Preotul încheiase slujba-nvierii, se albea de ziuă, și lumea cobora-n sat întorcându-se de la biserica de pe coaste, fiecare cu lumânarea aprinsă-n mână.
Se nimerise ca anul acesta Paștile să cadă târziu, tocmai spre ziua de Sf. Gheorghe, și-n crângul acum înverzit cântau privighetorile, lunca era presărată cu flori, oile ieșiseră dimpreună cu mielușeii lor la pășune și răcoarea primăvăratică te adimenea să ieși și să te duci departe prin livezi și peste câmpii.
Curând a-nceput însă să cadă ici o picătură, colo alta, tot mai mari și tot mai dese, în cele din urmă a dat bunul Dumnezeu o ploicică mănoasă, care s-a întețit de-ți venea să te temi c-o să le strice oamenilor toată veselia de Paști.
Abia pe la amiazăzi s-a pornit un vânt, care a mai risipit norii, și copiii mai mici și mai mari, flăcăii și fetele, până chiar și babele și moșnegii au început să iasă, ca să ciocnească ouăle roșii, să-și petreacă-n fel de fel de chipuri și să mai stea de vorbă, după obiceiul păstrat din bătrâni.
Din sus de sat, la loc mai ridicat, de unde se deschide vedere largă, se-nalță-n mijlocul unei grădini frumoase conacul boieresc, mai mult palat decât castel, case cu multe încăperi, încât te întrebai ce va fi făcând boierul cu atâta lărgime.
În partea despre sat, pe unde trecea drumul de țară, se afla un larg cerdac cu geamlâc, în care Lucica, fetița de vreo patru ani a boierului, își petrecea timpul când n-avea voie să iasă la plimbare.
Pe la două dup-amiazăzi se-nseninase, ce-i drept, dar mai rămăseseră pe ici, pe colo băltoace și iarba era încă udă. Era umezeală-n aer, și despre plimbare nici vorbă nu putea să fie. Boierul a ieșit dar în cerdac, ca să se încredințeze dacă geamurile sunt ori nu bine închise, încât să nu poată trage din nici o parte.
Peste puțin a ieșit apoi Lucica, dimpreună cu nemțoaica ei, o fetișcană de vreo patrusprezece ani, care n-avea decât să-i ție Lucichii de urât, îndrumând-o cum are să-și petreacă timpul cu jucărelele ei, care erau de tot multe și felurite.
A ieșit în urmă și madama, o femeie mai bătrâioară, care avea purtarea de grijă pentru bunăstarea trupească și sufletească a copiliței, priveghind ca nu cumva să mănânce ceea ce nu-i priiește, să fie atinsă de vreun vânt mai aspru ori să ieie apucături nepotrivite cu rangul părinților ei.
E-nvederat că madama, femeie conștiincioasă, a examinat și ea cu toată luarea-aminte geamurile, ca să fie bine închise.
Fericit copil Lucica! Ce n-avea dânsa acolo? Jucărele pentru zece și mai mulți copii, încât n-avea decât să-și aleagă dintre ele după plac.
Erau acolo păpuși mai mici, mai mari și de tot mari, toate scumpe și frumoase. Erau saloane cu mese, cu scaune și cu canapele. Erau sufragerii cu fel de fel de tacâmuri și de vase. Erau mai ales animale, și elefanți, și cămile, și girafe, ba lupi, ba lei, ba pisici, până chiar și iepuri cu urechile mari, ca să-și aleagă după pofta inimii.
Și gingașă era Lucica, îmbrăcată numai în horbotă de cea scumpă, și subțirică și fragedă ca floarea de piersec, care se ofilește când e atinsă de o adiere mai aspră și nu-și mai vine în fire.
Mai era Lucica, după toate aceste, și o fire de tot duioasă și atât de cuminte, încât te mirai cum se poate ca un copil, la urma urmelor mic, să fie atât de cuminte, atât de binecrescut și ascultător.
Nu doară că n-ar fi râvnit și ea ca orișicare muritor să-și facă acum o plăcere și apoi alta.
Se pomenise însă-n lume stăpânită de gândul că nu are să se bucure de viață decât atunci când vreau purtătorii de grijă ai ei și așa cum lor le place.
– Madam, – Întreba ea când îi era sete – am voie să cer de la fraulain un pahar cu apă?
Dacă, din întâmplare, madama era de părere că nu are să-și astâmpere setea, ea răbda, iar dacă nu-i trecea setea, mai întreba peste câtva timp, dar de băut nu bea decât atunci când i se dădea voie și atât cât i se ierta.
Acum ea se uita pe fereastră la copiii care se jucau pe afară, la aer curat și în bătaia vântului. Unii, desculți, umblau prin băltoacele rămase în urma ploii, alții alergau prin iarba încă udă, iar alții scuturau pomii, ca să cadă stropii rămași pe ei, și toți ciocneau, cum se cuvine în ziua de Paști, ouăle cele roșii, le curățau și le mâncau cu multă poftă, mușcând și din cozonacul cu lapte.
Lucica ar fi ciocnit și ea, dar n-avea cu cine, ar fi mâncat ou roșu și ar fi mușcat din cozonacul cu lapte, dar n-avea voie, căci oul rece și cozonacul sunt mâncare grea, care nu face pentru dânsa. Era în dulapul din sufragerie și baclava, care îi plăcea mult, dar madama nu-i dădea decât o bucățică, așa numai ca s-o guste, și ea-i ducea dorul.
