Cuore – Inimă de copil

Părinții elevilor.
Luni, 6.

Mulți părinți își așteptau copiii la intrarea școlii azi di-mineață. Între alții, negustorul de lemne, tatăl lui Coretti, leit fiul său; sprinten, voios, cu mustățile răsucite și cu pan-glica decorației la butoniera hainei. Am ajuns să cunosc aproape pe toți părinții copiilor, văzându-i atât de des. Vine o bunică ce are o scufiță albă, cocoșată de bătrână ce e; de o ploua, de o ninge, de o tuna: ea tot vine de patru ori pe zi, să aducă și să ia pe nepoțelul ei, care este în clasa I inferioară, îi scoate paltonul, i-l pune, îi potrivește cravata, îl scutură de praf, îl netezește, îi ține caietele. Se vede că n-are alt gând și că pentru ea, nu e nimic mai frumos pe lume.
Adesea vine și căpitanul de artilerie, tatăl lui Robetti, băiatul care umblă în cârje. Și fiindcă toți copiii, care trec pe dinaintea lui, mângâie pe băiețel, tatăl întoarce mângâierile și salutările; nu se întâmplă să uite pe vreunul și cu cât sunt mai săraci și mai rău îmbrăcați, cu atât îi mângâie mai cu blândețe.
Câteodată vedem și lucruri triste. Un domn, care nu mai venea la școală de o lună, pentru că îi murise un copilaș trimitea servitoarea să ia pe celălalt. A venit ieri pentru întâia dată și, revăzând clasa și camarazii băiețelului său mort, izbucni în lacrimi. Directorul îl luă de braț și-l duse în cancelarie.
Mulți părinți știu pe nume mai pe toți camarazii copiilor lor. Sunt fete de la școala vecină și elevi din gimnaziu, care vin să aștepte pe frățiorii lor.
Mai e și un domn bătrân, care a fost colonel și dacă îi cade vreunui copil un caiet sau un condei pe stradă, el îl ridică. Doamne bine îmbrăcate discută chestiuni de școală cu femei din popor, legate la cap și cu coșul pe braț. Ele spun:
„Era grea problema de astăzi! Dar mult i-a ținut azi profesorul la lecția de gramatică.”
Când se întâmplă să fie vreunul bolnav dintr-o clasă, toți știu; și când îi e mai bine, toți se bucură.
Chiar azi dimineață, vreo opt sau zece lucrătoare înconjuraseră pe mama lui Crossi, ca să o întrebe despre un copilaș din clasa fratelui meu, care locuiește în aceeași curte cu ea, și e pe moarte. S-ar zice că școala îi face pe toți prieteni și deopotrivă.

Numărul 78.
Miercuri, 8.

Am văzut ieri seară ceva întristător. De la o vreme încoa-ce, de câte ori precupeața de zarzavaturi, mama lui Crossi, trece pe lângă Derossi, se uită totdeauna la el cu drag. De când Derossi a aflat istoria călimării și a arestatului cu nr. 78, el iubește și mai mult pe Crossi, băiatul cu părul roșcat și cu brațul uscat. Îl ajută să-și facă exercițiile, să dezlege pro-blemele la școală, îi dă hârtie, penițe și creioane, în sfârșit îl ajută ca pe un frate; s-ar zice că voiește să-l despăgubească de nenorocirea ce căzuse pe tatăl său și de care el nici nu avea idee. Precupeața, femeie vrednică, care trăiește numai pentru copilașul ei, știe că mulțumită lui Derossi, băiatul ei merge bine și a căpătat note bune. Derossi, bogat și cel din-tâi din clasă, e un rege pentru ea, un sfânt la care se închină.
Nu-și ridică privirile de pe el, parcă ar voi să-i spună ceva și nu îndrăznește.
În sfârșit, ieri de dimineață, prinse inimă și-l opri dinaintea porții, zicându-i:
— Iartă-mă, domnișorule, pentru că ești așa de bun și iubești pe copilașul meu, fă-mi plăcerea de a primi acest mic dar de la o biată mamă.
Apoi scoase din coșul de zarzavaturi o cutie de carton albă și poleită.
Derossi se roși, nu primi cu nici un preț și răspunse cu hotărâre:
— Dă-o copilului dumitale, eu nu primesc nimic!
Femeia rămase rușinată și ceru iertare, bolborosind:
— Nu credeam că o să te supăr; sunt numai niște bomboane.
Dar Derossi refuză iarăși. Atunci, biata femeie scoase cu sfială din coș o legătură de ridichi și zise:
— Primește cel puțin aceste ridichi, sunt proaspete, să le dai mamei.
Derossi zâmbi și răspunse:
— Nu! Mulțumesc, nu vreau nimic! O să fac totdeauna ce voi putea pentru Crossi, dar nu pot primi nimic, totuși îți mulțumesc!
— Nu te-am supărat? întrebă femeia îngrijorată.
Derossi zise zâmbind iarăși:
— Nu, nu! și plecă, pe când femeia, veselă, striga:
— Ce drăguț băiat! Nici n-am mai văzut vreodată un copil așa de frumos și bun!
Părea că s-a sfârșit cu aceasta, dar de unde? Către seară, pe la ora patru, în loc să vină mama sa să-l ia pe Crossi, a venit tatăl său, tot șubred și trist!
El opri pe Derossi, și, după felul cum îl privi, pricepu îndată bănuiala ce avea că-i aflase taina. Se uită fix la el și îi zise cu glas duios și trist:
— Iubești pe fiul meu? De ce îl iubești atât de mult?
Derossi se făcu roșu ca focul, ar fi vrut să răspundă: „Îl iubesc pentru că e nefericit; pentru că dumneata chiar ai fost mai mult nefericit decât vinovat, pentru că ți-ai ispășit vina cu eroism și știu că ești un om de treabă.”
Cu toate acestea, nu cuteză, pentru că în fundul inimii îi era cam frică de el și simțea un fel de dezgust să vorbească așa cu un om care vărsase sângele altuia și care stătuse șase ani la închisoare.
Dar bietul om înțelese tot și șopti tremurând la urechea lui Derossi!
— Iubești pe copil, dar nu urăști, nu disprețuiești pe tată; nu e așa?
— Nu, nu! Din contră! strigă Derossi din toată inima.
Atunci, omul, cu un avânt de bucurie nespusă, întinse brațele ca să-l ia de gât, dar nu îndrăzni și se mulțumi să-i apuce cu mâna un cârlionț bălai, apoi lăsându-l, duse mâna la gură și o sărută, uitându-se la Derossi cu ochii plini de lacrimi, ca și cum ar fi voit să-i spună că sărutarea aceea era pentru el.
După aceea își luă copilul de mână și se depărtă încetinel.

