Era o stradă îngustă și întortocheată, cu case mici, urâte și dărăpănate.
Dar, dintre toate, una singură, cea mai înaltă, era atât de veche și de șubredă încât îți venea să crezi că, dintr-o clipă într-alta, avea să se dărâme.
Cine putea să locuiască pe-o astfel de stradă, decât lumea nevoiașă? Dar sărăcia se dovedea în acest loc cu atât mai necruțătoare cu cât, în fața odăii de la mansardă, era atârnată o colivie veche în care se afla un canar de toată frumusețea. Stăpânul n-avusese pesemne la îndemână un păhăruț din care să-i dea canarului să bea apă și pusese în loc un gât de sticlă, întors cu fundul în sus și astupat în partea de jos cu un dop. Dar bietului canar puțin îi păsa de urâțenia coliviei lui. Sărea sprinten de pe o stinghie pe alta și ciripea cu toată voioșia, mai ales atunci când stăpâna lui, o fată bătrână, îi aducea un pumn de verdeață.
– Hei, da’ ție îți dă mâna să ciripești și să zbori încoace și încolo, îi spuse într-o zi gâtul de sticlă.
Asta însă o spunea mai mult în șoaptă, fiindcă nu putea să grăiască, deoarece nici un gât de sticlă nu s-a dovedit grăitor până în ziua de astăzi. Am putea mărturisi chiar că rostea cuvintele mai mult în gând, așa cum facem noi, oamenii, câteodată.
– Da, ție îți dă mâna să ciripești, reluă gâtul de sticlă, fiindcă bunul Dumnezeu te-a păstrat întreg și nu te-a schilodit ca pe mine. Dar tare aș vrea să văd ce ai face dacă ai fi în locul meu și, după ce ți-ai pierdut toate rosturile de odinioară, te-ai pomeni că nu ți-a rămas teafără decât gura și aceasta astupată cu un dop! Știu foarte bine că atunci nu ți-ar mai arde de cântec. Dar dacă norocul te-a urmărit fără încetare, n-ai decât să cânți, cănărașule! Tot e mai bine să se găsească o făptură plină de voioșie într-o casă atât de posomorâtă. În ceea ce mă privește, cum să-mi mai ardă de cântec? Pe vremea când eram o sticlă întreagă, cântam și eu când în pântec îmi gâlgâia vinul. Oamenii chiuiau în cinstea mea, sărbătorindu-mă. Hei, ce lucruri de duh nu mi-a fost dat s-aud într-o lungă călătorie pe care am făcut-o pe vremea când trebuia să se logodească fata blănarului! Totul parcă s-a petrecut ieri. Dar de-atunci până azi prin câte n-am mai trecut! Câte neajunsuri nu mi-a fost dat să mai întâmpin! Am străbătut prin foc, prin apă, prin văzduh și pe sub pământ. Ți-ar trebui nu știu cât timp să stai și s-asculți câte ți-aș mai povesti…
Și gâtul de sticlă începu să povestească, pe îndelete, cum luase naștere din nisip topit pe fundul unui cuptor și cum, pe măsură ce se răcea, simțea o mare dorință să pornească în lume, să nu mai atârne de nimeni și să-și croiască drumul pe care l-ar fi crezut de cuviință, cu alte cuvinte, să nu se piardă în mijlocul celor de seama lui, oricât era de străveziu și de strălucitor.
La început, după ce luase naștere și i se dăduse numirea de sticlă, fusese așezată în rând cu altele, toate ieșite din același cuptor și pe care le socotea surorile ei bune. Nu se potriveau însă ca mărime și erau forme diferite; unele erau sticle de șampanie, altele sticle de bere. Dar e scris în cartea lumii ca și sticlele să aibă multe de întâmpinat. Așa, de pildă, multe dintre cele care au fost umplute cu vinul cel mai prost ajung, după câteva vreme, să facă să gâlgâie în cuprinsul lor cel mai adevărat „Lacrima Cristi”, iar sticla în care a spumegat șampania să fie la urmă adăpost pentru bulionul de pătlăgele roșii. Dar, oricât de rău ar ajunge cineva, tot are dreptul să se gândească la obârșia lui, fie că a fost ea nobilă sau nu.
