Despărțirile sunt oribile, mă mir cum avem tăria să le trăim. Pentru totdeauna! Ca o moarte. Mai impresionant decât o moarte, căci, după o despărțire, celălalt trăiește undeva, mănâncă și doarme, are ocupații. Te poți întâlni, oricât de mare ar fi lumea aceasta, sau cel puțin crezi că te-ai putea întâlni, îți faci iluzia că fata care merge în fața ta e iubita. Cu toate că totdeauna te înșeli. Nu există un noroc de felul acesta, în același oraș, străzile se măresc, se multiplică, casele se înstrăinează, iar iubita se găsește undeva, dar nu poți închipui unde. Poate în cinematograful în care intri, tocmai la ora aceea, și când se face lumină privești cu aviditate pe toți spectatorii și regreți că s-a făcut întuneric înainte de a-ți termina examinarea. Se cântă o reclamă în semiobscuritatea sălii, iar tu îți cauți iubita. Sau poate la teatrul la care te duci o dată la trei luni. Sau la un concert. Și asculți multe sunete, cu impresia că și ea ascultă același lucru. Și dacă ascultăm amândoi, în același timp, la radio, același post îndepărtat ?… Pentru totdeauna… Erai atent ca iubita să nu răcească, să n-o plouă, să aibă aceleași bucurii. O făceai neapărat să citească o carte care ți-a plăcut, să se îmbrace după gustul tău (Dania, ți-am pretins o rochie de taffetas…), să prefere o anumită expoziție de pictură. Totul zadarnic. Atâtea preocupări pe care le-ai avut odinioară și acum fără sens. Par ridicole planurile tale vechi. Și mai ales, dacă planul tău pretindea un oarecare timp și ai fost întrerupt, acum te găsești nebun. Doreai să știi cel mai mic lucru din viața iubitei. Te durea dacă descopereai că iubita uitase să-ți spuie ceva, inofensiv chiar, un spectacol, de exemplu. Satisfacția pe care a avut-o asistând la un spectacol. Acum poate veni primăvara, zadarnic constați primele flori, căci nu poți să i le trimiți ei. Ți-aduci aminte, Dania: am venit cu violete multe la tine și făceam mare gimnastică a mâinilor ca să nu-mi scape niciuna. Vara… Atunci ești tu infidelă… „Eu nu pot suferi căldura”, mi-ai spus. Totuși, ai plecat numai când am hotărât eu plecarea mea. „Cum voi putea trăi în orașul acesta fără tine!” Și unde te-ai dus, ai descoperit o societate veselă, elegantă, unde ai putut să joci rolul prim. Toamna cu ploile. Cu Dania n-am trecut nici o toamnă împreună. Iarna cu zilele negre. Zile făcute pentru dragoste. Te-a impresionat această reflecție a mea și mi-o aminteai de câte ori era o zi mai întunecată. Acum telefonul de alături pare un cadavru. Nu se desprinde nici o emoție din el. A redevenit o mașină uscată, fără mișcare. Poți să te uiți, înțepenit, ceasuri la el, nu se desprinde nici un semn. Și, dacă totuși te cheamă cineva, sunetul lui îți face rău, căci oricine te dorește îți este indiferent, și te doare că același mijloc poate fi întrebuințat de persoane străine, la fel cum te doare că un colț de natură îți este nespus de drag, de familiar, și constați că aparține cu aceeași intensitate altuia. Și telefonul devine simbolul viu al despărțirii tale și te înflori când din cuvinte calde, de întrebări febrile, de deznădejde sau de speranțe, nu mai rămâne decât un umil aparat negru, străin, tare. Pentru totdeauna. Orice aș face. Mă doare capul acum, și ție nu-ți pot spune nimic. Dacă ai pune mâna pe fruntea mea, m-aș simți bine. Am o carte nouă, s-o citim împreună. Să-i ghicim conținutul numai cercetându-i paginile. Am aflat o observație subtilă, vreau să ți-o spun. Am descoperit un prieten; ce părere poți avea tu de el? Am stat treaz o noapte întreagă ca să scriu câteva rânduri. Sunt mulțumit de ele, am impresia că depășesc tot ce am făcut până acum. Nu vrei să le cunoști și tu?… Pentru totdeauna… Și, dacă m-aș despărți de Dania, aș aține calea tuturor automobilelor ca s-o descopăr. Nu văd bine. Odată a trecut pe lângă mine un automobil cu mai multe persoane în el. Și deodată am descoperit pe cineva care se uita atent spre mine pe geamul din spate. Era Dania care mă văzuse pe stradă și, cum întâmplarea era neprevăzută, a avut curajul să mă privească, fără sfială de vecinii ei. Dar mă înșelasem. Nu era decât o păpușă atârnată acolo, pentru încântarea călătorilor.
Cea mai stupidă melodie îți sugerează dezastre. O flașnetă cântă „De acuma nu te-oi mai vedea”, iar eu jelesc despărțirea de Dania… Pentru totdeauna… Va trebui să suport așa ceva și să trăiesc mai departe. Căci traiul cu Dania a devenit foarte complicat. Viața aceasta de tensiune continuă mă umilește, aruncă în mine toate incertitudinile. Și odată, în loc să-ți vorbesc: „Ce mai faci Dania ? Ce-ai mai făcut în ultima jumătate de ceas ?”, îți voi spune „Adio”. Dacă aș fi în stare, ți-aș cânta un cântec: „Gute Nacht, mein Kind”. Ca și cum de acum tu [ar] trebui să dormi totdeauna, iar eu să te veghez.
Fiecare om are atârnat de buze câte un surâs, după cum sălbaticii își atârnă câte o bijuterie. Surâsul acesta are diferite forme, este prelungit sau de scurtă durată, pregătit sau bruscat, grațios sau crispat, nenatural uneori, întreg sau numai schițat. Dania are totdeauna surâsul pe buze și, de câte ori întâlnește pe un cunoscut, oricare ar fi el, înflorește ca o floare. Fiecare se bucură de acest surâs, ca și cum numai pentru el a fost făcut, dar eu știu ce artificial este. Iar odată am surprins-o pe Dania așa: a văzut pe un cunoscut și a început să-i surâdă. Apoi, imediat, a apărut alt cunoscut. Iar Dania a surâs mai departe, la fel, celuilalt. Același surâs pentru două persoane.
Uneori îmi place să-i amintesc Daniei că nu sunt un om de rând și că în tovărășia noastră nimeni nu dă mai mult. Și atunci îi spun versurile lui Ronsard, transformate puțin ca să mi se potrivească:
Quand vous serez bien vieille, au soir, à la chandelle,
Assise auprès du feu, dévidant et filant,
Direz, chantant mes vers, en vous émerveillant :
…me célébrait du temps que j’étais belle.
Dar, recitându-i aceste versuri, arăt că în nici un caz aventura noastră nu poate dura multă vreme.
Înainte de a o cunoaște, am fost rugat să pun un autograf pentru o „duduie”, pentru Dania chiar. I-am scris la întâmplare, oferindu-i „o fantomă”. — „Știi cât m-au obsedat rândurile tale?” Sunt foarte potrivite pentru Dania.
M-a căutat prin săli de spectacole, pe străzi, pe când nu mă putea recunoaște, căci nu-mi știa fizicul. A citit tot ce-am scris, părându-i-se că la fiecare rând fac aluzie la ea. Și, de când ne-am întâlnit, ea își continuă visul de lunatecă. I se pare posibil orice plan, dar se sperie să-l îndeplinească. Mă așteaptă noaptea la fereastră, dar nu are curajul să mă primească la orele normale. Face din mine, în absența mea, imagini fantastice, dar are deziluzii când mă vede. Gesturile îi sunt nesocotite, timiditatea alternează cu îndrăzneala, de amândouă dările la fel de stridente. Uitări complete din pricini vagi, din pricina unei vizite mediocre, și, deodată, frenetice aduceri aminte. Cuvintele cele mai pasionale spuse numai la telefon.
„De fapt, Dania, pentru tine aș putea fi chiar mort. Obsesiile tale n-au nevoie să mă mișc, să mănânc, să pretind ceva. Poate că mort m-ai iubi chiar mai mult, m-aș potrivi cu imaginația ta. Bineînțeles, carnea ta ar accepta îmbrățișările cele mai puternice, sărutarea cea mai amețitoare, senzualitate nebună, dar la urmă, singură, lenevoasă, m-ai chema pe mine. Prestigiul și dezolarea mea…
Este Dania deșteaptă? Cu toată grația figurii de păpușă de lux, are fruntea mare de persoană care gândește. Familia e impresionată de inteligența ei. Face unele observații la care nimeni nu se așteaptă. Unele comparații minunate. Și apoi a citit imens, a devorat cărți. „Citesc până și programele de cinematograf!” Acesta nu este un semn de deșteptăciune, dar te impresionează cineva care are patima cititului. Orice spui, ai impresia că ești ascultat și înțeles. Dar n-am surprins-o niciodată pe Dania susținându-și multă vreme o părere și motivând-o… „Rilke e cel mai mare poet din lume..!’ Cu ce emoție face această declarație! Ce este mai frumos în el? Dania nu mi-a spus ce crede. Îi vorbesc cu entuziasm de unele cărți. I le ofer. Și nici nu știu dacă i-au plăcut. Cu ce emoție i-am trimis Deux ou trois Grâces, capodopera lui Huxley. Am căutat în toate librăriile până ce am găsit-o. Grațioasa Grace, explicabilă ca o temă muzicală care se repetă, și atât de influențabilă, încât îi recunoști fiecare amant după cuvintele pe care le întrebuințează. Dania, nu ți-ai recunoscut portretul tău și nu ai avut ocazia să privești în cartea aceea ca într-o oglindă? (Ultima dată când te-am întâlnit mi-ai vorbit despre Spinoza. Dar Dania nu se compară decât cu ce este perfect favorabil. Cunoaște foarte multe versuri pe de rost. Este acesta un semn de inteligență? Nu i se poate ascunde ceva, căci ghicește. Are momente de reflecție ? Are mai ales timpul să reflecteze, cu vizitatorii care vin mereu, cu ocupațiile de modă care nu se mai termină? N-am auzit-o niciodată spunând: „Aceasta este o carte bună pentru că…” Nici eu, de altfel, nu-i dau dovezi de inteligență. Mă mărginesc să interpretez, când sunt cu ea, sentimente, totdeauna cu pasiune, căci totdeauna sunt în joc relațiile dintre noi. Și, când ne simțim perfect tovarăși, glumesc, fac spirite proaste sau chiar mă amuz scoțând sunete fără înțeles. Repet aceeași frază idioată și ne amuzăm amândoi. Dania mi-a spus: „Ce mult mai țineam la inteligența ta înainte de a te cunoaște! Și acum descopăr că pot să te urmăresc.” De fapt, vorbele trebuiesc astfel înțelese: acum mă intimidez mai puțin de tine! Căci n-a avut niciodată ocazia să constate în ce fel gândesc. Nu mi-a pus întrebări.