Copilașul mort.
Luni, 13.

Copilașul care locuia în curtea precupeței a murit. Profe-soara Delcati a venit sâmbătă seara foarte mâhnită, pentru ca să înștiințeze pe profesorul nostru, și îndată, Garrone și Coretti propuseră să ducă ei coșciugul. Era un copil drăgă-laș și sârguitor. Săptămâna trecută obținuse medalia.
Iubea mult pe fratele meu, care era într-o clasă cu el; îi dăduse o pușculiță spartă. Mama îl mângâia totdeauna, când îl întâlnea. El purta o căciuliță vărgată cu roșu. Tatăl său e hamal la gară. Ieri seară, duminică, la ora patru și jumătate, ne-am dus la el, acasă, ca să-i însoțim până la biserică. Fami-lia lui locuiește în etajul de jos. Mulți copii din clasa lui veniseră cu mamele lor și așteptau în curte; erau și vreo cinci profesoare, câțiva vecini, toți cu lumânările aprinse în mână. Domnișoara Delcati și o altă profesoară, intraseră în casă; le vedeam pe fereastră cum plângeau. Auzeam și pe mama copilului cum plângea în hohote. Mamele mai multor camarazi de școală ai micului mort aduseseră câte o coroa-nă de flori. La cinci punct pornirăm. Înainte mergea un băiat care ducea crucea; după el preotul; apoi coșciugul, un coș-ciug mititel, sărăcuțul, acoperit cu postav negru, care abia se zărea sub coroane și flori.
Agățaseră pe o parte a coșciugului medalia și trei men-țiuni onorabile, pe care copilul le obținuse în anul trecut.
Garrone, Coretti și alți doi băieți din curtea lui, duceau coșciugul, domnișoara Delcati urma convoiul, plângând ca și cum copilul ar fi fost al ei.
În urma ei veneau celelalte profesoare, apoi școlarii. Unii dintre aceștia, foarte mici, erau duși de mână de mamele lor; iar în mâna cealaltă aveau buchetele de micșunele: micuții se uitau nedumeriți la coșciug! Auzii pe unul zicând:
— Mamă dragă, n-o să mai vină acum la școală?
Când coșciugul ieși pe poartă, un țipăt sfâșietor se auzi de la fereastră! Era mama copilașului, dar îndată prietenii o traseră înăuntru.
Cum ieșirăm pe stradă întâlnirăm niște școlari de la un gimnaziu, care treceau doi câte doi, și îndată ce zăriră coșciugul și pe profesoare, își scoaseră șepcile.
Mititelul s-a dus să doarmă pe veci cu medalia lui; n-o să-l mai vedem niciodată cu căciulța lui vărgată cu roșu, care îi ședea așa de bine!
Era sănătos! În patru zile s-a îmbolnăvit și a murit! În ziua din urmă încerca să se scoale ca să-și facă lecția de intuiție și voi să țină medalia pe pat de frică să nu i-o ia cineva.
Nu te teme, drag copil, n-o să ți-o mai ia nimeni! Adio, drăguțule! O să ne aducem totdeauna aminte de tine la școală. Dormi în pace, micuțule!

Ajunul lui 14 martie.

Azi am avut o zi mai veselă decât cea de ieri! Treisprezece martie, ajunul împărțirii premiilor la teatrul Victor Emanuel, serbarea cea mai mare și cea mai frumoasă din fiecare an. De astă dată băieții care trebuiau să meargă pe scenă, ca să dea lista de premii domnilor care le împart, n-au fost trași la sorți, ci au fost aleși.
Directorul intră azi în școală după rugăciune și ne zise:
— Băieți, vă aduc o veste bună! pe urmă strigă: Coraci! Vrei să fii tu, mâine, unul dintre acei care dau lista de premii autorităților, la teatru?
Calabrezul răspunse că da!
— Foarte bine! zise directorul. Astfel o să avem și un re-prezentant al Calabriei. Ce frumos o să fie! Primăria a voit ca acei zece sau doisprezece băieți care prezintă cărțile și co-roanele, să fie băieți din toate unghiurile Italiei, adunați din toate școlile publice din Turin. Avem douăzeci de școli pri-mare și cinci divizionare: 7.000 de elevi. Într-un număr așa de mare n-a fost greu de găsit câte un băiat din fiecare pro-vincie a Italiei. În școala Torquato tasso s-au aflat doi repre-zentanți ai insulelor italiene: un sard și un sicilian, școala Boncompagni ne-a dat un florentin, fiul unui sculptor. În școala Tbaseo, s-a aflat un roman, născut chiar în Roma; pe urmă ne-a fost lesne să găsim: venețieni, lombarzi și roma-nioli. În școala Monsivo am găsit un napolitan, fiul unui ofi-țer, și de aici dăm un zdravăn și bun calabrez: pe tine Coraci. Adăugând pe piemontezul, se împlinește numărul de doisprezece.
E frumos, nu e așa? Veți primi premii din mâna fraților voștri din toate părțile Italiei. Băgați de seamă! O să apară pe scenă toți deodată, primiți-i cu aplauze. Sunt copii, dar își re-prezintă țara ca și cum ar fi bărbați: un mic steag tricolor e tot simbolul Italiei, ca și unul mare! Înțelegeți! Așadar aplaudați-i din inimă. Arătați că și inimioarele voastre se aprind, se înflăcărează în fața sfintei icoane a Patriei!
După ce ne rosti acestea, directorul plecă și profesorul spuse zâmbind:
— Așadar, Coraci, iată-te deputatul Calabriei!
Toți băturăm din palme râzând și, când ajunserăm în stradă, înconjurarăm pe Coraci și-l ridicarăm pe sus în triumf, strigând: Trăiască deputatul Calabriei! Negreșit în glumă, nu în bătaie de joc; mai mult ca să-l sărbătorim, căci e un băiat de inimă, pe care toți îl iubim.
El râdea. Îl duserăm așa până în colțul străzii, unde ne întâlnirăm cu un domn oacheș, care începu și el să râdă. Calabrezul strigă:
— Tata!
Atunci, școlarii deteră pe copil în brațele tatălui său și toți se răspândiră, fiecare încotro îi era drumul.

