea şi faţă de acela care o strânge în fiecare noapte în braţe, şi chiar o aprobare tacită. Aş fi în stare?
5 octombrie. Îi doresc moartea, aşa am zis. Dacă vorba e sinceră, sunt un monstru, cu atât mai mult când faptele ei nu o merită. Irina a fost întotdeauna bună cu mine, m-a suferit, s-a umilit, mi-a ştiut toate slăbiciunile, şi acum orice ar face şi oricât de mâniat aş fi contra ei, în afară de a se aranja personal, se sacrifică puţin şi pentru mine. Se sacrifică poate, şi în orice caz o doare pasul pe care-l face. De altfel, nici durerea mea nu e atât de grozavă ca să cer o răzbunare aşa de cumplită. N-am făcut nici un gest niciodată pentru a o lega sigur de mine şi nu-l fac nici acum. Aş putea să-i scriu şi să-i făgăduiesc c-o iau eu, să-i spun sorei mele Vana să se ducă la dânsa, sau să iau primul tren şi să mă întorc.
Nu voi face nimic din toate acestea. Chiar daca faţă de mine, recunoscându-mi suferinţa, mă umilesc, nu vreau să mă umilesc faţă de alţii! Scena din copilărie când plângeam şi ceream iertare unei fete care voia să mă părăsească, săturată de răutăţile mele, nu vreau să se mai repete. N-aş fi în stare s-o omor. Sunt laş şi mi-e frică pentru mine sau mi-e frică de sângele care-l voi vedea curgând.
De altminteri, chiar de se va întoarce la mine sau se va dovedi că la mijloc n-a fost decât o nelămurire, bucuria şi potolirea sufletului meu încordat nu mă vor îndemna să fac pasul pe care-l aşteaptă mereu. Voi continua viaţa de la început, fără nici o convingere în viitor, nemulţumit de prezent, supărat că voi renunţa din pricina ei la multe succese, roşind de prima glumă sau ocară a altuia asupra legăturii noastre. Totuşi, sunt incapabil să-mi dau seama de durerea pe care o voi avea aflând vreo veste rea. N-am presentimentul gradului de supărare. În aceeaşi zi, la diferite momente, mi se pare că m-ar durea în diferite feluri, sau uneori că nu m-ar durea deloc. Mai ales, aci, de departe. De aproape, putinţa de a mă duce s-o văd desfigurată, înspăimântându-mă de mâna galbenă (mâna mai ales m-ar înspăimânta), văzând pe alţii ţipând, sau măcar văzând mormântul proaspăt, aducător de amintiri, înainte de a mă fi deprins cu ideea morţii — aş începe şi eu poate să ţip, să plâng, să mă cred fără de consolare. Nu trebuie să mă ponegresc, nu ştiu ce voi face de voi afla-o moartă…
Pentru că îmi arăt necazul cu mai puţin zgomot, mă cred mai puţin ridicol, iar mândria mea, printr-o sumă de complezenţe, se crede mai puţin atinsă. Azi-dimineaţă m-am surprins trimeţând Vanei o scrisoare, spunând că poate mă voi întoarce la Bucureşti. Aceasta e desigur o trecere până la o nouă scrisoare: mă voi întoarce imediat! Într-adevăr, ce rost ar avea întoarcerea mea? De sunt consecvent cu mine, moartea ei ar face prezenţa mea inutilă, iar măritişul, neîndeplinit încă, n-ar putea să schimbe nimic, deoarece nu vreau să opresc prin lacrimi şi zgomot ceea ce-mi fuge. Să mă umilesc faţă de cineva de care, la glumele altora, am roşit de atâtea ori. Şi totuşi, de judec limpede, scrisoarea mea nu are decât un singur rost: prilejul de a o vedea, de a mă arăta nenorocit, de a blestema sau de a-i face reproşuri cu glas molatec şi impresionant, de a o sili să se întoarcă plină de remuşcări, de a o simţi deznădăjduită, de a o chema fără să mă simt umilit, chiar de nu voi şti să limpezesc dacă durerea ei sub ploaia vorbelor mele e tot aşa de mare ca şi aceea pe care o simte în lipsa mea, şi când se crede datoare să facă un gest tragic. De nu voi primi nici un răspuns la noile mele imprecaţii, mă voi întoarce, pretextând acasă, ca să nu fiu ridicol, că sunt bolnav, în definitiv, cu toată fruntea mea încruntată, cu toţi muşchii mei celebri, care mă fac să mă pot lupta cu uşurinţă cu trei oameni deodată, sunt laş, mic, nesigur de ce fac şi de ce simt, şi mai ales necăjit.
În ziua de toamnă, barca unde-mi scriu aceste note chinuite pluteşte lin pe Sena, vântul abia bate, soarele se aruncă furios în apă — o ultimă bucurie înainte de a începe ploile şi frigul…
Suresnes, în pădure. Dar poate — cine ştie? — se va fi omorât. Cu toate că n-o cred în stare, cum o credeam în stare odinioară (reflexie dureroasă, căci e dureros să ştii că dintre atâtea posibilităţi care pricinuiesc lipsa veştilor aceasta e cea mai puţin sigură), totuşi se va fi omorât. Lucru îngrozitor. Să facem atâtea planuri, să ne chinuim, să muncim împreună, atâtea amintiri de la vârsta noastră cea mai frumoasă, şi totul să se termine, totul să fie inutil. Şi atunci mă înfior: orice mai bine, orice se poate reface, chiar şi gândul că a fost a altuia se poate consola, însă asta nu…
În jurul meu copacii se întind aranjaţi cu artă, cu locuri goale, socotite măsurat, printre ei, melancolici, făcuţi să mă doară şi mai mult. Dar poate, în cameră, pe o zi ploioasă, aş înnebuni, sau mai bine aş lua trenul îndată înapoi.
De i-aş şti adresa sigură, i-aş telegrafia să nu facă nimic rău, căci o iau eu… Şi poate că mi-aş ţine cuvântul…
…În barcă, în noapte, şi acum, la Comedia Franceză, înaintea spectacolului A quoi rêvent les jeunes filles?
Ce-a făcut oare? Sunt sigur că în urma rândurilor mele a luat o hotărâre, dar care? Să scriu faptele ca să mă lămuresc mai bine. În mijlocul scrisorilor ei toate bune, pline de planuri, o alta cam neexplicită: “Familia şi-a pus un gând ridicol cu mine”. Am înţeles o proiecţie de mariaj cu o partidă acceptabilă. Atunci, enervat, i-am trimis o scrisoare mică şi rea, în care îi reproşam că mă ofensează, că dă vecinice ocazii la astfel de întâmplări, că de n-are pesemne un alt scop, eu îmi dam consimţământul. După o zi, o nouă scrisoare de la ea (înainte de a fi primit răutăţile) în care-mi vorbeşte iarăşi amical de noi planuri împreună. Apoi nimic de 20 de zile. A luat, se vede, o hotărâre, în urma rândurilor mele. Care? Asta e întrebarea ce mă frământă. Prima ei înfăţişare este de a nu-mi mai scrie nimic.
Procedeu crud şi nedrept. E nedrept faţă de prietenia noastră veche, de faptele noastre laolaltă, de imposibilitatea de a întoarce în minte ultimii cinci ani fără să ne întâlnim, la orice moment, unul lângă altul. Şi noi întrebări mă iscodesc. După ce-mi spune de “planurile ridicole ale familiei”, adaugă: “Aş vrea să viu la tine imediat ca să mă sfătuiesc, şi aş face nebunia asta, chiar de n-aş avea decât bani de ducere până acolo, departe”. Deci e un proiect. Un proiect care mă interesează. Are nevoie de sfatul meu, şi eu, netrebnicul, i l-am dat. “Îţi dau consimţământul!”
Totuşi, ce o fi făcând acum?
Spectacolul începe; după un act.
Teribil, să ai asupra unei femei toată puterea, să faci ce vrei cu ea, să o sileşti să facă orice ţi-ar trece prin cap, s-o faci nenorocită sau fericită aproape în aceeaşi clipă şi apoi să nu mai poţi nimic. Din cauza depărtării, să te simţi neputincios de a schimba cât de puţin mersul evenimentului. Şi impresia că orice sforţare e vană. Cu ajutorul aţei am mişcat paiaţa cum am vrut, în danţurile cele mai capricioase, şi acum, aţa rupându-se, paiaţa rămâne nemişcată, oricât m-aş strâmba, oricât aş întoarce în mână firul rupt sau oricâtă artă aş pune.
6 octombrie. Nu ştiu, poate neputinţa de a mă considera un altul în împrejurări şi mai rele, sau poate că de multă vreme n-am avut prilejul unei suferinţe aşa de lungi, dar mă simt foarte epuizat. În unele clipe sunt hotărât să plec imediat să văd ce s-a întâmplat acolo.
