Amicul meu, domnul Manolache Guvidi, este o persoană cunoscută în societatea noastră; e un om cu avere însemnată, câștigată printr-o muncă onorabilă; e un om inteligent și serios, un bun soț și un bun tată de familie. Cu atâtea calități trebuia să reușească în lupta pentru viață: invidioșii, cu toate clevetirile lor, n-au putut nimic în contră-i.
Odată, în vremea primei sale căsnicii, el avea o mare întreprindere publică, – aceea a fost începutul prosperității lui, deoarece din câștigul acelei afaceri a ieșit cheagul averei frumoase de care se bucură astăzi. Invidioșii intriganți căutară să-l sape și, după o campanie înverșunată prin grai și prin presă, reușiră să producă în cercurile înalte un curent defavorabil amicului Manolache.
Alergături, protestări, plângeri fură zadarnice din parte-i. Atunci, ca să nu se dea bătut și totuși să nu mai meargă fără folos la locurile oficiale, unde fusese bruscat și amenințat cu rezilierea contractului și cu un proces ruinător, el trimise pe nevastă-sa să parlamenteze cu un personaj de mare influență, care oarecând îl ajutase la nevoie, arătându-i multă bunăvoință.
Domnul Guvidi se cunoștea pe sine; el știa că, cu caracterul său «neîncovoiat și mândru», n-ar fi putut conduce așa de bine ca soția sa aceasta daraveră delicată. Doamna Guvidi, deși foarte tânără, sub înfățișarea și manierele ei copilăroase, ascundea mai mult tact diplomatic. În adevăr, bărbatul socotise cuminte: ceea ce omul «tare și aspru», cum se știa el, ar fi putut compromite, femeia a scos-o cu blândețe la un fericit capăt.
Gurile răuvoitoare au trebuit în sfârșit să tacă ostenite; iar amicul nostru luat îndeaproape de tot sub puternica protecție a înaltului personaj de care am vorbit, și-a putut urma înainte treburile și realiza câștigul însemnat pe care-l merita munca lui inteligentă și neobosită.
Și nu numai atâta: de la această împrejurare s-a stabilit între familia Guvidi și protectorul său o prietenie din cele mai călduroase, care a plutit într-un senin neîntrerupt atâția ani – până când moartea crudă a răpit în floarea vârstei pe doamna Guvidi.
Sărmana femeie! așa de tânără, așa de frumoasă și atât de iubită! Cine-și putea închipui! Și ce gol a lăsat ea în urmă!
„IREPARABILĂ PIERDERE PENTRU CEI CE RĂMÂN NECONSOLAȚI!”
Acestea sunt cuvintele negre și pline de durere ce le-am citit cu toții pe panglica lată a celei mai frumoase cunune cu violete de Parma, când au urmat tristul convoi. Iar pe cununa depusă de jalnicul soț era o vorbă și mai scurtă, și mai sfâșietoare:
„MEMORIE ETERNĂ: GUVIDI DEZOLAT”
Mult a trecut de atunci și timpul, ca mai totdeauna, a alinat «eterna» durere, umplând încet-încet cu uitare golul ce-l lăsase în urmă-i încântătoarea pierdută.
Când golul a fost cu desăvârșire umplut, amicul nostru Manolache s-a însurat a doua oară.
Om cu noroc!
Aceasta, soția a doua, este tot așa de tânără și de frumoasă cum era odinioară răposata; iar despre tactul diplomatic, atât de necesar când are cineva daraveri mari și multiple, putem spune că o întrece.
Și de aceea afacerile casei Guvidi & Co. sporesc mereu și merg din ce în ce mai bine: succesul este robul amicului nostru; norocul umblă după omul acesta ca un câine ascultător și credincios.
Mă gândeam tocmai ce roman bogat și senin s-ar putea face din studiul vieții acestui tip de om fericit, pe care-l cunoaștem toți așa de bine în societatea noastră, când iată că primesc prin poștă următoarele:
„Domnul și doamna M. Guvidi au onoarea a vă ruga să petreceți ziua de duminică la moșia lor Moara-de-Piatră.
Adunarea restrânsă de intimi.
Ținută absolut fără pretenție: où il y a de la gêne, il n’y a pas de plaisir.
Nota. La gară v-așteaptă trăsura.”
Stilul e femeia… Grațioasa doamnă Guvidi! Îi cunosc scriptura și dictonul favorit, pe care-l spune așa de des și cu o atât de fermecătoare clipire de ochi!
*
Moara-de-Piatră ca moșie e o moșie mică, da, dar ce rai mic!
E așezată la distanță de douăzeci de minute de la gară… Un parc măreț și un cottage englezesc cum se găsesc rar la noi.
Cu cât socotiți că a cumpărat moșia asta? – N-o să credeți, căci în adevăr eu însumi n-aș crede, dacă n-aș ști pozitiv. Cu cât?… Cu o pereche de cai roibi… atât! Frumoși cai, ce e drept: dar, oricum, să capeți o moșie, care face două sute cincizeci de mii de lei ca o para, pe o pereche de cai, care mult-mult să facă cinci mii, cinci mii cinci sute! Aci însă a lucrat alt factor mult mai puternic decât interesul – patima.