Împărțirea premiilor.
Martie, 14.

Pe la ora două, teatrul cel mare era înțesat de lume: stalurile, lojile, galeria și scena. Se vedeau o mulțime de capete și mâini: o fâlfâitură de pene, de panglici, de cârlionți; un murmur zgomotos și neîntrerupt, care te înveselea.
Tot teatrul era împodobit cu draperii de postav în culorile naționale: roșu, alb și verde. Se făcuseră două scări la scenă: una în dreapta, ca să urce premianții și una în stânga, ca să coboare. În fața scenei era un șir de fotolii roșii și de spatele celui din mijloc era atârnată o cunună de foi de aur. Fundul scenei era împodobit cu un trofeu de steaguri naționale. De o parte era așezată o masă, acoperită cu postav verde, pe care erau rânduite toate cărțile de premii, legate cu panglici tricolore.
Muzica militară se afla în locul orchestrei.
Profesorilor și profesoarelor li se opriseră galeria de pe scenă, din dreapta. Băncile de la parter erau înțesate de o sumedenie de copii, care trebuiau să cânte și țineau caietele de muzică în mână. În fundul parterului și jur împrejur erau profesori și profesoare care rânduiau pe premianți, pe care părinții îi rețineau încă, spre a le potrivi cravata și a le netezi părul.
Abia intrai cu părinții mei în lojă și văzui pe profesoara cu pană albastră, veselă ca totdeauna; alături de ea profesoara frățiorului meu și măicuța călugăriță, îmbrăcată tot în negru, precum și buna mea profesoară din clasa I inferioară. Era așa de palidă, biata femeie, și tușea așa de tare încât răsuna tot teatrul.
La parter zării îndată chipul cel plăcut al lui Garrone, și lângă el căpșorul bolnav al lui Nelli, care se lipea cât putea de el. Ceva mai departe văzui pe Garrofi cu nasul lui de cu-cuvea; el se silea să strângă listele de premianți, tipărite, și își făcuse chiar un pachet mare. Cine știe ce negoț vroia să facă el cu ele! O să aflu eu, mâine. Lângă ușă era negustorul de lemne cu soția sa: amândoi îmbrăcați de sărbătoare. Ei stăteau lângă fiul lor, Coretti, care urma să capete premiul al treilea. Mă crucii când văzui că nu mai avea căciulița de blană de pisică și flaneluța cafenie; de astă dată era îmbrăcat ca un domnișor.
Am zărit și pe Votini cu un guler mare de dantelă, dar se făcu foarte curând nevăzut. Într-o avanscenă, plină de lume, era și căpitanul de artilerie, tatăl lui Robetti, băiatul acela care a scăpat pe un copilaș de sub roțile omnibuzului, și care umblă în cârje.
La două punct, muzica începu să cânte și pe scărița din dreapta se suiră: primarul, prefectul, inspectorul, revizorul școlar și alți domni, toți îmbrăcați în negru. Ei se așezară pe fotoliile din fața scenei. Muzica încetă de a cânta. Directorul corurilor înaintă către scenă cu o baghetă în mână, și la un semn al său, toți copiii de la parter se ridicară în picioare; la un al doilea semn, începură să cânte. Erau 700 care cântau un cântec frumos; 700 de glasuri de copii cântând împreună; ce frumos e! Toți ascultau nemișcați: era un cântec dulce și lin care semăna cu un cântec bisericesc.
Când încetară de a cânta, lumea aplaudă; apoi se făcu tăcere.
Împărțirea premiilor trebuia să înceapă. Profesorul meu de clasa a II-a, cel cu părul roșu, ciufulit și cu ochii vii, înaintară ca să strige numele premianților.
Se așteptă cu nerăbdare să sosească cei doisprezece băieți care trebuiau să dea cărțile de premii primarului ca să le împartă.
Ziarele publicaseră încă din ajun că o să fie reprezentanți ai tuturor provinciilor italiene; de aceea lumea era nerăb-dătoare și se uita mereu spre partea de unde trebuiau să intre; până și primarul și ceilalți domni se uitau neclintit într-acolo. Tot teatrul tăcea…
Deodată sosiră micii deputați, cu pași grăbiți, până la scenă. Aici rămaseră înșirați, toți doisprezece, privind publi-cul cu chipuri vesele.
Trei mii de oameni săriră în sus înțr-un avânt și izbucniră în aplauze, care răsunară ca bubuitul tunetului. Băieții răma-seră o clipă uimiți.
Recunoscui îndată pe calabrezul, îmbrăcat în negru, ca întotdeauna. Un membru din consiliul municipal, care era în loja noastră, îi cunoștea pe toți și îi arăta mamei.
— Bălăiorul acela e reprezentantul Veneției; Romanul e acela înalt, cu părul cârlionțat.
Vreo doi-trei erau îmbrăcați ca niște copii de oameni avuți; ceilalți erau copii de meșteșugari, însă toți erau îmbrăcați cu îngrijire și curați. Florentinul era cel mai mic din toți și purta un brâu albastru. Trecură toți pe dinaintea primarului, care îi sărută pe frunte, pe când un domn, care se afla lângă dânsul, enumera provinciile: Florența, Neapolo, Bolonia, Palermo…
Și de câte ori trecea vreunul, tot teatrul bătea din palme. Pe urmă se îndreptară cu toții spre masa cea verde, ca să ia premiile; iar profesorul începu să citească lista, școlile, clasele și numele. Premianții se suiră pe scară și defilarea începu. Deabia se urcară cei dintâi și se auzi dintre culise o muzică de violine, foarte ușoară și dulce, care nu încetă cât ținu defilarea. Era o melodie lină și egală, așa de plăcută încât părea o șoaptă de glasuri blânde, glasurile tuturor mamelor, ale profesorilor și ale profesoarelor care împreună dădeau sfaturi și dojeni drăgăstoase.
Premianții treceau unul după altul pe dinaintea domnilor care le împărțeau premiile. Aceștia spuneau câte o vorbă fiecăruia și pe cei mai mici îi mângâiau.
Băieții din parter și din galerii băteau din palme de câte ori trecea unul mititel de tot, sau care se vedea după haine că e sărac.
Treceau cei din clasa a II-a inferioară, care, odată ce ajun-geau acolo, rămâneau încremeniți, neștiind încotro să apu-ce. Atunci toată lumea râdea cu poftă. Trecu unul abia de trei palme, cu zulufii prinși cu o panglică roză. De mic ce era, abia putea să umble sărăcuțul; se împiedică de covor și căzu. Prefectul îl ridică și toți aplaudară râzând. Un altul căzu de-a berbeleacul pe scări, când cobora cu mâinile în-cărcate de cărți; plânse puțin, dar nu se lovise nicăieri. Tre-ceau de toate felurile: chipuri de ștrengăruși, fețe speriate, alții ca vișinile, mititei bucălați, care râdeau la toți. Cum se întorceau la parter, părinții îi îmbrățișau și plecau cu ei.
Dar îmi plăcu și mai mult când veni rândul școlii noastre; trecură mulți pe care îi cunoșteam.
Mai întâi văzui pe Coretti, vesel și îmbrăcat din cap până în picioare cu haine noi. Zâmbind, își arăta dinții lui cei fru-moși, albi ca laptele, și cu toate acestea, cine știe câte kilo-grame de lemne cărase dimineața. Primarul, dându-i pre-miul, îi puse mâna pe umăr și îl întrebă ce era semnul roșu de pe frunte. Eu mă uitai la parter, să văd pe tatăl său și pe mama sa și băgai de seamă, că-și puseseră mâna la gură și râdeau. Apoi trecu Derossi, îmbrăcat ca de obicei, în haine albastre, cu nasturii poleiți, cu părul său bălai cârlionțat, sprinten, dezghețat, cu fruntea sus, așa de frumos, așa de drăgălaș, încât l-aș fi sărutat.
Toți domnii voiră să vorbească cu el și-i strânseră mâna.
Profesorul chemă: ‘’Iuliu Robetti!
Atunci vărzurăm înaintând cu cârjele sale pe micul băiat al căpitanului de artilerie.
Sute de școlari știa eroica sa faptă. Vestea se răspândi în sală într-o clipă și un tunet de aplauze și de strigăte izbucni de se cutremură tot teatrul. Bărbații se sculară în picioare, doamnele ridicau batistele și bietul băiat se opri în mijlocul scenei zăpăcit și tremurând.
Primarul îl luă de mână, îl sărută, îi dete premiul, scoase coroana de lauri care era atârnată la spatele fotoliului său și i-o agăță de cârje; apoi îl însoți până la avanscenă, unde se afla căpitanul, și acesta îl ridică în loje în mijlocul unui strigăt nedescris de „Bravo”! și de „Să trăiască!” Muzica cânta întruna și lin, iar băieții defilau mereu; cei de la școala Consolata, mai toți fii de negustori; cei din școala Vanchiglia, copii de meșteșugari; cei din școala Boncompagni, mai toți băieții de țărani și, în sfârșit, cei de la școala Razneri, care fu cea din urmă.
Cum se isprăvi, cei 700 băieți din parter cântară iarăși un cântec frumos. Apoi, primarul ținu o cuvântare; după el vorbi inspectorul și își sfârși discursul prin următoarele cuvinte:
— Copii, să nu ieșiți de aici fără să mulțumiți tuturora care se ostenesc așa de mult pentru voi, care v-au închinat toată inteligența, toată inima și toată activitatea lor. Ei trăiesc și mor pentru voi: iată-i, și le arătă galeria profesorilor.
Atunci se sculară toți băieții de prin galerii, din bănci și din parter și, strigând, întinseră brațele către profesori și profesoare. Aceștia le răspunseră ridicându-și pălăriile, fâlfâind batiste-le, toți în picioare și foarte mișcați de această spontană do-vadă de iubire a elevilor.
Muzica militară cântă un marș, publicul aclamă încă o dată pe cei doisprezece reprezentanți ai Italiei, care se înfă-țișară în fața scenei, ținându-se de mână, sub o ploaie de flori.