Ştiu că n-o să mai mă pot reîntoarce, că o să renunţ la planuri la care mă gândeam de atâta vreme, că hotărârea asta e inutilă sau prea târzie, că acolo, în faţa faptelor împlinite, durerea ar fi încă şi mai mare şi, mai ales, aş fi nevoit s-o port ridicol în faţa tuturor. Dar nu mai pot. De mai continuă starea asta, simt că nu voi mai fi stăpân pe mine, oricare ar fi regretul de mai târziu. De fapt, situaţia e foarte clară. E moartă — şi atunci n-am ce căuta acolo; e măritată sau se mărită — şi atunci sau e prea târziu, sau sunt ridicol de desfac ceva, şi, în încercarea de a desface, mândria rănită m-ar nenoroci şi mai mult; sau totul a fost o glumă — şi trebuie să am răbdare. Şi totuşi, când văd în fiecare dimineaţă cutia de scrisori goală, după ce o noapte întreagă m-am zbuciumat aşteptând; după ce, coborând scara, mă închin lui Dumnezeu, la care nu m-am gândit niciodată, cerându-i o veste — nu mai sunt stăpân pe mine. De altminteri, nu mai primesc nimic de la nimeni, au complotat cu toţii împotriva mea. Sentimentul care mă chinuie, oricare mi-ar fi judecata: teama de a fi a altuia printr-o hotărâre în care intră nu numai un sacrificiu, dar şi grija de a-şi aranja o viaţă nesigură şi mai ales, faţă de mine, cumplită uitare.
Voi povesti o scenă dintre noi caracteristică şi din care s-ar putea vedea că multiplele interpretări ce dau tăcerii ei actuale nu sunt numai jocuri ale unei imaginaţii bolnave. Se mutase în orăşelul de provincie, deci era în ultima epocă a legăturii noastre, pe timpul când, din pricina distanţei şi a vieţii noi pe care o ducea, i se mai potolise dragostea, chiar dacă uneori declaraţiile ei izbucneau tot aşa de pasionat. A venit la Bucureşti anume să mă întâlnească, şi cum familia mea toată plecase la ţară, am chemat-o la mine acasă. Eram curios s-o văd între obiectele mele familiare printre care trăiam, la care ţineam, de care îi vorbisem adeseori şi prevedeam cu emoţie propria ei emoţie, dar m-am înşelat (şi dureroasă a fost pentru mine constatarea!). Preocupată de intenţii străine, abia observă cum o aşteptaseră florile din glastră, cărţile, plăcile de patefon cu muzică aleasă, portretele şi focul voios din sobă. Acceptă îmbrăţişarea mea, străină, rece, ca pe o obligaţie, şi nu pricepeam în ce fel s-o refac, aşa cum era de obicei, şi cum mă părăsise cu o săptămână înainte.
Pregătisem cu multă artă tartine şi prăjituri, le alesesem numai pe cele care ştiam c-o să-i placă sau îi vor face mai mare efect, samovarul sclipitor nu aştepta decât să-i pun jăratic, iar ea stătea cu braţele moi, cu paltonul pe dânsa, ca gata de plecare, cu privirea absentă. Am încercat să fiu tandru, apoi m-am pornit pe o bucurie factice, cu spirite de diferite calibre, înşirate unele după altele ca mărgelele, cu gesturi brusce şi probabil caraghioase, şi zgomotul meu accentua şi mai mult liniştea ei. Hotărât, atmosfera dintre noi conţinea ceva impur, pe care nu-l puteam descoperi, făcând zadarnice şi ridicole truda mea de atunci şi toate preparativele dinainte. Am mai pus câteva lemne în soba de fier, am aşezat cărbuni în samovar, monologând prin cameră şi prefăcându-mă că nu observ răceala ei; m-a lăsat să mă ostenesc jumătate de oră şi, când i-am servit paharul cu ceai, a făcut un gest vag: “Nu beau, nu mi-e foame, mulţumesc”.
Am pornit o rugăminte impetuoasă, în care puneam ultima mea speranţă de a-i destinde indiferenţa şi, în faţa tânguirilor mele, a adăugat: “Dacă vrei tu”, pe un ton lipsit de orice căldură, şi acceptarea nu putea să-mi producă nici o mulţumire. A muiat în apă un pesmete, l-a muşcat la un capăt, apoi l-a pus alături, a sorbit câteva picături, şi iarăşi a rămas nemişcată. Am căutat s-o încălzesc, s-o îmbrăţişez cu putere, să-i sărut mâinile, ochii, obrazul şi gura, m-a lăsat o bucată, apoi s-a degajat uşurel şi a spus:
— Stai, Sandu, liniştit şi ascultă-mă. Am să-ţi vorbesc.
Aveam să capăt, în sfârşit, explicaţia purtării ei şi-mi dam seama că acea explicaţie nu poate să-mi producă nici o bucurie. Mi-a pus întrebarea care, prin fermitate şi prin neobicinuinţă că venea din partea ei, a despicat aerul şi a izbit în ureche ca un ciocan.
— Ce ai de gând să faci cu mine?
Încercai o paranteză care ar fi diminuat înţelesul vorbelor rostite, ar fi lungit conversaţia şi ar fi creat atmosfera neprecisă ce nu i-ar fi explicat nimic, ar fi obosit-o şi ar fi făcut-o să redevină aşa cum o ştiam. “Când?” Răspunsul sosi tot aşa de dârz: “De-acum înainte”.
Reluai teoriile vechi: “Vom fi cei mai buni prieteni, ne vom vedea cât mai mult, mândri de îmbogăţirile spirituale care vor spori zilnic, dispreţuind regulele moralei obicinuite”… “Şi e potrivit pentru mine asta?” Într-adevăr, era potrivit pentru ea asta? Ce să-i răspund? O femeie, totdeauna fluidă în judecăţile ei, îşi are precise ideile pentru aranjarea vieţii (redusă la o singură formă: mariajul).
După o mică tăcere: “De ce nu mă iei tu?” N-o luam pentru că nu puteam renunţa definitiv la toate planurile mele copilăreşti, pentru că o găseam prea neînsemnată pentru mine, şi, în acelaşi timp, n-o părăseam căci mi-era milă de dânsa şi groază de singurătatea mea. Cerc viţios în care nici o hotărâre nu ştiam să iau, şi timpul curgea. Puteam să-i spun asta? Să-i înşir iarăşi ca de obicei: “Nu sunt ca toţi oamenii, ca să accept obligaţii”? La o întrebare răspicată, frazele acestea, broderie literară, ar fi sunat prea fals, şi deci am preferat să păstrez tăcere, aplecând capul puţin în jos. Tot ea a făcut diversiunea: “Ştii că m-a cerut un locotenent!…”
De data aceasta căpătasem posibilitatea să răspund, cu toate că suferinţa pe care mi-o pricinui vorba ei mă împiedica să mai dau vreo importanţă faptului că întrebările erau, cel puţin pentru moment, înlăturate. Am mers pe singurul drum ce-mi sta la dispoziţie: sarcasmul.
— Tu cu un locotenent! Pentru asta m-am căznit să te învăţ, să te fac nepreţuită printre camaradele tale, să poţi descifra ideile cele mai subtile?! Nu ţi-ar fi milă de tine însăţi? Un locotenent, care ar spune în loc de Racine, Racin!
(Aluzie la o întâmplare anterioară de care râseserăm cu chef amândoi.)
— Ce are a face! Nu va exista! Are bani, rude la Florenţa, unde merge în fiecare an, acolo mă voi educa pe cont propriu!
Deci avea răspuns la toate exclamările mele, planul fusese bine cugetat. Ca şi cum ar fi vrut să-mi arate că o hotărâre posibilă n-ar fi fost rezultatul unei uşurinţe, îmi reaminti:
— Ştii bine că am fost deseori decisă să mor şi că m-ai împiedicat. Ar fi fost şi acela un mijloc. Acum nu mi-a mai rămas decât aceasta.
— Şi cu cine?
— Cu X.
— Imbecilul acela?!
— Dar e aşa de bun!
Răspunsurile veneau formidabile, grave sau uşuratice, aşa de caracteristice pentru ea, că lupta era zadarnică. Lupţi atâta timp cât eşti cu inamicul pe acelaşi plan, dar nu când te afli pe planuri paralele. Învins, nu mi-am mai ascuns deprimarea; încercai mai bine să mi-o exploatez, s-o înduioşez şi s-o fac să renunţe la gândurile străine. Prevăzuse, şi pentru a nu face vreo imprudenţă, şi-a reluat mutismul şi faţa imobilă. Văzând că nu eram în stare să încălzesc spaţiul mic dintre noi, m-am alipit de dânsa, am încercat s-o mângâi întâi numai pe obraz, apoi mâna, ca din întâmplare, pătrundea tot mai adânc sub bluză. Mi-a simţit imediat intenţiile (cu toate că era aşa de obişnuită cu îmbrăţişările mele, că ar fi putut să nu observe îndată) şi a încercat să se desfacă. Atunci am riscat ultimul mijloc, neţinând seama de repulsia pe care o aveam pentru orice fel de brutalitate. I-am smucit hainele, i-am zvârlit ghetele şi ciorapii, în timp ce ea se înverşuna zadarnic să se apere, zbătându-se, încercând să bată şi să muşte, aruncând cuvintele cele mai dureroase pe care nu voiam să le aud:
— Te urăsc, brută! M-auzi? Te urăsc!
