Dlui I. Bălăceanu
Într-o seară din luna trecută eram adunați mai mulți prieteni, toți lungiți pe divanuri, după obiceiul oriental, și înarmați de ciubuce mari, care produceau o atmosferă de fum vrednică de sala selamlicului a unui pașă. Afară cerul era învelit de nori vineți, care se spărgeau deasupra Iașului, cu gând de a-l spăla de glod și de păcate; dar în zadar ei își vărsau sudorile!… Eforia nu încuviințase proiectul lor!
Printre noi se găsea un tânăr zugrav francez, care pentru întâia dată ieșise din țara lui spre a face un voiaj în Orient.
– Domnilor, ne zise el, vă mărturisesc cu rușine că, pân-a nu veni în țările d-voastră, nici nu prepuneam că se află în Europa o Moldavie și o Valahie. Dar nu mă plâng nicidecum, de vreme ce, ca un Columb, am avut plăcere a descoperi eu însumi aceste frumoase părți ale lumii și a mă încredința că, departe de a fi locuite de antropofagi, ele cuprind în sânul lor o societate foarte plăcută.
– Domnule, răspunse unul din noi, nu te încrede așa lesne în descoperirea d-tale, pentru că cine știe dacă pân-în sfârșit nu-i fi pus în frigare și ospătat de sălbaticii acestor țări!
– Domnilor, adăugă străinul râzând, vă înștiințez că, de-oi mai ședea multe zile la masa de la tractirul dlui Regensburg, sălbaticii ce-or vroi să mă prefacă în friptură nu or găsi pe mine decât pielea și oasele. Cu toate aceste, pân-a nu mă face jertfa descoperirii mele, dați-mi voie să vă istorisesc și eu partea cea mai curioasă din călătoria mea.
Plecând din Paris spre a întreprinde un voiaj în Orient, lucru ce, precum știți, s-a făcut astăzi de modă, am ajuns bun sănătos la Viena; și de aici m-am îmbarcat pe un vas de vapor cu gând de a coborî Dunărea pân-în Marea Neagră, făr-a mă opri nicăieri.
Cred că nu e nici unul din d-voastră care să nu fi făcut voiajul Dunării și să nu se fi mirat ca mine de sălbatica frumusețe a malurilor acestui râu între Banat și Serbia. E de prisos dar să vă mai vorbesc de acei munți plini de peșteri adânci și înveliți cu păduri vechi, precum și de Porțile-de-Fier, și de Turnul-Severinului, și de rămășițele podului lui Traian.
Voi mărturisi însă că, cu cât mă depărtam de centrul Europei și mă apropiam de țările d-voastră, curiozitatea mea creștea. În toate părțile vedeam o altă lume, pe care nici o visasem. Din toate părțile auzeam răsunând pe podul vaporului cuvintele: valah, Valahia și, în neștiința mea vrednică de veacul de aur, nu înțelegeam ce însemnau acele enigme, pentru că eu eram încredințat că, de la granița nemțească și până în Marea Neagră, se întindea numai Turcia Europei.
În sfârșit căpitanul, ce vorbea puțin franțuzește, îmi tălmăci că pământul ce se vedea de-a stânga noastră se numea Valahia și că era locuit de un neam de oameni cu totul străini de nația otomană!… Să vă spun mirarea mea la această descoperire e peste putință! Atâta numai voi mărturisi că, de aș fi avut atunci sub mână pe profesorul meu de geografie, l-aș fi aruncat în Dunăre!
Din ceasul acela mă simții cuprins de un dor nemărginit de știință și hotărâi a studia cu de-amănuntul această țară necunoscută mie și acel neam de oameni atât de nou pentru mine. În urmare, țineam necontenit privirile mele pironite pe malul stâng al Dunării, cu sperare de a zări ceva care să-mi înmulțească cunoștințele asupra Valahiei; dar se vede că această provincie vroia să mă pedepsească, căci ea nu-mi arăta altă decât șesuri pustii ce se uneau cu cerul în depărtare.
Din vreme în vreme însă zăream câte o ființă rătăcită pe acele câmpii fără margini sau câte o adunătură de bordeie coperite cu stuh; dar nu puteam înțelege de departe dacă acea ființă era om și dacă acele locuințe primitive formau un sat. Îmi închipuiam deci Valahia ca un soi de pustiu vânturat de cârduri de fiare sălbatice și de oameni pribegi ca în sânul Africii… Râdeți, domnilor? dar bun e Dumnezeu! m-oi întâlni eu vreodată cu profesorul meu de geografie!