O ceartă.
Luni, 20.

Nu, nu m-am certat azi cu Coretti de necaz că el a luat premiu și eu nu.
N-am avut necaz pe el, dar nici dreptate n-am avut.
Profesorul îl pusese lângă mine. Eu scriam la caligrafie. Coretti mă împinse cu cotul, mai să scriu o literă pocită și să și pătez cu cerneală istorisirea lunară: Sânge Romaniol, pe care trebuia să o copiez în locul Zidărașului bolnav.
Mă supărai și-l certai. Coretti îmi răspunse râzând:
— N-am făcut înadins!
Ar fi trebuit să-l cred, fiindcă îl știu cât e de bun, dar nu-mi veni la socoteală, că a râs și mă gândii:
„Acum fiindcă a luat premiu, s-a mândrit!”
Puțin după aceea, ca să mă răzbun, îl împinsei și eu așa de tare încât își strică foaia pe care scria.
Atunci, mâniat și aprinzându-se la față, îmi zise:
— Tu nu poți tăgădui că n-ai făcut cu dinadinsul!
Și ridică mâna ca să dea în mine. Profesorul îl văzu, el se astâmpără, dar spuse:
— Te aștept la ieșire!
Mie nu-mi veni bine; îmi trecuse necazul și-mi păru rău. Coretti nu făcuse dinadins, o știam foarte bine.
Îmi adusei aminte, când îl văzusem la el acasă, cum mun-cea, cum îngrijea de mama sa bolnavă; și apoi ce mult îl sărbătorisem la mine, acasă, și ce mult plăcuse el, tati. Ce n-aș fi dat să nu fi rostit cuvinte supărătoare, să nu-i fi făcut mojicia aceea.
Mă gândeam la povața ce mi-ar fi dat tata:
„N-ai avut dreptate! Nu! Cere-i iertare.”
Să-i cer iertare? Nu îndrăzneam: mi-era teamă să nu mă înjosesc.
Mă uitam pe sub ochi la Coretti și îi vedeam flaneluța descusută pe umeri; cărase pesemne multe lemne.
Simțeam că-l iubesc și-mi ziceam:
„Haide, fii cu curaj dar vorba: iată-mă! îmi sta în gât El se uita pieziș la mine din timp în timp, părea mai mult a fi mâhnit decât mâniat.”
Cu toate acestea mă uitam și eu la el pieziș, ca să nu creadă că mi-e frică.
El îmi mai zise o dată: Te aștept afară.
Și eu: Foarte bine!
Îmi aminteam însă ceea ce-mi spusese odinioară tata:
„De ești vinovat, apără-te, dar nu bate! și-mi ziceam în mine: o să mă apăr, dar n-o să-l bat. Eram nemulțumit, trist, nici nu auzeam ce spunea profesorul. În fine sună de ieșire”.
Când rămăsei singur pe stradă, văzui pe Coretti că se ținea după mine.
Mă oprii și-l așteptam cu linia în mână. El se apropie de mine, eu ridicai linia.
— Enrico, dragă! îmi zise el, surâzând și apucându-mi linia cu mâna, să rămânem prieteni ca mai înainte.
Rămăsei o clipă înmărmurit; mi se păru că o mână mă împinge spre el și căzui în brațele lui.
El mă sărută și-mi zise:
— Să nu ne mai certăm niciodată, nu-i așa, Enrico?
— Nu, niciodată! răspunsei.
Ne despărțirăm mulțumiți. Dar când sosii acasă și spusei tot tatălui meu, crezând că o să-i facă plăcere, el mă dojeni și-mi spuse:
— Trebuia să întinzi tu, întâi mâna, căci vina era a ta! Și apoi nu trebuia să ameninți cu linia pe un tovarăș mai bun decât tine, pe fiul unui soldat!
Și smulgându-mi linia din mână, o făcu bucăți și o zvârli.

