Odobescu, Strat, Slavici, A. Xenopol, Burlă, Vârgolici, I. Negruzzi, Panu, Lambrior, P. P. Carp, T. Rosetti
A fi regisorul unui teatru trebuie să fie un lucru foarte plăcut. Te încrezi în convenția tăcută încheiată între tine și public – din partea ta de a-l amăgi, din partea lui de a se lăsa să fie amăgit – și conduci cu mâna sigură iluzia spectatorilor. Îți trebuie un rege, arunci pe umerii unui actor o manta cusută cu codițe de iepure alb, îi pui o coroană pe cap și un sceptru în mână, și iluzia este gata. Vreai un ministru, iai alt actor, îi coși pe frac o stea de decorație în locul inimei și-l pui să facă gesturi cam înțepenite. Se cer doftori, magistrați, academici, profesori (se înțelege: în comedii), ia câțiva figuranți, le pui o perucă mare pe cap și ochelari pe nas, îi îmbraci în talare negre, în fracuri cusute cu verde sau în fracuri descusute, și ți-ai îndeplinit scopul.
Cu vremea, spun cei ce cunosc meseria, regisorul ajunge să fie foarte pătruns de însemnătatea lui și crede că el este cauza de căpetenie pentru succesul unei piese. Însuș cuprinsul și spiritul piesei îi pare lucru de a doua mână – pentru dânsul orce dramă nu e decât un balet.
Regisorul este de râs cu această închipuire a lui. Dar când o parte mare a unei societăți ar împărtăși acest ridicol, și încă în întrebările cele mai reale ale vieței publice?
Întreabă pe cineva de progresul culturei literare și artistice la noi: îți va cita cifrele din statistică, atâtea școli de „bele-arte”, atâtea conservatorii de muzică, atâtea ziare, atâtea „expoziții ale artiștilor în viață” etc. Dar dacă este o țară menită să ducă ad absurdum concluziile obișnuite ale statisticei, este a noastră. Mai toate acele cifre nu sunt interesante decât prin curajul de a fi așezate în rubricele unde le vedem, și nouă zecimi din „progresul” nostru se întemeiază pe delictul prevăzut de art. 208 al codicelui penal, care pedepsește uzurparea de titluri ce nu se cuvin. Singura realitate în toate aceste o au tablele cu inscripțiile cele pompoase, pe care publicul are uneori naivitatea de a le lua în serios.
De aci se explică starea cea hazlie a opiniei publice în România.
Pentru ce d. X este învățat? Pentru că e profesor la Universitate. O stare mai sănătoasă ar cere ca acest domn să fie profesor la Universitate numai fiindcă este învățat. Căci dacă nu este învățat, atunci forma goală a înfățișării sale publice nu-l înalță, ci-l face mai întâi de râs și apoi primejdios.
Pentru ce d. Y este om politic? Fiindcă e redactorul a câtorva coli de hârtie ce se publică în intervaluri regulate. O stare mai solidă ar cere ca numai aceia să publice ziare cari sunt oameni politici.
Și așa mai departe.
Opinia ce o vedem astfel predominând în judecarea lucrurilor în ființă o întâlnim, firește, și în privința lucrurilor de înființat. Ne lipsește activitatea știențifică, cercetări originale în toate ramurile științei sau nu există deloc, sau sunt prea puține, și prea puțin îndestulătoare. Dar îndeplinirea acestei lipse nu se poate improviza sau lua în întrepriză de comisii guvernamentale; din contră, toate mijloacele de care dispunem trebuiesc deocamdată concentrate la un învățământ mai elementar; școale mai multe și mai bune, profesori din ce în ce mai puțin ignoranți, încetul cu încetul gustul științei deșteptat în tinerime, și apoi speranța că peste câteva generații va începe și o mică activitate știențifică originală în mijlocul nostru. Nu așa au gândit „anteluptătorii” noștri de progres grabnic, naționaliștii zeloși cu privilegiul exclusiv al focului patriotic: într-o dimineață guvernul a decretat și promulgat în Monitorul oficial cultura României prin Societatea Academică din București, a patentat 21 de învățați, împărțiți în 3 categorii: categoria istoricilor, categoria filologilor și categoria fizicilor. Dar cei mai mulți membri ai acestui înalt institut se țin de o a patra categorie, pe care politeța ne oprește să o numim.
Nu avem activitate literară și – lucru caracteristic – romanuri și novele nu se scriu deloc, toate se traduc. Chiar poeziile păreau a fi dispărut, Alecsandri era izolat, proza în cea mai deplorabilă stare. Cu încetul, se va schimba și aceasta; și mai întâi ceva liniște politică, dacă ne o va îngădui soarta; apoi îndreptare materială, cu aceasta – după câteva generații – și deșteptarea gustului pentru produceri estetice. Vor veni atunci oameni cari să simtă puternic și să-și exprime frumos ceea ce au simțit și alții cari să gândească bine și să-și exprime simplu ceea ce au gândit.
Nu așa crede majoritatea publicului nostru; un reprezentant al ei, într-un discurs ținut sub aplauzele Asociațiunii transilvane pentru cultura poporului român, a cerut de urgență o istorie a literaturii române, Panteonul, în care să se venereze deja eroii spiritului nostru, și, pe de altă parte, cu o încântătoare consonanță de idei, guvernul român a recunoscut gravitatea trebuinței și – pe când cele mai multe sate nu au de unde să învețe a ceti și a scrie – a deschis la Universitate catedra de istoria literaturei române.
Toți cunoaștem importanța teatrului pentru un popor, toți știm, asemenea, că ne lipsește acest element de cultură. Vom traduce dar dramele eminente din alte literaturi, vom încuraja începuturile noastre cele bune, dacă le avem, vom descuraja pe cele rele și ne vom interesa, la timp oportun, de a forma actori adevărați… zeci și zeci de ani vor trece înainte de a se putea compune o singură trupă de actori care să merite acest nume. Dar de la Pesta ne-a venit o provocare măreață, subscrisă de bărbați celebri, însuflețită prin adunări numeroase, condusă de un comitet al națiunii: este vorba de a strânge banii pentru ca mai întâi de toate să zidim casele teatrului. De aci încolo, lucrurile vor merge repede și bine: zidurile să le avem, dramele vor veni.
În contrastul arătat pănă aici se cuprinde cea mai lămurită explicare a direcției nouă în osebire de cea veche. Direcția veche a bărbaților noștri publici este mai mult îndreptată spre formele dinafară; direcția nouă și jună caută mai întâi de toate fundamentul dinlăuntru și, unde nu-l are și pănă când încă nu-l are, desprețuiește forma dinafară ca neadevărată și nedemnă.
După această explicare introductivă ne vom încerca să urmărim mai de aproape aspirările celei din urmă, și fiindcă vorbim aici de literatură prozaică, vom împărți cercetarea noastră, după cele două specii ale ei, în cercetarea știențifică și în cea estetică sau cel puțin stilistică. Reproduceri din chiar operele autorilor, precum le-am făcut în studiul asupra poeziei, nu pot avea loc aici: întinderea lucrărilor prozaice se împotrivește la aceasta. Trebuie să ne mărginim a cita numai titlul scrierilor și a scoate la iveală elementele comune care le împreunează în una și aceeași direcție.
Ca reprezentanți ai direcției nouă în privința știențifică privim pe dd. A. Odobescu (Cercetări archeologice, disertații publicate în Revista română, 1861; despre cântecele poporane, poeții Văcărești, satira romană etc.), Strat (Economia politică, 1870), Slavici, Burla, Xenopol, P. P. Carp, Vârgolici, Panu, Lambrior, T. Rosetti (scrierile acestor din urmă publicate în Convorbiri literare).
