Millo rămăsese la Brăila dator unui hangiu grec 150 de galbeni, chiria și întreținerea trupei două săptămâni și bani împrumutați din mână la plecare. Fusese vorba că imediat ce s-o întoarce în București și va începe teatrul să-i trimiță înapoi banii. Așteaptă grecul un an, doi, trei… scrie zece, cinsprezece, o sută de scrisori — nimic. În vremea asta, se ruineaza negustorul, ajunge mufluz și vine din Brăila cu vreo douăzeci de galbeni, cât îi mai rămăsese totul cu totul din naufragiul lui. Îl întâlnesc într-o dimineață; mă ia la o parte încruntat și mă-ntreabă unde șade Millo:
— Sinti ruinato, domnule; am venit se me da banii domno Millo, or lu-mpusco!
Și-mi arată un pistol turcesc încărcat… I-am spus, firește, că nu știu unde șade debitorul și l-am lăsat. Seara, mergând spre Fialcowsky, mă gândeam de ce n-am mers să previu pe Millo să se păzească, ori să dea de veste la poliție, când, mă-ntâlnesc iar cu grecul. Era liniștit de tot; zice:
— Stii, am gasito pe domno Millo!
— Ei, zic, ți-a dat?
— As! frate, saracul, țe se me da? daca nu împrumutam eu cu ținți galbeni, n-avè țe muncà astazi!