După cum spuneam, sticlele au fost trimise prin toate ungherele lumii. Învelite în paie, au fost așezate cu mare grijă în lăzi. Sticla noastră se bucura pretutindeni de cel mai deosebit respect și poate că pe vremea aceea, dacă i-ar fi spus cineva, n-ar mai fi crezut în ruptul capului că are să ajungă odată un ciob mărunt și schilod din care să se adape un canar, rătăcit și el într-o casă veche și aproape părăsită.
Lada în care a fost așezată întâia oară a fost coborâtă în pivnița unui negustor de vinuri. Numaidecât a fost scoasă din paie și spălată cu apă curată. A simțit atunci ceva foarte plăcut. Apoi au pus-o deoparte, goală și fără dop. Se simțea parcă stingheră. Îi lipsea ceva și nu știa ce.
În cele din urmă a fost umplută cu un vin strașnic, dintr-o podgorie renumită. Au astupat-o cu multă dibăcie, iar peste pântec i-au lipit o etichetă pe care erau scrise următoarele cuvinte: „Prima calitate”. Era asemenea școlarului care-a luat premiul întâi și mândria era pe de-a-ntregul îndreptățită. Vinul era foarte bun, iar sticla n-avea nici un cusur. După câtăva vreme, ajunse într-o prăvălie. În anii tinereții, oricine simte clocotind în el o undă de duioșie. Și într-adevăr, sticla simțea și ea că nu mai are astâmpăr și își făcea fel de fel de păreri despre lucrurile pe care nu le cunoștea. În același timp, glasul vinului amintea de colinele scăldate în soare și acoperite cu viță-de-vie, de chiuiturile și cântecele vesele ale culegătorilor.
Într-o bună zi, a intrat în prăvălie ucenicul unui blănar.
– Să-mi dați vinul cel mai bun pe care-l aveți, a spus el.
Sticla a fost așezată într-un coș plin cu tot felul de bunătăți. Se îngrămădeau laolaltă cârnații cu șunca, rânza și untul printre feliile de pâine albă. Totul avea să fie primit de fata blănarului, frumoasă și rumenă în obraji, cu ochii plini de voioșie și cu buzele cărnoase ca niște cireșe coapte. Avea mâinile subțiri și moi, albe ca zăpada și tot atât de alb îi era și grumazul. În sfârșit, era cea mai frumoasă fată din oraș.
Se urcaseră toți într-o trăsură, cu gând să petreacă în crâng. Fata ținea coșul pe genunchi. Din mijlocul șervetelor albe se ivea gâtul sticlei. Uneori, din pricină că bătea vântul, i se zărea și eticheta roșie. Sticla urmărea pe furiș obrazul fetei, care și ea nu-și mai lua ochii de la vecin, prieten din copilărie, fiul unui zugrav. Isprăvise cu cinste cel din urmă examen și-a doua zi trebuia să plece la învățătură în străinătate, pe-o corabie pe care avea s-o conducă el însuși. Poate că din această pricină obrazul fetei era posomorât și întunecat, în timp ce amărăciunea îi săpase două cute la colțurile gurii.
Când au ajuns în pădure, tinerii s-au retras mai de-o parte, având pesemne să-și spună unele lucruri în șoaptă. Sticla n-a putut auzi ce-și spuneau, din pricină că rămăsese în coșul cu merinde. Când a fost luată de-acolo și a putut să privească în jur cu mai multă ușurință, a rămas uimită băgând de seamă câtă schimbare se petrecuse pe obrazul fetei. Era, într-adevăr, tot atât de liniștită ca și în trăsură, dar se vedea destul de bine că în sufletul ei stăruia un grăunte de fericire deplină.