Caracterizarea acestor autori să o începem însă cu o rezervă, fără de care observările noastre ar părea exagerate. Nici una din scrierile citate, privite din punctul de vedere al științei generale, nu este de vreo însemnătate extraordinară: nici o creație nouă, nici o suflare de acea puternică originalitate, care de pe înălțimea culturei secolului împreunează elementele date spre o nouă combinare sau află în intuiție primitivă un adevăr pănă atunci nepătruns de înțelegerea omenească; nimic din toate aceste nu se află în scrierile române de păn-acum, și nici nu se poate afla deocamdată. Căci o dezvoltare așa de înaltă a lucrării știențifice presupune alte pături de cultură din trecut, prin care să i se fi format pământul roditor pentru hrana și creșterea ei.
Dd. Odobescu, Lambrior, Strat și ceilalți sunt dar reprezentanți ai literaturei noastre știențifice numai în marginile restrânse în care o asemenea activitate a fost cu putință pe treapta de cultură pe care ne aflăm. Dar în aceste margini, scrierile lor, în deosebire de celelalte analoage din literatura noastră, se razimă pe fundamente solide și sunt însemnate prin două însușiri bune ale autorilor: cunoștința ce o au despre starea științei de astăzi în privința materiei de care se ocupă și sinceritatea cu care spun rezultatul cercetărilor lor.
Căci la noi, cari suntem vecini cu o cultură superioară, orce întrebare de știință este mai întăi de toate o întrebare de conștiință, și conștiința ne impune aici două datorii: întăi, să studiem materia despre care scriem, într-atât, încât nici unul din principiile fundamentale la care a ajuns Europa cultă să nu ne fi rămas ascuns, așadar, să ne aflăm la nivelul culturei în acea privință sau, cu o expresie franceză, să fim în curentul ei. Cetiți disertația d-lui Odobescu despre cântecele poporane, sau articolele filologice ale d-lui Burla, sau criticele d-lui Carp etc., îndată veți simți siguranța fundamentului pe care autorul își ridică clădirea sa, fie cât de mică, și folosul ce-l puteți trage din cetirea unei lucrări care rezumă în sine rezultatul progresului științei în acea materie. Și acest folos este mare chiar atunci când opinia autorului este greșită; căci și în acest caz ea are lângă sine propriul său corectiv, arătând izvoarele de unde a provenit.
A doua datorie de conștiință este: să avem destulă iubire de adevăr pentru a spune cu sinceritate ceea ce am aflat, în bine sau în rău. Introducerea d-lui Strat la Economia politică, studiul d-lui Slavici asupra maghiarilor, al d-lui T. Rosetti în contra lipsei noastre de progres real, criticele d-lui Panu în contra părților fantastice din istoria, dealtminteri interesantă, a d-lui Hasdeu etc. ne dau asemenea exemple de sinceritate și nepărtinire și ne fac impresia mulțămitoare a unei fapte oneste și bărbătești.
Cele două însușiri despre care vorbirăm acum se găsesc în mii de cărți germane, englezești și franceze, sunt chiar regula autorilor știențifici în țările Europei culte. La noi, însă, sunt excepție, și o excepție așa de rară, încât ele singure au fost în stare a marca o adevărată direcție nouă, în opoziție cu cea obișnuită pănă acum. Meritul autorilor de care ne ocupăm este dar cu atât mai mare cu cât ei își păstrează acele însușiri în mijlocul unei vieți publice în care cel dintâi titlu pentru pretenții exorbitante pare a fi lipsa de cunoștință de cauză, și cea dintâi misiune, amăgirea opiniei publice.
Această calificare a vieței noastre de pănă acum nu este exagerată, toți cei cu experiență și cu bună-credință o recunosc, și dacă în rândurile următoare ne încercăm să mai aducem un șir de dovezi pentru a o întări, o facem din încrederea că prin chiar aceasta se va înțelege cu atât mai lămurit în ce consistă însemnătatea direcției celei nouă, ca una ce s-a produs mai întăi din trebuința instinctivă de a ne scăpa de pe povârnișul pe care ne-au lăsat anteluptătorii cei vechi.
Tinerimea de astăzi, de la care atârnă îndreptarea în viitor, trebuie să înțeleagă odată unde este adevărul și unde este eroarea în această luptă de idei; înaintea ei trebuie dar susținut și terminat acel proces de curățire; înaintea ei trebuie dovedită acuzarea ce am adus-o în contra celor mai mulți din publiciștii noștri literari și știențifici, acuzarea lipsei de conștiință, atât în privirea cunoștinței de cauză, cât și în privirea voinței de a spune adevărul în chestiile de care se ocupă. Vom reveni dar la dovedirea acuzării printr-un nou șir de exemple, care, în împreunarea lor, sperăm că vor face o impresie destul de adâncă asupra orcării inteligențe nestricate.
Începem cu acele grade de neștiință care, prin mărimea lor față cu datoria poziției și cu pretenția autorului, constituie o adevărată lipsă de conștiință. Nu vom vorbi de acel înalt funcționar al Ministerului Instrucțiunii Publice care propunea reforma metoadelor învățământului primar și care, auzind de la noi numele de Pestalozzi, ne întreba cine este (V. Alexandrescu-Urechia, director general la 1865). Nici de acel director de gimnaziu (Petrescu, la Iași) care, la provocarea ministerului de a face o programă pentru învățământul clasic, aduna din cataloage nume de autori latini și propunea prin adresă oficială studiarea poemii lui Ovid, Ars amandi, pentru clasa a V-a gimnazială. Vom cita numai exemple a căror controlare să fie destul de ușoară pentru a se putea face de orcine va voi.
Cel dintâi exemplu îl găsim iarăș în Societatea Academică din București.
Această academie a științelor, pe lângă alte misiuni, se crede, mai întâi de toate, menită a stabili și promulga regulele pentru limba și scrierea română și a susține unitatea națională în această privință. După opinia noastră, acea încredere este iluzorie. Dar să zicem că este întemeiată. Ce fac atunci membrii Academiei pentru a corespunde misiunii ce înșii și-o atribuiesc? Întrebările limbistice și ortografice se hotărăsc în acel areopag al științei prin votare: se ridică mâna pentru sau contra unei propuneri, și majoritatea părerilor hotărăște. E dar lucru firesc să ne întrebăm dacă majoritatea e competentă pentru această hotărâre. Toți membrii votanți ai Academiei s-au pus oare să studieze limbistica? Sunt „în curentul” ideilor europene în această privință? Bopp, Diez, Renan, Max Müller etc. le sunt familiari? Pentru cei ce cunosc membrii și lucrările Societății Academice răspunsul este neîndoios. O minoritate de specialiști se află acolo, marea majoritate votează fără a-și da osteneala ca să-și dobândească știința trebuincioasă pentru votul ce-l dau și pentru locul ce-l ocupă.
Chemarea naturală a acestei Academii era de a aduna tezaurul limbei române, așa cum a vorbit-o și cum o vorbește poporul în toate provinciile locuite de români – lucrare foarte însemnată, pentru care numirea membrilor din deosebite țări era nemerită și pe care membrii înșii, cu bună plecare și silință, ar fi putut-o îndeplini. În locul acestei simple lucrări de culegere credincioasă, academicii și-au arogat autoritatea de a pronunța cum ar trebui să fie limba și scrierea și au început a tortura ortografia și cuvântarea, dând sentințe în privința fonetismului și-a etimologismului, în privința „corupțiunii eufonice”și radicalismului în derivare. Dar dacă majoritatea membrilor Academiei era în stare să facă serviciul modest, însă foarte important, al unor culegători de cuvinte, le lipsește orce competență de a se pronunța în materii controversate ale științei filologice și de a prescrie națiunii lor cum să vorbească și cum să scrie, în contra uzului comun, și dacă totuș în asemenea chestii își ridică mânile pentru da sau nu, dovedesc lipsă de conștiință. Ce să ne mirăm de cei obscuri, când însuși d. Cipariu, dealtminteri un reprezentant eminent al etimologismului între români, răspunzând în Archivul său filologic la niște obiecții limbistice ce-i făcusem în Academie, afirmă că nu cunoaște scrierile limbistice ale lui Max Müller și, după atâta timp, nu căutase încă să le cunoască. Dacă d. Cipariu – iacă tot ce putem răspunde la aceasta – nu cunoaște pe Max Müller, paguba nu este a lui Max Müller.
