Comoara

Era samsar Șvarț, dar nu dintre cei pârliți, și ținea să fie socoat în rândul neguțătorilor. N-avea, ce-i drept, prăvălie, dar poate omul să fie neguțător și fără de prăvălie. Avea multe cunoștințe și printre neguțători și printre boieri și printre cocoane, le afla toate și știa să tacă, iar tăcerea e o marfă care se plătește bine.

Însoțind pe domnișoara Lina la Șosele, el dedea cu socoteală că dânsa are o întâlnire cu un domn oarecare, pe care numai ea are să-l știe. Se-ntâmplă adeseori așa ceva, mai ales la București – asta n-o știa nimeni mai bine decât Șvarț. Tocmai de aceea însă el ținea să-l vadă pe domnul acela. L-a și văzut, pe cât aceasta era, așa pe-ntunerec, cu putință.

Îi părea om necunoscut și nu tocmai de-acătarea.

De aceea dimineața s-a și dus cam în silă la dânsa, ca să-și ieie răsplata ostenelelor și a tăcerii. Spre marea lui mirare, ea ieșise, deși abia trecuseră nouă ceasuri.

El trecu pe la portar, ca să facă întrebare.

– A ieșit și s-a și întors – Îi răspunse portarul – dar nu mai stă la numărul 22. S-a mutat la numărul 11.

„La numărul 11? ” zise Șvarț în gândul lui. Odaia de la numărul 11 era una dintre cele mai frumoase, elegant mobilată, cu ferestrele spre piață – și Șvarț știa ce va să zică aceasta.

El urcă scările cu oarecare chibzuială și bătu aproape cuviincios la ușă.

– Cine e? Întrebă dânsa.

– Eu, Șvarț! răspunse el.

– S-aștepți puțin, că mă îmbrac, strigă dânsa hodorogind la dulapul în care-și ținea hainele.

Șvarț dete din cap.

Nu se poate lucru mai firesc decât ca femeia care se îmbracă să hodorogească la dulap. Domnișoara Lina nu avea însă obiceiul de a ieși înainte de nouă, nici de a se îmbrăca de mai multe ori pe zi, nici de a sta încuiată în casă și îl primea mai nainte și neîmbrăcată.

Aici trebuia să fie la mijloc ceva, și Șvarț era în stare să-și închipuiască că dânsa ascunde pe cineva în dulap.

El rămase deci cam rușinat după ce ea descuie și-l pofti să intre.

Ușa dulapului era pe jumătate deschisă, încât el putea să vadă că nu e nimeni în dosul hainelor.

De unde ar fi putut să-i treacă lui prin minte că două din scândurile din fundul dulapului sunt scoase din cuie?

El vedea ușa din dosul dulapului, dar dulapul era pus în ușă tocmai pentru ca să acopere trecerea în odaia de alături.

– E bine c-ai venit, Șvarț, îi zise ea. Am să-ți dau de lucru, dar să nu afle nimeni.

– Domnișoară Lină, – o întrerupse el – Îmi pare foarte tău. Parcă de azi ne cunoaștem!

Ea îi dete deocamdată numai patru monede, ca să le vândă cât mai curând, cu cel puțin 200 lei bucata.

Șvarț se uită lung la ele.

Monede vechi din timpul romanilor, frumoase, foarte bine păstrate. Se pricepea el și la asta.

El începu să le cântărească în mână. Aurul, la cântar, nu prețuia mai mult decât patru napoleoni bucata.

– E mult două sute de lei, întâmpină el.

-Am vândut eu patrusprezece bucăți, dintre care cinci chiar 230 lei bucata, răspunse ea.

Patrusprezece și cu patru fac optsprezece, de două ori optsprezece fac treizeci și șase: 3600 lei. Frumoși bani! Nu puteau să fie toți ai ei.

– Se poate că sunt rarități, zise el. O să văd; mai sunt mulți?

La întrebarea aceasta domnișoara Lina nu putea să-i răspundă.

– Nu! grăi dânsa, dar ochii ei ziceau „da! ”.

Ieșind de la dânsa, el vedea lucrurile în cu totul altă față.

Nu mai încăpea nici o îndoială că monedele sunt ale domnului de la Șosele. Le va fi furat de undeva, va fi găsit vreo comoară, asta nu-l privea pe Șvarț: destul că era la mijloc ceva ce nu trebuia să se știe, ceva pentru dânsul. Păcat ar fi fost să mai alerge și domnișoara Lina, când ea putea să câștige și altfel.