Oprindu-se vaporul la Brăila, mă hotărâi a mă coborî pe uscat și a întrerupe călătoria mea în Orient, pentru de a mă rătăci câtăva vreme în câmpiile Valahiei. Speram să intru într-o viață nouă și plină de întâmplări originale. Mă pregăteam a-mi apăra zilele împotriva fiarelor primejdioase și a cetelor de hoți ce gândeam că aș întâlni în calea mea. Îmi încărcai deci pistoalele și sării din corabie pe pământ, cu gând de a răsturna jos pe cel întâi valah ce s-ar înainta spre mine… Nici unul din oamenii adunați pe mal nu mă b[…]n seamă, și, în loc de dușmani, mă trezii față-n față cu consulul francez din Brăila, care, cunoscându-mă de compatriot, mă pofti la dânsul acasă.
La consulat se aflau adunați mai mulți străini care vorbeau cu mare entuziasm de o baltă făcătoare de minuni ce se descoperise în Valahia, de vro câțiva ani, și care se numea Balta-Albă.
După zisa acelor prieteni ai domnului consul, peste zece mii de oameni se găseau acum împrejurul acelei bălți și se lecuiau, văzându-i cu ochii, de tot soiul de patimi. În acel izvor de tămăduire orbii câștigau vederile, surzii auzul, ologii picioarele, bătrânii puterile!
Cum auzii pomenind de o asemene minune, rugai pe dl consul să-mi înlesnească vreun chip de a mă duce îndată la Balta-Albă, și, peste o jumătate de ceas, un arnăut intră în salon vestindu-mi că trăsura era gata. Îmi luai un sac de drum și mă coborâi iute în uliță.
Când acole, ce să văd?… În loc de malpost sau de diligență, o cutioară plină de fân, pe patru roți de lemn cu spițele stricate.
Patru cai mici, numai oasele și pielea, pe care erau săpate urme adânci de bici, și un om sălbatic, bărbos, zdrențăros și înarmat cu un harapnic lung de un stânjen!… Acesta era echipajul meu!
Rămăsei încremenit la o așa de ciudată priveliște, dar consulul ce se coborâse după mine începu a râde și, încredințându-mă că acela era chipul de a călători în Valahia, mă îndemnă a mă sui în căruță.
– N-ai grijă, adăugă el; cu trăsura aceasta primitivă și cu caii aceștia care seamănă mai mult a niște mâțe postite vei face un drum de care ți-i aduce aminte cât vei trăi. Ține-te bine, însă!
Primii aceste sfaturi ca o glumă din partea compatriotului meu și, clătinând din cap, drept semn de îndoială, mă aruncai în cutie, strigând la postaș: allons!
Deodată căruța fugi de sub mine ca un șarpe! iar eu, făcând în aer o tumbă neașteptată, mă trezii pe pavea. Ce se întâmplase? nu știu. Atâta numai îmi aduc aminte că, în vreme cât m-am sculat din colb, amețit și zdruncinat, echipajul meu se făcuse nevăzut.
Consulul își ținea șoldurile de râs, și oamenii din uliță, care fuseseră față la această întâmplare comică, ziceau hohotind: neamțo dracoli!.
Peste zece minute căruța veni înapoi ca să mă ia de a doua oară. Postașul se zbuciuma de râs pe cal; iar eu, astfel eram de tulburat, încât mi se părea că și roțile râdeau scârțâind de mine!
Mă urcai în sfârșit de iznoavă pe cuibul acel de fân; dar astă dată mă apucai cu mâinile țeapăn de căruță: Allons.
– Alon, domnule! strigă postașul și, înțepenindu-se în scări și chiuind ca un furios, și pocnind grozav din harapnic, el porni ca o bombă.
Ce să vă spun, domnilor?… De când sunt nu mi-am închipuit o alergare așa de infernală, un lucru atât de original!
Într-un nor de colb ce zbura pe fața pământului, caii alergau ca și când ar fi intrat dracul într-înșii; căruța fugea încât nu mai avea vreme să scârțâie; roțile se alungau, săltând din hopuri în hopuri și azvârlindu-mă în sus ca pe o minge; surugiul țipa, vorbea, pocnea de asurzea câmpii; iar eu… dacă mi-ar fi fost cu putință să mă las cu mâna de trăsură și s-o bag în buzunarul cu pistoalele, aș fi intrat într-un păcat, negreșit. Un vârtej grozav mă cuprinsese în sânul acelui steplechasse diavolesc; ochii îmi ieșeau din cap, creierii mi se clătinau ca o apă într-o garafă, șoldurile mă dureau, dinții îmi clănțăneau, urechile îmi țiuiau; și de câte ori mă văitam la vreun hop mai adânc, de câte ori strigam: ai, ai! postașul îmi răspundea: hai, hai, domnule! și bătea caii din nou, și chiuia încă mai sălbatic, și căruța fugea încă mai iute, și eu amețeam încă mai tare.
