Sunt de-abia 14 ani (acum sunt 36), de când prin câteva articole sub numele Direcția nouă în poezie și proză ne-am încercat să arătăm ce trebuie să se ceară de la o mișcare sănătoasă a literaturei române.
Acele articole erau purtate de oarecare speranță, dar de mai puțină încredere. În poezie, Pastelurile lui Alecsandri erau un semn de renaștere, asupra lui Eminescu – „poet în puterea cuvântului” – se atrăgea luarea-aminte a publicului, Șerbănescu, Petrino, Matilda Cugler, Bodnărescu erau aprețiați. În proză – cu împotrivire energică în contra pedantismului Ciparo-Barnuțio-Pumnian – se cerea limba firească a poporului român, iubire de adevăr și cunoștință de cauză; din proza curat literară se relevau Alecsandri, Iacob Negruzzi, Gane; din proza științifică, între altele, primele încercări ale d-lor P. P. Carp, Lambrior, Th. Rosetti, Xenopol, chiar și ale d-lor Burla și Panu.
Dacă privim astăzi la literatura din ultimii ani, timida speranță de atunci se poate schimba într-o încredere sigură pentru direcția sănătoasă a lucrărilor intelectuale în România. Nu doară că toți cei salutați la 1872 au împlinit ceea ce se aștepta de la ei; dar unii au întrecut așteptările și relativ mulți alții și-au adaos puterile pentru a da acelei mișcări un avânt – dacă nu destul de general, dar cel puțin destul de puternic pentru a ne face să simțim un adevărat progres în anul prezent, comparat cu anul 1872.
Alecsandri ne-a înavuțit poezia cu Ostașii noștri și cu drame, îndeosebi cu Fântâna Blanduziei; Eminescu a adus lirica română la o culme de perfecțiune; lor li s-au adaos poeții Naum și Vlahuță, comediile d-lor Caragiale și I. Cerchez, novelele d-lor Slavici, Creangă, Barbu Ștefănescu-Delavrancea, Gane, Duiliu Zamfirescu, traducerile din Horațiu de d. Ollănescu, lucrările științifice ale d-lor Hasdeu și N. Densușanu, Lambrior, Tocilescu, Brândză, culegerile de poezii și povești populare ale d-lor Jarnik-Bârseanu, Ispirescu, G. Dem. Teodorescu, T. Burada, M. Pompiliu, cercetările critice ale d-lor Onciul și Bogdan; iar Convorbirile literare sub redacția d-lui Iacob Negruzzi încep al 20-lea an al activității lor – o întreagă mișcare, ce dă ultimului deceniu un aspect cu totul deosebit și îmbucurător.
În proporția creșterii acestei mișcări, scade trebuința unei critice generale. Din momentul în care se face mai bine, acest fapt însuși este sprijinul cel mai puternic al direcției adevărate. Poeziile lui Eminescu, Pastelurile și Ostașii lui Alecsandri vor curăți de la sine atmosfera estetică vițiată de Macedonski, Aricescu, Aron Densușanu etc., etc. Cuvintele din bătrâni ale d-lui Hasdeu sunt de la sine lovitura de moarte a dicționarului Laurian-Massim și a rătăcirilor „filologice” de la Târnave. Și așa mai departe.
Nu e vorbă, aprețierile critice izolate nu vor lipsi și nu vor trebui să lipsească niciodată dintr-o mișcare intelectuală, și noi înșine am citat mai sus articolele d-lor Onciul și Bogdan ca un semn binevenit al timpului de îndreptare. Dar aceste sunt lucrări de amănunte. Sinteza generală în atac, izbirea unui întreg curent periculos o credem acum ștearsă de la ordinea zilei pentru părțile esențiale în literatura proprie și în știința teoretică. Rămâne încă la ordinea zilei în politică, dar de aceasta nu ne ocupăm aici.
Misiunea criticei – misiunea de altminteri totdeauna modestă, dar nu fără importanță în modestia ei – ne pare a fi în momentul de față mai mult de a lărgi cercul activităților individuale, de a deștepta tinerimea încă prea amorțită de pâcla trecutului și de a îmbărbăta spiritele spre lucrarea roditoare.
Este cu mult prea îngustă albia curentului celui nou; în dreapta și în stânga trebuiesc desfundate alte șiroaie, care să întărească mișcarea principală, mișcarea însăș trebuie să pătrundă mult mai afund. Fără îndoială, rectificările, mai ales în materie de știință, nu vor putea lipsi uneori din o aprețiare a operelor celor mai bune; fără îndoială, în mijlocul unei activități critice pentru răspândirea lucrărilor sănătoase se va simți pe ici, pe colea și necesitatea unei loviri directe în contra nulităților, care se amestecă fără nici o chemare în ale literaturei: un energic „în lături!” va trebui dar din când în când să fie rostit în orice mișcare intelectuală.