Toată lumea era fericită și râdea cu voioșie. Blănarul ridică sticla și se grăbi s-o destupe. În clipa aceea, gâtul sticlei hohotea parcă de un râs înăbușit, știind c-avea să împrăștie în jur o mare mulțumire. A tras o pocnitură strașnică la ieșirea dopului și, numaidecât, cu glas tineresc, vinul a început să gâlgâie în pahare.
– Să trăiască tinerii logodnici! a strigat blănarul ducând paharul la gură.
Toți ceilalți și-au golit paharele, iar tânărul marinar și-a cuprins logodnica de mijloc.
– Dumnezeu să vă binecuvânteze și să v-aducă noroc! a strigat din nou tatăl fetei.
Tânărul a umplut iarăși paharele.
– Să bem pentru grabnica mea reîntoarcere! a zis el. De azi într-un an vom sărbători nunta.
După ce toată lumea și-a golit paharele, el a ridicat sticla și, ținând-o strâns de gât, a adăugat:
– Tu mi-ai dat putința să sărbătoresc cea mai frumoasă clipă din viața mea! Odată încheiată această sărbătoare, nu mai ai ce căuta pe lume. De azi înainte n-ai să fii umplută a doua oară, așa că n-ai să mai poți înveseli pe nimeni.
Acestea zicând, aruncă sticla din toate puterile. Fata se uită lung după ea, cu încredințarea c-o vedea pentru ultima oară și fără să poată bănui că, mult mai târziu, avea s-o întâlnească din nou.
Sticla a căzut teafără în păpurișul din apropiere. Și, cum sta în marginea lacului, s-a gândit cu tristețe la nerecunoștința oamenilor. „Eu le-am dăruit cel mai strașnic vin, și-a zis ea. În schimb, ei m-au oropsit să înghit fără voie apă din baltă.”
De bună seamă, n-avea cum să-i mai vadă pe cei în tovărășia cărora venise. Dar putea să le-audă cântecele și hohotele de râs. Târziu, când era aproape să se înnopteze, au trecut pe marginea lacului doi feciori de țărani. Au dat peste sticlă și-au luat-o cu ei. În ajun, fratele lor, care trebuia să ajungă marinar și să pornească într-o lungă călătorie, venise să-și ia rămas bun de la ai săi. Maică-sa îi punea în desagă lucrurile de care socotea c-avea să aibă nevoie. O sticlă de rachiu fusese astupată și învelită în hârtie și bătrâna se pregătea s-o vâre în desagă, când iată că intrară pe ușă cei doi flăcăiași care găsiseră sticla goală la marginea lacului. Mama deșertă numaidecât sticla cea mică în cea mare și adăugă atât rachiu cât s-o umple până la gură.
– Uite, zise ea, vor avea de-acum rachiu destul ca să le-ajungă pe tot timpul călătoriei și să nu mai sufere de durere de burtă dacă s-o întâmpla să-i apuce furtuna.
Și iată în ce chip sticla noastră porni în largul lumii. Marinarul, pe care îl chema Peter Jansen, o primi bucuros și-o duse pe corabie, aceeași corabie cu care trebuia să plece și tânărul a cărui logodnă avusese loc în aceeași zi. Acesta nu văzu sticla, dar, chiar dac-ar fi văzut-o, de unde să-i treacă prin minte că era aceeași pe care-o zvârlise în păpuriș în toiul voioșiei! În ceea ce-o privea, sticla n-avea cum să se socotească înjosită, deoarece rachiul era pentru marinari tot atât de prețios ca și vinul cu care fusese umplută întâia oară.
– Iată cel mai bun leac, spuneau ei de câte ori Peter Jansen le turna câte-un păhărel. Și ascultau cu cea mai mare bucurie cum gâlgâia rachiul din fundul sticlei.
Câtă vreme a mai păstrat între pereți cele câteva picături de rachiu, sticla noastră a fost privită cu multă prietenie. Dar într-o zi s-a pomenit goală, goală cu desăvârșire. A fost aruncată într-un ungher, unde-a rămas vreme îndelungată fără ca cineva s-o mai fi băgat în seamă.
