Pe lângă umbra Măriucăi, pe lângă vântul ce bate prin păr, pe lângă chipurile trecutului ce se învârtesc în ochi-mi şi în inima mea, deasupra satului aud ridicându-se un huiet; alte huiete răspund şi clocotesc pe dealuri şi prin văi; huiete vesele de fete şi flăcăi ce vin cu flori şi cu cordele; zi-întâi mai a sosit în sat şi bate la toate uşile, la bordeie, la case şi la curte; ziua armindinei în care pelinului se dă cep!… De aş fi avut noroc să fiu şi eu din cei învăţaţi ce scriu în limbă frumoasă, de nu aş fi simţit în cutreieratul lumii că cea mai mare nevoie a omului este de a fi auzit când strigă, de a fi ascultat când cere, de a putea plânge când îl doare, de a vorbi, de a se mângâia şi a-şi aduce aminte în dulcea limbă a mamei, în dulcea limbă a poveştilor, care au întipărit icoane drăgălaşe şi poetice în închipuirea copilăriei, aş fi putut spune că povestea din lună: e tonnella Danaidelor, tradiţiune ovidică, augmentată de tradiţiunea ebraică a rezbelului fratricid, Capitul al IV-lea din Opera prima a celebrului Moze, reformatorul şi legislatorul inspirat al evreilor; v-aş spune iarăşi că serbarea zilei întâi mai se leagă de sărbătoarea unei zâne a câmpiilor latine, de pe vremea strămoşilor noştri romani şi a străunchiului nostru, bunul Evandru, care Evandru era un fel de papură vodă latin; v-aş spune cum se jertfeau pe altare în acea zi mieii fără pată, fruntea turmelor! junci albe, mândria imaşelor! şi cum se dăruiau zânei colive de miere şi de făină, de trei ori cernută, de grâu spălat; dar nu sunt învăţat şi spun în limba ce am dobândit odată cu lumina, odată cu auzul, odată cu vederea soarelui, a codrilor, a câmpiilor şi a florilor; câtă trudă, câtă vreme pune omul a învăţa limba neamurilor străine! dar acea străină nu-i vorbeşte de ţară, nici de părinţi, nici de fraţii ca brazii, nici de surorile ca florile, nici de primăvara cu verdeaţa ei şi cu turmele de oi cu ciobanii în capul turmelor, lăsându-se pe guri de rai, nici de plugurile cu şase boi, nici de copiliţe bălaie şi fete de împăraţi, cum vorbeşte limba ce o învaţă şi o suge omul cu laptele vieţii!
În acea zi dar, părul satului păzea numai el casele; câţi flăcăi, câte fete mari şi codane, toţi şi toate se împodobeau cu flori şi cordeluţe, care la pălărie, care la codiţe. Cu lilieci în mâini, cu garoafe pe cap, cu busuioc verde în sân, fetele şi flăcăii păreau flori mişcătoare; de cu seară fetele se lau, flăcăii se pieptănau; iar în zori de zi, când se deschid lăcrimioarele, viorelele şi toporaşii se scutură de roua nopţii, văile se umpleau cu chiote; codrii clocoteau de pocnete de frunze, de hohote, de cimpoaie; telingile răsunau în toate părţile de doine; mese numeroase se întindeau pe sub copaci.
Curţile boiereşti, locuite pe atuncea iarna şi vara, se găteau, se pospăiau, se înălbeau la apropierea zilelor mari ca şi casele săteşti; sărbătoarea se primea cu aceeaşi bucurie de boier şi de ţăran, fiind uniţi în credinţă, în limbă şi în obiceiuri: strigoii, stihiile urzitoare de rele, naiba, năbădaica şi urletul câinilor noaptea îi umpleau de spaimă deopotrivă pe amândoi. Pare că văd încă acea icoană a trecutului: mare zgomot şi zbuciumală este prin curţi; ţiganii, până şi bucătarul, se fudulesc în cămăşi curate, oamenii în minteni cu mânecile suflecate, cu cordele la pălării fâlfâind în vânt, se păunesc prin ograda măturată; rochiile roşii şi tulpanele galbene de la Paşti ale ţiganilor se zăresc iarăşi; totu-i plin de mişcare; toate feţele pline de veselie: jupânesele de la cămară sunt pârjol de ameţeală, cucoana ţipă! După mult vălmăşag a nenumăratelor slugi, ameţite de alegrătură, trăsurile cu caii împodobiţi trag la scară; în una se suie cuconul şi cucoana, în capră un arnăut cu ciubucul încălifat în mână, şi cu pistoale la brâu; în a doua, jupâneasa cu vutcile şi dulceţile; în alta sofragiul şi ţigănaşul său nedespărţit, cu tacâmurile; în alta, stolnicul cu vinaţele, cafeaua, pâinea şi pelinul mai cu seamă, fără care nu este zi-întâi mai! apoi vine bucătarul cu merindele, ş-apoi gloata din casă, slugile, femeile şi cuconaşii. De se întâmplă vecini, adunarea nu se mai numără; drumul se acoperă de trăsuri şi de călăreţi; strânsură, cu răcnete, chiote şi împuşcături, seamănă o nuntă de cele huioase, precum obicinuiau părinţii noştri de toate treptele, călăreţii, baloanele cu feciorii boiereşti la obloane, braşovencele (de care ne-a scutit astăzi Dumnezeu pentru odihna ciolanelor noastre), căruţele şi alaiul ajung într-o poiană mare şi frumoasă, în mijlocul codrului, unde iarba-i netedă ca un covor, nu departe de un izvor rece în care sticlesc fedeleşele. Mesele se întind: masa boierească, masa jupânesei şi a feciorilor, masa oamenilor şi masa ţiganilor. Sub poalele codrului verde se vede un foc uriaş, împrejurul focului muncesc bucătarii; mieii întregi se întorc în ţepe de lemn; pârpălacul umple pădurea de miros. Benchetul începe cu glume late; pelinul curge prin pahare, după pelin, vutca, fala gospodăriilor! vutca ce se taie cu cuţitul! vutca se schimbă cu vişinapul; vinul şi lăutarii întartă boierii, paharele se umplu des, fesurile zbor în văzduh. Sunt manele dulci, sunt manele mângâioase, sunt manele dureroase ce rup inimile: bătrânii înclină, tineretul bea în papucii cucoanelor şi se sărută cu lăutarii, iar cucoanele, cu ochii înecaţi în amor, cântă versuri frumoase, de se răsună codrii şi se trezesc păunaşii. Pe marginile poienii, arnăuţii dau din puşte şi din pistoale, slugile huiesc ca roii rătăciţi, surugiii se îmbată. Porneala-i o amestecătură nespusă: de-abia prin mijlocul nopţii mai încep iarăşi a cânta privighetoarele speriate de huiet şi de glasul lăutarilor!…
Am văzut multe zile-întâi de mai de atuncea, în Iaşi şi la ţară, dar nu seamănă ca zi-întâi a mea; în loc de veselie am simţit dor şi amărăciune!