Lui G. O. Gîrbea, poetul lui Iov, prietenului scump și fostului camarad de liceu.
Nicu Dereanu se născuse în Ploiești. El era nepotul unui fost ministru. Își făcuse liceul în București, luase bacalaureatul și fusese numit copist la un minister, prin stăruința unchiului său.
Pe lîngă aceasta, el urma la Drept — cînd urma. Nu e mai puțin adevărat că Nicu, deși nemerea rar la cursuri, cunoștea de minune clădirea de peste drum de statuia lui Mihai Viteazul, călare pe breazul, adică pe un cal mic cu coada mare și ținînd în mîna stîngă un goșgogea topor cu care tot amenință, de cînd e pus acolo, Universitatea, iar îndeosebi, sălile Facultăței de drept. Mai ales seara îi plăcea lui Nicu să se așeze pe banca din turnătoria Lemaître, în fața Universităței, de unde privea vîrful clădirei, coronat cu un vultur de ciment de Portland, refractar la igrasie.
În sus și în jos, cît și pe dinaintea lui, tineri cu ghete englezești, și cu vestoane ce abia trec de talie, se amestecau cu bătrîni ciudați la înfățișare, printre cîrdurile de femei cu rochi la modă. Vorbe și rîsete se schimbau de la o grupă la alta, iar trăsurile începeau să treacă spre Calea Victoriei, cu feciorii de bani gata în ele, fără să se întîrzieze prea mult prin oraș, cărau în toate nopțile averea părinților la Herestrău și la vila regală. Nicu, așezat pe banca lui, mai adesea nici nu auzea și nici nu vedea nimic. Ochii lui mari și negri împrumutau fachirilor nemișcarea lor, pe cînd, cu gîndul, se ducea spre lumi cu totul altele decît ale vieței zilnice. Privirile lui erau răpite, cîteodată, și de vedenii mai pămîntești. Statuia lui Heliade avea, între altele, darul să-l farmece. Și cu toate că nu știa că acest monument se datorește celui mai mare sculptor al Italiei de astăzi, el nu se lăsa să fie tîrît de criticile scitice ale cărturarilor cu vază care nu găseau cuvinte să batjocorească pe împietritul uriaș, în ura lor împotriva celui care întemeiase nu numai limba și literatura română, dar înviase și sufletul latin între Carpați și Dunăre. Simțirea lui pricepea măreția și frumusețea acestei statui, cu care, aproape că nu se poate potrivi nici o altă operă de artă a sculpturei din zilele de astăzi. Ca un tribun care își încheia discursul, așa Heliade de pe soclul lui de marmoră își încheia viața cu o firească și blajină plecare a capului și corpului în fața poporului pentru a cărui redeșteptare luptase atît.
Și acum i se părea lui Nicu că îi rostește dumnezeiasca marmoră: „Ce pot oare să vă mai dau cînd m-am dat vouă întreg?”
Oh! Heliade! – Dar pentru ce n-ar fi și el un urmaș al lui? pentru ce nu i-ar crește și lui aripi sufletești care să-i ducă într-o zi numele, oricît de necunoscut ar fi astăzi, în inima fiecărui român? E adevărat că, deocamdată, nu era decît un biet student și un mic, foarte mic, slujbaș. Dar Heliade? Ce fusese oare? — Iar, mai mult: de la cine și în ce școli învățase carte? Nu începuse să ia cunoștinți de citire, bucherind Alexandria, împrejurul Tîrgoviștei, împreună cu niște ciobani, dînd noaptea roată pe lîngă un foc? Apoi Bolintineanu? Cum începuse și el și unde ajunsese? Mari, Doamne! au fost oamenii ăștia de care rîd ticăloșii de acum…
Și visurile ce-l ademeneau, i se așezau pe frunte ca niște porumbei de lumină ori se făceau privighetori cu cîntece nemaiauzite. El trăia, astfel, clipe în care i se părea că stelele se coboară pînă la dînsul, ori că, dimpotrivă, se urca el singur pînă la acea spuză de aur și de pietre scumpe, și că pierde pămîntul din vedere. Iar cînd se cobora de acolo în lumea tutulor, ce n-ar fi fost în stare să facă și unde n-ar fi putut să ajungă? Poet, legist, orator, el se vedea pe rînd de toate. Și de ce nu? Poet, bunăoară, — ei! Care școlar n-are astăzi cîte o dragoste în inimă și cîte o presimțire cumplită că, odată cu căderea frunzelor… Și care școlar nu se grăbește să-și pună aceste simțiri în versuri și să dea fuga cu ele pe la gazete? Dar legist? Nu e aceasta și mai ușor? Nu naște tot românul advocat, după cum naște