Dar iată că într-o zi se stârnește o mare furtună. Valuri uriașe îmbrâncesc corabia din toate părțile. Catargul cel mare se frânge, apa răzbate pe punte, oamenii nu mai sunt în stare de nimic din pricină că noaptea e neagră ca păcura. Și în cele din urmă corabia se duce la fund.
Cu câteva clipe înainte de-a fi pierit în valuri, tânărul căpitan, la a cărui logodnă luase parte și sticla, scrisese pe un petic de hârtie, la o scăpărare de fulger: „În numele lui Isus Hristos, am pierit în fundul mării”. Și pe același petic de hârtie adăugase numele corăbiei, alături de-al său și de-al logodnicei sale. A vârât-o apoi în cea dintâi sticlă ce i-a căzut la îndemână, a astupat-o și i-a dat drumul în valuri.
Corabia s-a dus la fund, oamenii s-au înecat cu toții. Sticla care altădată avea menirea să împrăștie prin conținutul ei mulțumirea și voioșia ducea acum vestea înfricoșătoare a morții. A rătăcit îndelung și zile în șir a văzut soarele răsărind și apunând. Atunci când zările erau aprinse ca para focului, ea își amintea de cuptorul în care se născuse și parcă-i venea să se arunce în volbura de scântei. După câtăva vreme s-a simțit obosită să tot rătăcească zadarnic și fără nici un rost în larg de ape, în timp ce vânturile de miazănoapte și miazăzi îmbrânceau valurile, când într-o parte, când într-alta. Dacă furtuna se domolea o clipă, venea alta și-i lua locul. Și totuși, oricât de amarnică a fost această rătăcire, biata sticlă a avut norocul să nu se izbească de vreo stâncă și nici să fie înghițită de vreun rechin. Peticul de hârtie, cel din urmă bun-rămas al logodnicului către aleasa inimii lui, avea menirea să ducă cu sine tristețea și deznădejdea, o dată ce-ar fi ajuns în mâinile aceleia care trebuia să-i cunoască cuprinsul. Dar, la urma-urmei, amărăciunea și deznădejdea pe care trebuia să le pricinuiască i se păreau mai puțin decât negura așteptării în care se chinuia biata copilă, care nu primise un singur gând din partea logodnicului ei.
Unde se afla oare? Încotro ar fi trebuit să se îndrepte sticla ca să-i poată da de urmă? Nu știa nimic. Își urmă calea, târâtă necontenit de ape. La început îi făcuse plăcere o astfel de rătăcire; dar, în cele din urmă, ajunse să se plictisească. Își da foarte bine seama că nu asta era menirea ei pe lume.
După cine știe câtă vreme, unda o aruncă la mal, pe-un maldăr de nisip. O găsi cineva și-o luă. Dar n-avea cine s-o deslușească în clipa aceea, căci locul în care se afla era la mii de leghe depărtare de locul în care luase naștere.
Omul a destupat-o, a scos hârtia dintr-însa, a întors-o pe-o parte și pe alta, dar neștiind să citească, n-a putut să afle despre ce era vorba în cuprinsul ei. Și-a dat seama totuși că trebuia să fie o veste din partea unor naufragiați. A vârât peticul de hârtie în sticlă, iar sticla a fost așezată pe o poliță, într-un dulap dintr-o mare încăpere.
De câte ori venea cineva în casă, i se arăta hârtia, dar nu putea nimeni să-i tălmăcească cuprinsul. Trecând astfel din mână în mână, din pricină că era scrisă cu creionul, slovele începură să se șteargă, până când nu se mai putură cunoaște nici cel puțin câteva litere.
Sticla a rămas în dulap mai bine de un an. Apoi a fost aruncată în pod, unde, în scurtă vreme, a fost acoperită de praf și de pânze de păianjen. Cu câtă amărăciune își amintea de ziua când lăsa să i se deșerte conținutul spumos în pahare, departe, în răcoarea crângului! Și iarăși, n-avea să uite nici goana pe valuri, în timp ce ducea cu sine o tristă veste; cel din urmă bun-rămas al unui suflet răpus atât de timpuriu.