Un alt academic, d. Bariț, vorbind în Transilvania (15 aprilie 1872) despre dicționarul și glosarul Societății Academice Române, adaogă câteva observări la adresa Columnei lui Traian și a Convorbirilor literare. Extragem pe cele din urmă:
„Oamenii serioși n-au aflat demne de atențiunea lor criticele ieșite în Iași, care presupun că filologii români, dacă voiesc a studia, vorbi și scrie bine limba românească, au se învețe mai întâi toate limbele Asiei, antice și moderne, să călătorească până pe sub muntele Himalaya, precum fac unii literați maghiari, în interesul limbei lor, și numai după aceea să se apuce de gramatică și de dicționar. Limba elină are expresiunea Morosophos, care în limba noastră și în alte limbi mai mult analitice decât sintetice nu se poate traduce cu o singură expresiune. Nu ar fi vreun lucru plăcut când unii literați de ai noștri ar da românilor ocaziune de a se folosi de această expresiune în limba lor. Acela care voiește să critice cu bun rezultat pentru limba și literatura noastră, trebuie să lase orice jucărie la o parte, să se și ferească de orice pedanterie.”
Această critică pare a fi îndreptată în contra articolelor d-lui Burla, care, arătând erorile filologice ale d-lui Cipariu, dovedește prin chiar acest exemplu importanța neapărată a studiului sanscrit pentru filologia modernă. Acum ce vrea d. Bariț? D-sa găsește nemerit ca filologii care vor să studieze limba lor să nu învețe limba sanscrită? Și găsește lucru de râs când d. Burla pretinde că, după starea științei limbistice de astăzi, aflarea legilor variației, analogiei și eufoniei unei limbi este cu neputință fără studiul filologiei comparate? Dar d. Bariț pe ce studii se întemeiază pentru a susținea aceasta în contra d-lui Burla? De unde își scoate autoritatea de a nega valoarea neapărată a studiului sanscrit? În Europa cultă de astăzi nu există un singur filolog care să îndrăznească a se numi astfel și a se ocupa de legile vreunei limbi când nu posede acel studiu comparativ, și opoziția ce d. academic o face în contra filologiei moderne este o dovadă mai mult… pentru ceea ce voim să dovedim cu aceste exemple.
Dar să cităm un alt caz, dintr-o sferă cu totul deosebită. Este obicei cunoscut al guvernelor noastre de a se ocupa de lucrări de prisos, neîngrijind pe cele trebuincioase. Nu ne vom mira dar văzând și pe actuala administrație a instrucțiunii publice bântuită de grijile ortografiei și limbei române, care nu sunt de competența ei. Dar ce este de mirat e modul cum a încercat să se ușureze de aceste griji. Uitând că Societatea Academică a publicat o dată regulele ortografice ale limbei, sau nevoind a le ținea în seamă, consiliul permanent al instr. publice, cu ministrul în frunte, publică un nou regulament pentru îndreptarea limbei și scrierii române. Acest act literar este născut în ședința consiliului de la 28 octomvrie 1871 și se caracterizează, în ortografia și spiritul lui, prin următoarea citație:
„Avend în vedere diversitatea orthographielor que se observă în limba scrisă și typărită inquât nu numai fie-quare carte, ci și fie-quare individ ‘și are ortographia sa particulară;
Considerând greutatea que intâmpină din aquéstă confusiune atât scolari, quât și chiar publicul maturu, neavând o regulă de quare să se țină;
Consiliulu permaninte, sub președința d-lui Ministru al cultelor și instrucțiunii publice, in dorința de a face să dispară aquésta anarchie orthographică și ajjunge la o uniformitate în modulu de a scrie și a ceti etc., etc., decide:
Modificarea unoru forme ale dicerilor
Substantivele derivate de a treia declinațiune latine facu nominativulu in limba română qua ablativulu in cea latină, precum: professore, revisore, pontifice, carnifice ș.c.l.
Adiectivele participiale, derivate de la a 2-a și a 3-a conjugare latină, facu după regula precedinte, nominativulu qua ablativulu latinu: dar după analogie se scriu și se pronunță inte prequm: presinte, absinte, putinte, existinte, dependinte, descendinte ș.c.l. Asemenea se scriu și se pronunță și substantivele formate din acele adiective participiale, prequm: presință, absință, existință ș.c.l. Aceste regule orthographice se vor introduce in scoale in mod obligatoriu, atât in cărțile didactice și in ocupațiunile scripturistice ale scolarilor, quăt și in corespondența corpului didacticu cu autoritățile instrucțiunii publice, și vor servi de normă generală.”
Pretenția regulamentului este dar de a hotărî întrebările controversate ale limbei și ortografiei române pe cale administrativă și de a impune hotărârea sa tuturor școlarilor și profesorilor filologi, a căror chemare este în parte de a susținea tocmai acea controversă știențifică. Subscriși sunt ministrul Chr. Tell, membrii consiliului A. Orescu, Aaron Florian, G. Zalomit, A. Marin și D. Petrescu. Cine sunt acești domni? D. Christache Tell e general, d. Orescu arhitect, d. Aaron istoric, d. Zalomit profesor de filozofie (pentru a nu zice filozof), d. Marin fizic și d. Petrescu matematic. Nici unul din dumnealor nu este limbist. Dar atunci de unde își aroagă dreptul de a impune opiniile d-lor nemistuite asupra scrierii și limbei ca regule obligatorii școalelor române? Cum! generalul Tell, arhitectul Orescu, fizicul Marin și ceilalți vor să ordoane filologilor Laurianu, Massimu, Circa, Burla, Lambrior etc., profesori specialiști în această materie, ca să-și părăsească scrierea lor de păn-acum și să primească pe aceea a consiliului permanent? Nemții au un proverb de batjocură: cui i-a dat Dumnezeu un post, i-a dat și mintea trebuincioasă pentru el. Nu cumva domnii de la consiliu au luat acest proverb în serios?
Trecem acum la o altă ordine de idei. A nu cunoaște lucrul de care vorbești este un grad mic de greșală în comparare cu deprinderea de a ascunde adevărul, de a răspândi cu intenție știri false și de a nu le rectifica niciodată. Acesta însă este vițiul caracteristic al publicităței, în special al jurnalisticei române, și de aceea presa noastră, cu rare excepții, deși toți „anteluptătorii” contribuiesc la conducerea ei, a ajuns a-și pierde din valoare și a devenit un obiect de dezgust pentru mulți oameni cuminte.
Un exemplu destul de tare – și cu el începem dovedirea acuzării – este strigătul de „cosmopolitism!”, prin care, de câțiva ani încoace, presa română, nu cea de rând, s-a obișnuit să combată juna direcție din Iași. Atacul s-a încercat întâi într-un discurs solemn rostit la1869 în Societatea Academică din București de către d. Bariț, care, cu claritatea și mai ales sinceritatea limbagiului, pentru care este renumit, s-a pronunțat în contra direcției noastre „cosmopolite”. D. Misail, par nobile fratrum, l-a secundat îndată pe calea jurnalistică, aplicându-ne cu acea ocazie toată eleganța stilului d-sale.
De aici încolo Columna lui Traian, Trompeta Carpaților, Federațiunea, Uniunea liberală, Revista contimporană s-au grăbit care de care a-și pune cunoscuta gingășie și bună-cuviință a limbagiului d-lor în serviciul sfintei cruciade în contra cosmopolitismului, pe care jurnalul Prahova îl numește în ultimul rând o „immondicitate”.