Deodată, cum ne coboram pe o costișă, șăuașul se poticni; roata de dinainte se izbi de el în repejune și se sfărâmă pe loc; iar căruța, răsturnându-se cu mine și lăsându-mă lat în mijlocul drumului, lângă bietul cal ce-și sclintise piciorul, fugi înainte la vale, cu trei cai, cu trei roți și cu postașul aninat ca un scai de coama lăturașului.
Această de pe urmă întâmplare mă făcu să blestem impresiile de voiaj din Valahia. Două sprăvălituri într-o zi, fără a socoti tot colbul ce înghițisem, durerile ce câștigasem în tot trupul și mai ales perspectiva ce-mi rămânea de a sta pe jos, singur, în câmpiile acele pustii! Toate aceste împrejurări mă aduseseră într-o astfel de furie, că aș fi mâncat atunci cu mare mulțumire carne de valah!
Stam în drum lângă nenorocitul șăuaș care zăcea la pământ și mă gândeam ce o să mă fac, încotro să-mi îndreptez picioarele? pentru că de jur împrejurul meu nu zăream altă decât șesuri goale!… Când mă trezii iarăși cu postașul lângă mine. El nu pățise nimic, pentru că, precum v-am spus, se aninase de coama lăturașului când i se poticnise calul.
Cătam la dânsul, întrebându-l prin semne ce avea de gând să facă? dar el, bodogănind din gură ca un urs supărat și apăsându-și căciula pe ochi cu mânie, se descinse de brâu, legă cu el spițele roții celei stricate și o așeză la locul ei; pe urmă, scoțând șaua din spinarea calului celui căzut, o puse pe lăturaș și, mai adăugând vro câteva noduri la frânghiile ce slujeau de hamuri, încălecă și-mi făcu semn să mă sui în căruță.
Ce puteam să fac?… Mă urcai de iznoavă, cu capul plecat ca un osândit la moarte ce s-ar sui pe carul ghilotinei, și pornii iarăși în fuga mare, deși căruța nu mai avea decât trei roți și jumătate, deși postașul nu mai avea de bătut cu harapnicul decât trei cai, adică doi înainte și unul la oiște, pe care el era călare. Cât pentru nenorocitul dobitoc ce-și sclintise piciorul, el rămase singur în urma noastră, neavând altă mângâiere decât cuvintele ce-i zise postașul când se despărți de dânsul, adică: mânca-te-ar lupu’ ! !
Soarele acum asfințise, și luna împreună cu stelele se arătaseră pe cer, întocmai ca niște privitori pe băncile unui teatru. Mi se părea că toate planetele se uitau cu ochii strălucitori la mine și asistau la episodul voiajului meu ca la cea mai poznașă comedie de pe fața pământului. Și astfel îmi vuia capul din pricina zdruncinărilor ce sufeream, că mi se părea că aud din vreme în vreme un hohot lung și răsunător deasupra capului meu!
Cu toate aceste, târziu, pe la vro zece ceasuri de noapte, am ajuns pe malurile unei bălți late, care sticlea ca o tabla de argint la razele lunii. Postașul mă întrebă prin semne unde să mă ducă?
Eu, care credeam că Balta-Albă era numele unui târg, precum Marienbad, sau Ems, sau Baden, îi răspunsei: Balta-Alba. Și mărturisesc că în acest răspuns erau cuprinse toate sperările mele: sperarea de a scăpa de salturile mortale ale căruței; sperarea de a mânca un biftec la tractir și mai ales dulcea sperare de a mă odihni o noapte întreagă pe un pat elastic ș.c.l. Uitasem acum că mă găseam într-o parte a lumii în care, cu câteva ceasuri mai înainte, visasem lupte cu sălbatici și cu fiare răpitoare.
Încă o fugă bună de cal și am sosit într-un sat alcătuit de bordeie coperite cu stuh și coronate de cuiburi de cocostârci.
Forma bizară a acelor locuințe, printre care se înălța o mulțime de cumpene de fântâni, ca niște gâturi de cocoare uriașe; urletul câinilor ce alergau pe sub garduri; ciocănitul berzelor care-și dau capul pe spate la razele lunii și, într-un cuvânt, amestecul acela de umbră și de lumină, care da lucrurilor o privire fantastică, mă făcură să mă cred în altă lume. Când mă trezii însă din acea uimire plăcută, mă văzui singur în mijlocul unei piețe neregulate și pline de spini. Postașul îmi descărcase bagajul lângă mine și se făcuse nevăzut cu căruță cu tot.