Întotdeauna am privit cu emoție o poșetă, căci am considerat-o legată intim de doamna care o poartă. O mărturisire care se face în public, și totuși rămâne ascunsă. Fiecare compartiment este important. Roșul de buze, pudra, parfumul, pieptenele, fiecare cu secretul lui. în poșetă n-ai voie să cauți niciodată, oricât de avid ai fi s-o cunoști. Firea feminină, curioasă, de neînțeles, transformată în pânză și zorzoane. Dania își schimbă de multe ori poșetele. Desigur, toate sunt de calitatea cea mai bună, aduse din străinătate, model. Așteptam într-o zi pe Dania în salonul ei. Citisem dintr-o carte pe care o găsisem pe masă, mă uitam la fotografii, dar Dania nu sosea. Nu mai știam ce trebuie să fac. Și pe un scaun, lăsată la întâmplare, una din poșetele Daniei. O purta în ziua aceea, era plină cu lucrurile trebuitoare. Am privit-o îndelung, vrând să închipui mâna care o ține de obicei. Și un gând mi-a venit. Am scris câteva rânduri de prietenie și le-am strecurat în poșetă. A doua zi am așteptat efectul. Dar nimic. Nici în zilele următoare. Nu pricepeam. S-a putut să nu observe ? Sau rândurile mele s-au rătăcit? Dania nu-mi spune nimic din timiditate sau din șiretenie ? Nu era o chestiune prea gravă [;] am întrebat-o pe Dania de întâmplarea cu biletul meu. Ea a răspuns surprinsă: „N-am știut!…” A adăugat: „Eu niciodată nu mă ocup singură de poșetă. Alții îmi aranjează lucrurile din ea…”
Și portefeuille-ul meu a constituit un miraj pentru Dania. Când l-a ținut în mâini! Să poată scotoci pretutindeni! întârzia la fiecare descoperire. Și fiecare lucru, cât de umil, o impresiona. Un carnet de cale ferată. Cum e fotografia mea, cine a scris pe el, cine l-a iscălit ? O floare presată, ce floare e și de unde o am ? Câteva pagini scrise; trebuiesc publicate ? Un bilet vechi de tramvai; ce călătorie am făcut? Și cheia camerei mele! De orice era Dania curioasă, voia să știe tot. Dar am luat portefeuille-ul înainte ca Dania să știe tot. Mai la o parte era fotografia unei fetițe nostime, surâzătoare, cu pălăria mică pe ureche și foarte încântată de acea pălărie: Milly!
Dania, ai intrat în camera mea și totuși n-ai observat ceva important, care de obicei nu-ți scapă când este gelozia ta în joc. Eu eram stăpânul căci eu dispuneam de situații, lucid, nu la întâmplare, cum ceri tu. Și glasul meu rugător pe care ai socotit că poți să-l conduci după plac ascundea cele mai conștiente planuri, în camera mea este o ușă (ascunsă după perdea) pe care n-am curajul s-o încui. Pe acolo se poate merge în camera lui Milly. Milly, de când ai venit tu în viața mea, nu vine decât foarte rar, când sunt bolnav și crede că e obligată să se ocupe de mine. Tot eu merg dimineața la Milly, cu dorința s-o împac, dar atent ca nu cumva să mă caute în lipsă cineva la telefon din partea ta. Fijija, pisica, circulă mai mult între noi, ea toarce înainte, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, și doarme, fie rezemată de mine, fie de Milly. Mai ales de Milly, dar nu dintr-o preferință. Eu sunt nervos, nu pot sta locului, mereu în așteptare, nu pot fi comod pentru somnul unei pisici. Pe Milly, în schimb, supărarea a doborât-o; stă ceasuri întregi pe divanul ei, cu capul în mâini, nepricepându-se să ia vreo hotărâre. Fijija e pisica lui Milly mai cu seamă. Ea mi-a adus-o, ea o îngrijește zilnic și de la restaurant ea îi aduce pachetul de mâncare. Și acum, când Milly este prea întristată, încearcă să se consoleze cu Fijija: „Tot ce mi-a rămas pe lume!” Mi-e așa de milă! Dar ce pot face ? Și, când a fost Dania la mine, am inventat motive să plecăm cât mai repede. Mă temeam să nu vie Milly. Desigur, Milly este discretă și mândră, ar fi rămas în camera ei dacă ar fi simțit (ar fi simțit imediat) musafiri la mine. De altfel, nu vine la mine decât rareori, intră la ea liniștit, și numai întâmplător îmi dau seama că e acasă. Câteodată mai are pretenția să lupte cu mine. Încuie ușa și nu răspunde când îi bat să intru. Dar alteori lasă ușa deschisă și n-are nici o tresărire dacă vin s-o văd. Și trebuie s-o întreb de două ori același lucru dacă vreau un răspuns. Dar am plecat cu Dania cât mai repede din camera mea. De ce s-o îndurerez inutil? Și mai ales: dacă Dania ar observa ceva? Mi-a fost frică mare să nu fiu surprins într-o situație ridicolă. N-aș fi fost în stare s-o umilesc pe Milly prefăcându-mă că o consider o ființă întâmplătoare. N-aș fi putut să ascund pe Dania. Aș fi surâs constrâns și stupid. Și Milly, și Dania s-ar fi sesizat. Ce teamă îmi era pe culoar cu Dania, așteptând ascensorul care nu mai sosea, mereu ocupat, ocupat poate tocmai de Milly care sosea în același moment! (Chiar dacă Milly îmi spusese că în ziua aceea – sărbătoare – va fi absentă, îmi spunea totdeauna lucruri precise.) Ce emoție trecând prin fața diferiților portari, chiar dacă ei nu-mi puteau face nici o complicație. În alte zile pot să nu mă tem prea mult de venirea lui Milly, are birou. Și de atâta vreme de când o cunosc, niciodată nu și-a părăsit orele biroului.
Asist la viața ei tristă de fiecare zi, de funcționară. Conștiincioasă, fie că așa este temperamentul ei, sau poate că se teme să n-o dea afară, cum se poate oricând întâmpla la un birou particular și să rămâie pe drumuri. Căci trăiește din leafa biroului și n-are pe nimeni care să-i poarte de grijă. În fiecare seară, îmi da raportul. Ce vulgarități îi mai spunea șeful imediat, sau cel mai mare, sau cel mare de tot, care nu-și închipuia că funcționarii lui au nevoie de somn și de mâncare și, de e posibil, chiar să meargă la un teatru. Pentru el, orele nu contează. Vine oricând și dorește să găsească pe funcționari. Și noaptea, dacă are pofta. Nu știe ora prânzului. Ghiftuit, căci el poate să mănânce când vrea, odihnit, căci el se poate scula când vrea. Nu spune bună ziua, pretinde, se supără, rămânând tot timpul distant și imbecil. Imposibil de contrazis, oricâtă dreptate ai avea. La o oră neobișnuită, n-a găsit pe Milly la birou. Avea de scris la mașină câteva rânduri politice și nu s-a priceput să găsească o altă dactilografa. O mie de lei amendă! „Tocmai îmi făcusem socoteala că iarna aceasta îmi pot cumpăra blăniță, ca să nu-mi fie atât de frig la gât.” Șeful crede că totul îi este permis și face din banii societății ce vrea, nimeni n-ar putea să se opuie fără riscul de a fi dat afară. „Noroc că nu-l văd totdeauna. Când ar ști el că am fost foarte fericită aseară la un concert la care m-ai dus tu!” A fost el vreodată la un concert? Șefii mai mici sunt mitocani, scuipă pe jos, fumează țigări proaste „atât de mult, că poți să tai fumul cu cuțitul”, spun prostii pe care trebuie să le accepți fără împotrivire. Iar numerele din registre se ridică pe ei ca furnicile, pe mâini, pe barbă și mustăți, pe haine, pe toată ființa lor. Uneori pe fereastră se vede cum plouă sau cum strălucește soarele, dar nimeni nu face astfel de observații. Trec anii peste Milly ca funcționară de birou, dar ea rămâne la fel de sensibilă, și cea mai mică vulgaritate o distruge. Biroul, viața ei, ce tragedie! Cum să pot face mai explicit și pentru alții, și pentru mine ceea ce presupune cuvântul „birou” ? În fiecare zi, de ani și pentru totdeauna, în cel mai bun caz. În fiecare zi. Să scriu câte o pagină pentru fiecare zi, și sub titlul Birou să punem peripețiile, încurcăturile, obrăzniciile superiorilor, munca stupidă și istovitoare, fără scop. Numai deziluzii. Indiferent de tot ce se petrece în lume, că oamenii trăiesc și mor, unii se chinuie, alții sunt îndrăgostiți, geloși, tragici, indiferent. Numai să iasă exact cifrele. Aș aduna mii de pagini care ar părea identice, dar fiecare ar conține o zi din viața unui om. Viața lui Milly. Cine ar avea răbdare să citească numai ceea ce a fost trăit clipă cu clipă? Duminica funcționarul se scoală târziu, se uită pe fereastră și asistă la trecerea timpului nefăcând nimic. Din când în când, din viața lui Milly se desprinde câte o tragedie: a murit tata… sau mama… a rămas singură pe lume. Dar n-a avut o îngăduință prea mare. Numai zilele de înmormântare. Și apoi din nou biroul. Și uneori Milly își dă seama că n-are pe nimeni, că n-are unde să se ducă, că fiecare își are petrecerea lui, nimeni nu se gândește să-i facă vreo bucurie. Și atunci îmbrățișează pe prietena ei pisica și e satisfăcută când o privește mâncând. O găsește înțeleaptă, inteligentă, grațioasă, atâtea adjective care ar fi vrut să i se adreseze ei, [pe care] să le poată ea adresa altcuiva. Așa se explică atașamentul ei pentru mine. Sărutări, senzualități n-au nici un rost între noi. Oricât de ciudat ar părea, un bărbat și o femeie împreună care se pricep numai să-și poarte de grijă reciproc. Milly bagă de seamă ca viața mea să se petreacă fără de neglijențele pe care eu sunt înclinat să le trăiesc, să mă îmbrac cum trebuie, să mănânc, să dorm. Eu o încurajez în viața ei grea, o ascult cu interes, îi explic ceea ce nu pricepe clar, îi fac promisiuni care ar putea să-i calmeze necazul.
Anumite lucruri le las în întuneric. N-o întreb despre trecutul ei. Poate pentru că n-aș vrea nici eu să fiu întrebat. Și n-o întreb niciodată de trecerea unei ore de-a ei pentru care nu se gândește Să-mi dea explicații, căci nu vreau nici să se creadă că are vreun drept în viața mea sentimentală. Cele mai calde strângeri de mână, dar nimic altceva. Putem dormi pe același divan, fără să mă gândesc k rău. Astfel, prea multe n-am vrut să iscodesc în ființa lui Milly. Dar am fost cu dânsa punctual, exact în promisiunile date. Milly mă privea citind, scriind, era măgulită când eu îi ceream vreo explicație, căutam s-o pun în curent cu preocupările mele. Asta îi readucea încrederea în puterile ei, pe care biroul făcea tot ce era posibil să i le distrugă. Tovărășiile noastre minunate în preajma radioului, fără vorbe, încercând să prindem posturi până noaptea târziu. Milly era fată deșteaptă, avidă să învețe, prudentă să nu spuie niciodată ceva deplasat. O găsisem în muzică încurcând bucățile cele mai familiare și acum o deprinsesem să recunoască fraza intimă din vreun quartet. Și cu delicii observam progresele elevei mele. Dania a putut să sosească în viața mea fără să-mi închipui că această aventură ar putea aduce vreo transformare în viața dintre mine și Milly. Nu vorbeam despre Dania, căci găseam inutil să vorbesc lui Milly despre escapadele mele, dar nu aveam intenția să ascund nimic. Și, dacă îmi veneau câteva rânduri, îi spuneam portarului să mi le dea pe ascuns, dar le lăsam fără precauții printre hârtiile mele, căci nu-mi închipuiam că ar putea să le citească cineva. Și într-o zi am făcut descoperirea că Milly este geloasă!