Foarte bine! Păcat numai că tot strigătul acesta e o mistificare a opiniei publice. Adevărul este că poate în România întreagă, dar desigur cel puțin în „Junimea” din Iași, nu există cosmopolitism, dacă sub acesta se înțelege frumoasa utopie de a căuta fericirea omenirii într-o constituire comună a ei cu negarea individualităței naționale. Nici un singur articol din Convorbirile literare în genere, nici o singură propoziție scrisă sau pronunțată de mine îndeosebi nu susține cosmopolitismul; atât eu, cât și ceilalți membri ai „Junimii” din Iași suntem partizani ai ideii naționalității și ne-am pronunțat totdeauna în acest înțeles.
Iacă o declarare foarte lămurită, pe care o dovedim îndată.
Începând istoricește, prima atingere a acestei întrebări din partea vreunuia din noi s-a făcut în 1864, în una din prelecțiile publice populare ce le țineam în sala Universității din Iași (vezi Convorbiri literare de la 1 martie 1867). Era prelecția a zecea din acel an, ținută de mine asupra temei individualitatea poporului și cosmopolitismul. Ținta acestei prelegeri fusese de a ne pronunța pentru individualitate și în contra cosmopolitismului.
În anul 1866, având trebuință pentru lucrările societății „Junimea” de a ne lămuri asupra ortografiei române, am scris și publicat studiul Despre scrierea limbei române. Cuvintele puse în fruntea acestei cărți sunt următoarele:
„Secolul XIX se va numi în istorie cu drept cuvânt secolul naționalităților. În el s-a lămurit și se realizează ideea că popoarele sunt chemate a se consolida în cercuri etnografice, specializându-și fiecare misiunea istorică după propria sa natură.
Noi suntem de viță latină – iacă punctul de plecare al civilizațiunii noastre, iacă adevărul ce este menit a deveni cel mai important în ziua în care pentru toate sferele dezvoltării noastre vom ști a-i trage consecințele practice.”
În Convorbiri literare de la 15 iulie 1867 publică d. Al. Xenopol disertația sa despre cultura națională care începe cu cuvintele:
„Trebuie bine să ne însemnăm noi, românii, că orice progres pe calea civilizațiunii nu are pentru noi o adevărată valoare decât întrucât influențează asupra naționalității noastre. Cosmopolitismul nu e pentru noi.”
În fine, tot în Convorbiri literare au apărut articolele noastre în contra germanizării limbei române din partea jurnalelor de peste Carpați, care se încheie cu următoarele cuvinte:
„Terminăm aceste observări asupra germanismelor, provocând juna generațiune de autori români din Austria să părăsească direcția urmată pănă acum de jurnalele lor. În mijlocul luptelor de naționalitate, ce în imperiul austriac se agită mai mult decât orunde, compatrioții noștri de peste Carpați au îndoita datorie de a păstra cu scumpătate spiritul distinctiv al limbei materne și de a nu-l falsifica cu elemente străine. Căci o cauză națională apărată cu o limbă stricată este pe terenul literar o cauză pierdută.”
Tocmai această apărare a elementului național în limbă în contra germanizării d-lor Bariț, Babeș, Roman, Vulcan etc. a fost punctul de plecare al polemicei între noi, și dd. Bariț și Vulcan, declarând de bagatele germanizările d-lor, au început printr-o stratagemă de mult cunoscută să strige în contra antinaționalismului nostru.
Ne-am oprit poate prea mult la constatarea acestui fapt. Dar fiindcă s-a făcut atâta vorbă deșeartă despre el în jurnalistica română (numai din lunele iunie, iulie și august 1871 avem înainte-ne 86 numere de jurnale române pline de insulte la adresa noastră ca pretinși cosmopoliți), ne-am crezut o dată datori să restabilim adevărul faptelor în mijlocul falsificării cu care jurnalisticei noastre îi place să-și îngâne publicul.
Este dar dovedit că societatea „Junimea” din Iași nu e cosmopolită, că în Convorbirile literare s-a susținut totdeauna naționalismul de către fiecare din noi, dar – ce e drept – nu ca pretext pentru a ascunde sub drapelul și sub strigătul lui „Ștefan cel Mare” și „Mihai Viteazul” toate mizeriile și cruditățile celor nechemați și nealeși, ci ca punct de pornire pentru o dezvoltare mai energică și mai conștiențioasă a activității literare și știențifice în mijlocul poporului român.
Dar, dacă este așa, atunci cum rămâne cu acuzările d-lor Bariț, Bolliac, Misail și celorlalți în contra cosmopolitismului nostru? Răspunsul la această întrebare îl lăsăm în sama cetitorilor.
Pentru a termina, să cităm un ultim exemplu, mai nou. Cu prilejul dezbaterii unui budget al instrucțiunii publice, în iunie al anului 1871, autorul acestei cărți, împreună cu alți deputați, am propus în Camera României a se schimba două catedre politice de la Universitatea din Iași cu două alte catedre, pe care le credeam mai importante, a se înlocui adecă dreptul constituțional și economia politică prin istoria națională și limba română. De era întemeiată sau nu propunerea nu examinăm, dar ceea ce trebuie să examinăm este modul cum a fost discutată în jurnalistica noastră.
Românul a început corul prin a zice că am făcut propunerea în înțelegere cu d. Radovitz, consul general al Prusiei! Acesta era un neadevăr și o necuviință, dealtminteri și un nonsens. Au urmat apoi Telegraful, Trompeta, Uniunea liberală.
Federațiunea, relatând cele petrecute în Cameră, spune în no. ei din 11 iulie 1871:
„Titu Maiorescu calomniază gintea română, numind-o necultă, necapabilă, de pe înălțimea tribunei, în Parlamentul român. Iată programa Camerei prezente:
1. Stârpirea a tot ce este românesc. 2. Înlocuirea românilor prin străini și evrei. Și ministerul? Ministerul a promis că va lucra întocmai după programa lui Maiorescu.”
Toate aceste ziceri ale Federațiunii sunt neadevărate din cuvânt în cuvânt. Monitorul oficial, unde stau reproduse discursurile din Cameră o atestă. Aceleași neadevăruri, cu plângeri duioase asupra cinismului și cosmopolitismului nostru, le cuprinde și articolul Albinei din 18 iulie 1871. Că și d. Babeș a putut aluneca pe această cale am înțeles la început. D-sa se va fi luat după confrații d-sale în jurnalistică, și fiindcă aceștia spuneau neadevăruri cu voie, d-sa le va fi spus fără voie. Dar după ce au apărut discuțiile budgetare în Monitor? Dar după ce s-au reprodus într-un suplement al Curierului din Iași anume propunerile și cuvintele subscrisului și i s-au trimis și d-sale? De ce a tăcut Albina și nu și-a rectificat neadevărul?
Înțelegem foarte bine ca cineva să tacă asupra cuvintelor noastre, dar dacă le ia în băgare de seamă și vorbește asupra lor, atunci nu face bine când spune neadevăruri.
Nu face bine nici pentru demnitatea sa, nici pentru scopul ce în acel moment îi poate părea folositor, adecă de a ne discredita pe noi.
Calomniez, il en reste toujours quelque chose, poate să fie un proverb adevărat în relațiile personale. Aceasta nu o știm și ne este indiferent. Ceea ce știm însă este că, în privința vieței publice, proverbul e foarte greșit. Și dovada ne-o dă tocmai rezultatul atacurilor făcute pe acea bază de cea mai mare parte a jurnalisticei române în contra junimiștilor. Sutele de jurnale care au vorbit în contra noastră au susținut mai întâi neîntreruptă atenția publicului asupră-ne. Marea majoritate a cetitorilor în primul moment a trebuit – ce e drept – să rămână sub impresia neadevărurilor cuprinse în acele jurnale. Dar fiindcă cel puțin atenția era deșteptată în privința noastră, a fost cu neputință ca această ascultare unilaterală să țină mult timp. Audiatur et altera pars e o regulă prea naturală a dreptății încât să poată rămânea totdeauna neaplicată.