Însă de aci nu rezultă că ar fi bine să se piardă acum timpul cu o tendință critică în contra acelora care au meritul de a reprezenta astăzi însăși mișcarea cea bună în o parte esențială a ei.
Din acest punct de vedere nu este poate de prisos să facem câteva observări în contra încercării unor autori de a accentua mai ales părțile slabe din întinsa lucrare a d-lui Alecsandri și de a-și ascuți spiritul lor critic înaintea prea micului nostru public cetitor pe socoteala acestui reprezentant de frunte al tinerei noastre literaturi. Așa am cetit într-o Cronică teatrală, publicată în Epoca din 11 ianuarie 1886 de d. Barbu Ștefănescu (Delavrancea), o critică aspră în contra lui Despot-vodă și în genere în contra dramelor d-lui Alecsandri. Așa am auzit că într-o conferință ținută la Ateneu la 27 februarie 1886, d. Vlahuță a înălțat poeziile lui Eminescu între altele și prin coborârea unei poezii a lui Alecsandri.
Dacă dd. Delavrancea și Vlahuță ar fi oameni de a treia mână, nu am pierde nici un cuvânt asupra criticei lor; dar fiindcă sunt dintre scriitorii cu talent ai junei generații, credem că lucrul merită o discuție publică, merită și în ceea ce privește poziția lor literară, merită și în ceea ce privește poziția literară a lui Alecsandri.
Se înțelege de la sine că nu noi vom tăgădui orcărui om de bună-credință și de bună-știință dreptul de a spune ceea ce crede adevărat și ceea ce știe greșit într-o activitate publică.
Și fiindcă dd. Delavrancea și Vlahuță sunt oameni de bună-credință și de bună-știință în ale literaturei, dreptul lor de a face critica așa cum au făcut-o este mai presus de contestare.
Dar una este dreptul și alta este folosul întrebuințării dreptului în fiece moment. Va fi având și activitatea critică noima ei, și nu orce dispoziție războinică merită să fie întrupată într-o scriere.
Și mai întâi trebuie să constatăm că, de regulă, poeții înșii sunt cei mai răi critici asupra poeziei altora, în genere artiștii înșii cei mai contestabili aprețiatori teoretici ai artei.
Deși în feluritele combinări ale inteligențelor omenești s-a putut și se poate întâmpla ca un poet bun să fie și critic bun, aceasta însă va fi totdeauna o excepție rară, care va trebui foarte tare legitimată înainte de a fi primită în contra acelei regule generale.
Cine a cetit o dată critica lui Voltaire în contra dramelor „barbare” ale lui Shakespeare va sta totdeauna pe gânduri când va mai vedea poeții apucându-se de meseria criticei și nu se va găsi liniștit prin dramele criticului Lessing.
Și, în adevăr, între natura poetului și natura criticului este o incompatibilitate radicală.
Poetul este mai întâi de toate o individualitate. De la aceleași obiecte chiar despre care noi toți avem o simțire obișnuită, el primește o simțire așa deosebit de puternică și așa de personală în gradul și în felul ei, încât în el nu numai că se acumulează simțirea pănă a sparge limitele unei simple impresii și a se revărsa în forma estetică a manifestării, dar însăș această manifestare reproduce caracterul personal fără de care nu poate exista un adevărat poet.
Din multe părți ale lumii primește poetul razele de lumină, dar prin mintea lui ele nu trec pentru a fi stinse sau pentru a ieși cum au intrat, ci se răsfrâng în prisma cu care l-a înzestrat natura și ies numai cu această răsfrângere și colaborare individuală.
Altfel descrie lumea Goethe, altfel o descrie Heine, altfel Leopardi, altfel Victor Hugo, deși cu toții au primit impresii de la aceeaș lume.
Voltaire a fost foarte capabil de a exprima lumea conform prismei sale personale, dar s-a arătat incapabil de a simți exprimarea lumii ieșită din prisma lui Shakespeare.
Căci prisma poetului este menită a răsfrânge raza directă a luminei, dar nu este menită a mai răsfrânge raza o dată răsfrântă de o prismă străină.
Aceasta însemnează individualismul poetului.
Criticul, din contra, pre cât este mai puțin impresionabil pentru însăș lumina directă a obiectelor (din care cauză nici nu se încheagă în el vreo senzație a lumii pănă la gradul de a cere manifestare în forma poetică) prea atât este și mai puțin individual. Căci criticul este tocmai foarte impresionabil pentru razele răsfrânte din prisma altora, și individualitatea lui este dar consumată în înțelegerea și simțirea altor individualiști.
Criticul este din fire transparent; artistul este din fire refractar.