Am aruncat-o despuiată sub plapumă. Când m-am apropiat apoi, am găsit-o fără mişcare, rece, fără opunere, dar şi fără să se ofere ca altădată, indiferentă de ce se va întâmpla cu dânsa. Pricepând că împotrivirea ei nu putea să-i fie de folos, şi deci era inutil s-o mai continue, întrebuinţa un alt procedeu, care astfel avea să mă copleşească mai sigur. Dar contase prea puţin pe nevoi şi pe sânge: întâi doar câteva vagi tresăriri, apoi respiraţia tot mai apăsată şi mai inegală, şi la urmă zbuciumul complect. Ne-am regăsit abătuţi, stânjeniţi unul faţă de altul. Am spus ca să încep într-un fel:
— S-a făcut frig în odaie!
M-am dus să mai pun lemne pe foc, apoi am reîncălzit apa de ceai şi am reumplut paharul cu un capăt de pesmete rămas înăuntru, care, înmuindu-se, murdărea aspectul apei. I-am oferit din nou să bea şi m-a refuzat iarăşi. Când m-am apropiat, m-a întrebat cu aceeaşi voce aspră de mai înainte:
— De ce să nu iau pe locotenentul X?
Aşa a trecut toată noaptea ceea grozavă: cu succesive răciri şi, după câteva lemne, încălziri ale camerii, cu ceaiul de culoare murdară mereu repetat, cu îmbrăţişările noastre fierbinţi, şi apoi cu întrebările reci şi inchizitoriale.
Dimineaţa îi pleca trenul de cu vreme. S-a îmbrăcat în grabă şi am fugit, ca să nu întârziem, până la gară, prin troiene, amuzându-ne fără să vrem de echilibrul pe care trebuia să-l ţinem pe gheaţă, mână în mână, dezmorţiţi de goană şi de vântul sănătos ce ne plesnea peste faţă şi ne înroşea pielea.
Din ce în ce ne-a revenit dispoziţia de altădată şi râsul fără constrângere; s-au îndepărtat gândurile neliniştitoare, iar la treapta trenului ne-am luat rămas bun, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat (doar fără melancolia despărţirilor). Chiar în momentul plecării, Irina mi-a zis:
— Să nu crezi nimic din tot ce ţi-am spus astă noapte. Totul n-a fost decât o stratagemă ca să te fac să mă iei tu!
Învinsesem, sau dezastrul meu era, în momentul acela, definitiv hotărât?
Mi-am simţit corpul şi mi-am zis apoi: sunt întreg, sănătos, şi orice s-ar fi întâmplat cu ceilalţi, eu n-am păţit nimic, şi orice tragedie aş avea, mă pot reface încă.
Slabă consolare şi scurtă…
În durerea mea, mi se pare că acum, pentru prima oară, s-a întâmplat ceva real în viaţa mea. Tot ce a fost timp de cinci ani — lacrimi, scene, veselie, conversaţii interminabile — erau numai la suprafaţă, fără nici o profunzime în suflet.
7 octombrie. Azi m-am frământat mai puţin. Am avut tăria — şi nu mă socoteam în stare de această tărie — să nu mă mai gândesc.
Sau mai bine, să nu mai întorc în toate felurile frazele ei şi toate posibilităţile. Căci gândurile, printre rândurile cărţilor, printre replicile teatrului, se îndreptau numai acolo. Am început poate să mă obişnuiesc sau mă fortifică siguranţa că săptămâna viitoare, de nu voi mai primi nici o explicaţie, mă voi întoarce. Din când în când, vag îmi dau seama ce frumos e Parisul în zilele de toamnă calde şi moi.
Ca să treacă timpul, merg la toate spectacolele şi mă gândesc cu groază la ziua de mâine, când n-o să fie nici un matineu. Orice ar fi, e vinovată. Orice ar crede despre mine, nu e frumos să plece, după ani de zile împreună, fără să-mi spuie un cuvânt. Nu e frumos să ia o hotărâre, oricât de generoasă ar fi, fără să mi-o trimită şi mie. Altminteri, gestul ei ar semăna — exterior — cu al oricărei femei care, părăsindu-ş i amantul, fuge cu altul. Oricât de mult ar fi durut-o scrisoarea mea, nu trebuia să se răzbune, chiar dacă nu credea că aş putea suferi prea mult. Fără îndoială, a făcut multe sacrificii pentru mine timp de cinci ani. A făcut toate nebuniile, şi fără nici o siguranţă că va fi răsplătită la urmă. Poate că a şi profitat de pe urma prieteniei mele. A învăţat, a văzut, a auzit. Chiar de nu va fi simţind valoarea acestor lucruri, n-ar trebui să le uite. Serviciile reciproce nu se compensează şi deci nu pot fi şterse perfect fără ca să mai rămână cineva dator. Orice s-ar fi întâmplat, rămân cinci ani de amintiri comune care nu trebuie să aibă un sfârşit aşa de brutal sau aşa de indiferent. Oricare ar fi scuza Irinei, procedeul este rău. Prin bănuieli pe care mi le produce, încrederea se va înlătura pentru totdeauna din conştiinţa mea. Personalitatea ei e simplă şi nu merită poate atâtea întrebări. A fost îndrăgostită de mine, nu aşa de teribil însă ca să nu se amuze cu alţii în lipsa mea, să nu flecărească, să nu facă planuri în care nu aveam rol, să-mi asculte poveţele, să nu se gândească că nu va putea rămâne fată bătrână, cu frica vecinică de a o părăsi. Desigur, despărţirea de un om pe care te-ai obicinuit să-l iubeşti e grea, dar profitând de lipsa lui, de un timp mai lung când n-ai mai fost mereu cu el şi de puţină sforţare, când e şi în binele lui… Mijloacele nu mai importă.
Discut mijloacele când pe mine mă doare faptul în sine!
8 octombrie. Aseară puţin vin m-a făcut mai rezonabil. Mi-am zis cu toată convingerea: atâta pagubă! E cea mai bună ocazie să scap de ea, aşa cum aş fi vrut deseori. Ea mi-ar face numai încurcături: renunţări, clevetiri de ale publicului, greutatea de a mai continua sau de a mă ascunde. Şi chiar uneori plictiseală. Atâta pagubă! N-are nici bani, nici frumuseţe, inteligenţa ei este aşa de puţin personală că se mulţumeşte numai să-mi repete observaţiunile mele. E deseori comună şi găseşte plăcerea între cei comuni. Neîntreagă la minte, uită, se încurcă, greşeşte, nu pricepe, cu toate că aprobă, n-are intuiţii…
Şi astăzi mă gândesc iar la ziua plecării, la un răspuns, la o veste, mă gândesc ce să fac ca să nu mă mai gândesc.
Ca să am impresia că nimic nu s-a întâmplat, să chibzuiesc ce dar îi voi duce la întoarcere…
În metropolitan o fată drăguţă se uita la mine. Mi-am zis: iată scăparea! Să am numai curajul să încep vorba. Mi-ar răspunde. Ocupându-mă cu dânsa, voi uita pe cealaltă. Nu voi mai fi aşa de singur şi gândul întâlnirilor va face să-mi treacă timpul.
Fără curaj, n-am început vorba. Fata a deschis o carte, iar eu am lăsat-o să plece mai departe. N-am avut îndrăzneala… şi apoi la ce bun?… Imediat ce voi izbuti, ce rost voi mai avea? Am nevoie de dragoste adevărată, şi asta nu vine decât încet la ocazii mari, şi nu la ochiade fugare. Ce îi voi spune ei când Irinei îi făcusem educaţia intelectuală timp de cinci ani? Ce încredere aveam ca să încep munca mea de la început, când Irina, după atâtea lacrimi şi atâtea sacrificii, după atâta timp mai cu seamă, a ştiut să profite de primul moment de libertate după câteva luni de despărţire?