Închipuiți-vă, domnilor, poziția mea. Străin, într-un colț de pământ necunoscut mie, rătăcit într-un sat unde nu se zărea nici țipenie de om, înconjurat de vro douăzeci de câini, care vroiau numaidecât să afle ce gust are carnea de francez, neștiind nici limba, nici obiceiurile locului! Închipuiți-vă toate aceste împrejurări pe capul unui om și mă veți crede lesne dacă v-oi spune că admirarea poetică ce mă cuprinsese deocamdată se prefăcu într-o grijă, vară primară cu spaima.
Fiind însă cu țelul meu, venind la Balta-Albă, nu era de a petrece noaptea în convorbire sufletească cu stelele, îmi făcui drum cu bățul printre claia de câini ce îmi aținea calea și mă hotărâi a-mi căuta, eu singur, vreo ospeție. Pornii deci prin sat, ținându-mi sacul de drum într-o mână și având drept tovărășie un escadron de câini, ce-mi arătau dinții lor ascuțiți, ca dovadă de plăcerea ce ar fi avut a-i înfige în mine.
Un ceas întreg am umblat ca o nălucă printre gardurile satului, când sărind peste o vacă culcată în mijlocul uliței, când trezind vreun cocoș adormit, care sărea speriat de pe gard pe casă, când împiedicându-mă de jugul unui car lăsat în drum, când ferindu-mă de a pica într-o fântână, pentru că am păcatul de a nu vedea prea bine noaptea. Dar în zadar! nici una din acele case nu avea înfățișare de tractir; și, după o lungă primblare, rămăsei încredințat că ceea ce căutam nu se afla în Balta-Albă!
„Diable! ziceam în mine, se vede că sunt osândit a împlini, în astă noapte, rolul lui Acteon din mitologie!” Și de ciudă începusem a-mi descărca mânia asupra câinilor, ce se obrăzniceau mai mult în privirea persoanei mele, când deodată zării o caleașcă, cu șase cai și întovărășită de un călăreț care venea în partea mea.
Abia avui vreme de a mă da în lături, și echipajul și omul cel călare trecură ca un fulger pe lângă mine, lăsând în văzduh câteva note armonioase de glasuri femeiești și câteva fragmente de o veselă convorbire, ce mă pătrunseră de mirare și de bucurie…
Acele cuvinte ce auzisem în treacătul trăsurii erau franceze!
Ah, domnilor! nu poate cineva să-și închipuiască fericirea ce umple inima unui om rătăcit într-o țară străină, când el aude deodată limba patriei sale!… Eu am nebunit când am auzit fără veste: ah, c’est charmant! c’est adorable! c’est original! și, în exaltarea mea, am început a alerga după caleașcă, răcnind: arrêtez!.
Echipajul nu se opri, dar cavalerul se întoarse înapoi și, alergând spre mine, strigă: qui appelle?
– Un compatriote, îi răspunsei, un français!
Cavalerul se apropie.
– Ce poftești? mă întrebă el.
– Iubite compatriotule, îi zisei, fiindcă Dumnezeu a binevoit ca să ne întâlnim în fundul Europei și într-un pustiu ca acesta, îndreaptă-mă, te rog, la vreun tractir, pentru că de vro două ceasuri, de când am sosit aici, nu am întâlnit altă zidire însuflețită decât câinii de care mă vezi înconjurat.
– Domnule, nu am onor a fi compatriotul d-tale și totodată nu pot să te duc la tractir, după cum dorești, pentru că nu s-a ridicat nici unul pân-acum la Balta-Albă; dar dacă vrei să găzduiești într-o casă țărănească, ca toată lumea, pot să te slujesc.
– Cum nu, domnule? Îți voi rămânea prea recunoscător, mai ales că m-am săturat de stele.
Tânărul cavaler puse atunci mâinile la gură în formă de trombă și strigă: străjer! La răcnetul lui câinii lătrară din toate părțile, cocostârcii speriați ciocăniră în toate cuiburile și un om se ivi de după un gard; dar ce om! o matahală naltă, groasă, spătoasă, bărboasă, fioroasă!
Acea nălucă, înarmată cu un ciomag cu care ar fi turtit un buhai, își scoase căciula dinaintea noastră și ascultă poruncile călărețului cu un aer de supunere, aruncând din vreme în vreme o căutătură sălbatică în partea mea.
Ce vorbeau amândoi împreună? Ce puneau ei la cale pentru mine? Nu știu; dar căutăturile posomorâte ale străjerului deșteptară în inima mea oarecare simțiri de îndoială și mă siliră a băga mâna în buzunarul cu pistoalele.
Peste câteva minute, călărețul îmi zise: „Domnule, altă casă neocupată nu se află acum aici decât bordeiul acestui străjer; mergi cu dânsul și noapte bună”. După aceste, el se închină zâmbind, repezi calul în galop și se depărtă în câmpii, fără a-mi da măcar vreme de a-i mulțumi.