Copiii se uitau și ei spre geamlâc și o vedeau așa, frumoasă și gingașă, parcă nici nu era ființă viețuitoare.
„Ce răsfățată și cât de fericită e! ” suspinau ei, cuprinși de uimire.
„Cât de fericiți sunt! ” zicea însă și ea.
O, ce n-ar fi dat dac-ar fi putut să se joace și ea cu ei la aer curat și în bătaia vântului, chiar și dacă n-ar fi umblat prin băltoace și n-ar fi alergat prin iarba udă. Știa însă prea bine că așa ceva nu se poate, și nici că mai întreba. Era mulțumită că poate să se uite pe fereastră și să-i vadă pe copii fără ca să bage de seamă madama, care era perdută în citirea unui roman interesant, căci altfel ar fi trimis pe vreuna dintre multele slugi boierești ca să-i alunge de acolo pe obraznicii și nespălații aceia de copii.
Dându-și seama despre aceasta, Lucica și-a luat una câte una păpușile și păpușelele, saloanele și sufrageriile, animalele de tot felul, jucărelele ei toate, și le-a înșirat în fața geamlâcului, ca să le vadă copiii și să se bucure și ei.
Acum, în ziua de Paști, se cuvenea așa ceva, fie chiar și fără voia madamei, și Lucica se simțea în adevăr fericită, atât de fericită, încât în cele din urmă și-a luat inima în dinți și-a întrebat pe madama dacă are ori nu voie să ceară de la fraulain să-i aducă fonograful și să-i cânte la el.
Un lucru mai lipsea pentru ca fericirea Luciei să fie deplină: să se deschidă fereastra ca să poată copiii să vadă și să audă mai bine. Lucrul acesta era însă cu desăvârșire peste putință: chiar și pentru ziua de Paști ar fi fost prea mult deodată.
În vremea aceasta boierul își făcuse obicinuita plimbare călare cu gândul mereu la mult iubita lui fetiță, la care ținea, precum se zice, ca la lumina ochilor săi.
Cum, Doamne, să nu ție, când atât suflet mai avea și el în lumea aceasta! Părinții îi muriseră. Un frate mai mare al lui se prăpădise în urma unui duel. Cu sora sa se certase din cauza moștenirii rămase de la părinți. Iar soția sa, mama Luciei, îl părăsise.
Rămaseră numai ei amândoi, Lucica și el, și era lucru firesc ca, întors acasă, el, înainte de toate, la ea să alerge, ca să afle cum și-a petrecut timpul acum în ziua de Paști.
– Foarte bine! Foarte bine! răspunse ea. M-am jucat cu copiii.
Boierul se uita nedumirit în toate părțile, dar nici un copil nu vedea.
– Cu care copii? Întrebă el.
– Cu aceia! răspunse Lucica, arătând la copiii adunați în fața geamlâcului.
Madama sări ca înțepată de viespi în picioare. Abia acum își dete seamă despre infamia copiliței, care abuzase de bunăvoița ei ca să-și petreacă timpul cochetând cu acei copii desculți, nespălați, ordinari și obraznici.
„Se vede teapa! zise ea în gândul ei. Copil născut din părinți cu adevărat nobili nu poate să prindă slăbiciune pentru asemenea lăpădături ale neamului omenesc. ”
Sluga boierească s-a dus acum, se-nțelege, să-și facă datoria, luându-i la goană pe copii, dar asta cam târziu, căci Lucica apucase să-și dea seamă că e cu putință să se bucure de viață și fără de voia madamei.
Cu gândul mereu la baclavaua cea dulce, ea a pândit prilejul să se furișeze în sufragerie, a pus un scaun lângă dulap, s-a urcat pe scaun și a mâncat o bucățică, apoi o bucată și încă una, cât a putut, până ce s-a săturat ca în ziua de Paști.
Nu prea era însă copila deprinsă a fi sătulă, și peste noapte o supăra ceva la pântecele ei cel delicat și n-o lăsa să doarmă. Știindu-se vinovată, ea se stăpânea și nici nu gemea, nici nu plângea.
A doua zi de Paști ea era cu ochii stinși și chiar mai palidă decât de obicei.
Dac-ar fi cercetat mai de aproape, madama s-ar fi încredințat că are chiar fierbințeli.
– La aer curat și în bătaia vântului! zicea boierul, și-a dat poruncă să pună caii la cupea.
Peste puțin s-a răzgândit însă. Prea era frumoasă ziua de primăvară; păcat ar fi fost s-o închidă în cușca aceea. Lucica a ieșit în trăsură deschisă cu madama și cu fraulain.
Era atât de bine și de frumos, dar din când în când adierea vântului i se părea copilei prea aspră. Fiindcă băltoacele secaseră și iarba nu mai era udă, madama i-a dat voie să intre în livedea înflorită. Iar ea a cules o floare, două, nu mai multe, și iar s-a urcat în trăsură.
Seara a fost chemat doctorul și acesta era de părerea că e la mijloc o mică răceală. Ziua următoare același doctor s-a încredințat că e la mijloc o mică indigestiune! Două zile în urmă au ținut trei medici un consult și au fost toți trei de acord că e grav cazul, iar vineri, înainte de Dumineca Tomii, Lucica s-a stins cum se stinge candela din care s-a istovit untdelemnul.
Prea de tot era delicată pentru lumea plină de nevoi în care ne petrecem noi viața.