Zi mai calmă. Am ajuns uneori să-mi zic: ce puţin am suferit! Credeam că o să fie mai grav! Aşa de puţin am ţinut la ea? Şi mai cu seamă: sunt în stare să ţiu la cineva? Totuşi, mereu mintea mea face o imagine: Irina, lângă un om străin, care, cum nu-l cunosc, ia forme diferite. Irina dând explicaţii asupra nunţii, pregătindu-se, încercând rochii, făcând mici escapade în doi, sau mai mulţi, şi ei doi la o parte. El vorbindu-i, făcând socoteli, şi ea ascultându-l. Pe urmă, ziua nunţii, felicitări, lumină, şi Irina repezită prin odăi, privind, vorbind, şi încordată lăuntric. Căci, oricum, nu va putea să nu se gândească şi la mine. Apoi seara, rămaşi singuri, el isteţ, ea puţin nenorocită şi fără mişcare, el care o prinde în braţe, o strânge din ce în ce mai mult, îi spune c-o iartă de tot trecutul pe care-l bănuieşte. Ea rezistă uşor. Apoi se culcă încet, fără zgomot, în întuneric, scoţând lucrurile pe îndelete, iar el îşi repetă rugămintea, şi într-o seară, în sfârşit, ea va plânge, iar el o va strânge mereu. Şi cu o mişcare repede îşi va strecura mâna sub cămaşa ei. Fără gest, ea va primi dorinţa lui, apoi se va deprinde…
11 octombrie. Brusc, rana mi s-a redeschis. I-am scris iar o scrisoare, în care fac toate concesiile. Nu mai am rost, nu cunosc pe nimeni ca să-mi treacă timpul. Acum, pe o bancă în Bois, aştept să treacă ziua. De când mă ştiu am încercat să citesc în mine. Mi-am analizat durerile în mijlocul lor, şi acum, cu toate acestea, mă aflu în faţa mea ca în faţa unui străin. Nu ştiu cum sunt şi nu ştiu cât e de mare suferinţa mea. Cred uneori că n-o simt şi apoi mă cuprinde tot aşa de tare. Gândul la ea mă obsedează. Aceasta-i dragostea? Mai mult decât toate mă simt gelos. Aşa e dragostea? Sau gelozia este posibilă singură, fără dragoste?
De atâtea ori m-am gândit s-o termin cu ea, şi acum i-am scris să vie neapărat, că fac tot ce va spune. Şi dragostea ei? A plâns şi a vrut să se omoare. În orice caz, a fost convinsă că vrea să se omoare. De aş fi lăsat-o, ar fi avut curajul ultim în faţa armei grozave? A făcut sacrificii, dar acum a plecat, cu toate că nu eram acum mai rău decât atunci. M-a lăsat cu riscul de a mă nenoroci, fără o vorbă de părere de rău. Este o dovadă de curaj din partea ei sau un pretext de a termina fără zbucium?
Cinci ani am examinat-o. Credeam că-i cunosc toate resorturile sufleteşti, şi acum, după câteva săptămâni de despărţire, mă întreb de nu m-am înşelat cu desăvârşire. Tristă e experienţa pe care o fac. Am crezut că deoarece îmi dau seama de toate gesturile şi maniile unui personagiu, de tot ce are exterior, îl cunosc perfect; că deoarece plânge disperat, spunând vorbe tragice şi jurăminte, adevărul din adâncuri este acelaşi. Şi acum văd că natura umană e mai complicată. Forţa, oricât de sinceră, nu garantează şi durata sentimentelor. Nu putem fi siguri de ce e înăuntrul nostru. Cunosc o doamnă care, la moartea bărbatului ei, a încercat de mai multe ori să se omoare. Împiedicată mereu, la urmă s-a remăritat. Acum râde şi are copii mari. Ce suflet va fi având, sau care e evoluţia lui, pe care n-o pricep eu şi n-o fi pricepând-o nici ea? Ce ştim noi de vom muri, cine are să ne plângă şi cât o să fim plânşi? Sufletul omului… În faţa lui, aproape de noi, mic de încape într-un corp şubred, stăm ca în faţa infinitului.
Când vezi o mulţime — ca acum, de şcolari care se joacă într-un luminiş din Bois — aşa de la fel cu toţii, îţi dai seama ce ingenios şi paradoxal a fost acela care s-a gândit la personalitatea fiecărui individ în parte. Trebuie să fi suferit enorm şi şi-o fi simţit enorm existenţa. Şi-a ţipat-o, şi atunci a fost nevoit să lase şi pe alţii să şi-o ţipe. Rezultate altruiste pornesc dintr-un temperament frământat de el, în el.
Copiii ţipă, sar după o minge care alunecă repede în toate ungherele, sfărâmând frunzele galbene. Culcat într-un colţ, privesc şi scriu. Contemplu cu hârtia înainte, ca un pictor cu paleta. De ce în jurul meu nu se strânge lume? Care din ei ar fi în stare, din joacă, să mă privească şi să facă reflexia: uite unul care scrie uitându-se la noi…
Pe deasupra, mesteacănii îşi întind braţele, săltându-le graţioşi şi alţii ca nişte baletiste.
12 octombrie. Urmăresc firul durerii mele, şi cu toate că mă simt amărât, totuşi mă întreb dacă puţin nu am minţit plângând o iubită pierdută timp de atâtea pagini. Intensitatea durerii scade, oricare ar fi omul, aşa e firea. E insuportabil să te vaieţi întruna. Sau poate numai durerea se transformă? E mai puţin zgomotoasă, mai interioară? Nu cred. Desigur, pierderea unui copil roade continuu pe o mamă. Totuşi, de nu înnebuneşte în primele zile, cu timpul îşi va ocupa trei sferturi din zi cu alte gânduri.
Între dragostea de mamă şi dragostea de iubită este o prăpastie, nu numai ca formă, dar şi ca trăinicie. Obligaţiile, la mamă, au săpat într-atâta cămările sufleteşti şi de atâta vreme, încât o trădare este rară. Iubita nu s-a dat decât din capriciu sentimental, convinsă, de altfel, de adevărul dragostei. Este mai fără minte şi mai grăbită să se omoare decât o mamă. O spumă fierbinte în veşnică fierbere. Tinereţea, simţirile proaspete, curiozitatea o îmbie să încerce. Lanţurile cu care i-a plăcut la început să se lege i se par curând prea dure şi nu se mai simte datoare să le suporte, îşi va găsi cu uşurinţă o scuză. Şi va iubi iarăşi cu aceeaşi patimă, tremur, nervi, pândiri perverse, ameninţări. Şi la o vreme, îmbrăţişată prea strâns, îşi va nega dragostea dintâi. Până când se va deprinde şi cu dragostea nouă, se va potoli, se va simţi prea încreţită la faţă ca să mai placă; săturată oarecum, nici nu va mai ţine aşa de mult să placă; în faţa copilului care creşte mereu frumos şi drept, se va transforma (transformarea prodigioasă ale cărei momente scapă cercetărilor) şi-şi va aţinti asupra lui privirea pentru prima dată constantă. De data aceasta nu va mai spune necontenit: “Te iubesc”, dar dragostea, cu mai puţine nuanţe poate, va fi mai rezistentă.
Am văzut L’ami des femmes a lui Dumas. Ce nerozie! Ca şi cum studiul asupra femeilor ar fi posibil. Ca şi cum ar avea — chiar în aceeaşi clasă socială — acelaşi resort. Ar trebui să le cunoşti pe toate, în cele mai variate exemplare. Şi eu n-am fost în stare, cu toată atenţia mea încordată, să cunosc una singură. Şi cu ce interes! Eu nu pot fi cinic. Cinismul denotă lenevie mintală. Că din rândurile mele se pot degaja, generalităţi rezonabile asupra mea şi asupra Irinei, se poate! Dar capriciile deconcertează şi pricinuiesc surprize. Şi noi nu suntem avizi decât de acele surprize. Atâta mişcare e în jocul lor nestatornic, încât bănuim în orice femeie nouă o excepţie. În faţa lacrimilor ei grozave ne înduioşăm şi credem, noi, cei care nu putem plânge decât anevoie. Iar mai târziu deziluziile ne încovoaie. Cât timp, cum? Nu ştim nimic. Aştept să văd. Căci eu însumi mă surprind zilnic sub forme care mă miră.
Vor mai veni două dureri teribile. Vestea în sfârşit: se mărită în ziua de… Şi apoi ziua aceea… Şi apoi noaptea aceea… Şi apoi: s-a măritat! Şi mai târziu: un copil!
Copilul, idealul femeii care vrea să înceapă o viaţă nouă. Scuza ei faţă de alţii şi faţă de ea, ca să primească pretenţiile noului-venit.
Noaptea am căutat o femeie străină, am întunecat odaia şi mi-am aţintit gândul la Irina, ca să-mi substitui vizitatoarea! Eu, care o preţuiam aşa de puţin odinioară!
14 octombrie. Cu capul greu. Simt o picătură de apă care curge din susul capului înăuntru, mereu, monoton, cu acelaşi debit şi zgomot.
Dragoste sau orgoliu? Ce-mi pasă?! Mă doare… Orice reflecţie asupra vreunei persoane o îndrept spre Irina şi mă întreb de era aşa. Încerc mereu s-o cunosc. Ieri am auzit: “e neînsemnată!” (vorbindu-se de altcineva). Şi mă întreb dacă era neînsemnată. Mă gândesc la toate împrejurările, la tot ce spunea, la felul cum pricepea. Cu toate că mă înţelegea perfect, totuşi îmi dau seama că n-am fost niciodată surprins de vreo judecată dreaptă de a ei. Nu se interesa de chestiunile intelectuale decât ascultându-mă. Singură de o lăsam, vorbea de familie, de prieteni, de fapte cotidiene. Dar vorbea vioi. Mereu îi sclipeau ochii. Acum se zbat în mine toate micile observaţiuni dureroase care le făceam odinioară. Am priceput totdeauna că o făceam să meargă pe o cale care nu-i aparţinea. Se rătăcea imediat ce nu-mi simţea mâna alături. Era neînsemnată.
