Într-o cameră de joacă, deasupra mulțimii de jucării împrăștiate peste tot, stătea, pe un dulap înalt, o pușculiță. Era făcută din lut, în formă de purceluș, și fusese cumpărată de la un olar. Pe spatele purcelușului se zărea o gaură îngustă, ce fusese lărgită cu cuțitul, astfel încât marile monede de o coroana și bănuții să fie strecurați mai ușor înăuntru. În burta porcului de lut se adunaseră chiar două astfel de monede și o mulțime de mărunțiș. Pușculița era atât de plină încât nu mai putea zornăi atunci când o scuturai, ceea ce reprezenta cu adevărat un nivel de perfecțiune ce putea fi atins numai de o pușculița în formă de purceluș. Ea stătea pe dulap, la o înălțime impunătoare, privind în jos către restul camerei. Știa că avea îndeajuns de mulți bani în ea pentru a cumpără toate celelalte jucării, iar acest fapt o făcea să aibă o foarte bună impresie despre ea. Jucăriile gândeau la fel, dar nu dădeau glas acestui lucru, pentru că aveau atâtea altele despre care să vorbească. O păpușă mare, încă frumoasă, deși cam veche, al cărei gât rupt fusese reparat cu acul și ață, stătea într-unul din sertarele întredeschise. Ea i-a chemat pe ceilalți, „Hai să ne jucăm de-a oamenii, este un joc nemaipomenit!”
Imediat a pornit o mare zarvă. Până și gravurile, ce erau atârnate pe perete, s-au răsucit din pricina emoției, și au arătat celorlalți că pe partea lor din spate nu era nimic, deși nu aveau nici cea mai mică intenție să se facă astfel văzute sau să participe la joc. Era noapte târziu, însă luna strălucea prin ferestre, așa că aveau lumină pe gratis. Înainte ca jocul să înceapă, au fost invitate să ia parte toate jucăriile, chiar și vagonul de tren al copiilor, ce făcea totuși parte dintr-o tagmă mai umilă a lucrurilor de joacă. „Fiecare dintre noi are o proprie valoare,” a zis vagonul, „nu putem fi cu toții nobili, și cineva trebuie să facă și munca de jos.”
Pușculița purceluș a fost singura care a primit o invitație scrisă. Ea se ținea cu nasul atât de sus încât ceilalți se temeau că ar putea refuza o invitație verbală. Pușculița le-a răspuns în scris că i-ar face plăcere să ia parte la joc, însă de la ea de acasă, rugând să se facă niște aranjamente în acest sens, lucru ce i-a fost pe dată îndeplinit. Micul teatru de păpuși a fost așezat în așa fel fel încât pușculița purceluș să se poată uita direct către el. Unii voiau să înceapă cu o comedie, urmată de o petrecere cu ceai, și o discuție liberă pentru perfecționarea minții, însă, au început cu cea din urmă activitate. Căluțul balansoar a vorbit despre antrenamentele și cursele de cai; vagonul de tren despre căile ferate și locomotivele cu abur, pentru că aceste subiecte țineau de profesiunile lor, și era cât se poate de nimerit să își spună fiecare părerea despre ceea ce știa mai bine. Ceasul a vorbit despre politică – „tic, tac”; se mândrea că știe ce oră era în fiecare clipă a zilei, însă se zvonea că nu era tocmai corect. Bastonul de bambus a rămas în picioare, arătând bățos și mândru; se împăuna cu mânerul sau de alamă și vârful sau de argint, în timp ce pe sofa stăteau două perne vechi, drăguțe, dar cam prostuțe. Atunci când a început piesa de teatru, toți s-au așezat și au privit atenți către scenă; li s-a cerut să aplaude și să bată din picioare, să aclame și facă zgomot de pocnitori, ori de câte ori le plăcea ceea ce zăreau. Biciul de călărie a spus însă că el nu pocnește pentru bătrânele, ci numai pentru fetele tinere, nemăritate încă. „Eu pocnesc pentru toată lumea,” a zis pocnitoarea. „Așa e, și faci un zgomot tare frumos,” și-au zis toți în sinea lor, pe măsură ce se pornea spectacolul.
Nu era o piesă foarte pretențioasă, însă era bine jucată, și toate personajele își arătau partea lor pictată, pentru că erau făcute astfel încât să fie văzute numai pe o parte. Interpretarea actorilor era minunată, cu excepția momentelor când păpușile ieșeau prea mult în lumina și li se vedeau sârmele lungi, cu care erau mânuite. Păpușa al cărui gât fusese reparat a fost atât de entuziasmată încât cusătura de pe gât i s-a rupt dintr-o dată, iar pușculița purceluș, plăcut impresionată de actori, a declarat că trebuie să facă un gest nobil pentru unul dintre ei. S-a hotărât așadar să o treacă pe una dintre păpușile teatrului în testamentul ei, făcându-i onoarea de a fi înmormântată în cavoul familiei sale, oricând ar fi avut nevoie de așa ceva. Au fost cu toții atât de încântate de comedie încât au uitat de petrecerea cu ceai, și au continuat cu o distracție așa-zis intelectuală, adică ceea ce numeau joacă de-a oamenii. Nu era nimic rău în această distracție pentru că nu era decât un joc. În acest timp, fiecare dintre jucării se gândea în primul rând la ea și la impresia pe care o face pușculiței purceluș. Gândurile pușculiței era foarte serioase, pe termen lung, își ziceau cu toții, îndreptându-se către testamentul, înmormântarea sa, și plecarea ei din viață.
Acest lucru s-a întâmplat însă cu mult mai devreme decât se aștepta, pentru că a căzut deodată din vârful dulapului și s-a lovit de podea, făcându-se țăndări. Apoi, monedele au sărit în sus și au dansat într-un fel cât se poate de distractiv. Cele mici se învârteau în loc ca niște căpăcele, în vreme ce cele mari se rostogoleau cât de departe puteau, mai ales o mare moneda de argint de o coroană care își dorise adesea să iasă în lume, iar acum această arzătoare dorința i se îndeplinea, la fel ca și restului banilor. Cioburile rămase din pușculița purceluș au fost aruncate în coșul de gunoi, iar a două zi o nouă pușculiță purceluș a apărut pe înaltul dulap. Aceasta însă nu avea încă nici măcar un bănuț înăuntru, și, din această cauză, la fel ca și cea veche, nu putea să zornăiasca atunci când o scuturai. Acesta a fost începutul pentru ea și sfârșitul poveștii noastre pentru voi.