poet? De altminteri, nu e statornicit un principiu: că fiecare cetățean are deplina cunoștință a legilor, și nu el singur este legiuitor, de vreme ce contractul între părți e socotit ca lege? Și, tot așa, cu privire la orice. Cît despre măreața carieră a armelor, nu naște oare fiecare cetățean soldat și nu poate să ajungă fiecare general sau chiar căpetenie a căpetenielor? Urcarea culmilor științifice i se părea, la drept vorbind, ceva mai grea. Dar dacă era vorba să te gîndești mai bine, nu tocmai membrii Institutului Franței sau ai Societății regale științifice din Londra au făcut descoperirile cele mari…
El, Dereanu, n-are decît să vrea, spre a face ca numele lui să răsune peste tot. Pe tărîmul unor asemenea descoperiri se simțea mai cu seamă tare. Așa, între altele, cîte zile nu-și bătuse el capul să ajungă la rezolvarea problemei mișcărei prin mișcare. Cărbunii, electricitatea, aerul comprimat, trebuiau lăsate la o parte. Ele, pe lîngă că dau naștere la cheltuieli ce întrec rezultatul atins, mai sunt și izvoarele unor sume de întîmplări nenorocite. Fumul de cărbuni este, de altă parte, și de natură să prăpădească sănătatea. Cu totul altfel ar merge lucrurile dacă el, necunoscutul de azi, și omul de care poate se va vorbi mîine în lumea întreagă, ar găsi pe cineva care să înțeleagă marea lui descoperire, pe care a întemeiat-o pe un principiu atît de puternic. Desigur că, la început, mulți au căutat să-l zdruncine în credința lui. El însuși s-a îndoit, vreme lungă, că-și va duce plăsmuirea la capăt, bun. Adesea, mintea omenească se înșeală. Descoperitorii merg, de altfel, pe dibuite, căci știința sfîrșește acolo unde născocirea începe. Fapt este de asemeni că istoria feluritelor izbînzi îndeplinite pe tărîmul științific arată cît este de potrivnică lumea îndrăznelilor și îndrăzneților. Fulton se duce la Napoleon I spunîndu-i că a găsit, cu ajutorul aburului, un mijloc de mișcare — drumurile-de-fier — mijloc care-și bate joc de depărtări, care nu ține socoteala de dealuri și văi și de orice fel de alte piedeci. Fulton nu este, cu toate aceste, pentru Napoleon, decît un nebun. El rîde, dă din umeri și ajunge la Waterloo. Daguerre, un alt nebun, înfățișează Institutului Franței o amănunțită tălmăcire a descoperirei pe care zicea că a făcut-o. Dar secretarul învățatului așezămînt ia în răspăr descoperirea lui și hotărăște că si acest Daguerre, dacă nu este un nebun, este totuși un păcălici.
Firește că totul, prin urmare, povățuia pe Nicu să-și dovedească, atît lui cît și lumei, că nu s-a înșelat. Și iată pentru ce de cîte ori se așeza pe banca din fața Universităței, închipuirea și mintea lui, ce alunecau încoa și încolo, se întorceau mai des spre mașina pe care, din gînd, o întocmise cu o nespusă desăvîrșire. Iar că această locomotivă nouă se va mișca și că iuțeala ce va cîștiga va fi mai mare chiar de cum e cea pe care o dă aburul, nu mai era îndoială. Așa că Nicu o și vedea de sus și pînă jos înfăptuită și așezată pe șine, și se vedea pînă și pe el, nici mai mult nici mai puțin decît în Gara de Nord, jobenat și înmănușat, și gata să urce pe noul balaur de oțel și de foc ce avea să-i poarte în veci de veci numele în slăvi. Negru de lume, peronul gărei i se arăta atunci. Bucureștii întregi erau în picioare. Delegații presei își făceau cu greu loc printre mulțime. Îmbulzeala era nepomenită și, în mijlocul ei, multe doamne leșinau. Mulțimea începea chiar să schimbe ghionturi cu gardiștii. Prefectul poliției se repezea în biroul telegrafic și cerea grabnica sosire a pompelor. Căci nici un public nu se astîmpără mai ușor cu apă ca cel bucureștean. Dar semnalul de plecare al trenului cu care trebuia să se facă încercarea descoperirei lui Dereanu era gata să fie dat. Nu se mai aștepta decît regele. Nicu urca în vremea aceasta pe locomotiva lui și, fără voie, un zîmbet trufaș i se arăta la colțul buzelor.
Entuziasmul ce trecea peste o parte a mulțimei o făcea atunci să-și ridice pălăriele și să izbucnească în strigăte și urale.