Mult ar fi dat să-l poată găsi pe domnul acela și să-i zică: „Nu te bizui pe femeie, fiindcă e proastă și se lasă să fie înșelată de neguțători, e ușurică și te dă de gol, e râvnitoare și te despoaie cu vicleșuguri femeiești: eu îți fac treabă mai bună. ”

Cine era însă domnul acela? unde putea să-l găsească? cum putea să-i vorbească?

La urma urmelor, tot cu dânsa trebuia să se pună la cale.

Dar deocamdată avea să se orienteze.

În timp de câteva ceasuri, până la două după amiazăzi, el s-a dus și s-a întors de patru ori, i-a dat domnișoarei Linei peste trei mii de lei și din ochii ei vedea că tot mai sunt multe monede: așa nu mai mergea!

– Domnișoară Lină, – Îi zise el – ne încurcăm: mâne o să știe toată lumea c-avem o mulțime de monede vechi. Lasă, că n-o să ni le mai cumpere nimeni decât la cântar, dar ne pomenim c-o să fim urmăriți. Cel mai cuminte lucru e să căutăm pe cineva, care le cumpără pe toate și se duce cu ele ca să le vândă aiurea. Luăm mai puțin, dar mergem la sigur.

Domnișoara Lina, care se gândea mereu la Fântâna Brâncovenesei, îi dedea dreptate. Vânduse și ea cincizeci și șase de bucăți, abia cincizeci și șase, cu cele douăzeci și trei vândute de dânsul, șaptezeci și nouă, și erau peste trei sute. Ce făcea cu celelalte? ce făcea cu sculele? ce făcea mai ales cu ceea ce mai era la Fântâna Brâncovenesei?

– Bine ar fi! grăi dânsa.

– Mai e mult? Întrebă el. Cam câți bani intră în joc?

Ea rămase câtva timp strâmtorată. Ar fi trebuit să-i spună că nu mai sunt, iar asta nu putea s-o facă.

– Nu știu – răspunse ea – dar îmi închipuiesc vreo douăzeci de mii de lei.

Șvarț se uită lung la ea.

– N-aș putea eu să vorbesc cu el? Întrebă dânsul cu jumătate de gură.

Domnișoara Lina dete — zâmbind cu vicleșug – din cap.

– Caută – zise apoi – găsește și mergem toți trei împreună să ne înțelegem și să luăm banii.

Cu toate aceste, după plecarea lui Șvarț ea ieși din nou, ca să mai vândă și să caute și ea.

Duțu era și el de părere că e mai bine cum zice Șvarț: i se făcuse bietului om lehamite de atâta alergătură și de atâta încordare sufletească.

Apoi de ce să mai și alerge?!

Farmec a avut lucrul pentru el numai la început. Îndată ce-a trecut peste două mii de lei, el nu mai știa să numere și și-a perdut socotelile. Cinci mii de lei erau pentru dânsul două mii și încă ceva pe deasupra, iar zece mii cam tot atât ca cinci. Cu cât însă mai mult se aduna, cu atât mai vârtos se temea ca nu cumva să-l apuce cineva și să-l întrebe de unde are atâta bănet.

Pentru el lucrul de căpetenie era să scape cât mai curând de aici și să se-ntoarcă la Stanca lui: era peste putință să stea și să aștepte până ce vine Șvarț.

Abia pe-nserate, pe la opt ceasuri, ei se potoliră și se-ncuiară în casă pentru ca să numere banii luați și să-și ia d-șoara Lina partea.

Nu era încă întunerec; domnișoara Lina însă dormise puțin noaptea trecută, alergase mult peste zi și era hotărâtă să se așeze cât mai curând la odihnă. Ea-și scoase dar talia și corsetul, puse un camizol și se așeză lângă dânsul pe canapea.

Duțu scoase hârtiile din portofelul mare, pe care i-l cumpărase ea, și începu a le număra.

Erau grozav de mulți bani, și ochii lor sclipeau în vederea lor. Acum se hotărî, la urma urmelor, soarta ei.

El puse la o parte trei hârtii de câte o mie, numără la altă parte șaizeci și opt hârtii de câte o sută, dar teancul hârtiilor de douăzeci îl lăsă în portofel. Aceștia erau bani adevărați, poli, cu care era deprins și pe care voia să-i păstreze pentru sine: în celelalte hârtii nu prea avea încredere.