Au început între noi discuții făcute din jumătăți de cuvinte, învinovățiri, ofense, pe care fiecare se prefăcea că numai întâmplător le făcea și niciunul nu spunea limpede ceea ce credea. „Iarăși o scrisoare!” — „Întrucât te supără?” — „Constat numai!” — „Vrei poate să mă socot vinovat ?” — „Nu vinovat, numai tulbure.” — „Nu dau socoteală nimănui.” — „Credeam că pentru o chestiune atât de importantă poți să dai socoteală.” Am uneori ieșiri violente. Dar, în definitiv, nu permit la nimeni să mă tortureze. — „Dar n-am spus mare lucru? Avea dreptate, nu spusese mare lucru, dar cuvântul ei cădea pe preocupările mele; Dania mă chinuia fără să-și dea seama. Uneori aveam cheful să-i mărturisesc necazurile mele lui Milly, cea mai apropiată prietenă, dar acum discuțiile noastre ajunseseră prea ascuțite ca să-i cer tocmai lui Milly o povață. Mințeam din ce în ce mai mult, în timp ce pretindeam că Milly n-are dreptate să mă examineze. Milly observa anumite situații comice pe care le trăiam și se răzbuna subliniindu-le cu voce tare. în febrilitatea cu care așteptam o veste, n-aveam astâmpăr, în cameră mă mutam de pe un loc pe altul, puneam la patefon un disc pe care nu-l ascultam până la sfârșit, deschideam o carte pe care o închideam înainte de a putea citi prima pagină, puneam o întrebare și nu așteptam răspunsul sau îmi găseam o treabă ca să ies în oraș, ca să mai rup din timpul așteptărilor, dar mă întorceam imediat cu spaima ca nu cumva tocmai atunci să fiu așteptat. Milly nu spunea nimic, fără mișcare sta într-un colț, cu capul în mâini ca să nu-i văd măcar fața sau ochii, dar o simțeam tot timpul examinându-mă, pricepând tot, și imobilitatea ei tăcută mă exaspera. O iscodeam și o obligam, prin jurăminte, prin mitocănii, prin abilități, să vorbească. Dar uneori, orice aș fi imaginat, nu-mi auzeam decât vocea mea, și sunetele vorbei mele cădeau peste mine chinuitoare. Câteodată mă cuprindea o imensă milă de tristețea lui Milly, de obicei când vedeam că eu însumi sunt fără noroc, și atunci repetam fără sfârșit: „Dar ce sunt eu de vină!” Poate că, dacă aș fi fost fericit, aș fi fost mai impresionat de necazul lui Milly. Nu eram bine hrănit pentru un om care n-a mâncat încă. Darnic aș fi răspândit cuvinte de îmbărbătare, glume, chiar și câte o distracție, un cinematograf. Dar găseam că duc o viață intolerabilă, nu mă simțeam obligat să mă ocup și de alții. Mă simțeam în stare să mor curând, deci nu-mi păstram pentru mine partea cea mai bună. Milly sta dezolată lângă pisică și, cu această tovărășie, ea se simțea și mai singură încă. Dar și eu mă simțeam singur, ocolind ca un năuc camera în așteptarea unei vești. Și trebuia să tac; un chin care îmi era răspândit pe ochi, pe buze, pe toată carnea. Și, pentru că nu puteam să mă răzbun pe Dania, care cine știe ce făcea în momentul acela acolo, departe, mă uitam la Milly, la ceafa ei, căci fața și-o ținea între perne, și-i spuneam -în gând, căci îmi dam seama că, dacă i-aș fi spus tare, n-ar fi liniștit cu nimic supărarea mea din pricina Daniei: „Ce să-ți fac! Fiecare cu soarta lui!”
Cunoștința cu Milly s-a făcut senzațional, după cum senzațional mi s-a părut și cunoștința cu Dania de mai târziu. De fapt, oricum s-ar face prima întâlnire cu cineva care va juca un rol în viața ta, pare extraordinar. O recomandație la colțul unei străzi… Reflectezi: ce întâmplare că eram tocmai acolo în momentul acela, iar un amic comun, pe care-l văd foarte rar, se găsea în același loc! Duceam o viață prea monotonă, lipsită de orice farmec. M-am hotărât să plec într-o excursie cu niște oameni pe care nu-i cunoșteam, de care numai întâmplător am aflat. Obișnuit să trăiesc singur și deodată în grupul necunoscuților. Milly a plecat și ea cu aceeași excursie, tot pentru prima dată. Spre mănăstirea Cheia, cu automobilul și apoi pe jos, tot mai departe. La început nici n-am observat pe cine aveam în preajmă, mă mulțumeam să surâd amabil dacă mi se punea o întrebare, să mă arăt mulțumit. De la Cheia ne-am despărțit la întâmplare, în grupuri, preocupat fiecare să urce potecile. Pe muntele Ciucaș m-am odihnit cu cei câțiva tovarăși de care mă ținusem. Unul s-a hotărât să mănânce. Așezând o bucățică de brânză pe o bucată de pâine, am descoperit lângă mine o fată delicată, necăjită, stranie puțin, sensibilă la fiecare trăsătură, Milly. Și, mititică, ai fi putut s-o porți cu ușurință în brațe. Ce jucărie ciudată! La întoarcerea spre Cheia, i-am spus: „Ce minunat este aici. Ar trebui să rămânem cât mai mult.” „Mie mi-ar fi imposibil, căci am birou.” Ce mult m-au impresionat vorbele acestea! Ce conținea timbrul vocii ei ? Dar era deprinsă cu această viață. Atâtea grozăvii pe care le-am închipuit dintr-odată, pe care numai le bănuiam, dar nu puteam să le știu în repetarea lor zilnică. Mi-a dat adresa biroului. Ajuns acasă i-am trimis un buchet imens de gladiole. „îți dai seama cum se prezintă un buchet de flori într-un birou? Nu știam unde să le ascund. Le pitisem înapoia scaunului pe care stau toată ziua la mașina de scris. Le striveam, era o profanare. Să nu le descopere camarazii mei, căci ar fi reflectat: «O socoteam cuminte, dar are și ea tipul ei!» ”
Fuseseră destul de deplasate gladiolele mele. Eu care le cercetasem la cumpărare pe fiecare, după ce examinasem îndelung câteva magazine cu flori, ca un om care nu e grăbit, care nu are nici o treabă. Dar am continuat să-i trimit flori, mai umile, mai însemnate, după anotimp, cât mai multe. Și eram încântat când n-avea vaze destule ca să adăpostească tot ceea ce îi trimiteam. O părăseam dimineața de tot de la casa unde sta pe atunci. Ea deschidea fereastra ca să intre aerul curat. Găseam în stradă țigănci care-și aranjau florile pentru vânzarea de peste zi. Cumpăram un buchet, mă întorceam și-l aruncam lui Milly pe fereastra de la etaj. „Acum nu-mi mai aduci nici o floare!” Când o văd prea supărată, mă hotărăsc să reîncep istoria florilor. Dar, ajuns afară, uit, mi se pare prea complicat să mă mai întorc.
Treceam pe la biroul ei, îi spuneam o veste nouă ca să-i dau o preocupare agreabilă, îi dam câte o carte sau câte o revistă, cu toate că era prea ocupată și prea ținută din scurt ca să poată citi la birou ceva. Sau pe la ora unsprezece, pe când trebuia să-i fie puțin foame, îi aduceam o bomboană. Treceam pe la ea numai ca să-i dau o bomboană; se putea să nu fie emoționată? Căpătăm cheia de la camera ei. Acolo, cea mai perfectă ordine, căci Milly era chibzuită și nu-i plăcea să-și lase lucrurile la întâmplare. Cred că ar fi observat în orice caz trecerea mea, din pricina vreunei neglijențe pe care aș fi făcut-o, oricât de precaut aș fi fost. Rar îi făceam un semn anume. Răsturnam scaunele, schimbam locul unor păpuși care atârnau de o etajeră, atârnam de lampă pijamaua ei pe care o descopeream unde era ascunsă și o închipuiam astfel pe Milly încă acasă conducându-și mica gospodărie. Sau luam cărțile de joc și pe covor scriam ceva cu ele. Odată am scris: „Chérie!” (Bineînțeles, n-am uitat să pun accentul ascuțit…) Milly primea jocurile mele pe jumătate amuzată, pe jumătate duioasă: „Profesorule!” (La școală, când elevii mei se grăbesc să termine teza de limba franceză, le atrag atenția: „Mai examinați-o o dată… Mai puneți câte un accent…”) îmi place să vin în camera lui Milly, găsesc totul aranjat, nimic nu e lăsat la întâmplare. Când mai are Milly timpul să se ocupe de lucrurile ei? Milly mi-a observat imediat neglijența mea și a voit să mă îndrepte. Nu băgăm seamă ce se întâmpla împrejurul meu și ea îmi atrăgea atenția ce trebuie să fac, cum să mă îmbrac, cum să primesc vizitele. Nu se puteau face mari transformări cu mine. Dar Milly nu obosea, niciodată nu-și pierdea răbdarea. Mereu de la capăt. Uneori eram plictisit de observațiile ei veșnice și răspundeam mai aspru. Dar eram recunoscător acestei ființe mititele care se ocupa tot timpul de mine. Dar nu cred să-i fi convenit vizitele mele în absența ei, chiar dacă îmi dase generoasă cheia de la intrare. Oricât aș fi băgat de seamă, încurcam lucrurile, iar ea, când era de față, îmi atrăgea atenția la ce făcusem.
Găseam tolănită pe divan și dormind fără grijă pe Fijija, superba pisică gris. Fijija avea toate voile, să iasă sau să intre după capriciul ei, să trezească pe vecinii indignați, să-i fie tot timpul foame. Când începea seara, părăseam camera lui Milly. Lăsam în urmă pe Fijija dormind mai departe și un covor întors, fața de masă atârnând strâmb și cărți pe mese, pe scaune, pe jos, pretutindeni. Când reveneam mai târziu, o găseam pe Milly întoarsă de la birou și totul în ordine. Milly mă aștepta. Aduceam cu mine două felii de cozonac, și Milly prepara pentru masa de seară cafeaua cu lapte. Dam drumul la radio, și Milly căuta să uite atmosfera biroului unde lucrase toată ziua. Odată cu muzica de departe, încercam să închipuim pe desenele covorului Parisul sau Berlinul. Somnul… Stingi lumina și amorțești în căldura patului și a întunericului. Și uiți gândurile rele. Nu socoteam că am vreo obligație față de Milly. Dar ea îmi purta de grijă în fiecare clipă. Grație ei, devenisem un om, eu, care în ultimul timp nu mai știam să mă strecor printre oameni. Dania m-a cunoscut îngrijit, cu hainele puse la punct, stăpân pe mișcări. Și dacă mă găsea Dania plăcut – pe o femeie o impresionează aspectul – e pentru că Milly veghea asupra mea și că, înainte de a-i face o vizită, Milly, fără să bănuiască nimic, mă inspecta o ultimă oară cum mă prezint.
Dar și eu eram folositor pentru Milly. îi alungasem singurătatea. Eram un tovarăș care o învățase, îi aduceam bucurii, îi dam încredere că ea este mai mult decât o funcționară de birou, își construia o fericire, avea zilnic preocupări, timpul la birou putea fi suportat mai ușor. Ce pretenții să mai aibă ? Căci făceam o socoteală de negustor: dam și mi se da! N-avea dreptul să-mi ceară mai mult.