Trăsura regelui străbătea însă în curtea gărei, iar împrejurul ei se făcea pe loc un gol. Regele nu era înăuntru. Un adjutant îl înlocuia, și cu toate aceste, zîmbetele înalte el le împărțea. Roșu și gras sub livreaua curței, vizitiul întorcea caii și trăgea lîngă scară.
De sub geamlîcul ce adăpostea vagoanele la care se afla înhămată faimoasa locomotivă, o scurtă șuierătură răsuna și, aproape în aceeași clipă, trenul ce se zguduia se punea în mișcare. Încet, la început, și apoi din ce în ce mai iute, el, într-o vreme de necrezut de mică, se micșora și se pierdea în depărtare spre nesfîrșita mirare și încremenire a celor din gară. Strigătul mulțimei fu uimitor de măreț. Dereanu, care de pe locomotiva lui îl auzea, simți că privirea i se împăiejenează de bucurie. În picioare și cu mîinile încleștate de pereții platformei, veni o clipă cînd el se simți aproape Dumnezeu. Căci iată-l, în adevăr, iată-l stăpîn deplin pe soarta lui pe care o ținea acum strivită sub tălpi. „Mai iute! mai iute!” erau cuvintele ce izbucneau dintre buzele lui, pe cînd mișcările mîinilor lui aiurau printre vîntul care-l izbea. Ce? îi spunea cugetarea — lumea nu era să fie de astăzi a lui? Și n-avea numele lui să cutreiere pămîntul trîmbițat de mii și mii de glasuri? Iar pînă la moarte, îl mai aștepta oare altceva decît îndeplinirea tuturor voințelor și dorințelor lui? Decît chiar viciurile, ce, treptat, aveau să-l copleșească, schimbate de oameni în virtuți înalte sau, cel mult, în mici greșeli nedespărțite de firea tuturor oamenilor mari. Aur! putere a puterilor și glorie a gloriilor — zeități ce ridicați pe cei pe care îi ocrotiți deasupra oricăror altora — voi pentru care nu este altă lege și altă morală decît cea pe care o hotărîți voi, iată-vă, își zicea tînărul, iată-vă, în stăpînirea mea, în stăpînirea unui Nicu Dereanu!
Și trenul ce aluneca repede se întrecea cu iuțeala vîntului, ajungea aproape pe a gîndului, se prăvălea peste văi și cîmpuri ca o furtună. Țăranii de pe marginea șoselei care-l vedeau trecînd, rămîneau încremeniți și se cruceau. Orașele, ori satele, cît se iveau în stînga și în dreapta lui, se făceau nevăzute cît clipea din ochi. Plopii argintii ce se deșirau pe țărmul unui rîu cu maluri nesipoase, păreau că se topesc în unul singur, ce era neîncetat dinaintea ferestrelor vagoanelor. Dar cu cît se scurta drumul dintre tren si gara orașului unde era să se oprească, pe atît și chipul lui Dereanu se încrunta. Semeția ce, adineauri încă, îl făcea să nu se mai potrivească cu nici un om de pe pămînt, îl părăsea. Încleștate pe manivela frîului de oprire, mîinile lui își sporeau zadarnic sălbăticia puterei pe care o desfășurau. Dintr-o pricină sau dintr-alta, acest frîu era ca și cum n-ar fi fost. S-ar fi crezut chiar că mersul îngrozitor își mărește iuțeala în loc să și-o domolească. La curbe, locomotiva și vagoanele săreau pe șine și amenințau cu deraiarea. Stația unde trenul era să se oprească licărise numai o clipă pe dinaintea ochilor lui Dereanu și pierise în zare. În fața și în urma lui, el nu mai zărea decît alba panglică a șoselei cu cele două șine ale ei ce se duceau către nehotărîtele zări ale cîmpiei, pe care o tăiau în două.
Însă tocmai cînd deznădejdea lui era mai mare, căci locomotiva ajunsese acea iuțeală dincolo de care așteaptă haosul de vagoane rupte urcate unul peste altul, auzi, sau crezu că aude, sunetul unui ceasornic ce bătea în depărtare orele patru dinspre ziuă.
Cînd Nicu se dezmetici din visele ce-l smulseseră împrejurărilor vieței lui, luna albea aproape ștearsă în petecul de cer din stînga turnului Colței.
Doi gardiști, văzînd că se face ziuă, se înfășuraseră în mantalele lor și dormeau pe treptele muzeului. Cîte un pantalon-creț, calfă de măcelar cu mînecile răsfrînte, se ivea pe strada Colței și se grăbea cu pasuri răsunătoare către piața mică.
Nicu se întoarse acasă încet; șalele și spinarea toată îi erau înțepenite de răceala nopței. Cîțiva camarazi din facultate îl întîlniră în dosul pasagiului și crezînd că iese de la o petrecere, voiau cu orice preț să-l tîrască cu ei la „Pisica-Albă”, — pentru a se drege. Dar el se grăbi să se depărteze, în urmă-i cu rîsetele și glumele sărate și nesărate ale acestora.