Iată-mă-s de a doua oară într-o poziție destul de critică; față-n față cu un soi de uriaș îngrozitor, care căta la mine, pare că ar fi vroit să mă înghită dintr-o îmbucătură. Dar nu-mi pierdui cumpătul astă dată, căci, făcând două pasuri îndărăt, mă pusei într-o poză teatrală și-l măsurai cu ochii de câteva ori, vroind a-l face să înțeleagă că nu-mi era frică de dânsul. El, însă, nebăgând în seamă pantomima ce făceam, se porni cu mare liniște către casa lui, zicându-mi ca postașul: hai, domnule! Hai, domnule! îi răspunsei dârz și cu un glas pe care căutam a-l face cât se putea mai gros și mă dusei pe urma lui. Ajunserăm curând la un bordei a cărui descriere nu voi face-o, pentru că, dintâi, mi-ar fi peste putință, și, al doilea, fiindcă pentru d-voastră ea ar fi de prisos. Cât în privirea impresiilor ce-mi făcu acea locuință primitivă vi le pot lesne tălmăci, fiindcă și acum păstrez suvenire proaspete de ele. Și spre dovadă vă rog, domnilor, să priviți semnul roș care îmi decorează fruntea.
Această impresie am primit-o când am intrat înlăuntrul casei străjerului. Ușa fiind prea jos și fruntea mea prea sus, amândouă s-au ciocnit ca două bile pe un biliard, făcând un carambol, care, prin efectul său retrograd, m-a trimis să cad în ogradă, cu zece pasuri în urmă.
Amețit de această lovire neașteptată, am intrat șovăind în singura cameră ce alcătuia apartamentul străjerului și, bâjbâind pin întuneric, m-am aruncat cu desperare pe singurul pat ce-i slujea de mobile; dar îndată am și răcnit așa de tare, încât străjerul a alergat lângă mine, speriat și cu un tăciune aprins în mână…
Îmi sfărâmasem toate ciolanele din trup, căci patul era de lemn, fără așternut, fără perne, fără nimic!
Străjerul, însă, înțelegând pricina văitărilor mele, începu a râde ca un urs, zicând: nu-i nimic, nu-i nimic, aduse din tindă un țol și o cergă, pe care le așternu pe scândurile patului. Pe urmă ieși din casă, adăugând iar: „Neamțo dracoli!” și se depărtă în sat. El își făcuse datoria de gazdă, îmi dase tot ce avea: casă, pat, așternut
și noapte bună! Ce-mi trebuia mai mult?
Această de pe urmă gândire și mai ales truda ce pățisem toată ziua mă făcură să mă liniștesc peste câteva minute; și dar, înarmându-mă cu răbdare, stâlcit, flămând, necăjit, îmi așezai sacul de voiaj drept pernă și mă culcai încet, ca și când aș fi fost de sticlă.
Un somn adânc mă și cuprinse îndată și mă prefăcui într-un butuc pân-a doua zi.
Dimineața, pe la opt ceasuri, mă trezii într-un vuiet înfricoșat, într-o harhalaie infernală de sunete, de clopote de cai, de pocnete de bice și de răcnete de oameni! Ce putea fi acel zgomot!… Casele ardeau? Sau o bandă de sălbatici dușmani daseră năvală în sat?
Jumătate speriat și buimăcit de somn, ieșii iute afară, cu pistoalele în mâini; dar în loc de cele ce gândeam, văzui, plin de mirare, vro treizeci de trăsuri de toată forma: briște, brașovence, carete, calești, toate înhămate cu câte patru, șase sau opt cai, și toate îndreptându-se, în fuga mare, către o baltă, ce sticlea departe la razele soarelui.
Acea baltă era izvorul minunilor de care auzisem vorbind la Brăila cu atâta entuziasm! Mă pornii și eu îndată pe urma trăsurilor, fără a ști lămurit ce făceam, pentru că de când pusesem piciorul pe pământul Valahiei, îmi pierdusem de tot șirul ideilor.
Și asta nu trebuie să vă mire, domnilor, dacă vă veți aduce aminte prin câte simțiri deosebite și împotrivitoare trecusem eu în vreme de câteva ceasuri. Judecați chiar singuri.