Scena aceea trebuie povestită… Mă pregăteam într-o seară să merg la un cinematograf de cartier, să văd un film despre care se vorbea de bine și care îmi scăpase. Spusesem Daniei despre acest plan la întâmplare, fără să fiu convins dacă o să mă duc, la ce oră o să mă duc, dacă ea va ține minte planul meu. Era într-o duminică, zi în care nu fac nici un fel de corespondență cu Dania. Ziua trecuse pustie și nesfârșit de lungă. Alături, Milly nemișcată, cu capul în mâini, și pisica. Sărbătoarea pentru care muncește toată ziua! Seara i-am propus să meargă cu mine la cinematograf. Mi-era milă de ea și mă simțeam prea singur. A acceptat. Și, surpriză extraordinară: în antreul cinematografului, mă așteptau Dania, Mady și Raul. O întâmplare neașteptată, și au vrut să-mi facă o surpriză! Ce clipe… Ce puteam face… Dania la început m-a văzut numai pe mine, și ochii ei licăreau de dragoste și de bucurie. Și apoi a descoperit-o pe Milly. Toată figura i s-a înnegrit deodată. A fugit îndărătul pălăriei. Am salutat, am luat bilete și am trecut cu Milly în sala de cinematograf. Ce voi face ? Aveam frica geloziei Daniei. Un sentiment care putea strica toată jucăria dintre noi. Cei trei aveau să stea, aveam impresia, la infinit în antreul cinematografului. Am pretextat că mi-e rău și am părăsit-o pe Milly. în sfârșit, eram liber! Trecuseră totuși zece minute, și eu căutam grupul Daniei, pe scaunele unde îl găsisem, printre umbrele din sală, în stradă, pe străzile apropiate. Am intrat într-o farmacie și am căutat, prin telefon, pe Dania acasă. N-avusese încă timpul să vie… S-a auzit sunetul telefonului chemând îndelung, ca într-o casă pustie, și apoi vocea servitoarei. Poate că mă căuta Dania acasă la mine, închipuindu-și, cu intuiția oamenilor disperați, că poate totuși m-am întors sau că totul n-a fost decât halucinație și n-am plecat deloc. La fel, când îți moare cineva scump, o bucată de vreme cauți să te sugestionezi că l-ai putea găsi prin locurile obișnuite.
Am așteptat zadarnic. I-am scris o scrisoare Daniei și am trimis-o cu o trăsură. Ce încet merge o trăsură! Am plecat eu însumi la casa Daniei, ca să văd dacă de afară nu observ ceva neobișnuit. Casa Daniei era complet în întuneric, iar birjarul meu se căznea să descopere pe cineva căruia să-i dea scrisoarea. M-am ascuns după un copac să nu mă vadă birjarul. Poate că Dania s-a culcat… Sau n-a sosit încă… De ce n-a sosit? A fost în stare totuși să intre în cinematograful acela? Din spirit de bravare sau de inconștiență. Sau pentru că o impresionase prea mult gestul de a se duce la un cinematograf de cartier și nu putuse renunța la el. Sau poate că s-a dus la alt cinematograf. Sau o fi împins curajul și mai mult, ca tovarășii săi să nu bănuiască nimic sau să nu se arate slabă în fața lor, și-o fi intrat într-un cafeu cât de cunoscut ? Sau într-o cafenea obscură ca să n-o vadă cineva, pentru că savurează lucrurile umile» deprinsă cu gândul cinematografului umil la care trebuia să meargă. Să o mai caut încă o dată la telefon. Unde o fi un telefon pe aici ? Unde aș putea întreba? Să luăm cele câteva magazine care mai sunt încă luminate. Dar dacă între timp sunt căutat acasă? Merg acasă cu un taxi ca să ajung mai repede. Dar dacă între timp Dania sosește acasă? înapoi, tot cu un taxi. Casa ei e mereu în întuneric. Iar eu voi aștepta în stradă întoarcerea Daniei, o oră, două ore, câtva fi nevoie. Ce am să-i spun? Ce ridicol eram! Mecanismul meu interior era definitiv stricat. Nu puteam hotărî nimic, nu știam pe ce drum să apuc. Poate că a plecat să se plimbe, să-și aerisească supărarea. La Șosea… Trebuie să aștept la șosea pândind pe toți trecătorii și lumea din automobil ? Dacă vor trece într-un automobil, ce voi face ? Cum voi opri ? Cum voi gesticula ? Și dacă, supărată, Dania nu va voi să oprească? Posibilitățile cele mai nebune se perindau, le acceptam pentru un timp, căci logica mea nu mai avea nici o măsură și poate că socoteam că numai o întâmplare fantastică ar putea să limpezească situația mea complicată.
La miezul nopții, am parvenit să presupun situația – asemănătoare morții – în care totul s-ar fi terminat între mine și Dania. Abia atunci m-am hotărât să plec definitiv acasă, să mă dezbrac, să mă culc, să nu mai combin nimic. De altfel, era prea târziu, Dania ar fi avut timpul să se întoarcă, la ora asta nu s-ar mai fi putut s-o mai caut la telefon. De o mie de ori am adormit și m-am trezit, am văzut cum încetează la radio toate posturile din lume, am băut apă, am încercat să citesc, și oasele nu-și mai aveau loc. A doua zi, printr-un plan delicat, am căutat s-o liniștesc pe Dania. Dar prima oară când am căutat-o la telefon! Și până ce s-a făcut ora când o puteam căuta! Dacă n-aș fi găsit-o? Dacă avea lume în preajmă? Dacă n-ar fi vrut să-mi răspundă? Cum se pot trimite explicații prin telefon? Cum te poți împăca prin telefon? Dar necazul meu a fost și mai mare: a trebuit să telefonez dintr-o cofetărie străină, cu clienți și vânzători necunoscuți, priviri ostile. Cu Milly n-am mai vorbit despre întâmplarea de la cinematograf. Ea este prea fină, prea îndurerată, ca să nu fi observat că s-a petrecut cu mine ceva anormal, iar explicația mea, că nu mă simțeam bine, era nesatisfăcătoare. Cu Dania n-am avut o explicație mai lungă. Uneori doar câteva vorbe: „Nu voi putea uita niciodată așa ceva!..? „Dacă ai ști ce miraculoasă a fost venirea mea la acel cinematograf!” într-adevăr, gestul ei unic semăna cu o aventură. Convingere, așteptare, și era încântată să-mi facă surpriza. (Dar putea să nu iasă nimic. Nu eram sigur că o să merg la acel cinematograf și nu hotărâsem ora.) Iar eu cu altcineva în acest oraș imens în care nu poți găsi niciodată pe cel ce-l cauți cu aviditate. Și altă dată: „Și cu ce fată urâtă mă înșelai!” O scuză la dispoziție, ca să acopăr faptul că nu iau apărarea lui Milly. „Aș fi meschin dacă te-aș aproba, oricum ar fi persoana aceea!” Astfel, nu mi-am spus exact părerea.
Dar acum o pot spune, Dania… Milly nu are pretenția să-și schimbe rochiile în fiecare zi. Nu se gândește dacă e frumoasă, și la biroul ei n-are cine să i-o spuie. Dar dacă ai ști ce grațioasă e evoluând prin cameră, mititică și sprintenă, numai în pijama. Și cel mai mic necaz trece [peste] ea în valuri mici și nervoase, parcă ar fi valurile unei ape. Milly nu-și poate cumpăra în fiecare zi câte o haină nouă, trebuie să se mulțumească și să se bucure pe rând, cu o pălărie, mănuși, ciorapi, pantofi. Ce mulți pantofi are! într-adevăr, are cinci perechi, cu toate că darnica Milly a dat și altora. Și, când își face o rochie nouă, discută cu mult timp înainte planul ei și modelul, merge la croitoreasă (de care e încântată, pentru că îi spune „drăguță” și se poartă politicos cu ea, ca și cum ar fi bogată și ar putea să-și facă oricât de multe costume), de multe ori mă ia și pe mine la ultima probă, și vreo prietenă, dacă se poate, decide fiecare amănunt și face mereu schimbări (nu prea însemnate, ca să nu supere pe croitoreasă). Și în camera ei e încântată, se mai îmbracă încă o dată, se privește în fața oglinzii și așteaptă cu emoție aprobarea mea. Mă gândesc la o scenă din Bourgeois gentilhomme și dau drumul la radio, susținând că cutele unei rochii trebuiesc aranjate în sunetul muzicii. Milly adoarme mulțumită, și probabil că în visele ei se vede admirată și elegantă, fără nici o treabă sau grijă, de-a lungul mării, la Nisa. Nisa nu este pentru Milly numai o imagine de carte poștală. A fost acolo. I-am făcut eu rost pentru călătoria asta. Concediul și-l petrecea mediocru, și cu bani mulți, în vreo localitate de la noi. De ce nu s-ar duce cu vaporul într-o croazieră pe Mediterana? Multe complicații. Concediul ei, dat capricios, nesigur până în ultima clipă, să corespundă cu plecarea vaporului. Altfel, ar fi pierdut călătoria și banii pe care a trebuit să-i dea înainte pentru bilet, în ultimele zile, prefectura poliției care refuză să-i dea pașaport. Banii, schimbați. Greutăți în fiecare zi. Călătoria trebuia să se termine câteva zile după expirarea concediului. Cu griji pentru atunci, căci Milly n-avea curajul să lipsească măcar o singură zi. „Voi spune că sunt bolnavă, dar cum mă vor crede când eu voi fi arsă de soarele mării?” Milly pentru prima oară în străinătate… Eu rămâneam stăpân în camera ei… Puteam să încurc lucrurile după plac, tot era nevoie la urmă de o curățenie serioasă. Alături de Fijija de care trebuia să am grijă zilnic. Pe programul de călătorie al lui Milly, eu îi urmăream drumul. Acum e la Istanbul (atât cunosc), acum la Smirna (cum este oare aici?), acum la Malta. Urmăream planul acesta ca punct de sprijin pentru așteptarea mea. Am timpul să-i trimit o scrisoare s-o ajungă la Marsilia. Adresa: vaporul! Salutări din țară și asigurări că nu e singură, iar la biroul ei nu bănuiește nimeni nimic. Alger. Barcelona. La Barcelona o luptă cu tauri. Singură pe străzile Nisei. „Eram zăpăcită!” în ziua întoarcerii, era frig, toamna începuse demult. Am venit din vreme, să-i fac foc în sobă.
Dania face astfel de călătorii în cabina de lux. La Nisa stă vreme multă în fiecare iarnă și locuiește la cel mai elegant hotel.
Milly are și ea bagajul ei de amintiri. Deziluzii, morți. Niciodată n-am întrebat-o prea multe amănunte. Era zadarnic să descos ce fusese înainte. Știam că înainte nu fusese nici o glumă. Acesta era și motivul tovărășiei mele cu Milly. Când ne întâlniserăm, știam că e prea târziu să mai am vreo pretenție asupra trecutului ei. Dacă aș fi aflat prea multe, poate că m-aș fi chinuit fără să pot repara nimic. De altfel, luând parte la necazurile ei, m-aș fi făcut părtaș la ele, mi-aș fi luat, chiar tacit, angajamentul să veghez să nu se mai repete. Nu voiam să suport nici o constrângere. Milly spunea: „înseamnă că nu ții la mine!” Poate asta însemna. Totuși, făceam orice pe lume ca să-i ușurez existența. Dar să fiu gelos din pricina lui Milly? Nu eram în stare să presupun tot ce se întâmplase cu dânsa. Așa simplificam noi chestiunile care nu ne interesează.
Am în sertar o colecție de amintiri, fotografii, scrisori, petale uscate, lucruri umile, dar care au jucat un rol în viața mea. Le-a aranjat Milly în ordine și le-a făcut să ocupe cât mai puțin loc. Și a adăugat Milly, surâzând: „Am și eu un pachet!” Și și-a pus și ea amintirile ei lângă ale mele, în locul liber al sertarului. Tovărășia scrisorilor noastre simbolizează tovărășia noastră.