Realitatea îl relua în stăpînire. Iată-l din nou căzut din înălțimea visurilor ca o pasăre cu aripa ruptă de alica vînătorului. Iată-l, din nou, biet student sărac, vara cu pantaloni de iarnă și iarna fără palton și cu ghetele căscate la vîrfuri, prin noroiul cleios al uliței…
Pe deasupra, prins de niște friguri neașteptate, fu silit să nu se întoarcă la cancelarie decît a treia zi. Cînd reapăru, mustrările ce-l așteptau izbucniră. Cum? dumnealui își închipuia că treburile statului pot să stea pe loc fiindcă i-a venit pofta să se bolnăvească? Desigur că lucrurile nu pot să meargă astfel… Dacă e bolnăvicios, coconaș, să facă bine să-și dea dimisia… Sunt cincisprezece candidați care așteaptă — și toți cu bacalaureat — iar în viitor vor fi și licențiați cari să scoală limba după așa bunătate de slujbă. Numai nouăzeci lei și cîțiva pe lună, deocamdată, e adevărat; dar greutatea e să te vezi în pîinea statului, că, apoi, departe mergi… Mai pune că poți să ajungi și subșef de birou și să te însori… Cine nu-și mărită fata după o slujbă?… Te mai așteaptă, în sfîrșit, spre bătrînețe, și drepturi la pensie, așa că, de la șasezeci de ani încolo — dacă-i atingi — poți să dai cu căciula în cîini. Dar el mai cu seamă? El? Nu era oare și student la Drept și nu-i înlesnea slujba putința să pună mîna pe diploma de advocat și să taie palavre nesupărat de nimeni? Și lucrurile stînd astfel, dumnealui, în loc să fie recunoscător șefilor, în loc să prescrie ordine și circulari — să-și facă datoria — se îmbolnăvea… Să bage însă de seamă, de rîndul ăsta i se trece, dar cînd i se va mai întîmpla va fi înlocuit.
Tăcut, și plecîndu-și fruntea sub mustrări, Nicu se reașeză pe obicinuitul scaun de paie ce-i subția fundul pantalonilor, și, repunîndu-se în corent cu lucrările de zi, își scîrțăi condeiul pe concepte cam de felul acestora:
„Domnule Prefect,
Vi se pune în vedere că cu privire la raportul dv. cu no. 150 sunteți cu onoare invitat să vă conformați întocmai cu spiritul și litera legei.
Primiți etc.
Ministru, Legalicescu”
Ordine de acest fel sunt, în adevăr, de mare însemnătate, căci dau loc la lucrări ca cea care urmează, în cancelaria prefecturilor către care sunt îndreptate:
„Domnule Subprefect,
Vi se pune în vedere că, cu privire la raportul dv. cu no. 640, cerîndu-ne dezlegare despre chipul cum trebuie să urmați (aici cu onoare nu se mai pune, fiindcă un prefect nu poate să se adreseze către subalternul său cu onoare), sunteți invitat să vă conformați întocmai cu legea și spiritul ei (aici se adaugă) cunoscînd că la din contră vă vom face direct răspunzător.
Prefect, Pîrjolescu”
Șefii se arătară cîtăva vreme mulțumiți. Aveau și de ce: căci, pe cînd colegii lui Nicu fumau țigări sau vorbeau despre viitoarea fată pe care aveau de gînd s-o pună la mînă, iar, cîteodată, și despre cămătarii cărora le trăseseră chiulul, el singur rămînea neclintit, totdauna aplecat peste masă și cu spinarea încovoiată asupra lucrărilor de făcut.
Zilele treceau acum pentru dînsul la fel. Venea la cancelarie la opt dimineața, se așeza dinaintea călimărului de pămînt ars și — mașină de prescris, — scuipa, slovă cu slovă, binefăcătoarele dispozițiuni ministeriale „întocmai cu spiritul și litera legei”. Dar dacă nu mai lipsea de la cancelarie, închipuirea lui nu-l ducea mai puțin departe de locul unde se afla și departe de viața pe care o trăia.