Intru în Valahia ca într-o țară pustie, și deodată aud vorbind de o societate de zece mii de suflete adunate la niște băi, aproape de Brăila. Această aflare mă silește să-mi schimb ideea și să cred că Valahia ar putea fi o țară mai civilizată de vreme ce are băi care trag atâta lume la dânsele. Însă căruța poștei și întâmplările neplăcute ce întâmpin pe drum și în satul de la Balta-Albă mă fac a mă întoarce iarăși la ideea mea cea dintâi și, în urmare, mă culc cu încredințarea că mă găsesc într-o țară sălbatică. Închipuiți-vă dar ce revoluție s-a făcut în creierii mei când a doua zi dimineață am văzut o mulțime de calești europenești pline de figuri europenești și de toalete europenești! Nu puteam crede că eram treaz și mă socoteam a fi față la vreo fantasmagorie nepricepută; fantasmagorie cu atât mai curioasă că îmi înfățișa tot soiul de contraste, precum: baloane de Viena cu înhămături necunoscute pe la noi; pălării de Franța cu șlice orientale; fracuri cu anterie; toalete pariziene cu costume străine și originale. Mai adăugați la aceste pocnetele și răcnetele postașilor, mișcarea a treizeci de trăsuri ce se întreceau pe câmp, mulțimea cailor înhămați la dânsele, clopoțeii ce sunau la gâtul lor și, în sfârșit, efectul noutății acestor lucruri în ochii unui străin, ș-așa vă veți putea lesne închipui expresia comică a figurii mele în fața unui spectacol atât de neașteptat.
Mă pornii, precum v-am spus, pe urma trăsurilor, cu presimțire de a întâlni în drumul meu alte noi minuni; și, în adevăr, acea presimțire nu mă înșelă; căci lucrurile ce văzui mă aruncară într-o mirare și mai adâncă!
Pe marginea unei bălți late zării deodată un soi de târg ce nu era târg, un soi de bâlci ce nu era bâlci; o adunătură extraordinară, o înșirare neregulată de corturi, de căsuțe de scânduri, de vizunii, făcute în rogojini, de brașovence, de cai, de boi, de oameni, care formau de departe una din priveliștile cele mai originale de pe fața pământului. Lângă o cutie de scânduri, unde bogatul trăgea ciubuc, se clătina de vânt o șatră de țoluri rupte, în care săracul se pârlea la soare. Aproape de aceasta, se ridica o cușcă de rogojini lipită de o brașoveancă ce slujea de cameră de culcat. Mai încolo, un car mare, coperit de un lăicer, figura ca un palat cu două rânduri, căci la rândul de sus, adică în car, stau grămădiți o femeie cu trei copii, iar la rândul de jos, adică sub car, găzduia bărbatul, împreună cu un câine, ș.c.l.
Ce să vă spun, domnilor, în sfârșit? Nu cred să fie alt spectacol în lume care să-mi poată face o impresie mai mare decât aceea ce mi-a pricinuit privirea acelui târg nou, care la cel mai mic vânt era în primejdie de a se preface în ruine. Pe de o parte ticăloșia sa pitorească, pe de altă parte luxul echipajelor ce alergau pe malul bălții; acel amestec de toate contrastele mă silea să mă cred când într-o insulă din Oceania, când într-o capitală a Europei, și prin urmare nu știam cu siguranță dacă acele ce vedeam erau un vis al închipuirii mele sau lucruri în ființă.
Mă înaintam chiar ca o mașină printre toate acele minuni, oprindu-mă câteodată speriat în fața unor trupuri de oameni lungite goale pe marginea drumului și mânjite cu glod din cap pân-în picioare. Mi se părea că acele trupuri, culcate la soare, erau leșuri de morți, dar mă încredințai pe urmă că acei nenorociți erau pătimași ce înadins se ungeau cu glodul din balta cea mai vindecătoare.
Balta era plină de scăldători și vuia de răcnete și de râsuri.
Toți, din toate părțile, bărbați și femei, veneau de se aruncau în apă, la un loc, cu o nepăsare vrednică de timpurile cele mai nevinovate ale lumii și cu o veselie ce mă îndemnă și pe mine a lua o baie. Intrai deci în baltă și mă înaintai cale de vro două sute de pași, călcând printr-un glod negru și unsuros, în care mă cufundam până în genunchi la fieștecare pas.
Cum mă depărtam de mal, deodată mă trezii între patru femei, care, întocmai ca niște naiade, erau coperite numai cu vălul cristalin al apei!… E de prisos să adaug că mă depărtai iute de ele, rușinat și cerându-le pardon.
„Maladroit! ziceam în mine, se vede că am intrat tocmai în locul de scăldare hotărât pentru sexul frumos!” Și apucai în stânga, cu gând de a ieși din hotarele împărăției femeiești; dar în curând mă găsii iarăși față-n față cu vro trei sirene albe și vesele ce se împroșcau una pe alta cu apă. De iznoavă fugii înapoi rușinat, de iznoavă cerui pardon și apucai în dreapta, neștiind încotro mă îndreptam, pentru că răsfrângerea soarelui pe suprafața bălții mă orbise de tot.