Esența criticului este de a fi flexibil la impresiile poeților; esența poetului este de a fi inflexibil în propria sa impresie.
De aceea criticul trebuie să fie mai ales nepărtinitor; artistul nu poate fi decât părtinitor.
Nu este dar chemat d. Barbu Șt. Delavrancea, nu este chemat d. Vlahuță, a cărui prismă este poate înrudită cu a lui Eminescu (și am dori să nu-i fie prea înrudită, ci să-și păstreze individualitatea dacă o are), nu sunt ei chemați să judece pentru public lucrarea poetică a d-lui Alecsandri în genul ei propriu. Această sarcină să ne-o lase nouă, publicului care, neavând înșine nici o individualitate poetică pronunțată, suntem mai lesne primitori pentru tot ce este lumină în felurimea manifestării ei.
Junii noștri poeți sunt chemați să-și exprime, fiecare în propria sa formă, simțirile primite direct de la lumea reală, dar nu să-și slăbească această lucrare creatoare prin priviri de alături spre o altă lume subiectivă. Puterea lor intelectuală trebuie întrupată în opere de artă, și nu mistuită în elaborări de critică.
Dacă observările de mai sus sunt legitime în teorie, ele se legitimează îndată și în practică; și cu aceasta trecem la o scurtă privire a poziției lui Alecsandri în literatura română de astăzi.
Îndărătul conferinței d-lui Vlahuță, în partea relativă la antiteza între poeziile lui Eminescu și poezia lui Alecsandri, se ascunde o întrebare pe care d-sa însuși nu a pus-o de-a dreptul înaintea publicului, dar care rezultă întrucâtva din modul d-sale de procedare și care, în orce caz, este pusă de alții, întrebarea: cine este mai mare poet, Eminescu sau Alecsandri?
Întrebarea astfel pusă ne pare din capul locului greșită, și ne pare greșită fiindcă este unilaterală și – exact vorbind – o confuzie de cuvinte.
Poet mare! Poet în ce înțeles? Poet în care întindere?
Să ne fie îngăduit să limpezim mai întâi discuția printr-o paralelă din două literaturi străine.
De la Leopardi avem numai 35 de poezii, toate sunt admirabile. De la Victor Hugo avem sute de poezii, avem și drame, avem și romane, multe sunt contestabile. Cine este mai mare poet, Leopardi sau Victor Hugo?
Neputința de a răspunde dovedește confuzia întrebării.
Dacă este vorba numai de poezia lirică, și încă, înlăuntrul poeziei lirice, numai de exprimarea cea mai frumoasă a unei adânci melancolii în mijlocul aspirării spre ideal și totdeodată a celei mai amare satire, Leopardi este neajuns și stă deasupra lui Victor Hugo.
Dar numai de aceasta poate fi vorba? Victor Hugo este încarnarea geniului francez al timpului său în mai toate aspirările poetice. Iubirea și ura contimporanilor săi, mândria și vanitatea lor, dezrobirea spiritelor de sub jugul clasic și de sub jugul politic, emoțiunea măririlor și căderilor istorice, lupta celor mizeri în contra celor preaputernici – toate aceste vibrațiuni ale unei întregi epoce au trecut prin răsfrângerea lui Victor Hugo.
Și acuma, ce înțeles poate avea întrebarea cine este mai mare poet? Înțelesul de a măsura incomensurabilele, adică nici un înțeles.
Să ne întoarcem acuma la ale noastre.
Dacă din cele 70 de poezii ale lui Eminescu, în adânca lor melancolie și în amărăciunea lor satirică, am lua pe cele mai bune și le-am pune alături cu cele mai bune din sutele de poezii lirice ale lui Alecsandri, în eleganța lor străvezie și în simplitatea lor gingașă, uneori banală, discuția ar fi cu putință.
Dar o asemenea alăturare nu este dreaptă.
Alecsandri are o altă însemnătate. În Alecsandri vibrează toată inima, toată mișcarea compatrioților săi, câtă s-a putut întrupa într-o formă poetică în starea relativă a poporului nostru de astăzi. Farmecul limbei române în poezia populară – el ni l-a deschis; iubirea românească și dorul de patrie în limitele celor mai mulți dintre noi – el le-a întrupat; frumusețea proprie a pământului nostru natal și a aerului nostru – el a descris-o; […] când societatea mai cultă a putut avea un teatru în Iași și București – el a răspuns la această dorință, scriindu-i comedii și drame; când a fost chemat poporul să-și jertfească viața în războiul din urmă – el singur a încălzit ostașii noștri cu raza poeziei.
A lui liră multicoloră a răsunat la orce adiere ce s-a putut deștepta din mișcarea poporului nostru în mijlocia lui.
În ce stă valoarea unică a lui Alecsandri?
În această totalitate a acțiunii sale literare.