Cei dintâi care au simțit trebuința de a ceti înainte de a osândi au fost desigur cei mai drepți și cei mai cuminte dintre adversarii noștri. Ce impresie însă a putut produce asupra unui om drept și cuminte descoperirea țesăturei de neștiință și neadevăr cu care jurnaliștii au crezut că e bine să ne întâmpine, aceasta și-o poate închipui orcine: neîncrederea în contra celor ce l-au amăgit pănă acum și interesul de a urmări mai de aproape o direcție în contra căreia nu s-au întrebuințat încă armele adevărului. Pe cât însă este de sigur că un om cu minte face mai mult decât o sută de mărginiți, pe atât este de sigur că, îndată ce din mijlocul unui public este câștigată opinia celor cu judecată neatârnată, și ceilalți din public vor urma în curând, ca unii ce sunt deprinși a se lua după judecata altora.
Și iată cum se explică neapărata răspândire a teoriilor foarte combătute, dar rău combătute. Căci nu ceea ce spun alții despre scrierile noastre, ci numai ceea ce este cuprins în chiar aceste scrieri poate hotărî despre soarta lor. Soarta lor este astăzi de a fi mult mai răspândite decât la început, și va fi mai greu acum decât a fost înainte de a lăți atâtea neadevăruri asupră-ne.
Dacă dar în rândurile de mai sus am deplâns lipsa de iubire de adevăr în majoritatea publiciștilor noștri, nu a fost din teamă că invectivele lor vor fi putut rămânea puternice împotriva noastră: căci asemenea săgeți se întorc totdeauna în contra celui ce le-a slobozit.
Cauza deplângerii este alta. Este simțirea însemnătății ce o are critica în orce manifestare a vieței publice și părerea de rău că juna noastră direcție a fost lipsită de un asemenea control, fie cât de aspru, numai să fi fost adevărat. O mie de insulte și de calomnii am primit, dar o mie de insulte nu fac încă o singură critică, și o singură critică încă nu am primit.
Bărbații pe care din copilărie eram obișnuiți a-i admira în fruntea mișcării noastre naționale, în loc de a fi venit, în experiența și maturitatea ce o aveau, să lumineze și să modereze cu bunăvoință aspirările cele nouă, par a fi privit viața publică a poporului român ca o stăpânire exclusivă a lor, și astfel, uitându-și demnitatea vârstei, au început a se purta în contră-ne în modul dovedit mai sus prin atâtea exemple neplăcute.
Din vina lor viața noastră publică a ajuns astăzi într-atât, încât deziluzionarea a devenit semnul de recunoaștere pentru oamenii de bună-credință. Din vina lor „Junimea” este osândită să-și caute singură calea viitorului: în combinare nefirească, ea trebuie să împreune energia vârstei sale cu prudența altei vârste și, bătrână înaintea vremii, să ia asupră-și sarcina îndoită ce un timp mai fericit o împarte între deosebite generații.
Ne lipsește însoțirea celor bătrâni întru căutarea adevărului, ne lipsește controlul experienței și critica oamenilor mai maturi.
Cine însă fără critică poate păși cu siguranță? Și de când lipsa de combatere leală nu ar fi fost primejdioasă? Curat îți este focul ce-l aduci pe altar; va fi însă curată și flacăra – aceasta numai urma o poate alege, urma pe care o aștepți, lucrând deocamdată cu inima împărțită între încredere și îndoială.
Între cei de mai nainte însă a fost o excepție; a fost un bărbat a cărui inimă rămăsese destul de tânără pentru a continua împreună cu juna generație lucrarea comună: Vasile Alecsandri. Și tocmai exemplul lui dovedește cât bine poate aduce împreunarea autorității mature cu aspirările tinerimii.
Vasile Alecsandri, prin scrieri și sfătuiri orale, ne-a întărit în tendența de a ne emancipa limba din pedantismul filologilor și de a o primi așa cum iese, ca un izvor limpede, din mintea poporului. El a dat susținerii noastre teoretice sprijinul renumelui său literar, și dacă încercările de îndreptare limbistică vor izbuti, o mare parte a meritului îi revine lui.
Cu aceasta trecem la partea din urmă a expunerii noastre: la proza estetică în juna direcție, adecă la proza privită în forma ei, în limbă și stil. Copiile de pe natură ale d-lui Iacob Negruzzi, Nuvelele istorice ale d-lui A. Odobescu, studiile d-lor Vârgolici și Lambrior, Nuvelele d-lui Nicu Gane sunt exemple pentru explicarea rândurilor următoare.
Forma limbei române la cei mai mulți scriitori ai ei era și este apăsată de stilul limbiștilor din Transilvania. Înrâurirea școalei transilvane asupra stilului nostru a fost cu atât mai firească cu cât tot începutul nostru de cultură – bun, rău, cum este – îl datorim ei. Școalele (Lazăr, Laurianu), știința (Cipariu), jurnalele (Bariț și Mureșanu) au fost începute sau cel puțin susținute de ei, merit cunoscut și recunoscut al confraților noștri de peste Carpați. Dar pe lângă aceste, transilvănenii ne-au adus și o deprindere greșită în limbă și stil, și datoria noastră este acum, după ce am primit înrâurirea cea bună, să ne desfacem de elementele cele rele ale lor.
Stilul transilvănenilor, cu puține excepții, este dictat de școala etimologică. Însă stilul etimologiilor, chiar al celor mai buni, este pedant și greoi, și ceea ce la magistri s-ar putea numi uneori nebăgare de seamă devine la școlari un sistem întrebuințat înadins, oarecum un principiu de întunecare a limbei.
Pentru un cap cu înțelegere sănătoasă este îndestul stilul ciparianilor pentru a osândi sistemul din care a putut izvorî. Căci un sistem limbistic care produce confuzia și îngreuiarea limbei nu poate fi decât fals. Asemenea capete însă sunt totdeauna rare, și fiindcă ne e teamă că cei mai mulți cipariani au pierdut chiar putința de a mai judeca ce este limbă lămurită și ce este limbă încurcată, revenim din nou, deși numai în scurt și din alt punct de vedere la critica sistemului etimologic.
Ciparianii, și întru aceasta foile și cărțile școlare din Transilvania și Ungaria sunt mai toate cipariane, urmează în limba lor după două regule: întâi, după regula etimologiei și al doilea, după regula analogiei cuvintelor, această din urmă păzită și de fonetiștii bucovineni.
În ceea ce privește etimologismul, este știut că el nu e atât un sistem ortografic, cât mai mult un sistem limbistic. El vrea ca forma cea mai veche a cuvintelor să fie și cea mai bună, fiind mai apropiată de latină, și declară schimbările eufonice ce le-a făcut cu vremea poporul român de spurie, adecă false, corupte, pe care trebuie să le alungăm, păstrând regula gramaticei și etimologiei d-lui Cipariu.
Să ne încercăm a face o aplicare a sistemului.
În muzeele de curiozități vechi, d.e. în Muzeul Sauvageot de la Paris, se află, printre sticlării, săpături în inoroc etc., și frumoasele pahare rotunde, stil rococo, cu desemnuri emblematice și inscripții în medalioane. Unul din aceste arată un brad cu frunzele verzi și are deasupra înscrierea:
Je ne change jamais.
Să o traducem: „Niciodată nu mă schimb!” Chiar această exprimare este cam nepotrivită pentru o deviză: „niciodată” e prea lung în comparare cu jamais; dar, în fine, este cea mai precisă traducere a acestui emblem epigramatic. Dar lăsați să-l traducă un ciparian! El va zice:
Nece una data nu me scaimbu!