Nu mi-am ascuns amintirile de Milly. N-am crezut că Milly ar fi în stare să citească vreun rând. Gestul mi-ar fi părut odios. Și, dacă primesc încă vreo scrisoare, o las la întâmplare în vreun buzunar sau pe masă, chiar dacă știu că Milly vede tot. Și într-o zi am descoperit că lui Milly nu-i era indiferentă corespondența mea secretă, într-un moment de iritare, când ne certam fără să mărturisim clar motivul certei, Milly mi-a repetat un cuvânt de pe o scrisoare a Daniei, pe care-l credeam cunoscut numai de mine („Iubite, îți plac fructele…?”). M-am înfuriat: „Dar n-ai nici un drept să citești scrisorile mele!” „De ce nu? E așa de amuzant!… Iubite, îți plac fructele ? Auzi cum sună?” Spunea de o sută de ori aceleași vorbe, făcându-le ridicole. — „Te socoate cineva serios! Tu, care te preocupi de tot felul de fleacuri!” Eram exasperat și m-am răzbunat prin vorbele cele mai grave. Dar scenele noastre nu pot dura multă vreme. Milly trebuie să plece la birou la oră fixă.
Milly este neobosită. Toată ziua este ocupată la birou și, întoarsă acasă, găsește timpul să se ocupe deplin de mica ei gospodărie, să facă transformări, să vadă totul. Caracteristica ei: nu poate sta o clipă locului! O numesc în glumă „agitație permanentă”. Parcă nici nu există somnul pentru ea. Dar acum eu îi sunt alături, iar ea doarme ascunsă între perne. Ce mititică e… Un || nas subțire, o gură puțin cam mare, în sfârșit imobilă. Și părul castaniu care o acoperă. Mâini, picioare, corp, totul în miniatură. Este într-o pijama care o prinde de minune și care o face și mai copil încă: de pânză proastă, albastru-deschis cu desene, un cățel, un iepure, o gâscă. Deseori mă amuz s-o consider pe Milly drept un copil, îi spun o noutate cu ezitări caraghioase, glumesc, încurc cuvintele, mă supăr sau râd exagerat. Azi am găsit-o îmbrăcată în rochia ei cea mai bună și cu pălăria pe cap. își examina o umbreluță de soare roșie. Am început un joc: „Ne vom plimba prin Nisa!” Covorul a închipuit marea, chenarul lui e cheiul, iar pernele, hotelurile. Am deschis umbrela și ne-am plimbat pe desenele covorului. Milly și-a întrerupt plimbarea ca să-mi explice un detaliu foarte interesant de la Nisa. Fac haz ca și cum eu n-aș fi fost niciodată pe acolo și aflu noutăți. Pe Milly o emoționează amintirile. Mi-e recunoscătoare pentru că am trimis-o la Nisa. Eu îmi păstrez luciditatea și știu că totul nu este decât o jucărie bună pentru copii.
Milly se plânge:
— Tu profiți de ocazia că poți să-mi spui orice.
Într-adevăr, în conversațiile cu Milly, spun cuvintele fără de nici o frică, nici nu vreau să știu că anumite gânduri ar putea-o durea. Desigur, despre aventura cu Dania nu vorbesc. Dar tăcerile mele sunt atât de puțin combinate, că nu pot ascunde nimic unei bănuitoare. Arăt cu purtarea mea că nu sunt prea fin, dar mă scuz: „Dacă nu mă interesează!” Sau: „Sunt liber să fac ce-mi place!” Nu pot să admit nici o schimbare în progresul meu de înțelegere cu Dania. Cu Dania, care mă preocupă în fiecare clipă, nu pot vorbi orice. Aleg cuvintele, mint, sunt prudent, sunt fals. „Dania spune după mine: Copac!”
Îmi spune Milly: „Uite o situație foarte tristă: sosesc acasă și nu te găsesc. Te aștept minută cu minută, două, trei ore. Mi-e foame, dar tu nu vii să-mi aduci ceva de mâncat, ca altădată. Deoarece așteptarea mă distruge, mi-aduc aminte de o treabă în oraș și mă duc s-o execut, gândindu-mă că voi lipsi un ceas și vei veni în timpul acesta, îți scriu câteva rânduri ca să mă aștepți și ca nu cumva să pleci îndată supărat. Pentru ca să nu-ți motivezi plecarea prin rândurile mele nervoase, caut să nu-ți scriu nici o mustrare, dimpotrivă, te asigur de simpatia mea. întârzii cât pot mai mult în oraș, ca să te întorci între timp, dar sosesc înapoi, la fiecare minut cu mai multă frică să nu găsesc geamul de la camera ta neluminat, semn că nu ești acasă. Intru nelămurită și găsesc pe masă bilețelul meu pentru tine! Cu ce băgare de seamă combinasem cuvintele din el!…”
Mi-a telefonat Dania: „Voi trece să te iau la plimbare cu mașina.” De fapt „vom trece”, căci Dania trebuie să mai aibă pe cineva cu ea. Acum aștept. Milly e dezolată, plânge pe divan. Caut s-o consolez, dar sunt atent să nu vie cineva să mă cheme. Mai ales nu vreau să fiu descoperit în camera lui Milly. Pentru durerea lui Milly, găsesc cuvinte convenționale, dar îmi dau seama ce meschin sunt. îi ofer să meargă la cinematograf. Este un film bun chiar la cinematograful de la clădirea mea. (Aproape nu se va obosi până acolo.) Nu l-am văzut, dar mi s-a spus că e bun, de cineva în care am încredere. Eu nu pot merge. (Aștept doar pe Dania.) Mă doare capul și nu pot suporta o atmosferă închisă. Dar pentru Milly ar fi o recreație agreabilă… Aștept enervat, mergând mereu din camera mea într-a lui Milly. Deschid radio, îl închid și socotesc cât timp Dania poate să întârzie, fără să mă interesez la telefon, în sfârșit, îmi bate cineva în ușă, Raul mă cheamă. Mă opresc din sfaturile pe care i le dau lui Milly, din monologul meu, căci n-am primit nici un răspuns. Plec, spunând o minciună oarecare. Nu știu dacă Milly a auzit glasul lui Raul. Sunt trei, Dania, Mady, Raul. Nu pot să am nici o înțelegere cu Dania din pricina celorlalți. De ce am așteptat cu atâta nervozitate aceste clipe dacă bucuria e așa de mică? La întoarcere, o găsesc pe Milly la fel de necăjită. Stă la fel, ca o statuie, parcă în timpul acesta nu s-a schimbat cu nici o mișcare. Pretextez: „Am întârziat, căci am mâncat ceva. Am adus și pentru tine.” Și îi întind un pachețel cu fructe și prăjituri.
E duminică, sunt mai calm, căci am convingerea că azi nu-mi poate veni nici o chemare de la Dania, și așa nu mai sunt victima tuturor speranțelor și deprimărilor. Am putut să citesc câtva timp. Am scris. Lângă mine, întinsă pe divan, e Milly. E nenorocită, dar mai resemnată, se poate vorbi cu ea. Bineînțeles, nu fac nici o aluzie la motivele de încordare dintre noi. Milly a acceptat tragedia ei, nu crede că poate să mai aibă vreo speranță. Este convinsă că mi-am aranjat o nouă viață, durabilă, că nimic nu m-ar putea face să mă întorc la ceea ce a fost. Acum spune: „Totdeauna mă întreb cum pot să-și treacă ziua oamenii fără Ocupație. Și acum văd că trece ziua și eu nu sunt în stare să fac nimic. Să trăiești fără să faci nimic. Ce minune!”
Despărțirea noastră s-a făcut prost. Venise vara de mult, și niciunul din noi nu se gândea să plecăm [în] vacanță. Căldura ne apăsa tot mai violent. Mă întâlneam cu Dania, și ea nu-mi spunea nici o vorbă de ce are de gând să facă vara și despre planul ei ca să nu fim cu totul despărțiți. Eu mi-am fixat mai întâi ziua plecării, ca să nu fiu acela care să afle dintr-odată că voi fi acel care rămâne. Dania mi-a ascultat hotărârea de plecare fără prea multă atenție. Nici în ultima zi nu pricepea golul pe care putea să-l lase absența mea. Se întreba ca și cum ar fi vrut să se lămurească: „Ce-o să mă fac fără tine ?” Sau: „Cum o să stau în București fără tine ?” — „Dar suntem în București și trec zile fără să ne vedem? — „Ce-are a face, nu ești departe și în fiecare clipă știu că, dacă aș vrea, te-aș putea întâlni!’
Am lăsat-o pe un scaun în camera ei de primire. De la ușă m-am mai întors o dată s-o sărut. Ultima sărutare! Ca ultimul cuvânt al unui om înainte de moarte. I-am mai vorbit la telefon, ca să-mi iau încă o dată rămas-bun. I-am spus și o vorbă de prietenie pentru Mady, dar Dania a primit-o prost: „Despre Mady îmi vorbești acum?” Discuția noastră se aprindea. Dania uitase complet că trebuia să plec peste câteva ore. Am închis telefonul pe această neînțelegere. Seara am luat masa la Lafayette, sus, cu Milly, ca s-o împac puțin. Și de la Milly îmi luam rămas-bun. Pentru Milly, fusesem mult mai folositor, luând parte la fiecare clipă a ei. Ce puteam să-i spun? Ce să-i promit, cum s-o consolez? Am căutat să-i explic că plecarea mea n-are nici o importanță, că e inutil să ne înduioșăm. Cuvintele ultime pot fi cât de neînsemnate, nu e nevoie să-mi dea sfaturi pentru drum, să fie prea atentă ca să nu duc lipsă de nimic sau valiza să fie bine aranjată. Nu e nevoie să mă ducă până la gară și nici măcar până la taxi. Va mai rămâne ea în camera mea – îi dau cheia – ca să facă puțină ordine. Milly m-a condus până la ascensor. O sărutare fără nici o căldură, am închis ușa ascensorului și am coborât. Gândul că am lăsat-o pe Milly între lucrurile mele mă consola puțin, mi se părea că n-am lăsat-o singură pe lume. La gară, cu trenurile care se duc peste tot pământul. Placarde pe care scrie călătoriile fabuloase. Paris… de când n-am fost la Paris ? Cunosc tot acolo; fiecare colț de stradă, restaurantele, hotelurile. Bomboanele pe care le scoteam de la automatele de la stațiile de metrou. S-a schimbat prețul biletului de metrou acum? Roma; n-am fost niciodată la Roma. Dania a fost, dar nu mi-a povestit multe din acest voiaj. Acum Milly îmi aranjează prin cameră. A deschis radio. Circulă prin toată lumea, singură, cu toate că totdeauna a ascultat radio alături de mine și îi dam explicații, o învățam. Stații superbe, orașe în care oricând Dania ar putea să se ducă, iar eu pornesc într-un mic oraș de provincie. Berlin… Acolo n-ar merge Dania, acolo nu pot merge evreii, împrejurul meu, negustorii cântă: „Ziare!” Sau: „Mere, ciocolată!” Dar dacă Dania mi-ar face surpriza să vie la gară… însoțită de Mady, de pildă, îmi dau seama: ăsta e motivul că am făcut atâtea teorii ca Milly să nu vină la gară. Este o oră când Dania ar putea să lipsească de acasă. Știu că e imposibil ca Dania să ia o astfel de hotărâre, să organizeze un plan așa de complicat pentru dânsa. Dar dacă totuși, într-un moment de entuziasm, i-a trecut prin cap așa ceva! Mintea îmi spune că sunt ridicol dacă nu renunț la ideea mea. Totuși, mă uit în lungul peronului dacă nu vine de departe vreo fată care seamănă cu Dania, chiar Dania. Trenul pleacă, mă duce, și eu aplec capul pe fereastră cât pot mai mult. Dacă n-a socotit ea exact ora plecării mele și vine totuși puțin mai târziu? N-am și alt tren pentru același drum, ca să schimb, să mai aștept o bucată de timp pe peron? Sau să-i telefonez, cu toate că telefonul ei ar putea să fie ocupat tocmai când o caut eu. Zgomotul trenului care mă duce mai departe, mereu mai mulți kilometri. 10 kilometri, 100… Distanța a fost totdeauna mare între noi, și nu sunt măsurători pentru ea.