Ca și pe banca din fața Universităței, Dereanu uita în acele clipe tot și zilnic își călărea cîte un Ducipal nou. De cîte ori nu se văzuse, bunăoară — vis între alte visuri ale lui — intrat în armată ca voluntar și tocmai cînd războiul se declarase. Mobilizarea îl îmbătase atît de mult încît nici nu știa cum ajunsese la graniță și cum el și armata română o trecuseră. Destul că acum știa că munții au rămas în urmă și că el se afla în mijlocul unei cîmpii întinse și printre camarazii lui de soartă și de glorie, desfășurați în număr de două sute cincizeci mii, în ordine de bătaie. Dincolo de apă, spre dreapta, cîmpia se urca pe nesimțite și se făcea deluroasă. Acele părți de locuri fuseseră mai cu seamă puternic întărite de aripa stîngă a dușmanului. Căpetenia oastei noastre, în loc să ocolească pozițiunea și să atace, cu toate mijloacele de care dispunea, aripa dreaptă ce era mai slabă, se izbi de ele. Greșeala lui cea mare fu, apoi, că-și prăpădea armata prin pipăiri treptate ale terenului, netrimițînd în foc regimentele de infanterie decît rînd pe rînd. Dușmanii cîștigau terenul și, în curînd, lupta luă o așa față încît, cînd generalul voi să-și desfășoare toate puterile, nu mai putu s-o facă.
În mijlocul fumului și gloanțelor, printre obuzele care vîjîiau și se crăpau în cădere, Nicu nu-și pierduse cumpătul. El își da de minune seama că bătălia era pierdută. Soldații și începuseră să dea înapoi, iar mulți fugeau.
Din fericire, izbit în inimă de un glonț, generalul căzu. Însă în clipa cînd groaza și deznădejdea își făceau drumul printre șirurile românilor, Nicu, care văzuse primejdia și care ridicase de jos chipiul divizionarului, punîndu-și-l în cap, se află, dintr-un salt, călare și luă comanda armatei.
Mișcarea ce se produse în rîndurile noastre fu dintre cele mai dătătoare de avînt. Cea mai mare parte dintre soldați se repezi pe urmele lui ca un troian ce se surpă de pe un munte. Ura! Iureș! Cei dintîi din soldați cad. Cad și rîndurile ce vin după ei. Dar Dereanu, printre fum, se ridică în scările șelei. Statura îi este măreață și gestul magnetic. Asaltul ce se dă pozițiunilor în care dușmanul s-a retranșat este hotărîtor. Pe români ii așteaptă poate o moarte sigură, dar gloria cea mai nepieritoare le va duce numele printre veacuri. Cîteva regimente atacă atunci în coastă pozițiunile armatei protivnice. Dereanu înfige cel dintîi steagul românesc pe una dintre ele. Zdrobiți de toată artileria noastră, inamicii bat în retragere. Goana ce li se dă e pentru ei cumplită. Învălmășeala le încurcă rîndurile. Gloanțele puștelor și proiectilele mitralierelor îi seceră ca o grindină. Morții abia li se pot număra și, spre seară, oștirea noastră tăbărește pe cîmpul de bătaie.
Ca un glob de aur luna strălucea
Și pe-o vale verde…
O, triumf! O, glorie! Zilele lui Mihai Viteazu au reînviat. După încheierea păcei, Dereanu reintră în capitala, din care plecase simplu soldat, în mijlocul flăcărilor dragostei populare. I se strigă: hura! i se aștern covoare sub copitele calului și florile răpăiesc de la ferestre peste capul și corpul lui.
— Te-am prevestit de mai multe ori, domnule Derene, că ai s-o pați, fură vorbele ce tăiară aripele uneia din aceste himere ale lui, într-una din zilele de la sfîrșitul lui septemvrie și în momentul cînd ea se desfășura mai strălucită.
Și i se comunică înlocuirea. Greșelile ce i se strecurau în transcrieri erau, în adevăr, prea mari. De trei ori i se întîmplase ca, în loc de: „întocmai cu spiritul și litera legei”, să pună „întocmai ca legea și spiritul ei”. Alteori, cu de la sine putere, schimbase unele formule. De cîte ori nu i se spusese să nu mai pună: „am onoare să vă invit” ci: „cu onoare vă invit etc.”
Apoi, unde am ajunge dacă cei care îndrăznesc să se atingă de sfințenia formulelor administrative n-ar fi cu asprime pedepsiți? Auzi! Bine-i șade, tînăr cum este, încă pe băncile școalei, să îndrăznească să îndrepteze pe mai-marii lui, oameni cu carte și vechi în birocrație…
Nicu auzea aceste vorbe, dar i se părea că-l lovesc tot atîtea gloanțe. Sudori ca ale morței îl coprindeau, și, ca într-un vis, se ridica de pe scaun, apoi desprinzîndu-și dintr-un cuier pălăria, își lua umbrela și ieșea în curte.
Afară, o ploaie pătrunzătoare și măruntă se cernea din înălțimea posacă a văzduhului. Ea spăla pietrile din împrejmuirea ministerului în care, birjarii puternicilor zilei, înfășurați în dulămi roșii și civite, își înfundau căciulele pe ochi. Pe uliți, noroiul se făcea lipicios, se agăța de tocuri și de vîrful ghetelor, se pleoștea în stropi galbeni pe pantalonii trecătorilor și pînă pe geamurile dintr-o bucată de la prăvăliile mari.