Sora mea.
Vineri, 24.

Enrico dragă, de ce mi-ai făcut și mie o necuviință, mai ales după ce tata te dojenise că te-ai purtat râu cu Coretti?
Nu poți să-ți închipui ce rău mi-ai făcut! Nu știi cum te îngrijeam când erai copil, cum stăteam cu ceasurile lângă leagănul tău, în loc să mă duc să mă joc cu prietenele mele? Și când erai bolnav, de câte ori mă dădeam jos din pat, ca să văd dacă îți arde fruntea! Tu superi pe sora ta dar știi că dacă ne-ar izbi vreo nenorocire, eu aș ține locul mamei și te-aș iubi ca pe un copil al meu!
Nu-ți dai seama, că atunci când mama și tata nu vor mai fi, eu o să-ți fiu cea mai credincioasă prietenă, singura cu care o să poți să vorbești de morții noștri, de copilăria ta; și la caz de nevoie eu aș munci pentru tine, ca să-ți agonisesc pâinea, și să-ți înlesnesc studiul. Eu o să te iubesc totdeauna; și, când vei fi mare, o să mă gândesc la tine, când vei fi de-parte, fiindcă am crescut împreună și același sânge curge-n venele noastre!
Încredințează-te, Enrico dragă, de ți se va întâmpla vreo nenorocire, chiar când vei fi bărbat în toată firea, de vei ră-mâne singur, o să mă cauți, o să vii la mine și o să-mi zici:
„— Silvio, drăguța mea surioară, lasă-mă să stau cu tine, să vorbim puțin de vremurile bune de odinioară; îți aduci aminte?” Să vorbim; de mama noastră, de casă, de zilele acelea atât de frumoase și atât de depărtate!
Enrico dragă, află că vei găsi totdeauna pe surioara ta cu brațele deschise. Da, dragul meu Enrico, și iartă-mi mustrarea pe care ți-o fac acum.
N-o să-mi aduc aminte niciodată de vreo greșeală a ta, și chiar de mi-ai pricinui alte supărări, ce-mi pasă! Tu ești și vei rămâne tot frățiorul meu. N-o să-mi amintesc altceva, decât: că te-am văzut crescând; că am fost atâția ani cea mai credincioasă tovarășă a ta. Scrie-mi și tu o vorbă bună pe caiet; o să mă întorc către seară, ca s-o citesc; și ca să-ți arăt că nu sunt supărată pe tine, văzând că ești ostenit, am copiat în locul tău povestirea lunară: Sânge Romaniol pe care tu făgăduiseși să o copiezi în locul Zidărașului bolnav. Caut-o în cutia din stânga, de la mescioara ta; am scris-o azi noapte, pe când tu dormeai dus.
Te rog, Enrico, scrie-mi și tu o vorbă bună.
Sora ta, Silvia.
Nu sunt vrednic să-ți sărut mâinile!
Enrico.

Sânge Romaniol.