E cu putință să fii mai greoi și mai ridicol?
Pentru ce nece și nu nici? Pentru ce una și nu o? Pentru ce scaimbu și nu schimb? Fiindcă sunt forme vechi. Dar de ce forma mai veche să fie mai bună decât cea populară de astăzi? Pentru că e mai apropiată de regulele etimologice. Dar acum la întrebarea proprie: pentru ce regulele etimologiei filologilor să fie mai bune decât legea eufonică a poporului, nu se dă nici un răspuns rațional.
Scopul vorbirii și scrierii este numai unul: împărtășirea cugetării. Cu cât cugetarea se poate exprima mai iute și mai exact, cu atât limba e mai bună. Unul din izvoarele vii din care decurge legea eufonică a popoarelor, pe lângă elementul fiziologic, etnic etc., este și iuțeala crescândă a ideilor și trebuința unei împărtășiri mai grăbite. Pănă când cuvântul latin una arăta numai un număr a putut să rămâie sub forma una. Când a devenit la noi articol nehotărât, cum se zicea în gramatica veche, s-a schimbat într-o formă mai scurtă, mai curentă, și s-a făcut o. Nece e greoi și nu a sunat bine românului, nici a fost mai scurt și mai eufonic pentru el; și așa mai departe întru toate. Aceste variații eufonice ale cuvintelor sunt oarecum sufletul limbei poporului, elementul intelectual și estetic al progresului lui.
În contra acestui progres, în contra puterii organice a limbagiului, etimologia unui gramatist cu paralelismul paradigmelor lui nu poate să aibă nici cea mai mică valoare. Alcătuirea paradigmelor este operația seacă și uscată a unui cap teoretic. Latinește neque, așadar la noi nece, latinește una, așadar la noi una, sunt formalisme goale, dar nu viața reală și împlinită a unui popor. Poporul caută spirit tot mai precis și potrivit în limba sa, nu petrificările trecutului, și fraze ca aceste: „discusionea de una camu data este fipsata si nu lassa nece una indoentia asupr’a coprensului ei”, din „prefationea” Dicționarului limbei române de dd. Laurianu-Massimu (1871), sunt, pentru vremea de astăzi, curiozități literare, dar nu model de limbă românească.
Acest adevăr trebuie să se lățească și se va lăți cu timpul în toată tinerimea noastră. Ceea ce-i stă încă împotrivă este lipsa de cultură estetică în acea tinerime, neputința de a prețui stilul cel bun, la unii poate chiar plăcerea cam barbară de a face paradă cu lucruri baroce și stranie. Poate mulți își par că sunt învățați când scriu doptore în loc de doftor, indoentia în loc de îndoială. Dar aceștia să-și aducă aminte că o limpezime inteligentă a fost totdeauna prima calitate a unei limbi bune, și galimatia medicilor și filologilor a deșteptat totdeauna, de la Rabelais și Moliere până astăzi, numai batjocura oamenilor cu minte. Această batjocură a avut în Europa cultă de rezultat a răspândi iubirea și deprinderea unui limbagiu lămurit și a lunga pedantismul simplilor erudiți din sfera vieței publice. Ni s-ar cădea oare nouă să-i deschidem un adăpost național și să-l patentăm drept institut de adevărată cultură?
Tot așa de greșită este aplicarea legii analogiei. Ni se cere să zicem „direptore” în loc de director fiindcă la cuvintele latine de declin. a 3-a se pretinde că noi primim forma ablativului și fiindcă c înainte de t în multe cuvinte românești se schimbă în p, și un profesor de la Universitatea din Iași a ajuns să fie vestit prin stăruința ce o pune pe la toți studenții lui ca să zică pândepte în loc de pandecte.
Toată această cerință a analogiei este nedreaptă. În privința schematismului conjugării, ea există în orce limbă, dar în privința formei cuvintelor izolate nu există în nici una și nu a existat niciodată. Mai întâi, în chiar limba poporului de pân-acum analogia nu e regulat observată; sunt multe cazuri în care cuvintele noastre, deși se referă la substantive latine de a 3-a declinare, nu au forma ablativului în e: leu (și nu leune), lotru (și nu lătrune), nucă (în loc de nuce), nume (în loc de numine), piept (și nu pieptore), fulger (și nu fulgure), șarpe (și nu serpente), păun (și nu păune), secetă (și nu secetate) etc.
Dar al doilea: nu se poate ști în nici un moment dat dacă împrejurările care au produs odinioară forma limbistică mai sunt și astăzi în lucrare; și dacă nu sunt, atunci poporul nu mai are nici un motiv ca să-și tortureze cuvintele cele nouă în patul cel vechi al lui Procrustes. Când pentru noi trăia încă limba latină, când eram în legătură mai strânsă cu grecii, cu bulgarii, cu polonii, am putut urma unei imitări eufonice pe care astăzi nu o am mai avea. Poate a dispărut și viața organică a unei certe părți a formărilor (căci, în această privire, viața limbei seamănă cu viața plantelor) și atunci cuvintele nouă rămân așa cum le introducem, fără a se înfrânge după formele vechi. D.e., deși din rogatio, rogationis am ajuns de mult să zicem rugăciune, totuși, nimeni nu poate fi sigur că izvorul viu al limbagiului poporului nostru de astăzi mai cere ca să zicem, tot prin analogie, năciune, stăciune; poate (și e chiar probabil) că vom rămânea să zicem nație, stație etc.
Și celelalte limbi arată asemenea încetări ale formărilor analoage dintr-un timp, le arată uneori chiar pentru unul și acelaș cuvânt. D.e., francezii, cari au schimbat o dată cuvântul latin fragilis în forma lor analogică frele, au primit mai pe urmă, încă o dată, forma fragile, o întrebuințează astăzi alăturea cu frele și nu o mai schimbă după analogia veche. Tot așa, au, alăturea cu hôpital, forma hôtel din hospitalis, impliquer și employer din implicare, grave și grief din gravis, natif și naiv din nativus, pâtre și pasteur din pastor, rigide și raide din rigidus etc. (Vezi Fuchs, Roman, Sprachen, pag. 125). Dar orcum ar fi cu aceste observări, un lucru rămâne sigur: limba se dezvoltă în mod instinctiv de poporul întreg și nici un individ izolat nu este chemat a așeza, prin reflecție apriorică, regula după care să se primească formele cuvintelor nouă. Generațiile viitoare ale poporului nostru se vor pronunța prin „uzul lor general” de atunci, dar astăzi nimeni nu poate legifera în această materie.
Așadar, noi, scriitorii, cari, printr-o sărire făr’ de veste în dezvoltarea poporului, ne vedem siliți a introduce o sumă de idei nouă, pentru care limba noastră de păn-acum nu are cuvinte, suntem liberi să alegem acele forme care ne par mai potrivite cu geniul limbei, și anume, fără nici o monotonie și uniformitate. La întrebarea: -ție sau țiune? român sau rumân? noi răspundem: și una și alta, după cum i se pare scriitorului mai bine la auz.
Acesta este înțelesul practic al mult citatei fraze, că ne aflăm într-o „epocă de tranziție”.
Dar ni se obiectează: se poate ca un popor să nu aibă o singură formă nici măcar pentru numele său? Să scrie când român, când rumân, când romîn?
Se poate foarte bine și s-a putut la multe popoare. Francezii, pănă când era, șovăiau între françois și français; academicii se țineau de françois. Voltaire își bătea joc de ei și scria français; și, se înțelege, scrierea lui Voltaire a rămas cea bună. Nemții scriau cu vro 30 de ani în urmă când teutsch, când deutsch etc.