Nicu, în haina lui neagră, lustruită de. prea multă purtare și roasă la coturi, cu umbrela în mînă, pe care n-o deschidea, umbla sub ploaie cu pasul măsurat. Se ducea înainte, fără nici un scop, era cu ochii deschiși, și nu vedea, se lovea de cîte un om și de altul, răvășuia pe rînd ulițele, și părea că e un nenorocit care, deși umblă, doarme.
În moliciunea ploioasă a zilei, se simțea că e furat de un fel de amorțeală și că nervii i se descordează. El putea să fie asemănat și cu un om care ar fi primit o zdravănă lovitură în creștetul capului.
Cu toate aceste, zilele trecură pentru Dereanu ca și pentru toată lumea și, acum, tocmai cînd Crăciunul sosise, el nu mai avea unde să locuiască de mai bine de-o lună.
Unchiul său, frate bun cu biata lui mumă, moartă de cum îl născuse, se afla cînd la Nisa, cînd la Monte-Carlo, unde-i scrisese. Dar jocul la roșu și la negru, cu diferențe zilnice de cîte două și trei sute de napoleoni, îi lua prea mult timpul spre a se mai putea gîndi să-i răspundă.
La început — după ce stăpîna casei unde locuise îl dedese afară, nefiind destul de bătrînă ca să găzduiască pe nimic pe studenții săraci — Dereanu intra prin cafenele, cerea cîte un pahar cu apă, aștepta sosirea cîte unui prieten ca să-l poftească la o cafea, vorbea cu voce tare împotriva guvernului, a omenirei, da în judecata conștiinței lui pe Dumnezeu, zicea că el este adevăratul demon. Alcătuia, apoi, lumea pe alte temeiuri. Era comunist și socialist. Coprins de o milă fără margini pentru tot ce suferă se uita pe el. Alteori însă, își da seama că omenirea nu poate să fie decît ce este: că osebirile dintre unii și alții sunt firești, că n-au să piară niciodată, și că, în sfîrșit, suferința este o lege a vieței…
Iar cînd se prăvălea în aceste adevăruri, mila lui era înlocuită de răutate. Dacă ar fi putui, ar fi nimicit tot ce este, ar fi trimis în nirvana pe cei buni deopotrivă cu cei răi. Albul ochilor i se roșea atunci de sînge; vocea i se făcea strigătoare, și închizîndu-și degetele peste palmele mîinilor, amenința cu îndîrjirea pumnilor cerul și pămîntul.
Obișnuiții cafenelei — stîlpii — îi dau ocol, îl întărîtau cu o vorbă batjocoritoare. Alții, mai neghiobi, se prefăceau că cugetă la fel cu el, îi exaltau mișcările sufletești și, pe furiș, își făceau cu ochiu, rîdeau pe înfundate. Dintr-o cafenea în alta, Dereanu își petrecea astfel vremea. Dar alte dăți bătea podul de dimineață pînă seara, între grădina Episcopiei și piața Constantin-Vodă, doar de-o vîna de la vreun cunoscut sau prieten un leu-doi, ce i se dau mai mult de milă decît ca împrumut. Problema cea mare, cestiunea de viață sau de moarte era însă pentru el cea pe care trebuia s-o dezlege de treizeci de ori pe lună și anume: aflarea unui adăpost unde să poată dormi o noapte. Și cînd nu-l descoperea din vreme, cînd seara îl apuca fără dînsul, după ce trecea în șir cafenea după cafenea, era silit să ia în revizie birturile prin care chiolhangii se întîrziau pană dinspre ziuă, să se alăture de ei și să bea cît i se turna în pahar, iar, la urmă, să-i întovărășească prin localuri patentate, fericit dacă vreunul, trăsnit de vin, îl poftea la el acasă spre a găsi acolo un pat sau mai puțin de atît, un scaun. Într-o zi, întîmplarea îl făcu să întîlnească pe un fost conșcolar. Era în dreptul vestitului birt „La Purcelul”.
— Cum te-ai schimbat! Însă… desigur că… în bine. Numai — de! ce să zic! nu pari în fonduri, îi zise acesta.
— Ei da! M-am schimbat; cît despre fonduri, n-am fost niciodată bogat. De cîtăva vreme sunt, apoi, și fără funcțiune; dar tu, ce te-ai făcut de atîta vreme?
— Pe unde crezi că n-am umblat? Nouă țări și nouă mări: cu toate aceste nu pot să zic că mi-a mers rău.