În seara aceea, casa lui Ferruccio era mai liniștită ca de obicei. Tatăl său, care ținea o prăvălioară de mărunțișuri se dusese la Forli, ca să facă târguieli și luase și pe nevasta sa, și pe copila cea mai mică, Lizica, ca s-o arate unui doctor, fiindcă suferea de ochi. Lăsase vorbă că o să se întoarcă tocmai a doua zi. Era aproape de miezul nopții și femeia care venea să slujească la ei cu ziua, plecase de cu seară; nu rămăsese acasă decât bunica, paralizată la picioare, și Ferruccio, un băiat de vreo treisprezece ani.
Casa era numai cu un etaj și da în drumul cel mare; la o bătaie de pușcă de un sat aproape de Forli, orășel din Romagna. Alături era o casă părăsită, din cauză că arsese cu două luni mai înainte și pe ușa ei se mai zărea încă firma unui han.
În dosul căsuței era o grădiniță de zarzavaturi, împrej-muită cu un gard, care avea o portiță de lemn. Ușa prăvăliei, care servea și de intrare, dădea în drum. Jur împrejur se întindea câmpia singuratică și livezi de duzi.
Era către miezul nopții. Ploua și sufla un vânt strașnic.
Ferruccio și bunica sa nu se culcaseră încă; rămăseseră în sufragerie, care dădea într-o odăiță nelocuită, plină cu mo-bile vechi, pe unde se ieșea în grădiniță. Ferruccio venise acasă la unsprezece, după câteva ceasuri de ștrengării, și bunica sa îl aștepta îngrijorată, șezând nemișcată pe un jeț în care își petrecea zilele și adeseori nopți întregi, din cauză că suferea de înecăciune.
Ploua mereu și apa izbea geamurile cu picături grele. Noaptea era întunecoasă. Ferruccio venise obosit, plin de noroi, cu hăinuța ruptă și cu un cucui în frunte. Se jucase cu prietenii, bătându-se cu pietre și încăierându-se ca de obicei; dar, și mai mult, jucase și pierduse toți banii, ba și căciulița îi căzuse într-un șanț.
Cu toate că în sufragerie ardea numai o candelă, așezată pe un colț de masă, lângă fotoliul bătrânei, totuși biata bunică băgase îndată de seamă halul nespus în care se afla nepotul său și înțelesese întrucâtva cam ce ștrengării făcuse. Mărturisise și el ceva, și pentru că biata bătrână iubea din toată inima pe Ferruccio, începu să plângă.
— Zău, tu nu iubești pe sărmana ta bunică, zise ea după o tăcere îndelungată. Cum te rabdă inima să te folosești astfel de lipsa părinților tăi, ca să mă mâhnești. Nu ți-a fost milă să mă lași singură toată ziulica? Bagă de seamă, Ferruccio, mergi pe o cale rea, care o să te ducă la un trist sfârșit rău. Începi prin a fugi de acasă, prin a te bate cu alți băieți, prin a pierde banii la joc, prin a da cu pietre; pe urmă, puțin câte puțin, ajungi de la pietre, la cuțit, de la joc la alte patimi și de la patimi la hoție!
Ferruccio asculta stând drept în picioare, la câțiva pași de bunica sa, rezemat de un dulap, cu capul în jos, cu sprân-cenele încruntate; era încă înfierbântat de mânia luptei. Un cârlionț din părul său castaniu îi cădea pe frunte și ochii lui albaștri nu clipeau.
— De la joc la hoție! zise încă o dată bunica, plângând mereu. Gândește-te bine, Ferruccio, gândește-te la ticălosul de aici din sat, la Victor Mozzoni, care acum face pe punga-șul și care, până la vârsta de 24 de ani, a fost de două ori în pușcărie. Nu știi că a pricinuit moartea bietei sale mame, pe care am cunoscut-o, și că tatăl său disperat a fugit în Elveția? Gândește-te la acel mizerabil, căruia, tatălui său îi e rușine să-i dea bună ziua, fiindcă e mereu întovărășit de tâlhari de soiul lui, până ce va sosi ziua în care va porni la ocnă. L-am cunoscut de mic copil pe acest Mozzoni, și crede-mă că a început ca tine! Vezi să nu faci și tu pe tatăl tău și pe mama ta să ajungă la același sfârșit
Ferruccio tăcea. N-avea inimă rea defel; dimpotrivă, ștrengăriile lui veneau mai mult din prea multă vioiciune și din îndrăzneală, decât din răutate.
Tatăl său îl răsfățase prea tare, și tocmai pentru că știa că are inimă bună și că era capabil de a îndeplini o faptă generoasă la caz de trebuință, îl lăsa în voie și aștepta să se îndrepte singur. Negreșit, era bun, dar îndărătnic; și chiar atunci când în fundul sufletului se căia, tot îi ieșeau cu greu din gură cuvintele care ne înduioșează.
„Da, am greșit, îartă-mă!… Făgăduiesc că n-o să mai fac!”
Uneori, sufletul îi era plin de dragoste, dar trufia nu-l lăsa să o dea pe față.
— Ah! Băiete! urmă bunica, văzându-l că tace, nu se simte la tine nici o căință? Nu mă vezi în ce stare am ajuns, că m-ar putea îngropa de vie? Așa inimă ai tu, să nu-ți pară rău, când vezi plângând pe mama mamei tale, pe biata bătrână, care e cu un picior în groapă? Sărmana bunică: care te-a iubit totdeauna; care te-a legănat nopți întregi, când erai mititel; care stătea și nemâncată, ca să te ducă în brațe; nu le știi tu acestea? Îmi ziceam adesea: băiatul ăsta o să fie mângâierea mea! Și tu mă faci să mor de durere! Aș da bucuroasă putinele zile ce-mi rămân, ca să te văd bun și supus ca mai înainte. Îți aduci aminte, Ferruccio, când te duceam la biserică? Pe drum tu-mi umpleai buzunarele cu pietricele, cu buruieni și adesea te aduceam în brațe adormit. Atunci tu o iubeai pe bunica ta! Și acum, când sunt oloagă și am trebuință de îngrijirea ta ca de aerul ce-l răsuflu, pentru că nu mai am nimic altceva pe lume, tu mă părăsești, sărmana de mine!
Fețruccio, cuprins de înduioșare, era să se arunce în brațele bunicii, când i se păru că aude un mic zgomot, o troznitură de scânduri în odăița de alături ce da în grădină. Dar nu înțelese dacă acel zgomot era pricinuit de obloanele ferestrelor, zguduite de vânt, sau de altceva.