Dar eu, care mi-am pierdut cinci ani cu dânsa, care am ascultat-o tot timpul vorbei, care n-am putut gândi un rând fără să nu i-l spun, fără să nu-i cer părerea, mereu aprobatoare, cum sunt?
O dată, pentru prima oară, după lectura unui roman al lui Mauriac, care nu-mi plăcuse, spusese: “Nu e chiar aşa de rău cum spui!” Nu era o reflexie nouă, ci o concesie faţă de o părere străină de mine. La argumentele mele asupra romanului, de altfel, nu a adus nici o împotrivire şi nici o interpretare nouă.
Cu toate că-i dădusem planul lecturilor, în una din ultimele scrisori, vestise: “Pentru variaţie am început o carte de istorie interesantă“. În momentul acela mi-am presimţit toate nenorocirile. Am bănuit prezenţa unui nou-venit.
Sper uneori că totul e o glumă ca să mă facă să mă pronunţ, ca să-şi rişte la întâmplare dragostea. Nebună speranţă. Nu se încearcă un aşa joc la o aşa distanţă. Deci ultima mea speranţă e o situaţie în care m-aş simţi ridicol! Eu, care îmi băteam joc de bărbaţii care făceau concesii femeilor! Până unde merge umilinţa mândriei mele! Sunt totuşi lucruri pe care nu le-aş face… Poate… De-aş şti că iubeşte pe altul sau se amuză cu altul, n-aş chema-o. Totuşi… m-aş duce la dânsa, aş lăcrima, aş spune vorbe tainice cu planul vag de a o redeştepta şi a o întoarce. Ştiu eu de tot ce aş fi în stare?
În armonia perfectă, o mică surpriză, imperceptibilă, care se întinde încet şi fără să bagi de seamă, a cuprins şi stricat totul.
În firea Irinei, într-o zi, am descoperit o mică undă neliniştitoare. “Nu e bine de rămas nemăritată toată viaţa!” Vorbea în general. Altădată a vorbit chiar de dânsa. Apoi s-a întrebat tare ce-ar putea face ca să mă uite. Iar altădată mi-a spus planuri matrimoniale: “Va fi mai bine pentru amândoi!” Şi gândul pătrundea şi mai mult când, îndepărtaţi, se deprindea fără mine. Dar când mă întorceam se da toată, uita planurile infidele.
Dinard (după mai multă vreme).
Cum starea mea devenise intolerabilă, am sacrificat orice mândrie personală şi am trimes o scrisoare umilă, disperată, implorătoare.
Renunţasem la rolul meu dominator, pe care-l ţinusem, fără şovăire, atâţia ani. Mi-aduc aminte că nici chiar în momentul când scriam nu eram complect lipsit de luciditate. Plângeam şi am lăsat anume lacrimile să cadă pe scrisoare. Cum am terminat hârtia şi-mi venise o idee impresionantă, am adăugat-o pe un petec de hârtie rupt la întâmplare de la marginea unui ziar, şi am făcut reflexia, cu satisfacţie, că această hârtiuţă ar putea să convingă şi mai mult de dezordinea nervilor mei şi să provoace mila. Am scris atunci rău, murdar şi nu fără conştiinţă.
Cum toate scrisorile mele rămaseră fără răspuns, ca şi cum le-aş fi adresat unui inexistent, am trimis scrisoarea aceasta unui amic sigur, ca să-i fie transmisă imediat în mână.
Şi într-adevăr, de data aceasta izbutisem: după cinci zile, o telegramă: “Attends lettres, baisers”. Nervii mei se destinseră într-o clipă, cum ai desface corzile unei viori, am căzut pe pat şi am adormit profund 24 de ore în şir. Dar scrisoarea pe care am primit-o după alte trei zile nu era aşa de liniştitoare cum sperasem şi nu mă convingea că “totul nu fusese decât o mică glumă răutăcioasă“. Scrisoare ambiguă, care dădea loc la interpretări şi care mă făcu şi mai chinuit decât fusesem. Iată pagina primă, singura care mi-a mai rămas printre hârtiile mele:
“Dragul meu Sandu, disperarea ta m-a făcut nenorocită, dar în acelaşi timp m-a şi bucurat: aveam dovada că te mai gândeşti la mine. Şi eu, care credeam că s-a terminat cu viaţa mea! Hotărârea deznădăjduită pe care o luasem, împinsă mai ales de cei de primprejur, trebuia să puie capăt durerilor mele. Aveam, în sfârşit, prilejul să mă duc la Sinaia, unde am fost fericită şi unde îmi lăsasem viaţa toată, şi apoi, de pe vârful unei stânci unde ne îmbrăţişasem odinioară, s-ar fi terminat totul. Tu însă, dragul meu, mă îndemni la viaţă. Dar mă vei primi din casa altuia? Scrie-mi tot ce crezi (pe adresa prietenei mele Loulou) şi voi face precum vrei. Aici va fi ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic cu mine, şi de îndată ce fac rost de bani, de vrei, voi veni la tine, sclavă umilă…”
Mai întâi, scrisoarea citită de un indiferent, cu un accent abia liric, poate produce efecte comice. Însă nu valoarea ei estetică mă interesează, ci adevărurile ce le-ar putea conţine.
Desigur, o reală părere de rău. Altfel nu mi-ar fi scris; dar “cei dimprejur” n-o putuseră sili la nimic, pe ea, fată de 22 de ani, totdeauna de capul ei. Apoi, ca să meargă la Sinaia, unde să se omoare (căci acesta era înţelesul aluziilor ei) nu era nevoie să se mărite. Însă nu trebuie să credem neapărat că ar fi din partea ei nişte minciuni ridicole şi că eram netot că le mai iau în consideraţie.
Ideile îi erau aşa de vagi, lipsa de logică aşa de complectă, gândul faptului ascuns şi urât o tulburase în acelaşi timp, prezumţia în superioritatea ei intelectuală, cu care o deprinsesem, îi sugera ideea că e o “sacrificată“, încât era în stare de fapte pozitive, dar într-o atmosferă de tendinţe neprecise. Scrisoarea mai arată că, măcar în parte, şi lipsa banilor o hotărâse la pasul acesta. Banii, mai ales la urmă, nu-i ajungeau niciodată. Un lucru însă nu ştiam exact: se măritase sau numai era aproape? Ridicolul “pe adresa lui Loulou” nu înseamnă neapărat ceva pozitiv. Spusese poate familiei ei că a rupt relaţiile “amicale” cu mine şi se jena să se dezmintă. Ceea ce mă făcea să cred că faptul nu se îndeplinise este că prea trecuse puţin timp. E drept, îmi spusese că un oarecare caraghios Marcu (originar din Sinaia) îi făcuse propuneri matrimoniale, dar ea îmi povestise faptul ca pe-o cerere ridicolă, şi eu nici nu ştiam dacă nu e numai o glumă de a Irinei. În orice caz, avea o reală părere de rău pentru necazul meu, ceea ce în limbajul obişnuit s-ar putea traduce prin “avea inimă bună“.
Sau poate totul nu era decât un plan, ca să mă facă pe mine, în sfârşit, s-o accept oficial? Ceea ce iarăşi era posibil.
I-am scris (pe adresa lui Loulou!) toate aceste observaţii ale mele, juste. După o zi, m-am simţit incapabil ca să aştept răspunsul cel puţin 8 zile, şi într-o clipă m-am hotărât să mă întorc în ţară. Cum n-aveam bani de drum imediat, m-am dus să cer prietenilor, eu care nu cerusem niciodată. Am fost refuzat politicos. Atunci am căutat Muntele de pietate, cu paltonul de iarnă subţioară. Mi-era ruşine să întreb sergenţii unde se află. După câteva ceasuri de ezitare, l-am găsit aproape vecin de hotelul meu. Am făcut coadă. Mai erau femei, numai femei, una cu linguriţe de argint, alta cu haine, alta cu lenjuri. Ce umilinţă! Cum aş putea să iert eu vreodată Irinei aceasta, chiar dacă ea nu era de vină! Ce monstru mă pregăteam să fiu la întoarcere! După vizele pe la legaţii, care, toate, erau în momentul de a se închide, m-am dus la prefectura poliţiei să-mi puie viza franceză. Acolo mi s-a spus: “À demain!” M-am plâns la ghişeu, m-am zbătut şi am spus o minciună: “Mon père est mort!” Mi-era scârbă de minciuna mea. Eram aşa de deprimat, că m-au crezut, dar nu erau de vină, nu era şeful care trebuia să iscălească. În orice caz, să aştept… Am aşteptat două ore, învârtindu-mă năuc împrejurul unei bănci rotunde din mijlocul sălii. Pe la ghişeuri, funcţionarele îşi şopteau între ele arătându-mă şi invitându-mă milos să stau. Mă aşezam pentru o clipă ca s-o pornesc iar. Şi şeful, acel personagiu misterios care nu venea şi pe care îl speram de câte ori se deschidea vreo uşă! O cucoană, şi ea cu necazuri, s-a dus să intervină pentru mine, ca să mi se dea drumul mai iute. Am lăsat-o şi am suportat ruşinea ca să se îngrijească străinii de mine!