Unul din farmecele vieții de aici îl constituie pomii. Este de neînchipuit câți pomi frumoși sunt în gospodăria bunicii și ce bogate fructe au. în fiecare săptămână, alt copac care capătă importanță și în fiecare dimineață culegi mere sau pere coapte căzute pe jos, făcând coroană la rădăcina pomului. Te apleci și ridici fructul care îți place… îl arunci apoi fără să te străduiești să-l mănânci în întregime. Am descoperit un comisionar care face cursa între București și orășelul meu de trei ori pe săptămână. Trimit de multe ori lui Milly pachete cu fructe. Cred că asta îi face mare bucurie. Un om care îi aduce fructe parfumate la câteva zile. Gestul meu și bunătățile pe care nu le are la București. Și astfel, Milly este obligată să-mi răspundă, și știu ce se mai întâmplă cu dânsa. Dacă e sănătoasă, în timp ce acolo e vară puternică, iar praful se urcă în aer. Dar comisionarului îi dau și o altă treabă: să telefoneze la casa Daniei și să întrebe ce se mai întâmplă pe acolo. Două treburi de sine stătătoare. Am dat explicații ample comisionarului, ca să nu facă vreo confuzie…
Pentru Milly am închipuit și alte bucurii, căci mă doare viața ci necăjită. Am lăsat vorbă la o florărie să-i trimită flori în fiecare săptămână. (Eu absent, și florile care totuși vin…) Și încă ceva: am abonat-o la o revistă franțuzească. Ce surpriză va avea acea ființă mică și inteligentă, cu dorința de a se cultiva și care este obligată să lucreze la un birou meschin. Numele ei pe o revistă franțuzească!
Câteodată cred că vindecarea mea este posibilă. Caut să mă gândesc cât mai puțin la întâmplările care au fost între noi sau Ic interpretez rău, ca să mă doară mai puțin că s-au terminat și că trebuie să renunț de tot la ele, ca și cum între ele și mine s-ar fi interpus moartea. Trebuie să renunț la amintiri pe care le-am trăit odinioară cu nesfârșite emoții. Dar câteodată mi-e atât de dor de ceea ce a fost, că aș vrea să refac o imagine a vieții mele vechi. După cum, după ce ai făcut o călătorie superbă, întors acasă și incapabil să reîncepi [traiul], cu ochii pe o fotografie sau pe o carte poștală ilustrată, cauți să reconstruiești ceea ce a fost, ca să uiți că ești înconjurat de pereții camerei tale, de obiectele familiare, că ești legat de pământ și ai rădăcini ca un copac.
Un nou peisaj. Un orășel așezat pe coline, cu perspective la fiecare colț, străzi liniștite și oameni puțini. Casa mea este mare, bătrânească, înconjurată cu o superbă grădină de brazi și de pomi cu fructe. Mai mare, bunica bătrână, care are curiozități puține și a lăsat să treacă anii fără să schimbe vreun lucru de la locul lui sau să-i pară rău că nu se întâmplă cu dânsa nici o schimbare. Orele se înlocuiesc identice. Aerul e limpede. Calm deplin pe viața zilnică, și par neverosimile veștile de agitație pe care ni le aduc ziarele. Aici îmi voi petrece vacanța. „Loc bun de odihnă”, mi s-a spus. Am ascultat această povață. Febrilitatea în care trăisem devenise insuportabilă, în atmosfera aceasta mă refac, îmi aduc aminte de cel care făcuse planuri, care în ultima vreme nu mai era bun de nimic. Voi scrie, voi citi, cărțile pot fi oricât de mari, oricât de complicate. Voi putea aici să redevin omul muncitor de odinioară, ambițios să-și înmulțească știința. Timpul va trece mai ușor, nu mă va chinui fiecare minută și nu voi face presupuneri. A doua zi dimineața am văzut un personaj care trebuie să joace un rol important în viața mea de provincie: factorul. Dar, deocamdată, nu e rost să mă neliniștesc, îl pot lăsa în voie să treacă prin fața casei sau chiar să intre în curte pentru altcineva. Ziua întâia, a doua. în a treia, mă uit totuși la factor, să văd dacă nu-mi face vreo surpriză. Dar Dania nu este în stare să se grăbească. Sau e prea mândră ca să scrie înainte de a primi ceva de la mine. Cât timp face o scrisoare de la mine la ea? Să socotesc pe la ce oră trece s-o ridice de la cutia de scrisori de lângă poarta casei mele, unde am pus-o. Și în cât timp poate să-mi vie o scrisoare de la dânsa. La ce cutie a pus-o oare ? Și trebuie să las un spațiu după ce a primit rândurile mele, nu s-a priceput sau n-a avut posibilitatea să-mi răspundă imediat. O zi ? Două ? Trei ? După cinci zile, încercarea de a mă liniști se dovedea inutilă. Factorul marca existența mea de fiecare zi.
La șapte dimineața, mă trezeam. Până la opt n-aveam griji multe, dar mai pe urmă eram tot mai îngrijorat. (Factorul vine pe la nouă] Ieșeam din casă la fiecare minut să mă uit înspre stradă. Mă temeam să nu vie tocmai când îmi iau cafeaua cu lapte, sorbeam în fugă laptele, iar pâinea o luam cu mine, fără să fi avut timp să aștern pe ea puțin unt. Veneam până la poartă și mă uitam în lungul străzii. Câteodată vedeam câte un om care semăna cu factorul și-l lăsam să se apropie ca să văd dacă mă înșelasem sau nu. Desigur, dacă n-aș fi fost de față, factorul ar fi putut să-mi lase scrisoarea la altcineva. Dar dacă scrisoarea s-ar fi rătăcit? Suntem atâția în casă, pe cine trebuia să întreb? Căci s-ar fi putut ca altcineva să mi-o ia și s-o puie la întâmplare în vreun loc, să uite să mă anunțe și pe mine. N-aveam curajul să întreb, în clipa când sunt mai mulți de față: „A venit factorul?” Și: „N-a adus nimic pentru mine?” Într-o secundă, când pot fi ascultat, când nu sunt distrați de cine știe care discuție. Poți să găsești zece oameni la un loc, toți atenți la cele ce spui! (N-aș spune nimic senzațional.) E preferabil să mă îngrijesc singur de chestiunea mea. în sfârșit, zăresc factorul. Mai întâi intră la dentistul de peste drum. Dentistul îl ține totdeauna de vorbă. Apoi se duce la o casă cu domnișoare bătrâne. Au câine rău, trebuie să aștepte. Și apoi se aude portița casei noastre. Vine. Stau înțepenit la locul meu așa ca să fiu văzut, dar vrând să fac impresia că nu sunt interesat, că mă preocupă cartea pe care o țin în mână. Totdeauna intră la noi, căci totdeauna are cineva o scrisoare, și este ziarul la care suntem abonați. Caut să ghicesc pe chipul factorului dacă are ceva pentru mine pe când traversează curtea noastră. Constat că nici nu mă bagă în seamă, că ar găsi oricând pe altcineva căruia să-i lase corespondența. Mă mișc eu, mă ofer să fac eu serviciul acesta. De fapt, mai sper că totuși se va găsi ceva pentru mine și că factorul imbecil nu s-a priceput să fie mai explicit sau că meseria i-a netezit orice expresie. Inutil, nimic pentru mine. Uneori factorul se uită în grămada de scrisori, să vadă bine dacă nu cumva mai este ceva pentru noi. Atunci aștept, chinul meu este deplin. „Nu e nimic!” Sau: „Ba da!” O scrisoare pentru altcineva. Va trebui să aștept iarăși o zi întreagă.
Combin toate probabilitățile, de ce nu mi-a scris Dania nimic, caut să mă consolez și să trag speranțe pentru a doua zi, fac pasiențe ca să văd ce-o să se mai întâmple cu mine, fac o serie de lucruri – întâlnire cu un prieten, excursie, un joc de cărți – ca să mai rup din timp. De fapt, acum suport mai ușor lipsa veștilor. Prima oară mi s-a părut intolerabil, acum sunt obișnuit cu Dania și știu că așa procedează ea. înainte de plecare, mi-a dat toate asigurările, mi-a jurat chiar că n-o să se mai petreacă tăcerea veche. N-am crezut-o complet, chiar dacă ea vorbea sincer. Asta e Dania, firea ei nu se poate schimba, este tot așa de definitivă ca și un om care s-ar fi născut surd sau șchiop. Trebuie să accept realitatea așa cum se prezintă și să cred că aceste tăceri, incapacitatea de a scrie o scrisoare, a pune mărci, a merge la poștă, e răscumpărată de emoția de care e cuprinsă când mă vede. Astfel, după câteva zile de așteptare febrilă a factorului, încerc să mă consolez cu vorbele: nu-mi va scrie niciodată. Era inutil să discut motivele. Ne despărțiserăm tragic, o lăsasem îndrăgostită. La toamnă, vom reîncepe1 povestea noastră. Trebuia să trec spațiul verii fără să încerc să-mi explic ceva. Trebuia să-mi schimb firea și să trăiesc în prezent, fără să mai fiu victima nostalgiilor pentru trecut sau a. panicilor pentru viitor. Teorii care mă făceau să suport goliciunea unei zile. Bunica mea, bună patriotă, prefera să nu știe când vreun oraș cădea în mâna nemților. (Cu ce răutate o căutam să-i dau astfel de vești și îi întrerupeam treaba de gospodărie! Țin minte: se cântăreau merele. „A căzut Buzăul!”) La fel făceam și eu. Ca să am oarecare liniște, mă forțam să nu mă mai gândesc și să nu mai am o mie de bănuieli. Dar dimineața așteptam factorul cu aceeași înfrigurare și mă găseam tot atât de bolnav sufletește, incapabil să mă deprind cu o idee. în restul zilei, dacă luam parte la vreo distracție, mă socoteam un străin și, dacă vorbeam cu vreo fată care era bucuroasă să mă cunoască mai de aproape, eu știam că numai întâmplător continui un rol, dar că aparțin în altă parte, viața mei interioara are alte preocupări, chiar dacă nu mărturiseam nimic. Mă simțeam ridicol că existența mea este legată de o imagine de la care nu primeam nici o veste, și nimic nu proba că era ceva între noi. Câteodată reflectam: în definitiv, o mai fi ceva? Poate că nimic nu s-a schimbat ? Sau s-a schimbat totul ? Dania cu care am stat alături de atâtea ori – acum undeva pe fața pământului, între oameni pe care nu-i cunosc, cu treburi pe care nu le știu.