El trase cu urechea.
Ploua cu găleata. Zgomotul se repetă; de astă dată îl auzi și bunica.
— Ce-o fi? întrebă ea, speriată.
— Nimic, ploaia! zise încetișor băiatul.
— Ia spune-mi Ferruccio, zise bătrâna, ștergându-și ochii, îmi făgăduiești că ai să fii bun și că n-o s-o faci să plângă pe sărmana ta bunică?
O nouă trosnitură o întrerupse.
— Dar nu e ploaia! zise ea, îngălbenind, du-te de vezi! Pe urmă adăugă: Nu, nu rămâi aici! și-l luă de mână.
Amândoi rămaseră nemișcați, ținându-și răsuflarea; nu se mai auzea decât zgomotul ploii.
Deodată tresăriră amândoi, căci și unul și altul auziseră un zgomot de pași în odăiță.
— Cine e acolo! strigă Ferruccio, tremurând.
Nimeni nu răspunse.
— Cine e acolo! întrebă iarăși, Ferruccio, înghețat de frică.
Dar abia pronunțase aceste cuvinte și amândoi scoaseră un țipăt de groază.
Doi oameni intraseră în odaie. Unul apucă pe băiat și îi astupă gura cu pumnul; celălalt apucă de gât pe bătrână.
Cel dintâi zise:
— Taci, de nu vrei să mori!
Al doilea scoase un cuțit. Amândoi purtau câte o mască neagră pe ochi. Câteva minute nu se auzi altceva decât gâfâitul celor patru persoane și vuietul ploii.
Bătrâna gemea și holbase ochii.
Acela care-l apucase pe băiat îi zise la ureche:
— Unde ține tatăl tău bani?
Băiatul răspunse cu glasul sfârșit și clănțănind din dinți:
— Dincolo… în dulap.
— Vino cu mine! zise omul și-l târî în odaie, ținându-l de gât
Pe jos stătea un felinar acoperit.
— În care dulap? întrebă hoțul.
Băiatul, înăbușit, îl arătă cu degetul. Atunci, tâlharul, ca să fie sigur de copil, îl aruncă dinaintea dulapului și îi strânse capul între genunchi, ca să-l poată sugruma la cel dintâi țipăt Scoase din buzunar un cârlig de fier pe care-l băgă în broască, îl învârti, îl suci, îl împinse, rupse broasca, deschise dulapul, răscoli tot, își umplu buzunarele, închise, apoi redeschise ca să mai caute; pe urmă apucă iarăși pe copil de gât și-l împinse în odaia cealaltă, unde celălalt mișel tot mai ținea încă de gât pe bătrâna înăbușită, având capul pe spate și cu gura căscată. Acesta întreabă încet
— Ai găsit ceva?
— Am găsit! răspunse tovarășul și adăugă: uită-te la ușă!
Acela care ținea pe bătrână, alergă la ușa grădinii, ca să vadă dacă nu era nimeni și strigă cu un glas care părea șuierător:
— Vino!
Cel care rămăsese în odaie și tot mai ținea pe Ferruccio, arătă cuțitul băiatului și bătrânei, care abia începea să des-chidă ochii, și le zise:
— Nici o vorbă! De unde nu, mă întorc și vă omor.
Și se uită rău un minut la amândoi. Deodată se auziră mai multe glasuri cântând pe drum.
Hoțul întoarse repede capul spre ușă și în acea mișcare îi căzu masca. Bătrâna scoase un strigăt:
— Mozzoni!
— Afurisit-o! răcni tâlharul, recunoscut, acum trebuie să mori!
Și năvăli cu cuțitul asupra bătrânei, care leșină. Asasinul înfipse cuțitul; dar printr-o mișcare rapidă scoțând un țipăt disperat, Ferruccio se aruncase pe pietul bătrânei și o aco-perise cu trupușorul său.
Asasinul, fugind, izbi masa, lampa se răsturnă și se stinse.
Băiatul alunecă încetișor de pe trupul bunicii și rămase în genunchi, înconjurându-i mijlocul cu brațele, iar capul îi era proptit de pieptul ei.
Trecură câteva minute. Era întuneric beznă în casă. Cântecul țăranilor se depărta din ce în ce. Bătrâna își veni în fire.
— Ferruccio! strigă ea, cu glas abia înțeles și clănțănind din dinți.
— Bunico! răspunse băiatul.
Bătrâna încercă să-i vorbească, dar frica îi paralizase limba.
Tăcu încă o bucată de vreme, tremurând ca frunza, apoi a putut să rostească:
— Au plecat?
— Da!
— Nu m-au omorât! zise bătrâna cu glas înăbușit.
— Nu… tu ai scăpat! șopti băiatul cu voce stinsă.
— Ești mântuită, dragă bunico. Au furat banii; dar tata luase mai tot cu el.
Bătrâna prinse inimă.
— Mamă-mare, zise Ferruccio, tot în genunchi și strângând-o de mijloc, dragă mamă-mare, mă iubești mult, nu e așa?
— Ferruccio! Drăguțule! răspunse ea, punându-i mâna pe cap, ce frică trebuie să-ți fi fost! Ah! Milostive Dumnezeule!
Aprinde nițel lampa. Ba nu, rămânem mai bine în întuneric, tot mai mi-e frică.
— Bunico dragă, răspunse băiatul, mult te-am supărat!
— Nu, dragă copile, nu vorbi așa; am și uitat; te iubesc foarte mult!
— Te-am supărat mereu, urmă Ferruccio, vorbind încet și cu vocea tremurândă, dar te-am iubit întotdeauna mult; mă ierți? Iartă-mă, bunico dragă!
— Da, copile, te iert din toată inima. Cum să nu te iert! Scoală-te, n-o să te mai cert niciodată! Ești bun, știu că ești bun! Hai să aprindem lumânarea, să ne mai vină inima la loc. Scoală-te!
— Mulțumesc, bunico! zise copilul, cu glasul tot mai slab, acum… sunt mulțumit, o să-ți aduci aminte de mine, nu e așa… de bietul Ferrruccio al dumitale.
— Ferruccio! strigă bătrâna înspăimântată și îngrijorată, punându-i mâna pe umăr și plecând capul, ca să se uite la el.
— Adu-ți aminte de mine, șopti băiatul, cu vocea sfârșită. Sărută pe mama, pe tata… pe Lizica…. adio… bunico!
— Pentru numele lui Dumnezeu, ce ai? strigă bunica, pipăind cu spaimă capul băiatului, care căzuse pe genunchii ei.
Apoi îl chemă cu disperare:
— Ferruccio! Ferruccio! Ferruccio! Copilul meu! Sufletul meu! Ajută-mă, Doamne!
Dar Ferruccio nu mai răspunse. Micul erou, mântuitorul bunicii sale, izbit cu cuțitul în spate, își dăduse lui Dumnezeu sufletul său plin de iubire și de curaj.