N-a mai scos-o nimeni din întunericul podului douăzeci de ani în șir. Poate c-ar fi rămas un veac acolo dacă nu s-ar fi dărâmat casa, ca să se înalțe în locul ei o alta, mult mai frumoasă și mai încăpătoare. Când au început să dea jos acoperișul, au dat peste sticlă. Cineva și-a adus aminte că ascundea în fundul ei o taină. Dar sticla aproape că nu-și mai amintea nimic.
„Dacă n-aș fi fost aruncată în pod, poate c-aș fi învățat limba țării acesteia, își zicea ea. Pe câtă vreme, în beznă și în praf, printre șoareci și păianjeni, nu mi-a mai fost cu putință să fac nimic și toți au uitat de mine…”
Ai casei însă au șters-o de praf și-au spălat-o cu grijă, astfel că tot mai putea fi bună la ceva. Simțea cum o cuprinde din nou voioșia de altădată. Peticul de hârtie s-a dus odată cu apa cu care fusese spălată. Și când se gândea cât de mult îl păstrase! A fost umplută cu niște semințe ce trebuiau duse departe, spre miazănoapte. Bine astupată și bine împachetată, s-a pomenit din nou pe o corabie, într-un ungher întunecos, unde nu puteau să străbată nici lumina opaițului, nici razele lunii, nici văpaia soarelui.
„La ce-mi folosește o astfel de călătorie, când nu mă pot bucura de nimic?” își zicea ea. Dar, într-o bună zi, trebuia s-ajungă la capăt.
Când a ajuns, a fost numaidecât despachetată. Cel care-o despacheta, aruncând sforile și hârtiile, striga cu ciudă:
– Au acoperit-o în așa fel ca să n-o mai poată nimeni desface. Mare minune dacă nu cumva s-o fi spart!
Dar sticla era teafără și nevătămată. În afară de asta, înțelegea fiecare cuvânt rostit. Era aceeași limbă pe care-o vorbiseră cei din preajma cuptorului, neguțătorul de vinuri, cei ce făcuseră chef în pădure și marinarii în tovărășia cărora călătorise pe corabie, singura limbă pe care-o cunoștea.
Așadar, se reîntorsese în țara ei! De bucurie, era cât pe-aci să scape din mâinile celui care o despacheta. Se simțea stăpânită de atâta duioșie încât nu-și dădu seama când i se scoase dopul și când îi fu deșertat conținutul. Și tocmai când își veni în fire, se pomeni aruncată într-o pivniță, unde avea să rămână uitată ani și ani.
„Și totuși, își zicea ea, unde te-ai putea simți mai bine decât în țara ta, chiar dacă soarta te-a blestemat să putrezești într-o pivniță umedă și întunecoasă!”
După câtăva vreme, omul care locuia în casa aceea s-a mutat, luând toate sticlele cu el. Se îmbogățise și trăia acum într-un palat. Într-una din zile, a dat un mare ospăț. Tot parcul din jurul clădirii era plin de lampioane colorate, asemenea unor lalele învăpăiate de razele soarelui. Seara era minunată. Prin ungherele mai îndepărtate, poate din pricină că lampioanele nu fuseseră de-ajuns, așezaseră sticle în gâtul cărora înfipseseră lumânări. Printre ele se afla și sticla noastră. Cât se simțea de fericită! Vedea iarăși copaci înverziți, auzea cântece, lua parte la voioșia obștească. Oricum, ar fi avut de ce să fie nemulțumită, deoarece se afla cam la o parte. Dar nu era mai bine acolo decât în forfota oaspeților? Putea să guste în liniște un ceas de fericire, uitând că petrecuse douăzeci de ani aruncată într-un pod. Necazurile trecutului nu mai însemnau nimic pentru ea.
Într-un târziu, trecu pe lângă sticlă o pereche de tineri logodiți. Parcă nici n-ar fi vrut să ia parte la voioșia celorlalți. Sticla își aduse numaidecât aminte de tânărul căpitan, de fata atât de drăgălașă a blănarului și de logodna din pădure.