Apoi a sunat clopotul de ieşire. Pe rând plecau funcţionarii. A venit atunci şi şeful de la conferinţa pe care o avusese la etajul superior. M-am dus la el: “À demain!” I-am spus tremurând tot: “Je dois partir ce soir! C’est mon père qui est mort!” “Et qu’est ce que cela me fait?”
Primisem răsplata minciunii mele scârboase. Faţă în faţă, se aflau două excremente ale umanităţii!
S-a intervenit şi am căpătat paşaportul în câteva minute. Cu o jumătate de oră înainte de plecarea trenului eram la gară. M-am urcat în clasa treia, ca să-mi ajungă banii, şi m-am plasat între doi negustori de zarzavat. Curând am fost lăsat singur. Cum să descriu cele trei zile interminabile, învârtindu-mă în compartimentul meu ca un lup într-o cuşcă! Mă uitam la fiecare zece minute la ceasul meu de la mână. Mă clătinam la cea mai mică întârziere. Vecinii mă priveau curioşi. Elveţia, Austria, Ungaria, România… Întârzierile fatale din România, după ce venisem exact. Semnalele întreite de plecare de prin toate staţiile mici din Ardeal, până ce trenul să se pună în mişcare greoi. Ce mizerie!
Am sosit la miezul nopţii. Am luat un automobil şi m-am dus la prietena mea Gina. Am găsit casa întunecată şi am sunat lung, de mai multe ori, până s-au aprins luminile. A apărut servitoarea somnoroasă, şi când i-am spus că vreau să vorbesc cu domnişoara, m-a crezut nebun. A trebuit s-o conving. Mă temeam să nu se scoale părinţii Ginei, pe care-i cunoşteam destul de puţin, dar am avut noroc. În sfârşit, a apărut la o fereastră la etaj Gina, ţinându-şi o jachetă peste cămaşă. S-a uitat buimăcită la mine. I-am ţipat:
— Ce s-a întâmplat cu Irina?
— Păi s-a măritat cu Marcu. Sunt la Sinaia.
Am mai avut tăria să întreb:
— Şi s-a putut să nu-mi scrii nimic din vreme măcar tu?
— Credeam că nu te interesează!
M-am retras câţiva metri în noapte. Am mai auzit de câteva ori:
— Dar ce e cu tine, Sandule? Te-ai dus?
Apoi o fereastră s-a închis.
Eram sfărâmat, şi totuşi mintea lucidă continua reflexiile asupra mea. Nu credea că mă interesează… Vrasăzică, nu-i făcusem impresia — nici ei, care trăise mai mult în preajma noastră — că Irina m-ar fi interesat câtuşi de puţin, atât fusesem de discret, atât părusem de indiferent şi atât părusem de surâzător faţă de toate fetele. Şi o idee nouă îmi fulgeră: cum să nu aibă dreptate, când eu însumi, cu o lună mai înainte, n-aş fi crezut că mă interesează! Când apropiam cele două imagini ale mele de la o distanţă aşa de scurtă, nu mai pricepeam nimic. Şi atunci mă întrebai şovăind: oare sunt normal?
Prăpastia din faţa mea era deci mult mai adâncă decât crezusem.
A doua zi, la 5 dimineaţa, soră-mea Vana pleca la Sinaia. În cinci minute îi spusesem tot ceea ce-i tăcusem ani de zile, şi în alte cinci minute Vana hotărâse ce are de făcut. Am aşteptat două zile, făcând kilometri în jurul curţii noastre. Când ştiam că Vana trebuie să se întoarcă, i-am ieşit înainte cu trenul, la o staţie intermediară. Cum m-a văzut, dintr-un colţ al vagonului, nedormit şi galben, Vana mi-a făcut semn: “N-ai nici o grijă“. Şi fără să mai aştept detalii, brusc liniştit, salutai o cunoştinţă din vagon, o domnişoară minunată de graţie şi căreia îi făcusem curte odinioară. Până la Bucureşti ne-am întrecut în glume, în complimente, în aluzii sentimentale, în înţelegeri subtile şi complice, iar eu păream (mi s-a spus mai pe urmă) extrem de nervos, dar extrem de fericit de succesul meu. Biata Vana nu ştia ce să mai creadă…
Abia a doua zi Vana mi-a dat desluşirile (căci am adormit acasă imediat).
— De la hotel i-am trimes o carte de vizită. A venit imediat singură. A venit la mine şi m-a sărutat. (Nu se cunoşteau decât din vedere.) E foarte dulce şi prietenoasă. Părea un puişor de găină plouat. Prima întrebare i-a fost: “Unde e Sandu?” Nu pricepea cum erai întors şi n-ai venit s-o vezi. Parcă nu-şi da seama de tot ce i se întâmplase şi de obligaţiile ei noi. Mi s-a plâns că îi e urât printre străini şi că se preface bolnavă ca să fie lăsată în pace, că toată lumea o întreabă ce are şi că asta o enervează peste măsură. Când a auzit că trebuie să reiau trenul seara, a exclamat: “Eu plec cu mata!”. Mi-a repetat de mai multe ori fraza asta, cu toate că-i explicam de ce nu se poate. Era deznădăjduită când a trebuit s-o las. Peste o zi va găsi un pretext, va veni la Bucureşti, va vorbi cu tine şi veţi vedea ce e de făcut.
Peste două zile tocmai când mă nelinişteam din nou neavând nici o veste, primii câteva rânduri scrise pe o foiţă de şocolată (fusese pusă în mijlocul altei scrisori adresate lui Loulou; era o precauţie ca să nu se observe nimic, deci acum era mai prevăzătoare decât se arătase în conversaţie cu Vana. Poate că Marcu bănuise ceva şi pusese unele întrebări.) N-am putut să nu fac reflexia că hârtia de şocolată îi rămăsese de la nuntă.
Iată rândurile:
“N-am venit căci acum sunt bolnavă cu adevărat. Te rog mult aşteaptă cu răbdare. Eu voi veni imediat ce voi putea. Nu mă gândesc decât la asta.”
După alte două zile, cum nu mai ştiam nimic, ca să treacă timpul mai uşor, m-am hotărât să fac o mică excursie la mare. M-a căutat în lipsă. Mă gândesc ce o fi crezut ea de plimbarea mea tocmai atunci? În orice caz, dacă rolurile erau inverse, ce concluzii complicate aş fi tras eu! Dar mie mi se părea firesc şi nu ştiam de ce Vana mă privea mirată. I-am trimes veste să vie pe la mine şi spre seară a sosit. Şi acum, dacă aş putea povesti scena exactă dintre noi, dacă mi-aş mai aduce aminte de tot ce constatasem atunci, în timp ce conversaţia evolua! Căci luam parte la scenă şi în acelaşi timp observam, eram în acelaşi timp, după obiceiul meu, actor şi public, actor cuprins de pasiunea rolului, şi public, prodigios de curios să audă toate vorbele, să vadă toate personagiile şi chiar decorul. Aş vrea să transcriu cu fidelitate tot ce gândeam atunci, cu toate că acum, când sunt calm, nu mai sunt absolut convins de perfecţia supoziţiilor mele de atunci. Să refac clipele acelea, chiar dacă ar trebui să le neg mai apoi în tot ceea ce au ele interior.
Bineînţeles, am uitat multe lucruri, aşa că nu voi transcrie decât câteva momente care nu se leagă imediat, dar care, în general, formează o atmosferă.
Mai întâi mi-am preparat intrarea. Când mă va vedea pe neaşteptate, orice izbucnire de a ei va fi mai sinceră. Contam pe surprindere. Am spus servitoarei, care trebuia s-o introducă în cameră, să-i spuie că nu voi veni decât mai târziu, cu toate că eram acolo de mai-nainte.
Cum se făcuse noapte şi lumina nu era aprinsă, nu m-ar fi văzut imediat. M-a găsit însă de îndată ce a intrat şi n-a avut nici o tresărire. Efectul meu fusese ratat. Am sărutat-o ca pe o străină şi nu ştiam ce să ne spunem. O simţeam transformată. Cum prevăzusem altfel întâlnirea noastră, rămăsei deconcertat şi-mi simţii capul vâjâind. Totuşi, făceam reflexia cu oarecare dispreţ: “I-a făcut un palton nou, ridicol. Dar pălăria o cunosc.”