Împrejurul meu auzeam fel de fel de glasuri, unele bărbătești, altele dulci și armonioase, care cântau melodii străine pe cuvinte necunoscute mie; și cu cât pășeam înainte, mă întâlneam cu ființe de sexul frumos sau cu ființe de sexul nefrumos; și cu cât făceam acele întâlniri apropiate, rămâneam încredințat de starea sălbatică a Valahiei, pentru că numai într-o țară sălbatică puteam vedea acel amestec nevinovat de sexuri.
Dar în vreme ce mă adânceam atât în baltă, cât și în gânduri, rămasei deodată încremenit pe loc, căci auzii lângă mine o convorbire franceză!
Trei tineri ce zării aproape vorbeau împreună: unul purtând o cealma de glod pe cap, altul având o mască iarăși de glod pe obraz și al treilea făcându-și pe piept o jiletcă tot de glod.
– Aflat-ați – zise unul – cele de pe urmă minuni ale bălții?…
O damă de la Moldova, care de doi ani nu se putea sluji nicidecum de mâna sa cea dreaptă, după ce a luat vro treizeci de băi, a făcut astăzi cruce cu însăși mâna de care pătimea. Asemene, doi surzi au câștigat auzul, și un fecior al meu, ce era plin de răni peste tot trupul, s-a vindecat de ispravă prin întrebuințarea glodului acestei bălți!
– Nu e de mirare – răspunse altul – căci balta în care ne găsim este adevăratul izvor al tămăduirii… Dar nu știți ce întâlnire curioasă am făcut astă-noapte în satul Balta-Albă, după ce m-am despărțit de voi? Cum treceam călare prin sat, aud deodată strigând: arrętez, arrętez! și zăresc un om alergând în partea mea.
Ce era, un biet străin, un francez, care sosise de un ceas acolo și care de un ceas se primbla pe ulițe, înconjurat de o claie de câini, căutând un tractir.
La aceste cuvinte ale tânărului, mă apropiai de dânsul, plin de bucurie, și-i zisei, apucându-l de mână: „Eu sunt, domnul meu, acel străin de care ți-a fost milă astă-noapte și sunt recunoscător soartei că te întâlnesc de a doua oară pentru ca să-ți mulțumesc!”
Nu am trebuință, domnilor, să vă mai adaug că acei trei tineri mă primiră îndată în societatea lor și că, prin manierele lor plăcute, mă siliră a mă crede în Valahia iarăși ca într-o țară civilizată.
Ieșind din baltă tuspatru, ne duserăm să vizităm cu de-amănuntul curiozitățile așezate de-a lungul malului și, în vreme ce treceam pe dinaintea lor, unul din tovarăși mi le tălmăcea, râzând:
– Iată, domnule, zicea el, o lume nouă, vrednică de a deștepta închipuirea d-tale de artist. Iată un târg de câteva mii de suflete, un târg ce s-a înființat în câteva zile și care peste câteva săptămâni se va șterge de pe fața pământului, întocmai ca Babilona, ca Niniva ș.c.l.; un târg în care nici o taină casnică nu se poate ascunde, din pricina lipsei zidurilor, a ușilor și a ferestrelor; un târg, în sfârșit, cu totul necunoscut Europei, dar în care civilizația ei este reprezentată prin magaziile de scânduri a două marșande de mode! Iată o lume ce în ochii d-tale pare a fi sălbatică, dar care are soiul ei de civilizație deosebită. Aici ne găsim în împărăția contrastelor celor mai originale; aici luxul și sărăcia, durerea și veselia, ideile noi și ideile vechi, costumele Europei și costumele românești, toate sunt unite la un loc, sunt mestecate la un loc și produc un efect neînchipuit atât ochilor, cât și minții; aici…
– Aici, adăugă altul, privirea se îndestulează, dar stomacul rămâne deșert! Haideți mai bine aiure să ședem la masă.
Îndată ne și suirăm într-o droșcă cu șase cai și în curând ajunserăm în satul Balta-Albă, la o casă țărănească. Camera în care intrarăm era tot așa de mică și de bine mobilată ca aceea a străjerului meu.
– Domnilor, zise râzând stăpânul vremelnic al acelei case, vă poftesc să fiți cu cea mai mare luare-aminte în privirea mobilelor și a oglinzilor ce acoperă pereții… Cu astă condiție vă poftesc la masă!
Și, zicând aceste, el întinse jos la pământ o rogojină, puse în mijloc o măsuță rotundă cu picioarele scurte, aruncă pe dânsa patru șervete și patru linguri de lemn și ne îndemnă pe toți să ne așezăm turcește împrejurul mesei. Pe urmă b[…]n palme și trei slugi intrară aducând, unul o tabla cu pâine albă, al doilea un castron cu borș, iar al treilea câteva butelci de Bordeaux.