El luă una din hârtiile de o mie și i-o dete d-șoarei Linei.

Mulți bani o mie de lei, dar o singură hârtie din atât de multe, și ea se uită oarecum jeluitor în ochii lui, ca și când ar fi voit să-i zică: „Numai atât! ? ”

El îi mai dete și celelalte două mii.

La asta nu se așteptase d-șoara Lina.

Trei mii de lei era mult pentru o singură zi.

Nu-i vorba, puțin pentru toată viața, dar mai rămânea și ziua de mâne, mai era la mijloc și fântâna Brâncovenesei.

– Îți mulțumesc! grăi dânsa înduioșată. Nu poți să-ți închipuiești ce mare e binele pe care mi-l faci, de câte nevoi mă scapi!

Ar fi fost gata să sărute mâna lui aspră și, fiindcă aceasta nu putea s-o facă, ea îi apucă mâna și i-o strânse, se alipi de el și-l cuprinse ca un copil cu brațul stâng.

Duțu ar fi voit s-o deie la o parte. E greu să te vezi așa deodată strâns și să stai ca un buștean.

„Știu eu ce vrei tu”, zise el în gândul lui.

Ca să scape dar cu binele de ea, dânsul mai luă așa, pe apucate, vreo cincisprezece din hârtiile de o sută și i le dete și pe aceste. Puțină treabă era, la urma urmelor; tot avea el prea mult pentru dânsul.

Domnișoara Lina îi înțelese gândul și se sâmțea greu umilită.

– E prea mult! zise ea, dându-se înapoi.

Ar fi voit să nu primească, dar n-o ierta firea.

– Puteai să nu mi-i dai – adause dar după ce îi luă – căci o să-mi dai și mie, după ce vom fi vândut pe ceilalți.

Ceilalți?

Duțu stete câtva timp pe gânduri.

Să mai rămână el și mâne aici? Să meargă cu ea și cu Șvarț, ca să se tocmească? Să steie încuiat cu femeia aceasta în casă și să împartă banii cu ea? Era peste putință!

„Ce nu e femeia aceasta în stare să facă – zise el în gândul lui – ca să mă bage în slăbiciune și să-mi stoarcă banii?! ”

Cu totul altfel se închipuise el pe sine având bani mulți. Acum, când îi avea, era desprețuit și de ei, și de lume, și de sine însuși, și disprețul acesta se oglindea în fața lui nedeprinsă a ascunde adevărul.

Ea îi cumpărase pentru monede și scule o pungă de piele.

– Știi ce? zise el scoțând punga și aruncând-o pe masă. Eu plec, dacă se poate, încă astă-seară; dă-mi ce ți-am dat și-ți dau punga, să fie întreagă a ta.

Domnișoara Lina se uită ca ieșită din fire la el.

Să deie dânsa banii, pe care abia acum îi luase? Era peste putință.

Știa ce prețuiesc monedele și sculele, dacă pleca cu ele la Viena și le vindea acolo; când se uita însă la hârtiile ei, monedele îi păreau bucăți de tinichea, iar pietrele scumpe beuțe din albia râului.

– Mai lasă-mi ceva de cheltuială! grăi dânsa cu inima îndoită.

– Așa să fie! răspunse el și-i dete o mie și patru sute, apoi strânse celelalte hârtii în portofel și se ridică de lângă dânsa, ca omul căruia îi vine să fugă.

Acum domnișoara Lina ar fi putut în adevăr să-i sărute mâna. Ea însă nu vedea nici hârtiile, nici punga, ci numai disprețul din fața lui și, jignită în slăbiciunea ei de femeie, ar fi voit să rupă hârtiile în bucăți și să-i arunce punga în față. Grozav de mult trebuia să aibă el, pentru ca să arunce astfel miile, și în gândul ei era lucru învederat că el n-are să plece, ci umblă numai să scape de ea, pentru ca să nu-i mai facă parte și din comoara rămasă la fântâna Brâncovenesei.

Trebuia cu orice preț să-l oprească: ori mergeau împreună să ridice comoara, ori se ducea ea singură și pleca cu ea la Viena.

Luată o dată hotărârea aceasta, ea se ridică zâmbind, se duse la el și iar îl cuprinse cu brațul.