Într-o asemenea nehotărâre suntem și noi astăzi pentru foarte multe cuvinte, și pentru câteva este orce limbă în orce moment dat. Italienii zic astăzi deschiude și schiude, oscuro și scuro, nemții etwan și etwa, fragte și frug etc.; urma va alege care din aceste scrieri va rămânea sau dacă vor rămânea amândouă.
Limba este o ființă organică, și nu o figură geometrică, ea poate avea grație și fără să aibă simetrie și regulă paradigmată, ea cere forma și dezvoltarea liberă a copacului natural și nu primește subjugarea pedantă, precum o încerca Ludovic XVI la merișorii de pe terasa din Versailles, ciuntiți în piramide regulate și – urâte.
Că la noi sunt prea multe forme nefixate, aceasta o recunoaștem; că o asemenea stare a limbei e bine să se schimbe și că se va schimba, și aceasta ne pare sigur. Dar drumul schimbării și reformei nu sunt legiferările vreunei academii sau vreunui filolog individual. Diversitatea limbei la noi provine din lipsa unei poezii și proze recunoscute de clasice între toți, și, prin urmare, unificarea nu se poate naște decât odată cu nașterea acelei poezii și proze care va fi proza autorilor estetici, nu proza filologică.
Germanii secolului nostru, după ce Luther le dase o limbă comună, au primit proza lui Lessing și a lui Goethe, francezii proza lui Voltaire, iar înaintea răspândirii acestor autori și la ei era o deplină varietate sau – cum ar zice etimologii – confuzie în limbă.
Cine însă poate să știe dacă vreunul din contimporanii noștri și care din aceștia va fi primit de către generațiile viitoare ale poporului nostru ca formatorul limbei sale? În această privință, ca în atâtea altele, viața instinctivă se sustrage de la orce calcul al reflecțiunii și-și păstrează o neatârnare oarecum caprițioasă. Și istoria cuvintelor unei limbi, pentru a da un exemplu, ne-o dovedește pe fiecare pagină. Lessing (în scrisoarea literară de la 1 fevr. 1759) citează cuvântul entsprechen ca un dialectism șvițeran în stilul lui Wieland; de la Wieland însă l-a primit literatura germană, și astăzi se întrebuințează de toată lumea. În Critique de l’école des femmes a lui Moliere se ia cuvântul obscénité drept inovație ridiculă, astăzi este pretutindeni întrebuințat în Franța, pe când altele au devenit „obsolete”. De la Goethe au primit germanii cuvintele anempfinden și mitgeboren, iar provincialismul lui gegen ihm über în loc de ihm gegenüber nu s-a primit. Și așa mai departe. Prin urmare noi, cei de astăzi, nu putem avea nici o știință despre ceea ce va primi și va respinge poporul de mâine dintre toate formele și cuvintele de acum. Tot ce știm este numai că această alegere se face instinctiv, și nu după reflecție, și că se îndreptează mai ales după poeți; și datoria noastră este dar de a ne împotrivi în contra orcării monotonizări a limbei sub jugul vreunei filologii și a aștepta venirea acelei poezii și proze clasice care să fixeze limba. Cel mult mai putem constata că pentru epoca de acum autorii cei mai buni și mai răspândiți ai românilor sunt Alecsandri, Bolintineanu și Odobescu și că multe forme ale vorbirii adoptate de ei au dintre toate cea mai mare probabilitate de a rămânea, tocmai fiindcă Alecsandri, Bolintineanu și Odobescu sunt scriitori estetici, și nu erudiți reflexivi, și fiindcă în materie de limbă urechea lor singură face mai mult decât capul a o sută de filologi.
În emanciparea limbii dar de sub jugul filologiei transilvane vedem un alt semn caracteristic al direcției celei nouă, și pentru noi, în special, un alt obiect de critică salutară în contra direcției celei vechi.
Cât de necesară era critica în această parte se vede din modul cum s-a primit din partea adversarilor. Ei nici nu vor să intre în discuție, sunt așa de deprinși a se vedea stăpâni în domeniul limbistic, încât o controversă nu le mai pare o deprindere legitimă a vieței literare, ci oarecum un act de rebeliune. D. Hăsdeu, întrebuințând un drept recunoscut al comediei, a personificat în Ortonerozia tendințele limbistice ale ciparianilor și le-a luat în râs cu acel spirit viu ce-l are în scrierile satirice. Jurnalele de dincolo de Carpați nu au tactul de a lua gluma cum se dă, sau, dacă privesc lucrul ca o critică serioasă, de a o cerceta cu seriozitate, ci vorbesc despre această scriere a d-lui Hăsdeu ca despre o felonie. Vezi Federațiunea și Transilvania.
În Convorbiri literare a publicat d. Alecsandri dicționarul său grotesc, unde își bate joc, uneori cu haz, de diformările limbistice la noi. Răspunzând la aceasta, Archivul filologic din Blaj a contestat d-lui Alecsandri competența, dându-i a înțelege ca să nu se amestece unde nu are ce căuta. În privința limbei române să tacă poetul Alecsandri și să vorbească filologii Târnavelor? Iacă o perucă din vremurile trecute, cu care nu se mai poate face paradă în ziua de astăzi.
Cel din urmă semn caracteristic în stilul direcției nouă despre care ne-am propus să vorbim este depărtarea neologismelor celor de prisos. Neologismele au ajuns a fi o adevărată îmbolnăvire literară la noi. Punctul de plecare fusese tendința de a depărta din limbă cuvintele slavone, înlocuindu-le cu cele latine, dar sub acest pretext, cei mai mulți scriitori ai noștri întrebuințează fără nici o critică cuvinte nouă latine și franceze chiar acolo unde avem pe ale noastre, de origine romanică, și alungă și acele cuvinte slavone care sunt prea înrădăcinate în limba noastră încât să le mai putem scoate din ea. Atât punctul de plecare însuș, cât și aplicarea lui sunt deopotrivă greșite și provin iarăș din formalismul cel gol al teoriei, de care limba reală a poporului nu s-a ținut niciodată.
Căci „puritatea” limbii e o cerere nedreaptă, care nicăieri nu s-a putut realiza. Genealogia limbilor se judecă după schematismul lor flecționar: acesta arată de exemplu netăgăduit că noi suntem de viță latină. Dar lexiconul limbei este totdeauna pestriț și arată ca o oglindă credincioasă, popoarele care au înrâurit asupră-i, împreună cu ideile ce le-a primit de la dânșii. Asemenea legături limbistice între popoare nu se pot tăia și sunt cu atât mai dese cu cât poporul a rămas mai puțin izolat și a putut mai mult împrumuta din comunicarea cu vecinii. Așa a fost totdeauna și așa va rămânea. Limba latină e plină de cuvinte grecești, cea franceză plină de cuvinte nemțești, cea spaniolă de arabe, cea engleză de franțuzești etc. Așa fiind, depărtarea tutulor cuvintelor slavone este o utopie și înlocuirea lor prin cuvinte latine sau franceze o îngreuiare a limbei, cu atât mai primejdioasă cu cât înstrăinează poporul de mișcarea literară de-abia începută a claselor mai culte. Se înțelege de la sine că acolo unde, pe lângă cuvântul slavon, există un cuvânt curat roman, acesta trebuie menținut și acela depărtat. Vom zice dar binecuvântare și nu blagoslovenie. Se înțelege, asemenea, că acolo unde astăzi lipsește în limbă un cuvânt (nu numai la terminii tecnici), iar ideea trebuie neapărat să fie introdusă, vom primi cuvântul întrebuințat în celelalte limbi romanice de astăzi. Vom zice dar primitiv, constituție, disciplină etc.
Dar nu se înțelege cu ce drept am introduce fără nici o noimă cuvinte nouă chiar acolo unde avem pe ale noastre de origine romană. Dacă, d.e., am primit să se zică binecuvântare în loc de blagoslovenie, nu putem primi să se zică benedicțiune în loc de binecuvântare. D. Laurianu scrie în istoria sa donuri în loc de daruri; alții zic terra în loc de pământ, cercustanța în loc de împrejurare, nu am op în loc de nu am trebuință, surg în loc de se nasc etc.