Factorul îmi aduce scrisori, dar de la alții. Se bănuiește că viața mea este normală, pot răspunde, mă pot interesa de faptele zilnice. Mi se pun întrebări, mi se atrage atenția că viața mea în această climă de munte fără griji mărunte, trebuie să fie admirabilă. Se Vorbește cu mine despre vreun articol publicat, despre care eu nu știu nimic. Se face aluzie la o întâmplare veche din viața mea, care mi-e acum indiferentă. De la Milly câteva rânduri și fără nici o însemnătate, ca și cum ar fi vrut să scape de o obligație deoarece cu i-am scris de mai multe ori. Am mult timp la îndemână și pot să mă gândesc la viața necăjită a lui Milly. în orice clipă m-aș gândi, cu știu cu precizie ce face ea: e la birou, face calcule. Acum e la masă, îi cunosc restaurantul și obișnuita listă de mâncare, libertatea ei abia acum începe. Dar cât poate să dureze o seară? în timp ce Dania e liberă, ocupațiile ei se petrec la întâmplare, gusturile unei fete bogate. Adevărata tovarășă este Milly. Cu toate că rândurile ei puține mă fac să simt și mai mult că sunt părăsit, uitat de…’ Dania, și, când le-am primit și am recunoscut scrisul de pe adresă, am fost deprimat că nu veneau de la cine aș fi vrut. De la Mady am primit veste chiar după două zile. Mady îmi scrie chiar din casa Daniei, din atmosfera aceea îndepărtată. „Ca să fiu sigură că nu mă va întrerupe nimeni când îți scriu, m-am urcat pe acoperișul casei” Soarele căzând în întregime peste Mady și ea scriindu-mi. în timp ce Dania, iubita mea, lenevea în fața unei oglinzi, probabil. Mady îmi scrie o mie de întâmplări din viața ei de fetiță îndrăgostită. Dar toate rândurile nu mă interesau, voiam să știu ce face Dania. Eram un prieten nesincer așadar. Mady îmi scrie despre ea, și nu ca să mă ție în curent. La urmă: „Dania este foarte necăjită de plecarea ta.” Cum? Aș vrea să știu amănunte. Scrisoarea următoare de la Mady a venit repede, începea cu o mustrare: atât timp îți trebuie ca să-mi răspunzi! Deci logica mea era dreaptă, când credeam că nu trebuie să treacă prea multă vreme între două vești, în câteva rânduri, ca și cum ar fi ceva fără importanță, că a fost cu Dania la Sinaia, că pe Dania a lăsat-o acolo, și ea s-a întors, și că Dania se amuză făcând sporturi. Citeam scrisoarea lui Mady în grădină pe o alee, pe unde știam că n-o să vie nimeni. Am rupt scrisoarea lui Mady și am aruncat hârtiile pe iarbă, în voia vântului. A fost ziua mea cea mai rea. M-am hotărât să n-o mai întreb nimic pe Mady despre Dania, să-i vorbesc numai de atmosfera de aici, de ocupații, de planuri. Dar în scrisorile următoare, n-am avut impresia că Mady s-ar fi mirat prea mult de gestul meu. Ce puteam înțelege ? Mady era prea copilă ca să-și dea seama de gravitatea sentimentului meu. Sau poate că socotea că trebuia să profit că eram departe, liniștit, într-un loc minunat, și să încerc să mă vindec.
Încerc să fac parte din viața care mă înconjoară; verișoarele mele sunt tinere, se amuză de micile petreceri din orășel, de oamenii de aici. Tineri provinciali cu care la București n-ai putea vorbi mare lucru acum sunt mereu în existența noastră, îi întâlnesc de câte ori ies pe strada principală, vin la noi ca să preparăm petrecerea de seară: o plimbare, o sindrofie într-o bodegă mereu goală sau la cofetăria centrală. Cu bunăvoință îmi conduc verișoarele, caut să mă amuz, să nu fiu un străin, un bătrân. Dar nu știu să dansez, să beau. Ceilalți petrec, eu le surâd cu prietenie și sunt bucuros dacă sunt lăsat în pace, dacă nu se crede nimeni obligat să-mi dea un rol, și astfel să se vadă cât de singur sunt. Și totuși, cu mine se întâmplă aventura care poartă în ea atâta tinerețe. Prin jurul meu, camarazii dansează, râd, beau, o muzică suspină fals, iar eu mă gândesc că Dania există undeva – nu știu unde – pentru mine. Ne întoarcem târziu noaptea, în parfumul brazilor. Luna a fost așa de mare, de apropiată, vibra cu atâta forță, că aveam impresia că o auzeam respirând. Scene în care trebuie să-mi înving antipatia pentru oameni. Sănătatea mea e șubredă, mă simt prost în tot lungul zilei, nu sunt în stare să fac plimbări mai lungi. Am zile în care sunt țintuit pe scaun. Iar Dania există undeva.
De fapt, n-am decât un plan: să treacă timpul. Cât mai mult, să arunc zilele cu lopata. Tot ce se petrece cu mine na mă interesează. Un bătrân mi-a spus: „Și mai târziu cum ai să vrei să trăiești o singură zi dintre acestea!” Pentru ca să treacă timpul, joc cărți, sau fac pasiențe, sau discut susținând o idee care nu mă interesează. Fac vizite, primesc, citesc. Dacă hotărăști ce ai de făcut pentru fiecare oră din zi, timpul trece mai ușor. Ai chiar și satisfacția să te vezi desăvârșind o treabă, împart vremea. Cât voi sta aici, trebuie să mă bărbieresc de treizeci de ori. Deci număr fiecare bărbierit și socot mereu cât am făcut și cât mai am. Uneori fac excursii. Atunci pot să arunc mai multe zile deodată. Mi-am făcut ordine pentru ca o zi să treacă mai iute, după cum în tren îți aranjezi orele după stațiile pe unde treci, ca să ți se pară că mergi mai iute. Dimineața de la șapte la nouă, de când mă scol până vine factorul, trece cel mai greu, căci sunt prea emoționat ca să fac ceva. Atunci vin ziarele, sunt în curent cu ultimele vești ale lumii și amestec vreo noutate din Paris sau Londra cu preocuparea mea pentru Dania. Rudele mele se scoală pe rând, după cum seara adormiseră pe rând posturile la Radio. Pentru fiecare, bună dimineața și o mică discuție asupra nopții trecute. Ies de o mie de ori în grădină și asist la toate peripețiile cartierului. La dentistul de peste drum e închis, apoi se deschide o fereastră, cealaltă se scutură, apare servitoarea cu mătura, primul client care se grăbește ca să aibă primul loc. în sfârșit, vine factorul. Nimic. Și pentru restul timpului, ore de scris, de citit, de mers în grădină. Pe la șase seara consider ziua trecută, nimic nu se mai poate întâmpla. Factorul nu poate trece din nou, nici vreo chemare la telefon. Masa de seară se apropie, lumea se întoarce acasă. Pot să mă bucur de miracolul crepusculului în acest loc mic, cu aerul proaspăt, cu pomii răspândiți peste tot. Luna se vede tot mai puternic pe cer. Dar sănătatea mea atât de zdruncinată pune în aceste planuri toate surprizele. Zilnic am dureri. Prefer să rămân la locul meu, să renunț la plimbările care se fac în aceste locuri minunate. Atunci rămân pe balcon de vorbă cu bunica, în timp ce toți ceilalți – generația dintre mine și bunica – se duc să se plimbe. O pun în curent pe bunica cu ultimele întâmplări internaționale, care o interesează – cu toate că are optzeci de ani – și care pentru mine nu au nici o importanță. Am impresia că peste mine se aștern ani mulți, tot ce mă desparte de bunica. Bunica îmi spune: „Ești tânăr, viața se întinde în fața ta. Orice poți să plănuiești, căci nu e prea târziu. Eu am terminat, groapa este lângă mine!” Dar eu pot să cred asta, când mă chinui toată ziua (bunica mai spune: „Eu n-am fost niciodată bolnavă.”) cu băgare de seamă la ce mănânc, la locul unde stau, și neliniștit, fără nici o hotărâre pentru ziua de mâine[?]
Tot de la Mady aflu noutăți despre Dania. „A plecat la Sinaia!” Și apoi: „Se va întoarce vineri!” Imediat o și văd întoarsă; imaginez ce se întâmplă cu dânsa într-o atmosferă pe care o cunosc. Vra să zică, aș putea s-o găsesc dacă aș chema-o la telefon sâmbătă, căci nu știu la ce oră din vineri se întoarce, și apoi în ziua întoarcerii trebuie să fie multă lume în preajmă care o primește. Poate că mă va chema chiar ea, căci din Sinaia nu s-a priceput să mă cheme la telefon. Dar să mai aștept o zi. Nu prea mult, căci s-ar putea întâmpla ca Dania să plece din nou și în altă parte (sau în același loc. Mi-a spus că anul trecut mergea la Sinaia în fiecare săptămână.) Poate e mai bine s-o caute la telefon comisionarul meu. Dar o nouă scrisoare de la Mady îmi încurcă și mai mult gândurile, întâmplător, printre rânduri: „Dania nu s-a întors încă.” Rămâne ca eu să combin: De ce? Ce-a mai imaginat? Poate că se amuză acolo ? Sau, după cum pretindea, ezită să se întoarcă într-un peisaj din care eu lipsesc ? Dar de ce nu se gândește că din Sinaia nu se poate face nici o corespondență cu mine ? Sau preferă să lase să treacă timpul, căci știe că orice veste este zadarnică și despărțirea dintre noi va rămâne aceeași ? Când se va întoarce atunci ?
Ce se va mai întâmpla între mine și Mady, când povestea dintre mine și Dania se va fi terminat ? Mady mi-a spus într-o zi cu multă prietenie: „Aș vrea ca, orice se va întâmpla între tine și Dania, noi să continuăm să fim prieteni.” I-am fost recunoscător pentru vorbele acestea. Pe o alee din Parcul Ioanid. Dar poate că m-au impresionat și pentru alt motiv. Ele sugerau posibilitatea unei despărțiri de Dania. Și, după ce Dania nu va mai fi nimic pentru mine, voi putea s-o văd pe Mady, să-i vorbesc, să ne continuăm prietenia. Am o întâlnire cu Mady care, din cine știe care motiv, se amână în ultimul moment. Nu sunt nenorocit, nu socot că i s-a întâmplat un accident. Amân cu ușurință pe a doua zi, pe a treia zi, pe oricând. O lună, sau un an, dacă va fi nevoie. Iar dacă telefonul Daniei întârzie să mă cheme cu cinci minute față de ora obișnuită, sunt dezolat, trag concluziile cele mai funeste. Totuși, mai târziu, cu Dania nu mă voi mai întâlni niciodată, dar pe Mady o voi avea mai departe tovarășă. La ore bine chibzuite o voi chema la același telefon la care o căutam pe Dania. Poate că în prietenia cu Mady nu sunt perfect sincer. O iscodesc mereu de ce se întâmplă cu Dania. Caut să mă consolez prin ea, să discut cu ea ceea ce nu pot discuta cu cealaltă. Mă bucur că Dania nu este atât de departe, căci am atât de aproape o rudă a ei, sânge din sângele ei. Și, dacă o las pe Mady să vorbească de dragostea ei, de tristețile ei sentimentale (cât mai puțin), e numai ca să-i demonstrez că-i sunt prieten, că mă interesează cazul ei că pot să-i fiu necesar, și astfel să nu renunțe la mine. Nu-mi scrie despre Dania, dar caut să descifrez în scrisorile ei cea mai mică aluzie la Dania. Un cuvânt care privește pe Dania, „A plecat” sau „învață italienește”, capătă o valoare deosebită pentru mine și îl interpretez într-o mie de feluri, în plimbările mele nesfârșite prin curte. O vecină franțuzită care mă vede plimbându-mă preocupat, într-un monolog inepuizabil, mă numește „L’âme en peine”.