– Chiar astă-seară n-o să poți pleca, îi zise. Lasă că e prea târziu, dar trebuie să rămâi, ca să te mulțumesc și eu cu ceva. Ar fi păcat să pleci, urmă ea cu glas ademenitor, fără ca să fi petrecut un ceas împreună. Nu-mi pasă acum dacă lumea mă vede cu rine și n-are să-ți pese nici ție, căci nimeni nu te cunoaște. Să facem o plimbare la Șosele, apoi să mergem să cinăm.

El stete la îndoială.

Om era, la urma urmelor, și el. Îi era lui însuși de sine milă, când se gândea câte a pățit, ce-a ostenit și prin ce fel de zbuciumări a trecut de când a găsit comoara: prea le-ar fi pus vârf la toate, dacă acum, când avea atâta bănet, ar fi plecat flămând și setos de la București. Da, ar fi vrut să tragă un chef mai nainte de a pleca, dar nu cu ea: de dânsa se temea chiar și acum, om cu capul limpede.

– Să nu zici ba – urmă ea stăruitor – că mă mâhnești pe toată viața. Uite, îi scriu lui Șvarț să nu mai caute, fiindcă omul cu monedele a plecat, iar tu te duci, mai nainte de a ieși la plimbare, îți plătești odaia și spui că pleci. Putem apoi să-l luăm cu noi și pe Șvarț, căruia îi spunem că tu ești d-l Cristescu, un vechi prieten al meu, arândaș din județul Tutova.

Duțu se uită cu ochii mari la ea.

Erau toate minunat ticluite. De ce adecă ar fi mai avut să se teamă când îl aveau și pe Șvarț cu dânșii? Nu era nimic mai ușor decât s-o lase cu Șvarț și să plece drept la gară.

Nu putea să-i treacă omului prin minte că Lina vrea să-l lase pe el cu Șvarț și să plece ea la Cotroceni și de acolo la gară.

De aceea, ca s-o momească, o cuprinse, drept răspuns, și el cu brațul și o strânse puțin.

Putea acum s-o facă aceasta, fiindcă nu mai avea de ce să se teamă.

Domnișoara Lina se uita cu coada ochiului la el și se suci oarecum, nu însă ca să iasă de sub brațul lui, ci ca să-l momească și ea.

El o strânse mai tare și, simțind carnea ei cea moale, începu s-o pipăie.

– Nu ți-e rușine?! grăi dânsa, lăsându-se în voile lui.

– Deloc! răspunse el, râzând.

Ea se suci și se răsuci câtva timp ca fetele mari.

– Bagă de seamă – Îi zise apoi – că te-ncurci și n-o să pleci mâne, nici poimâne. Vrei?!

– Nu vreu! răspunse el hotărât și cu inima deschisă.

– Atunci lasă-mă-n pace! se răsti ea supărată și se desfăcu din brațele lui.

– Apoi nu-i așa! grăi dânsul; o prinse cu toată puterea și o trase lângă sine pe canapea, unde șezuseră mai nainte. Nu eu m-am legat de tine, ci tu te-ai legat de mine. Nu sunt buștean nici eu: lasă-mă acum să mă dezmeticesc. Ce-o să-ți fac adecă?!

În fiecare clipă poate să bată cineva la ușă… Iacă mă joc și eu, cum făceam când eram flăcău.

Domnișoara Lina se sâmțea iar stăpână. Dacă era vorba să-l prindă bine, trebuia să-l ție din scurt.

– După ce ne întoarcem — șopti dânsa – ne ducem, dacă nu vrei aici, aiurea, unde nu ne supără nimeni, și te joci în toată tigna. Țin și eu! O să vezi tu atunci! adause ea cu glas tainic și ademenitor, apoi se ridică.

El rămase nemișcat, cu capul dat puțin înapoi și cu ochii pe jumătate închiși, ca omul care se lasă în voia întâmplării.

Și iar stetea la îndoială dacă nu cumva visează. A văzut, ce-i drept, cu ochii lui carnea cea moale, a pipăit-o cu mânile lui, îi era buiguit capul și i se turburase sângele în vine; dar nu e altfel nici când visezi asemenea lucruri; tot așa vezi, tot așa pipăi, tot așa te sâmți. Fie-n aievea, fie prin vis, omul același rămâne, și ți-e greu să crezi c-ai putea să te visezi făcând ceea ce firea nu te-ar ierta să faci și în aievea.

– Ce am să văd atunci?! Întrebă el cam aiurând.

Mult ar fi dat să n-aibă la el afurisiții de bani!

El se ridică repede și trecu prin dulap cu gândul de a-și regula socotelile mai nainte de a se fi îmbrăcat ea.