Un exemplu foarte tare pană unde poate merge introducerea greșită de cuvinte nouă ni-l dă limba răposatului Heliade.
Ești belă, Serafita! belisimă-ntre zee,
Tu ești al frumuseței și gemmă ș-ornament,
Te văz și văz Olimpul, grădinele-empiree,
Ești fericirea lumii și centru-n firmament.
O, belă ești, dilecto! și capelura-ți blondă,
De voluptate peplu, ca crinii lui Amor
Cu buclele lui Phebu te-ammantă te circondă
Electric radioasă. Te-acoperă că mor!
(Serafita – Poesii inedite, București, 1872)
Un alt exemplu îl luăm din scrierile lui Pumnul. Pumnul voia să gonească din limbă toate cuvintele străine, chiar terminii grecești, și păzea totodată cu scumpătate regula sus criticată a analogiei. Cu aceste două „principii filologice” a izbutit să scrie așa:
„Intruducăciune pregătițivă în filosofie sau sciemânt. Prodata intruducăciunii este cunoscăciunea insemnânței sciemântului ca mama nascațivă a celorlalte sciințe!
Astă cercetăciune este cu putință pe trei drumuri: a) pe drumul verbământal (etimologic); b) pe drumul suflemântal (psichologic); c) pe drumul tămplătural (istoric) etc.”.
(Din manuscriptul despre filozofia populară)
Direcția nouă a făcut dar un pas spre progres când, dezrobindu-ne de acele sisteme greșite, ne-a îndreptat luarea-aminte spre o limbă mai potrivită cu vorbirea poporului de astăzi, spre limba frumoasă în care scria Constantin Negruzzi și pe care nu am fi trebuit să o părăsim, rătăcindu-ne după confuziile filologilor. Multe întrebări și îndoieli se nasc, firește, și aici. Că e mai bine să zicem roditor decât fertil, mai bine a unelti decât a machina, mai bine obicei decât abitudine, ne pare vederat. (Vezi și critica d-lui Vârgolici în contra Transacțiunilor literare, în Convorbiri literare de la 1 mai 1872 și interesantul articol al d-lui Lambrior, în no. de la 1 decemvrie 1873.) Trebuie însă totdeauna să zicem priincios în loc de favorabil? nădejde în loc de speranță etc.? Este bine să împrospătăm vorbirea cea veche în întinderea în care o face d. Lambrior? Aceste sunt întrebări al căror răspuns ni-l va da instinctiv acel scriitor pe care natura îl va fi înzestrat cu darul de a cunoaște firele din care se țese limbagiul poporului român. Nouă, celorlalți, nu ne rămâne decât a urma, depărtați de orice silă teoretică, simțului nostru limbistic, știind bine că judecata din urmă nu o pot pronunța decât urmașii noștri.
Terminând această expunere, sperăm că prin ea se va fi lămurit mai bine deosebirea între ceea ce s-a numit direcția nouă și între direcția mai veche.
A explica această deosebire ne-a părut o temă foarte însemnată. Căci poziția morală în care se află poporul român este poate unică în istorie, cât pentru greutatea ei și cere cu atât mai multă luare-aminte asupra mișcării lui literare, ca una ce este oglinda acelei poziții.
Îndată ce în apropierea unui popor se află o cultură mai înaltă, ea înrâurește cu necesitate asupra lui. Căci unul din semnele înălțimei culturei este tocmai de a părăsi cercul mărginit al intereselor mai individuale și, fără a pierde elementul național, de a descoperi totuș și de a formula idei pentru omenirea întreagă. Aflarea și realizarea lor a fost de multe ori rezultatul experiențelor celor mai dureroase; dar jertfa o dată adusă, ele se revarsă acum asupra omenirii și o cheamă a se împărtăși de binefacerea lor îmbelșugată. La această chemare nu te poți împotrivi: a se uni în principiile de cultură este soarta neapărată a fiecărui popor european. Întrebarea este numai dacă o poate face ca un soț de asemenea, sau ca un rob supus; dacă o poate face scăpându-și și întărindu-și neatârnarea națională sau plecându-se sub puterea străină. Și această întrebare se dezleagă numai prin energia vieței intelectuale și economice a poporului, prin bunăvoință și iuțeala de a înțelege și de a-și asimila cultura în activitate potrivită.
Pe noi, românii, ne-a scos soarta fără de veste din întunericul Turciei și ne-a pus în fața Europei. Odată cu gurile Dunării ni s-au deschis și porțile Carpaților, și prin ele au intrat formele civilizației din Franța și din Germania și au învălit viața publică a poporului nostru. Din acest moment am pierdut folosul stării de barbari fără a ne bucura încă de binefacerea stării civilizate.
Când am fi singuri într-o insulă, când ne-ar fi dat să trecem prin orce schimbare a vieței publice fără a fi amenințați dinafară în chiar existența noastră, am putea aștepta în liniște dezlegarea problemelor, lăsând timpului viitor sarcina de a ridica, încetul cu încetul, greutățile de astăzi.
Așa însă nu este situația noastră. Timpul dezvoltării ne este luat, și tema cea mare este de a-l înlocui prin îndoită energie. Tot ce este astăzi formă goală în mișcarea noastră publică trebuie prefăcut într-o realitate simțită, și fiindcă am introdus un grad prea înalt din viața dinafară a statelor europene, trebuie să înălțăm poporul nostru din toate puterile pănă la înțelegerea acelui grad și a unei organizări politice potrivită cu el.
Pentru aceasta se cere mai întâi o cultură solidă a claselor de sus, de unde pornește mișcarea intelectuală.
Aci însă este greutatea! A vota, a guverna, a scrie jurnale, a ținea prelecții necontrolate, a fi membru de academii și profesor de universitate, această formă a culturei apusene convine anteluptătorilor noștri mai ales când forma se întâlnește și cu un u corespunzător din budgetul statului. Dar a îndeplini cu aceeași seriozitate sarcina ei intelectuală, aceasta nu le convine; și când îi critici în această parte a vieței lor publice, atunci se indignează, spun că suntem încă într-o stare nepregătită, că noi să ne asemănăm cu Franța de acum 300 de ani, că meritele lui Șincai, Asachi, Bariț, Tăutu, Laurianu trebuiesc privite dintr-o perspectivă istorică seculară!
Dar dacă vă asemănați cu Franța de acum 300 de ani, de ce îi luați formele de cultură ale anilor din urmă?
Aci este contrazicerea cea primejdioasă. Nu e cu putință ca un popor să se bucure de formele dinafară ale unei culturi mai înalte și să urmeze totodată înlăuntru apucăturilor barbariei. Și fiindcă a da înapoi e cu neputință, nouă nu ne rămâne pentru existența noastră națională altă alternativă decât de a cere de la clasele noastre culte atâta conștiință câtă trebuie să o aibă și atâta știință câtă o pot avea.
Iacă pentru ce lupta neîmpăcată în contra ignoranței pretențioase și a neadevărului ne-a părut cea dintâi datorie și pentru ce nu am putut primi punctul de vedere al acelora care sunt deprinși cu o privire mai blândă și se mulțumesc cu o lungă așteptare a îndreptării în viitor.
Românii, anticipând formele unei culturi prea înalte, au pierdut dreptul de a comite greșeli nepedepsite și, depărtați din starea mai normală a dezvoltărilor treptate, pentru noi etatea de aur a patriarhalismului literar și știențific a dispărut. Critica, fie și amară, numai să fie dreaptă, este un element neapărat al susținerii și propășirii noastre, și cu orce jertfe și în mijlocul a orcâtor ruine trebuie împlântat semnul adevărului!