În parcul din jurul clădirii putea să intre oricine. Venise și lume de departe, care nu fusese poftită la ospăț, ca să se bucure de frumusețea serbării. Printre cei singuratici se afla și o fată bătrână, pe care nimeni n-o băga în seamă. Întâlnind perechea ce părea să fie atât de mulțumită, își aminti de-o veche logodnă, poate tocmai în clipa când la același lucru se gândise și sticla. Și apoi, cum să nu-și amintească, de vreme ce nu era alta decât fata blănarului? Ceasul logodnei fusese cel mai fericit din viața ei și n-avea cum să-l mai uite. Trecu pe lângă sticlă fără s-o recunoască, deși nu se schimbase întru nimic. La rândul ei, nici sticla n-o mai recunoscu pe fata blănarului, fiindcă aceasta nu mai păstra nimic din frumusețea de odinioară. Așa se întâmplă de multe ori în viață. Te întâlnești cu oameni cu care ai avut strânse legături cândva, fără să-i mai poți recunoaște.
La sfârșitul serbării, sticla a fost furată de un ștrengar, care-a vândut-o cu zece gologani ca să-și cumpere o prăjitură. Era acum în stăpânirea unui neguțător de vinuri, care-a umplut-o cu un vin foarte bun. Dar nici în prăvălia lui n-a rămas multă vreme. A fost cumpărată de un călător care, în duminica următoare, trebuia să pornească la drum cu balonul.
Când s-a ivit ziua plecării, lumea s-a îngrămădit din toate părțile, ca mai întotdeauna în astfel de împrejurări, deoarece, pe vremea aceea, balonul era un lucru nou și mulți nu știau la ce anume ar putea să folosească. Căpeteniile orașului se urcară pe un fel de podeț și muzica militară cânta. Sticla vedea totul prin găurile unui coș în care fusese așezată alături de-un iepure viu. Urecheatul se uita speriat într-o parte și într-alta. Bănuise pesemne că în scurtă vreme avea să fie lăsat să cadă din balon, ca să aibă lumea de ce râde. Sticla însă nu pricepea nimic din toate acestea. Vedea cum balonul se umflă din ce în ce, clătinându-se. În cele din urmă, frânghiile cu care fusese legat fură tăiate. Numaidecât, cu sărituri sprintene, începu să urce în văzduh, ducând cu el un om și coșul în care se aflau iepurele și sticla. Muzica răsuna cu și mai multă putere și toată lumea țipa, bătând din palme.
„Într-adevăr, ciudat soi de călătorie! își zise sticla. Ai cu toate acestea, străbătând văzduhul, marele noroc de-a nu te izbi de nimic și asta e de cea mai mare importanță pentru mine.”
Mii de oameni se îngrămădiseră pe străzi, urmărind înălțarea balonului. Fata cea bătrână se afla printre ei. Dar ea nu coborâse în stradă, ci sta la fereastra mansardei, acolo unde fusese așezată colivia cu micul canar care n-avea din ce să bea apă, mulțumindu-se ca, din când în când, să-și răcorească ciocul într-o farfurioară spartă.
Fata bătrână se plecă mai mult pe marginea ferestrei ca să vadă balonul și dădu la o parte o glastră în care înflorea o tulpină fragedă de mirt, singura podoabă din odăița ei săracă.
Văzu cum omul urcat în balon dădu mai întâi drumul iepurelui; după aceea își umplu un pahar ca să bea în sănătatea celor de jos, care îl urmăreau cu privirea; în sfârșit, lăsă să cadă sticla, fără să-i fi fost teamă că ea putea să spargă capul cine știe cărui biet creștin cumsecade.
Dar nici sticla n-avu răgazul de trebuință să se gândească la marea cinste ce i se făcea, de-a fi lăsată să plutească deasupra orașului cu acoperișuri de aramă și turle strălucitoare, ca să cadă după aceea drept în mijlocul mulțimii. Amețise parcă și se rostogolea în fugă, dându-se peste cap.