– Domnilor – ne zise iar tânărul ce ne ospăta – fiindcă paharele sunt de prisos în satul acesta, fiecare din noi să se înarmeze cu o butelcă și să facă cu ea ce va socoti de cuviință spre a-și stinge setea.
Noi urmarăm îndată sfatul acesta și ne puserăm a mânca din castron, cu o frăție orientală vrednică de foamea noastră. După borș, feciorii aduseră alte bucate, care îmi plăcură mult, deși îmi erau cu totul necunoscute.
Nu voi uita niciodată acea masă originală, și poziția noastră la pământ, și veselia ce a domnit între noi până la sfârșit, și răcnetele țiganilor lăutari ce cântau la ușă, și entuziasmul cu care tovarășii mei au purtat un toast Franței, și dansurile naționale ce au jucat ei, și dărnicia lor către lăutari, și luptele în glumă ce s-au iscat între noi după masă și care au ținut până la cinci ceasuri.
Înspre seară ne duserăm călări iarăși pe malul bălții, cu gând de a face o primblare cu vaporul! Înțelegeți prea bine, domnilor, că ideea unui vapor pe Balta-Albă era în stare să-mi aducă o mirare nemărginită; dar când zării mașina ce purta un nume atât de falnic, începui a râde ca un nebun. Vaporul Bălții-Albe era o plută de grinzi, având un cort mare drept coperiș și două roți mici de moară aninate pe laturile ei. Acele roți, care îi meritaseră numele de vapor, erau învârtite în apă de patru oameni și, prin mișcarea lor, purta încet pluta pomenită pe fața bălții.
Ne suirăm pe dânsa vro treizeci de persoane, dame și cavaleri, precum și o bandă de lăutari țigani și, până la opt ceasuri de seară, făcurăm o primblare sentimentală sub razele lunii ce se ridicase în cer. Damele se cam temeau de furtuni și alte întâmplări ale navigării, dar cavalerii care stau pe lângă dumnealor le făcură jurământ de a le scoate innot din orice primejdie, și așa ne întoarserăm la mal teferi, voioși și gata de a merge la balul ce se da în satul Balta-Albă.
Acel bal, care era menit spre a-mi răsturna toate ideile mele asupra stării sălbatice a Valahiei, mă aduse într-o încântare neașteptată! Peste două sute de persoane adunate într-o sală mare, ce purta nume de Cazino, alcătuiau o societate cu totul europenească atât prin toaletele lor plăcute, cât și prin ale lor maniere civilizate. Vă las dar să gândiți, domnilor, ce impresie îmi făcu acea adunare, mie care eram încă asurzit de strigările furioase ale postașului din Brăila, mie care eram încă stâlcit de patul casei străjerului, mie, în sfârșit, care asistasem la scenele din târgul așezat pe malul bălții! Dar, mai cu seamă, când făcui cunoștință cu câteva dame românce tinere și frumoase și când le auzii pe toate vorbind limba franceză întocmai ca niște pariziene, credeți-mă că mă socotii în palatul încântat al unui vrăjitor.
Ochii damelor atât de fermecători, zâmbetele lor grațioase, glasurile lor dulci, taliile lor bine făcute și care se mișcau repede în figurile contradansului sau treceau ca fantasme albe în vârtejul valsului; acel amestec de flori, de toalete scumpe, de lumini și de muzică mă îmbătaseră atât de mult, încât uitasem de tot că mă aflam în fundul Europei, pe marginea Orientului. Și când se sfârși balul și când ieșii din sală și mă găsii iar într-un câmp pustiu, nu mă putui opri de a zice cu cea mai adâncă încredințare: „În adevăr, Valahia este o țară plină de minuni! una din țările care sunt descrise în Halima!”
După vro două ceasuri, îmi luai adio de la prietenii mei de baltă și mă pornii spre Galați într-o brișcă jidovească, cu gând de a mă sui în vaporul Țarigradului. Lăsai satul în urma mea și mă afundai în câmpii, după ce întâlnii în cale-mi vro două companii de cavaleri și de dame, ce se primblau cu lăutari pe lună.
Iată, domnilor, istoria voiajului meu la Balta-Albă. În 24 de ceasuri am văzut atâte lucruri nepotrivite, atâtea contraste originale, că nu știu nici acum dacă Valahia este o parte a lumii civilizate sau de este o provincie sălbatică! Dumneavoastră, domnilor, care mă încredințați că nu-i nici o deosebire între Valahia și Moldova, puteți să-mi tălmăciți această problemă.
Sfârșit!