Fostul proprietar al Morii-de-Piatră era mult cunoscutul N… distinsul sportman, un flăcău destul de copt, putred de bogat, și care, cum îl știm toți, are o pasiune neînfrânată pentru cai. A văzut odată la șosea pe doamna Guvidi cu roibii, – îi mâna singură, – în cine știe ce dispoziție de spirit se afla omul – se zice că jucase toată noaptea trecută la «Jockey» și pierduse mult – și de atunci n-a mai avut pace nici somn.
Astea le povestește însuși amicul nostru comun, Guvidi.
Caii aceia au devenit pentru N… o marotă, o idee fixă, o boală, cum vreți s-o numiți. Ce n-a făcut ca să-i capete? I-a urmărit pretutindeni; a legat cea mai strânsă prietenie cu Guvidi, a stăruit, s-a rugat, s-a umilit… în zadar toate. Deși bărbatul stăruise să-i facă hatârul noului prieten, nevasta nu voia cu nici un preț.
— Nu fac târgul pe bani! a zis ea odată cu hotărâre.
— Atunci, pe ce? a întrebat N… cu tonul omului gata la toate.
— Pe… N-o să vrei…
— Orice!
— Pe Moara-de-Piatră! a răspuns scurt femeia, care era acuma parcă mai frumoasă ca totdeauna.
— Ei! prea exagerat! a întrerupt Manolache, amestecându-se și el în vorbă din fundul salonului, unde-și citea gazeta.
— Ce te-amesteci dumneata în tocmeala noastră?… nu te privește! i-a obiectat doamna încruntându-se ca un copil răsfățat.
Domnul Guvidi dete din umeri și-și urmă înainte citirea.
— Îți place mult?… mult? a întrebat N…
— Mai mult desigur, decât îți plac dumitale… caii mei, a zis ea zâmbind cu un fel de răutate sceptică.
— Asta este peste putință! a răspuns N… încet și înnecat, și ochii lui, care văzuseră multe, ațintiți în ochii femeii tinere, sclipiră într-un chip foarte ciudat.
— Nu crez până nu mi-ei dovedit-o! zise ea și mai încet, accentuându-și bine zâmbetul răutăcios.
Târgul s-a făcut… Nici nu se putea altfel – altfel nu căpăta N… ceea ce dorea cu o atât de adâncă pornire… Roibii au fost ai lui.
Și astfel, de vreo șase ani acuma Moara-de-Piatră este proprietatea Guvizilor.
*
Am ascultat de gentila invitație și nu mi-a părut rău. E în adevăr un loc încântător, și am petrecut în sânul acestei familii model cum nu se poate mai bine.
Dar nu era o petrecere ordinară: se rupea turta Nicuții – copila unică împlinea cinci ani.
Câte și ce daruri – o avere!… între altele o fotografie recentă, – încadrată în patru vergele de aur masiv, prinse la încheieturi cu ținte de diamant ca boabele de năut, – nașul ținând în brațe cu dragoste pe mica fină, care-i râde cu nevinovăție.
Nașul a făcut o frumoasă surpriză oaspeților: a adus din București muzica roșiorilor.
Ospățul a fost strălucit și balul pe iarbă verde foarte animat și vesel.
A doua zi, luni, având fiecare dintre invitați afaceri de dimineață, am trebuit toți să luăm trenul care trecea la unu noaptea.
O noapte de septemvrie limpede ca sticla curată… vreme dulce și lună plină… zece trăsuri mergând la pas și banda roșiorilor cântând un marș triumfal în frunte – de neuitat.
Familia Guvidi cu nașul ne-a condus la gară.
Ne-am suit în vagon cu toții, după ce am mulțumit gazdelor și îndeosebi doamnei, care făcuse onorurile cu grația ei obișnuită, etc.
N… care n-avea ca noi treabă, a rămas pentru o noapte la Moara-de-Piatră. Guvidi, așteptat a doua zi negreșit în orașul P… unde-l chemau niște afaceri urgente, a rămas în gară să apuce trenul ce venea din București și cu care noi ne încrucișam la întâia stație.
Se înțelege că în tren am vorbit toată vremea numai despre petrecerea minunată de cu ziuă, și am fost unanimi în a ferici, cu mai multă sau mai puțină invidie, pe amicul Manolache de cât noroc a avut și are.
Doamna Z… una dintre invitate, o văduvă respectabilă, care știe toate câte se petrec în societatea noastră și chiar mai multe, ne-a afirmat pe drum – „contând, se-nțelege, pe discreția noastră” – că N…, cum e cam bolnăvicios, și-a făcut testamentul și lasă aproape toată averea sa copilei lui Manolache, pe care o iubește la nebunie.
Și toți, firește, am trebuit să zicem iarăși:
„Mare noroc pe Guvidi!”