O astfel de goană, în cea mai deplină libertate, i se părea o adevărată fericire. Cât se simțea de mulțumită văzând că nu numai toate privirile, dar și toate ocheanele erau îndreptate numai spre dânsa! Trosc! Dar ce s-a întâmplat? A căzut pe un acoperiș și s-a spart drept în două. Sfărâmăturile s-au rostogolit la pământ, prefăcându-se în țăndări, în clipa când se izbiră de lespezile cu care era podită ograda. Singur gâtul rămase întreg și se desprinse atât de frumos de restul sticlei, încât îți venea să crezi că fusese tăiat cu diamantul.
Cei din apropiere, auzind zgomot, se grăbiră să ridice de jos gâtul sticlei.
– Strașnic păhăruț de pus în colivie! ziseră ei. Are din ce se adăpa o păsărică.
Dar fiindcă n-aveau nici colivie, nici păsărică, chiar dacă n-ar fi fost mai mult decât o biată vrabie, cum era să le treacă prin minte să-și cumpere și una și alta numai pentru că găsiseră un gât de sticlă aruncat de cine știe cine? Totuși, cineva își aduse aminte de fata bătrână care locuia la mansardă.
Într-adevăr, ea primi gâtul sticlei cu multă bucurie, îl astupă la un capăt cu un dop, îl umplu cu apă și-l așeză în colivie. Canarul, care avea acum apă din belșug, începu să ciripească cu mai multă voioșie și cânta de-ți era mai mare dragul.
Gâtul sticlei a primit și această nouă ciudățenie a sorții cu resemnare deplină. La urma-urmei, nu fusese îndeajuns de fericit în atâtea alte împrejurări, mai ales când avusese prilejul să plutească în văzduhuri, rătăcind deasupra norilor?
Peste câteva zile, fetei bătrâne veni să-i facă vizită o prietenă și gâtul sticlei rămase foarte mirat când băgă de seamă că, în loc să aducă vorba și despre dânsul, ele vorbiră despre cu totul altceva și, îndeosebi, despre floarea din glastră.
– Să nu cheltuiești bani cu florile la cununia fiicei tale, spuse fata bătrână. Îți dăruiesc glastra pe care-o vezi în fereastră. Tulpina e încărcată de flori. E din răsadul pe care mi l-ai dat în ziua când m-am logodit. Peste un an, pe vremea aceea, urma să-mi fac din florile lui cununa de mireasă. Dar această clipă nu s-a mai ivit. Ochii care aveau să mă călăuzească în largul vieții mi-au secat de plâns și s-au stins pentru totdeauna. Logodnicul meu se odihnește în fundul apelor. Floarea a crescut și eu am îmbătrânit. Dar răsadul pe care mi l-ai dăruit atunci tot mai poate fi bun la ceva. Din florile lui vom împleti cununa care va împodobi fruntea copilei tale.
Năpădită de atâtea amintiri dureroase, biata fată bătrână nu-și mai putea stăpâni hohotele de plâns. Aduse vorba printre suspine de tânărul căpitan și de logodna care avusese loc în pădure. De toate își aduse aminte, fără ca totuși un singur lucru să-i mai fi trecut prin gând: de unde era să știe că în marginea ferestrei, în colivia canarului drag, se afla cineva din vremea aceea, cineva ce fusese martor la logodna ei: gâtul sticlei care se desfundase cu atâta zgomot și din cuprinsul căreia gustaseră toți cei de față, ciocnind în sănătatea tinerei perechi?
Dar nici gâtul sticlei n-avea cum s-o mai recunoască pe logodnica de odinioară. Când, în sfârșit, a putut ajunge la încredințarea că nimeni nu-l mai băga în seamă și că nu se minuna câtuși de puțin de trecutul lui, plin de atâta strălucire, când era știut că se afla acolo printr-o întâmplare, în urma căderii din înaltul cerului, s-a posomorât în așa chip încât n-a vrut să mai asculte cele ce-și spuneau cele două bătrâne.