Zidărașul pe moarte.
Marți, 18.

Bietul Zidăraș e așa de rău bolnav! Profesorul ne-a spus să ne ducem să-l vedem și ne-am hotărât să mergem împreună: Garrone, Derossi și cu mine. Stardi ar fi venit și el, dar pentru că profesorul ne-a dat la compoziție descrie-rea monumentului lui Cavour, ne spuse că trebuia să se du-că să vadă monumentul, ca să facă descrierea mai exactă. Chemarăm și pe Nobis, numai așa de încercare, dar îngâm-fatul acela ne-a răspuns:
— Nu! fără să mai adauge ceva.
Nici Votini nu vru să vină cu noi; poate că-i era teamă să nu-și umple cu var haina lui cea frumoasă. Merserăm la ora patru, îndată ce ieșirăm din școală. Ploua cu găleata. Pe stradă, Garrone se opri și ne zi-se cu gura plină de pâine, scoțând două lire din buzunar:
— Ce să-i cumpărăm! Dați și voi două lire, să-i luăm trei portocale mari.
Nu urcarăm în camera din pod. Când era să intrăm, Derossi își scoase medalia și și-o puse în buzunar. Îl întrebai, pentru ce:
— Nu știu! răspunse el.
— Mi se pare mai cuviincios, să nu mă arăt așa, și să intru fără medalie!
Băturăm la ușă; ne deschise tatăl. Omul acela uriaș era tulburat de tot.
— Cine sunteți? ne întrebă el.
Garrone răspunse:
— Suntem camarazi de școală de-ai lui Gheorghe; îi adu-cem trei portocale.
— Bietul Pietro! strigă zidarul, clătinând din cap; teamă mi-e că n-o să apuce să mănânce din portocalele voastre! și își șterse ochii cu dosul mâinii.
Apoi ne pofti înăuntru. Intrarăm într-o odaie cu tavanul de grinzi, unde văzurăm pe Zidăraș dormind într-un pătuc de fier. Mama sa era în ge-nunchi, rezemată de pat, cu capul între mâini; abia se uită la noi, când am intrat.
De zid erau atârnate perii, un târnăcop, o mistrie și un ciur de var. Pe picioarele bolnavului se afla întinsă haina zi-darului, albă de var. Bietul băiat slăbise, era alb ca hârtia, cu nasul subțiat și răsufla greu…
Drăguțul Pietro, așa de drăgălaș și sprinten, mititelul meu camarad; ce rău îmi păru! Ce n-aș fi dat să-l văd făcând botul de iepure!
Garrone îi puse o portocală sub pernă, lângă obrăjorul lui; mirosul îl deșteptă. Luă portocala, dar îi căzu din mâini și se uită drept la Garrone.
— Eu sunt, Garrone, mă cunoști? el zâmbi ușor, și își puse cu greu mâna sa cea micuță în mâinile lui Garrone, care i-o sărută, zicându-i:
— Nu te speria Zidărașule, o să te faci bine, o să vii iar la școală și profesorul o să te pună lângă mine, îți pare bine?
Zidărașul, însă nu răspundea.
Mama sa izbucni în plânsete.
— Sărăcuțul meu, Pietro! Dragul mamii, așa de blând și de bun, și Dumnezeu vrea să mi-l ia!
— Taci! strigă zidarul disperat, taci pentru Dumnezeu! Îmi pierd mințile! Pe urmă ne zise: Duceți-vă, duceți-vă, băieți, mulțumim! Duceți-vă, ce vreți să faceți aici? Duceți-vă acasă!
Zidărașul reînchise ochii, parcă ar fi fost mort.
— N-aveți trebuință de nici un ajutor? întrebă Garrone.
— Nu, băiete dragă, îți mulțumesc, răspunse zidarul. Duceți-vă acasă.
Spunând acestea, ne deschise ușa și ne depărtarăm…
Coborâsem numai câteva trepte, când auzirăm strigând:
— Garrone, Garrone!
Urcarăm în fugă toți trei.
— Garrone! strigă zidarul cu fața veselă: te-a chemat pe nume de două ori, vrea să vii, haide iute. De două zile nu mai vorbea. Dă, Doamne, să fie semn bun!
— Să ne vedem cu bine! ne zise Garrone, eu rămân!
Și intră repede în casă cu zidarul.
Lui Derossi i se umplură ochii de lacrimi.
— Plângi pe Zidărașul? îl întrebai, a vorbit, o să se facă bine!
— Așa cred și eu, răspunse Derossi, nu mă gândeam la el… Mă gândeam ce bun e Garrone, ce suflet nobil are!

Contele Cavour.
Miercuri, 22.

Vi s-a dat să faceți descrierea monumentului ridicat conte-lui Cavour. Poți s-o faci. Dar nu poți să pricepi acum, cine a fost contele Cavour. Deocamdată află numai atât: a fost ani îndelungați primul-ministru al Piemontului. El a trimis ar-mata piemonteză în Crimeea, ca să reînalțe prin victoria de la Cernaia gloria noastră militară căzută prin înfrângerea de la Novara+. El a obținut ca 50.000 francezi să treacă Alpii, ca să alunge pe austriecii din Lombardia. El a guvernat Italia în epoca cea mai solemnă a revoluției noastre. El a dat în anii aceia cel mai puternic avânt sfintei unități a patriei; da, el; cu strălucitoarea lui inteligență, cu stăruința sa neînvinsă și cu o muncă titanică.
Mulți generali au petrecut ceasuri îngrozitoare pe câmpul de bătaie; el însă a petrecut ceasuri și mai îngrozitoare în cabinetul său, când uriașa lui operă putea să se dărâme dintr-un moment într-altul, ca o casă zidită pe nisip, la cel mai mic cutremur de pământ.
El a petrecut ceasuri, zile și nopți întregi cu moartea în suflet, frământându-și inima și creierii, pierzându-și aproape mințile. Această uriașă și frumoasă muncă îi răpi douăzeci de ani din viață. Cu toate că era chinuit de boala care avea să-l culce în mormânt, totuși luptă fără preget pentru propă-șirea țării sale.
— Curios lucru! zicea el, cu mâhnire pe patul său de moarte, nu știu să mai citesc, nu pot să mai citesc! și strigă: Tămăduiți-md! Mintea mi se întunecă, și am nevoie de toate mințile mele, ca să mă ocup de lucruri serioase.
Când era pe moarte și tot orașul era tulburat, iar regele stătea la căpătâiul său, el tot mai zicea cu durere: Aș avea multe lucruri să vă spun, Maiestate: multe de deslușit; dar sunt bolnav, nu pot, nu pot! Și se dispera.
Cugetul său înfierbântat se îndrepta către Stat, către pro-vinciile care se uniseră de curând cu Piemontul, către atâtea lucruri ce mai rămâneau de făcut.
Chiar când fu cuprins de febra morții, el tot mai strigă: Creșteți bine tinerimea, aveți grijă de ea… Cârmuiți cu liber-tate! Delirul creștea, moartea stătea gata, și el chema prin cuvinte arzătoare pe generalul Garibaldi, cu care avusese neînțelegeri, și vorbea despre Roma și Veneția, care nu erau încă libere.
Avea vedenii mărețe pentru viitorul Italiei și al Europei.
Visa deseori năvălire străină, și întreba unde se afla arma-ta; tot se mai îngrijora încă de noi, de poporul său.
Pricepi, copile? Pe el nu-l chinuia pierderea vieții, ci pără-sirea patriei, care avea încă trebuință de dânsul; părăsirea țării, pentru care își sleise în câțiva ani puterile nemăsurate ale minunatei sale constituții. El muri cu strigătul de război în gură și moartea îi fu măreață ca și viața.
Acum gândește-te puțin, Enrico, ce e munca noastră, care, cu toate acestea ne pare atât de grea; ce sunt durerile noastre, moartea noastră însăși, față de ostenelile, cu zbuciumările uriașe, cu chinurile îngrozitoare ale acelor oameni pe a căror minte și inimă se sprijină atâtea popoare!
Gândește-te la toate acestea băiete, când treci dinaintea acelui chip de marmură și strigă-i în fundul inimii tale: „Glorie ție, Cavour!”
Tatăl tău.