Voii să-mi spun gândul ca un început al pedepselor ce trebuiau să vină, dar atenţia îmi fu atrasă de altceva. Începu să-şi scoată mănuşile cu febrilitate, şi ştiam precis că şi le scoate ca să-mi arate că nu are verighetă. (O pusese probabil cu cinci minute înainte în poşeta de alături.) Atenţia asta faţă de mine, arătată cu aşa de puţină discreţie, adusă ca un plocon, mi se părea stângace şi stupidă, totuşi, m-am crezut dator să-i mulţumesc cu efuzie. Mi-a primit mulţumirile fără tresărirea pe care ţi-o pricinuieşte trecerea de la un gând la altul, probă că interpretasem bine gestul ei. La primele mele întrebări, a aprobat cu totul observaţiile mele făcute în marginea scrisorii ei trimise la Paris. “Ai dreptate, nu putea să mă oblige nimeni să fac pasul acesta, dar trebuia să fac ceva cu mine. Acum e prea târziu.” Repeta vorbele aspru, fără modulaţii, că pe o lecţie pe care şi-o învăţase, din vreme. Am certat-o, i-am adus aminte de trecut, dar ea repeta tot cu aceeaşi voce răstită: “Acum, nu, dar poate mai târziu!”
Nu recunoşteam aluatul moale căruia îi putusem da orice formă. Mai ales nu semăna deloc cu aceea pe care mi-o descrisese Vana. Se întâmplase ceva între timp, poate câteva argumente venite bine. Care, niciodată nu voi şti…
Şi atunci am ţipat în ajutor, ca cineva în faţa unui pericol. A sosit biata Vana, care veghea prin apropiere.
— Vana, nu vrea să rămână cu mine!
Ţipătul meu sună strident, şi Vana nu pricepea transformarea Irinei.
Am început să plâng nenorocit într-un colţ al camerei. Ştiu însă că şi în clipele acele groaznice îmi dam seama de mine şi de ceilalţi. Era perversitate. De altfel, luciditatea în astfel de clipe poartă numele de perversitate. Dar nu-mi caut scuze, vreau să mă cunosc întreg. Ştiu că gândeam atunci, în acelaşi timp, că aş fi putut să-mi reţin firea de aş fi voit, dar mă lăsam în voia nervilor ca să impresionez. Ştiu apoi că de nu-mi alesesem locul unde căzusem istovit, mi-am dat seama imediat că aşa, la o parte, singur, păream şi mai de plâns. Vocea mea dezolată, tot pentru efect s-a adresat Vanei, peste capul Irinei: “ O să mă omor!” Mulţi spun la necaz vorba asta ce nu angajează la nimic, nimeni nu are timpul însă, în momentul acela, să se întrebe de e adevărată. Eu am reflectat limpede: “Asta, desigur, n-o voi face-o!” Căci eram mereu dublu. Şi nu numai atât. În acelaşi timp aveam remuşcări pentru această examinare continuă, care făcea ca emoţiile mele rele să fie oarecum falsificate. Nu-mi dam seama cum toate acestea puteau exista în mine deodată, dar împletitura lor era aşa de strânsă, că păreau suprapuse. Întocmai ca la o orchestră unde viorile trebuiesc să fie acompaniate de fagoţi şi de contrabaşi.
Izbutisem. A venit nebună la mine, plângând în hohote, caldă, mângâindu-mă, îmbărbătându-mă, fără nici o jenă faţă de Vana. De altfel, Vana părăsi discret şi tragic camera.
— Nu fi supărat, căci stau cu tine! Mă auzi tu? Stau cu tine! Orice s-ar întâmpla, stau cu tine! Doar tu eşti toată dragostea mea!
Până a plecat, a rămas aşa. Am uitat ce-am mai vorbit. Mi-au rămas doar câteva cuvinte de ale ei şi gândurile mele cu care le întovărăşisem. Astfel, a izbucnit deodată disperată: “Ştii, n-am mai citit nimic interesant cu nimeni.” Fusese mândră de lecţiile ce i le dasem şi acum se găsea sacrificată că trebuise să renunţe la ele. (Mă refer la părerea generală pe care şi-o făcuse, graţie mie, asupra ocupaţiilor intelectuale. În practică zăbovea pe cât putea la treburi mărunte şi n-avea curajul să se apuce singură de ceva serios.) Am întrebat-o şovăind:
— Ai fost a lui?
— Nu, m-am prefăcut bolnavă. Acasă ceilalţi îi făceau aluzii, şi el, săracul, n-a spus nimic!…
Îmi închipuiam scena, regăseam conversaţiile “strada Dudeşti” pentru care aveam repulsie. Acel “săracul”, spus nu ironic, ci o reală compătimire, mi-arătă ca Irina începuse să-şi examineze noul partener.
— Şi cum te-ai măritat cu el aşa? Ai făcut ceva?
Mi-a dat un răspuns artificial şi grăbit:
— Nu, n-am făcut nimic! N-am vrut să ştiu de nimic!
Nu ştiu de era adevărat. În orice caz, tonul ei demonstra că o preocupase gândul acesta. Ce departe eram, aşadar, de muntele de la Sinaia de pe care trebuia să se arunce în spaţiu!
Apoi, nenorocită:
— Dar în afară de aceasta, toată sunt murdară! Cum mă mai primeşti tu când toată sunt murdară!
— Cum ai putut să-ţi dai gura lui?
— Nu, asta nu, tu ştii că mie nu-mi place asta! (Aluzie la buza ei inferioară, care sângera imediat.)
De ce spunea asta? Voia, cu toate îmbrăţişările nebune ce-mi veneau acum, totuşi să mă hotărască s-o las? Sau clocoteau remuşcările şi voia să ispăşească?
— Şi cum ai putut tu la primărie spune “da”?
— Nu, eram pe altă lume, n-am spus nimic!
Iarăşi da impresia, pe care o dase de multe ori odinioară, că jucase rolul într-un anumit fel, ca să se vorbească de dânsa. S-ar fi spus cu maliţie şi curiozitate: “Se mai gândeşte la celalt” şi, în acelaşi timp, prin astfel de mici ezitări, îşi uşura conştiinţa.
— Şi la biserică. Irina! (Adică cu lămâiţă, cu flori şi bomboane.)
— Dacă ei au vrut!
În fine, era răspunsul ce o cuprindea întreagă! Aşa cred că era. Incapabilă să reziste unei rugăminţi din partea altora. În voia tuturor, întocmai cutiei de bomboane cu floricele albe pe care o arunc în mare. Şi apoi adăugă, ca şi cum ar fi simţit că e nevoie de o reparaţie faţă de mine.
— Dar a fost foarte simplu totul!
În credinţa că fraza asta m-ar fi putut consola, nu se demonstrează toată uşurinţa ei? De altfel, în practică, cu resursele ei, nici n-ar fi putut face ceva complicat. Totuşi, cu toate aceste gânduri, mă liniştisem. Nu mi se mai părea că prezenţa Irinei mi-e absolut indispensabilă, cel puţin deocamdată. Se făcuse de mult noapte şi voiam să se ducă la dânsa. Avea a doua zi să-şi spuie voinţa ei de a se despărţi. Dar din nou, desperată, mă ruga:
— Nu mă lăsa acolo! Ia-mă cu tine!
Şi în tonul ei nu era părerea de rău de a mă părăsi, pentru oricât de puţin timp, ci frica de a nu putea suporta discuţiile care o aşteptau. De-aş fi vrut atunci, aş fi putut face orice cu dânsa. Dar redevenisem acelaşi pe care-l cunoscuse ea odinioară, nesigur de sentimentele mele, ezitând, voind să amân orice hotărâre definitivă. Încet, am coborât-o în stradă. Acolo i-am surprins o privire dosnică, parcă frica să n-o vadă cineva. Încă de câteva ori: “Nu mă lăsa!” Apoi a oprit un automobil.
— Acum cu automobilul!
Şi iarăşi un răspuns din acele care-i caracterizau toate slăbiciunile:
— Nu-i nimic. Acum el plăteşte!
…Sufleţel moale! Ca nisipul dimprejur, cu care mă joc în voie ca să-mi mângâi mâna. Dar cu toată observaţia mea, aveam o satisfacţie imensă. Irina făcuse caricatura întregii ei afecţii pentru acel Marcu. N-aveam să-l invidiez niciodată, chiar dacă, sărmanul, ar fi ignorat rolul pe care fusese silit să-l joace sau ar fi avut mai puţină perspicacitate ca mine, sau ar fi interpretat cu bunăvoinţă mici gesturi de ale Irinei neconvenabile pentru el, s-ar fi consolat filozofic zicând că aşa e lumea şi s-ar fi agăţat pentru mulţumirea lui proprie de mici gentileţe în care Irina ar fi fost sincer duioasă, dezinteresată, îndatoritoare sau gravă.
La fel cu acel care, fericit de marea cu imensele ei bogăţii de culoare şi de sunete, şi-ar lungi trupul trândav pe nisip, după care l-ar netezi şi ar îndepărta toate ierburile ude sau scoicile prea tari. Căci pe ce şi-ar clădi Marcu construcţia fidelităţii Irinei când ea a avut atâta uşurinţă faţă de mine, care-i fusesem o dragoste, şi nu un expedient? Şi ce fel de viaţă e aceea fără de nici o încredere? Ne-am despărţit stângaci. Mi-a aruncat Irina o ultimă privire piezişă şi eu mi-am fluturat mâna, încetişor. Apoi a dispărut în noapte. A doua zi eram la Gina. Fiinţă încântătoare, dar lipsită complect de judecată precisă (dar avea să arate mai târziu, în dragoste, o voinţă uimitoare).