Și din aceste momente, prietenul lui Dereanu se arătă nedespărțit de el, îl ajuta, își împărți odaia cu dînsul — dormeau și făceau chefuri împreună. Aceasta însă nu ținu mult. Cîteva cuvinte, pe care el i le spuse într-o zi, îl răniră de moarte. Trufia celui care ar hotărî și de rîndul ăsta soarta celui care e în lipsă, și puțin în urmă odaia călduroasă răsună lung de zgomotul unei uși trîntită pe țîțînele ei.
Iar acum, în noaptea Ajunului, sub un vînt ascuțit ce aleargă țipînd pe încîlcirile ulițelor, Nicu, în biata lui haină lustruită de prea multă purtare, fără galoși, cu ghetele aproape căscate, se duce drept înaintea lui și cu aceleași pasuri mecanice ce l-au scos afară din curtea ministerului, o ia pa Podul Mogoșoaiei, se lovește cînd de cîte un om, cînd de cîte un felinar, se oprește în fața geamurilor de pe la prăvălii, se uită la bronzurile și la lucrurile de artă ce schinteiază în lumina gazului, dar fără să le vadă.
Grăbită, lumea își dă cu coatele, își încrucișează umbrele ce se lungesc de-a curmezișul trotuarului și pînă pe mijlocul uliței, printre roatele trăsurilor, ce scot vuiete metalice din caldarîmul înghețat.
Dar, între răsunetul ușei trîntite și momentele în care se află, au trecut, pentru Dereanu, trei zile — trei zile de nemîncare și nedormire. Cu cei cincizeci de bani pe care i-a găsit în căptușeala pozunarului de la jiletcă, el și-a cumpărat o jimblă, din care i-a mai rămas o bucată, ce-i rînjește sub braț, printr-o spărtură a gazetei în care a înfășurat-o.
În acest timp, la „Broft” și la „Capsa”, gelatinele cu fața chihlibarului topit, tremură pe farfurii de porțelan așezate pe tăvi de argint, coperind tocăturile de cărnuri împănate cu fel de fel de mirodenii, ce împrumutau tiparului formele cele mai atrăgătoare. Alături, purcei gata pentru a fi puși la foc, zorzonați cu zulufi de hîrtie colorată și cu pătrunjel verde în dinți, își dau coatele cu alții, fripți gata, și cu șorici poleit de flăcări. Se mai văd și fazani reîmbrăcați cu penele lor, precum și o mulțime de alte păsări de vînătoare. Prăjituri ce se înalță ca niște clădiri cu cinci-șase rînduri, fac, de altă parte, ca gura să-ți lase apă, printre surpările de bomboane ce dau afară din cutii ori din coșuri cu împletituri aurite.
Dereanu a umblat în sus, a umblat în jos. În sfîrșit, s-a hotărît să intre și el în vestita cafenea a lui „Fialkowski”, ce însuflețea, pe atunci, Piața Teatrului cu paraponisiții guvernelor, care găseau acolo adăpost și pahare cu apă.
În seara aceea nu se aflau pe canapelele de pluș roșu ale cafenelei decît vreo cîțiva negustori faliți. Fumul lăsat înăuntru de mulțimea consumatorilor înceta însă lumina becurilor de gaz. Nicu, care nu intrase întîia oară acolo — se așeză și el pe plușul zgîit al canapelelor, cerîndu-și paharul lui cu apă, care i se aduse cu multă bunăvoință, și se apucă să aștepte…
Ce? nu știa nici el: soarta lui? naștera Mântuitorului? — sau pe amîndouă deodată? Dar, oricum ar fi fost, el se uita cînd la pervazurile despoleite ale oglinzilor și cînd la felinarul din Piața Teatrului, ce se vedea prin ușa de geamuri a cafenelei.
Afară începuse să ningă — ningea de mai bine de un ceas; dar fulgii cădeau acum mari, căci vîntul încetase să sufle. Ei se agățaseră, mai întîi, de felinare, se prinseseră ca niște fluturi albi de crecile pomilor, se așternuseră la urmă pe trotuare, albiseră coperișurile caselor și întocmiseră, cu încetul, peste toată întinderea Bucureștilor, unul și același strat gros de zăpadă. Cete de băieți cu „Bună dimineața la Moș-Ajun”, se bălăbăneau printr-însul, troieniți pînă la glezne, își pierdeau galoșii și, pentru a se încălzi, se loveau cu bulgări de zăpadă. Nicu ieși cel din urmă din cafenea, își strînse haina la piept, își înfundă picioarele în moliciunea ninsoarei și o luă înainte pe trotuarele pustii. El mergea alăturat de case, în umbra lor culcată peste uliță, și trecea cîteodată ca o iasmă prin fășiile de lumină împăiejenată ale felinarelor. Ninsoarea ce nu încetase i se grămădea pe marginile pălăriei, i se așeza între gît și gulerul ridicat, îi albea spinarea, îl încărca, de sus pînă jos, cu fulgi albi și, iar, albindu-i părul și sprîncenele, îl schimba în moșneag nemaiașteptător de bunuri pămîntești.
Pasurile lui se făceau, firește, mai grăbite. Părea coprins de frigurile unei puteri peste măsură de mare. Oare nu era el dator să însemne în acea noapte, urmele lui, negrele brazde ale mizeriei peste tot corpul Bucureștilor?
Da, aceasta îi era menirea. Și el nu mai trăgănea să și-o înțeleagă. Se mira numai cum de nu și-a priceput-o mai de mult… Și numai „înainte” era, acum, cuvîntul ce i se ridica în gînd, și numai înainte se și ducea, — căci ce va zice capitala cînd se va deștepta a doua zi și nu-și va găsi pîrtia făcută? Iar în aiurarea ce-l coprindea, bătea sub picioare zăpada ce începuse să înghețe și care trosnea ca praful de zahăr și făcea pîrtie — pîrtie largă să încapă pe ea toți împaltonații Crăciunului. Vîntul însă se ascuțea. Nu amenința a viscol ci se făcea chiar viscol. El îi sfîrcuia obrazul cu brice de gheață și de foc. Vîrtejuri după vîrtejuri, măzărica îi intra în urechi, în ochi. Picioarele nu și le mai simțea, dinții îi clănțăneau și, ca să mai înainteze, era silit să se oprească tot mai des și să se reazeme aci de un colț de zid, aci de un felinar.
Deodată, și cum sosise în largul bulevardului, spre care o taină ciudată îl readusese, cîteva tăieturi îi zvîrcoliră pîntecul. Se încercă să le stăpânească, dar glasul foamei e mai puternic decît orice voință. Doi trei pași îi mai făcu, totuși, dar picioarele ce i se înmuiară nu-l mai duseră.
Oprit lîngă chioșcul ziarelor, el se propti de dînsul, rupse cu mîini tremurătoare petecul de gazetă în care se afla cea de pe urmă bucată pe pîine — un codru uscat și tare — o smulse din hîrtie, o frecă cu zăpadă și ducînd-o la gură, își înfipse dinții în ea cu sălbăticie… Pomii, împrejurul lui, șovăiau de ninsoare sub greutatea mulțimilor de flori albe deasupra cărora umezeala ce înghețase pe ele pusese străluciri de pietre scumpe. Șirurile de felinare se duceau de o parte și de alta, dar nu era geam al lor care să nu fie pe jumătate înzăpezit sau de pe care să nu atîrne, ca niște stalactite, țuțuroaie de gheață.
Cele două statui, a lui Heliade și a lui Mihai, se zăreau printre fulgi, schimbate din marmoră și bronz, în făpturi supraomenești.
Dar Dereanu nu mai făcea doi pașii fără să alunece. El se tîra mai mult decît umbla. Se tîra ca un cîine orbit de moarte, dar tot credincios stăpînului, și se apropia de banca ce fusese cuibul lui de visuri de odinioară, — atunci cînd luna albea aproape ștearsă în stînga turnului Colței…
Iar cînd ajunse la ea, și cînd mătură cu pulpana hainei albul strat ce i-o ascundea, se lungi încet deasupră-i, își puse o mînă sub cap și alta pe piept, închise pe jumătate ochii.
Ninsoarea își agăța fulgii rotunzi de genele lui crețe. Ei se topeau și înghețîndu-și, la suflarea crivățului, micile picături, se schimbau în tot atîtea lacrimi de briliant.
Dar visul în care el se adîncea treptat era nespus de dulce. Putea să sufle crivățul cît vrea, căci se simțea tot mai ușurat de ticăloasa greutate a corpului. Glasuri îngerești îi umpleau auzul. Privirile îi erau furate de sute de vedenii albe. Două, mai cu seamă — și amîndouă cu ochii blînzi și adînci — mama și tatăl lui, poate — se aplecau peste el, îi întindeau brațele…
Dar ceasurile cinci din noapte sunau la „călugărițe”. Cu toate că slăbite de depărtare, ele fură auzite de o ceată de tineri plecați după covrigi și nuci. Ajunși în dreptul palatului Șuțu, dînșii se despărțiră pentru a se întoarce pe la casele lor. Cîțiva — cei care o luară pe bulevard — văzură un om întins pe-o bancă. Ei îl crezură beat și îi strigară aproape în ureche un zdravăn: „Bună dimineața la Moș-Ajun”.
Și tăcerea recoborî peste bulevard.