— Am fost la biserică. Părea cam zăpăcită. Cum m-a văzut, a lăsat pe toţi şi a venit la mine. Nu voia să mă părăsească. Nu ştiau ceilalţi cum s-o întoarcă.
Desigur, faptele nu se petrecuseră fără oarecare tulburări nervoase pentru Irina. Va fi crezut şi ea că face gestul imolării. Apoi Gina, prietena noastră comună, nu-i aducea o ultimă imagine a mea?
În ziua aceea, trimisă de mine, Gina s-a dus s-o vadă. I s-a povestit imediat unul din gesturile Irinei. Unul din ei critica o vorbă de a mea, într-adevăr urâtă, dar Irina mi-a luat apărarea. “E doar aşa de copil încă!” Şi de aici concluzia. “Tot se mai gândeşte la el?” Rămase singure, Irina i-a povestit multe, despre dragostea noastră, despre gelozia ei.
Vorbea duios şi şoptit, ca de un mort căruia i-ai încerca pentru ultima dată portretul fizic şi moral, în timp ce carnea i s-ar face, cu fiecare clipă, mai galbenă şi mai tare.
Cum nu mai ştiam nimic, am trimes-o pe Gina după veşti.
Şi atunci Gina a asistat la o scenă de un comic monstru şi, desigur, păcat că n-am văzut-o ca s-o descriu. Cred că era aşa de interesant, încât aş fi uitat că mă priveşte personal şi m-aş fi amuzat ca la teatru. Irina în mijloc şi toţi ceilalţi pe de lături. Secretul plesnise. Marcu întreba buimac: “S-a putut să ai un aşa mare secret sufletesc şi eu să nu ştiu nimic?” Ceilalţi ţipau pe diferite tonuri: “Rămâi aici!” Gina întreba: “Ce faci, vii cu mine?” Şi Irina se zbătea: “Ce să fac?” Scena a durat, se pare, mai multe ore. La urmă a rămas cu ei, după cum cu două zile înainte, la imprecaţiile mele, rămânea cu mine. Depindea deci de moment. E greu de ştiut dacă în toate întâmplările ei avea şi ea vreo hotărâre personală. Fiinţă uşuratecă şi iresponsabilă. După o zi, înainte de a pleca la Sinaia, a trecut pe la Gina. Remuşcările o frământau. Mi-a trimes veste ca “se va gândi toată viaţa ei frumos la mine” şi că “mă roagă să nu fac nici o prostie” (să nu mă omor poate). Oamenii rămân greoi sau uşurateci orice s-ar întâmpla cu ei. Căci ce rost aveau vorbele ultime? Trebuiau să mă consoleze! Ca şi cum ea nu m-ar fi învăţat că vorbele, cu toată siguranţa tonului, cu toate lacrimile şi promisiunile, n-au decât o valoare momentană.
Asta era într-o vineri. Duminica plecam la Paris. Şi când Vana m-a rugat să mai întârzii ca să mă întremez:
— Imposibil, zisei, vreau să asist la deschiderea Salonului de toamnă!
Şi nu minţeam pe de-a-ntregul.
Porspoder, în Bretania, la ocean.
Ce va mai fi? Şi acum să-mi continui romanul? Sau să-mi încep altul? Încă unele momente de durere ascuţită? Şi altele de indiferenţă totală, când te îndoieşti că a existat ceva? Şi alteori numai reverii poetice în preajmă?… Gânduri care apar şi dispar sau numai se întrevăd, ca un înotător pe valuri… Folosind, ca şi înotătorul, doar ca un detaliu de curiozitate şi de variaţie în decorul multiplu…
Căci, sub soarele voalat, marea s-a unit perfect cu cerul. Şi în faţa imensităţii auguste, bietele mele gânduri sunt minuscule şi nepotrivite.
Totuşi, aventura mea va fi legată de mine, orice s-ar întâmpla. Mi-a luat o serie de prejudecăţi şi mi-a dat altele. O voi uita-o deseori, dar şi în momentele de uitare voi privi lumea altfel, numai din pricina ei.
Lângă mine, pe nisip, s-a întins Collette. Colette e fragilă şi vaporoasă, piciorul ei mititel abia atinge pământul, vorba ei sună ca cristalul lovit încetişor cu un cuţitaş de argint. A ieşit abia din mare, apa scânteie pe dânsa şi pare o naiadă obosită. Respiră uşurel, ca şi cum s-ar prelinge pe corpul ei o adiere, şi sânii mititei îi tremură ca două frunze gemene. Cu braţele pe solduri, pare un vas grecesc în care sunt închise mirodenii. Acum, când se încolătăceşte în jurul trupului meu, e o iederă, pe care a plouat.
Ne cunoşteam de mult, dar n-o găseam de nici o însemnătate. Mă preocupau alte gânduri. Şi-a trimis un an de zile, de peste drum de mine, sclipirile ochilor, ca doi pescăruşi, în zadar. Şi o dată, când am văzut-o în plin soare, am fost uimit de apariţia ei minunată. Am chemat- o şi a venit umilă, despuiată de orice pretenţie personală, fără nici un gând ascuns. O port acum pretutindeni cu mine şi pun în ea sau iau din ea, ca dintr-o casetă, toate gusturile mele. Viaţa dintre noi i se pare un miragiu, cea mai mică despărţire un chin. Ştie tot ce-mi place şi ce-mi displace şi mă păzeşte fără odihnă să nu mi se întâmple ceva. Lângă mine, pe nisip, e amorţită de oboseală. Totuşi, de câte ori îmi fuge mâna în lungul corpului ei, îi tremură carnea. Şi ochii ei enormi, negri cu străluciri albăstrii, mă privesc necontenit. E în stare să adoarmă cu ei deschişi, numai să mă vadă. Dar eu n-am linişte. Aplecat deasupra lor, mi se pare că au adâncuri aşa de vaste, ignorate de noi amândoi, că mă cutremur. Asemenea călătorului care, pe vaporul cel mai sigur, se cutremură în faţa valurilor veşnic reîncepute.
Stau singur în seară, insulele s-au subţiat, au devenit transparente, au plutit pe valuri şi apoi au dispărut. Numai cerul şi apa, alburii şi ondulate, formând împreună o imensă scoică deschisă. Un om mărunt vine la mine şi aud nisipul scârţâind sub pasul lui. E factorul, care mă cunoaşte, îmi lasă o scrisoare, apoi pleacă după ce-mi aruncă amical:
— Toujours pensif, mon petit? Ça ne sert à rien!
Rup anvelopa în bucăţele mici, pe care le arunc una câte una, de câte ori un val se subţiază până la mine. Apoi citesc cu greu din pricina nopţii. E de la Gina.
“Ştii, dragul meu prieten, o veste mare: Irina a murit. Sărmana! Un accident. A căzut de pe vârful unui munte, la Sinaia.”
Pentru un moment am rămas fără de nici un gând. Apoi, un tremur ciudat prin tot corpul. În sfârşit, înţelegeam. Nu mai era nici o îndoială asupra bietei nenorocite. Toate interpretările mele asupra uşurinţei ei au fost false. Sau aşa sunt oamenii. Pot să urmărească un scop mare şi să aibă momente de distracţii şi de mici plăceri inofensive. Acum înţelegeam totul. A fost convinsă că-mi este de prisos şi dispăruse. Şi, supremă abnegaţie, preferase să-mi pară uşuratecă, numai să n-am remuşcări. Nu-şi închipuise că voi pricepe-o imediat. Bineînţeles, nu se putuse jertfi fără ezitări, dar la urmă învinsese. Aşa cum mi-o spunea ea odinioară, şi la supărare şi la bucurii. Aşa mică, a fost în stare de un gest mare! Ea, care se îndoia sub hotărârile tuturora, a fost în stare de o hotărâre proprie grandioasă. Poate că a fost ademenită de spaţiul de sub ea. Sau, dacă n-ar fi avut atunci ocazia, n-ar mai fi făcut nimic altă dată, s-ar fi obişnuit cu noua ei viaţă, cu vremea ar fi început chiar să-i placă şi să se mire de vechile ei disperări, numindu-le “nebunii de copil”. Dar, măcar pentru clipa aceea, a fost măreaţă. A stricat toată arhitectura presupunerilor mele.
A arătat că eu sunt cel uşuratec, căci n-am fost în stare decât să mă zbucium. Şi noua mea durere de acum, nemângâiată şi, poate eternă, totuşi e limpede, netedă, ca a cuiva care nu mai are nici o nelămurire. Şi aceasta numai graţie ei.
Nu se mai vede nimic. Cerul s-a apropiat de mare, scoica uriaşă s-a închis, cuprinzându-mă. Şi dacă ar pune cineva urechea, ar auzi desigur accente elegiace însă prinse în cadenţe măsurate după regulile clasice, ordonate şi cuminţi:
POATE A LUNECAT…