Dar mai târziu poate Mady îmi va deveni indiferentă, căci nu-mi va putea aduce nici o noutate, și va trebui să mă ocup numai de necazul ei. Sau chiar mă va durea o întâlnire cu dânsa. Mă voi teme să nu-mi amintească pe Dania, îmi va aminti de o mie de amănunte dintr-o casă în care intram familiar altădată și pe care o ocolesc acum cu spaimă, de unele obiecte care știu cum sunt aranjate. Mă voi teme să nu-mi spuie vreo veste care ar desprinde vechi dureri în mine, după ce cu multă osteneală am parvenit să am puțin calm și să pot să nu mă mai gândesc, sau gândul să se netezească, să nu mai ardă ca un fier roșu. Și Mady ar putea face unele imprudențe, prea preocupată de necazul ei ca să fie atentă față de mine sau înșelată de aerul meu ipocrit de indiferență. Și, după ce odată făceam toate tentativele ca să aflu de la Mady ceva nou în ceea ce privește pe Dania, mai târziu voi face tot posibilul ca Mady să nu-mi mai spuie nimic. Și gândul că oricând ea ar putea să-mi spuie ceva m-ar chinui. N-o voi întreba nimic ? Nici măcar dacă mai există câinele care se instala totdeauna între mine și Dania? Sau poate că prietenia lui Mady depinde de frenezia mea? Mă întâlnește, mă caută, pentru că așa am deprins-o eu și pentru că îi fac mustrări când ne vedem prea rar. Dânsa s-a obișnuit să-și ocupe o parte din timp cu mine. Dar, atunci când n-o voi mai căuta prea deseori, se va deprinde cu felul meu nou de a fi. Va lăsa să treacă zilele fără să mai stăm de vorbă. Va fi mai greu atunci s-o caut la telefon, căci mă voi teme să nu dau peste altcineva. Nici ea nu mă va mai întâlni cu ușurință, pentru că Dania s-ar supăra rău. Dacă se va îmbolnăvi Mady, eu nu voi ști nimic, va trece timpul fără să am vreo știre. De prima sărbătoare mare – Anul Nou -, îmi va trimite vreun semn, dar pe urmă iarăși voi fi în întuneric. Cea mai mică neînțelegere va fi un motiv de despărțire, căci nu va mai fi nici o ocazie să te explici. Amenințări ca „Nu ți-o voi ierta” devin posibile de aplicat, căci suntem de multă vreme deprinși să nu ne mai vedem. Fiecare cu calea lui, ca și odinioară, pe când nu ne cunoșteam. Și într-o zi o voi vedea. Dar nu ne vom putea vorbi multă vreme, căci, orice ar spune ea, aș socoti că e prea neînsemnat față de prietenia noastră veche. Ea va spune: „Mă vede cineva care mă va spune acasă.” Eu gândesc: „Ce e atât de grav? în definitiv, nu poate să-ți facă decât cinste, că tu, o fată neînsemnată, mă cunoști, iar eu îți arăt o oarecare prietenie. Exact mentalitatea Daniei!” Mi-aduc aminte când Dania mi-a lăsat brațul pentru că a trecut pe lângă o casă de unde ar fi putut să fie recunoscută. Și, supărat, voi pleca, răzbunându-mă acum pentru că n-am plecat altă dată imediat ce Dania mi-a făcut așa ceva. Și, după ce ne vom despărți, cu toate că n-am văzut-o pe Mady de câteva luni, ca și pe Dania, voi reflecta: „Ce teribil s-a îngrășat!” Mady nu este frumoasă, are tendințe de a se îngrașă, nici o trăsătură fină, râde gras, cu crețuri în jurul ochilor, nu seamănă deloc cu Dania, mai degrabă cu Raul, are sâni abundenți, gâtul scurt și pistrui mulți: o perfectă evreică de provincie, care pare mereu mulțumită că are tot ce-i trebuie. Familia ei nu-și pierde timpul ca s-o facă elegantă, cu toții convinși că ea nu merită această osteneală și pentru că toți sunt preocupați numai de Dania. Astfel că o văd mereu cu aceleași haine, puse parcă la întâmplare pe dânsa. Dar uneori apare gătită, are un taior gri (totdeauna același taior) care o face pompoasă și-i alungă calitatea ei principală: naturalul.
Urmăresc pe un om care poate semăna cu un funcționar de poștă (nu chiar factorul familiar care vine zilnic la casa mea, aducându-mi scrisori ce nu mă interesează), care s-ar putea îndrepta spre (.așa mea, să-mi aducă un aviz telefonic. L-am văzut pe acest om chiar în mijlocul orașului. Acum el trebuie să se strecoare exact pe străzile care duc la casa mea, să intre pe poarta casei, să mă caute tocmai pe mine, să-mi aducă un aviz telefonic și acel aviz să fie tocmai de la Dania. Deci vreo sută de întâmplări norocoase, trebuie să mă rog lui Dumnezeu pentru fiecare, și abia una împlinită, trebuie cu panică să aștept să se întâmple și cea viitoare. Nimic, absolut nimic, parcă s-a pus între noi o lume întreagă să ne separe. La întoarcere, voi găsi o scuză oarecare: „Am vrut! Dar a fost imposibil. Tocmai la ora proiectată a foit cineva la mine.” Va fi deznădăjduită. Dar va avea dreptate. A doua zi o vizită. Și apoi altă vizită. Și apoi o excursie cu automobilul. Mady mi-a spus când m-am întors de la Constantinopol, după o absență de cinci zile: „Tot timpul te-a așteptat, în fiecare minută, nu putea face nici o mișcare de atâta așteptare!” într-adevăr, câteva minute după ce am sosit, la o oră când de obicei nu poate să-mi facă nici un semn, căci este acasă tatăl ei, mă chema la telefon și îmi spunea să viu neîntârziat la ea, căci nu mai poate de dor. „Și de unde ai știut exact la ce oră voi fi înapoi, chiar ajuns acasă?” „Am calculat cât stai acolo, m-am informat când sosește vaporul la Constanța, când pleacă trenul de la Constanța, când sosește la București. Am făcut socoteala în cât timp poți să fii de la gară acasă!” Cum a putut face Dania așa ceva?
Și astfel trec zilele aici. Fiecare minută este obositoare, mă uit la ceasul de la mână de o mie de ori pe zi și eu nu pot să scriu pe aceste pagini decât un rezumat. Ar trebui să am un caiet, cu numărul foilor cât numărul zilelor, și să scriu pe fiecare pagină ce mi se întâmplă. Dar paginile ar semăna între ele și ar fi indiferente pentru un lector străin. Tot ce fac se poate reduce la câteva vorbe. Merg la cimitirul târgului, din pietate pentru morții pe care i-am cunoscut, dar mai ales ca să treacă timpul. Astăzi am fost în fundul grădinilor bunicii. Adică odinioară a bunicii, căci acum sunt alți proprietari. M-am dus pe drumuri pe care odinioară hoinăream ca un stăpân. De câte ori am privit pe oameni la muncă… Știu unde a fost căpița sub care mă odihneam într-o vară, acum douăzeci de ani. Pârâul de pe marginile căruia culegeam flori, margarete. Lanurile de grâu mai mari decât mine. Caut să refac propria mea copilărie, întrebuințând locurile altuia. Așa se va întâmpla mai târziu și cu casa bunicii. Dentistul de peste drum îmi spune: „Singura mea distracție e să vă văd în grădina voastră. Primul care sosește primăvara și deschide porțile ca să intre trăsura cu care vine de la gară, și toamna, când se închid porțile după ultimul dintre voi.” în fiecare an fac câte o plimbare în fostele domenii ale bunicului. Azi, la fel. Astfel a trecut o dimineață întreagă.
În grădina din față există un pavilion în care ne petrecem o mare parte din zi. Scaune comode, masă și aerul curat. Pe un perete al pavilionului scriu câteodată diferite glume, versuri, numai iscălitura, și le datez, în fiecare vară când vin aici, constat timpul care trece după data care devine tot mai veche. Găsesc scrise și mărturisiri impresionante: „Am suportat vacanța aceasta foarte greu.” Care o fi fost motivul atunci? Căci vacanța de acum mi se pare greu de suportat. Acum am scris o singură literă ca să nu priceapă nimeni: D, și cu un semn de întrebare. Căci față de existența actuală a Daniei sunt un străin, ca și cum aș vrea să știu ce se petrece în altă planetă. Nici rău, nici bine. Asta e Dania. Se lasă să trăiască la întâmplare. Am întrebat-o în ultima scrisoare pe Mady: „Ce mai face Raul ?” Asta e un fel ca s-o întreb de viața pe care o duc ei, fără s-o întreb fățiș de Dania. Dar Mady nici nu s-a gândit să-mi spuie ce mai face Raul.
În tot timpul despărțirii, am văzut că nu mai poate continua nimic între mine și Dania. Iarăși telefoane întâmplătoare ? Și viața ei de păpușă care nu este în stare să ia o hotărâre ? Iar eu așteptând, suportând ridicolul așteptărilor. Totul trebuie să se întrerupă, ceea ce a fost nu se poate prelungi; Dania mi-a arătat totdeauna că este incapabilă să se schimbe. Curajul acestei întreruperi e greu de avut. Dar acum am prilejul, fără nici o scenă care m-ar înduioșa prea mult și ar risipi orice decizie, să desfac. Vor fi câteva zile foarte rele pentru mine, dar n-am de ales. Voi păstra o experiență în plus. Voi ști mai precis cum să privești pe oameni și că nu trebuie să ai nici o încredere în ei, să nu ții seama de jurăminte și de lacrimi. Voi fi mai puțin naiv. Căci Dania își va continua viața ei de ființă tulburătoare și iresponsabilă.
Oamenii nu rămân aceiași, nu se poate conta pe ei. în primele zile, Mady mi-a scris de multe ori, factorul îmi aducea mereu scrisori de la dânsa. Și acum primesc tot mai rar. îmi spune că e foarte necăjită, dar nu-mi dă nici o explicație. Despre Dania, numai câteva cuvinte. A plecat de la Sinaia. Acum e la Constanța. Când și-a schimbat locul ? A trecut prin București ? Cât a stat la București ? N-a avut timp să-mi trimită un semn cât a stat în București ? în orice caz, atunci a găsit ea scrisorile mele, căci la început îi scriam. (Nu s-a priceput să-i spuie lui Mady să-i trimită scrisorile mele la Sinaia, iar pe mine nu m-a anunțat că și-a schimbat adresa.) Scrisori în care eram prietenos, îi spuneam mici evenimente din viața mea de aici, ca unei surori, ca unei iubite, și îi puneam întrebări pentru lucruri mici, fără s-o las să bănuiască măcar că nu sunt sigur că voi primi vreun răspuns, în ce zi exact s-a făcut schimbarea Daniei ? Și Mady, care nu s-a priceput să mă ție în curent… Dar îmi aduc aminte de o sâmbătă după-amiază (sărbătoarea evreiască) foarte rea, când am suferit mai mult ca de obicei, m-am torturat plimbându-mă la nesfârșire prin grădină. În ziua aceea trebuie să fi hotărât Dania să ne despărțim. Și acum, alt peisaj. Alți cavaleri împrejurul Daniei. Odată munții, acum marea. Haine de munte, acum costum de plajă. Sporturi de munte, acum sporturi de mare. Gelozia poate construi toate amănuntele lor. Zilele la casa bunicii au devenit tot mai greu de trecut. Voi pleca, nu se poate admite ca Dania să se distreze, iar eu să număr minutele într-un loc neînsemnat. Bineînțeles, nu unde este Dania, ca să nu fac impresia că o urmăresc. Dar tot la mare, la Balcic. Dar prin Constanța. La Constanța numai străini în preajmă, mă așteptam să găsesc pe Dania printre ei. Toamna a sosit de multă vreme, în fiecare zi e mai frig. La Balcic, aproape pustiu, în fiecare zi, alți oameni pleacă. Am găsit câțiva cunoscuți, care s-au dus unul câte unul. Pe plaje, dimineața, sunt aproape singur. Dania trebuie să se fi întors, dar e inutil să părăsesc Balcicul. Sunt atât de trist că nu mă pot bucura de culorile minunate ale mării. Dar ce aș face la București ? în cel mai bun caz, aș începe cu Dania viața de odinioară. Iarăși așteptări, deziluzii și speranțe, necazuri în fiecare clipă. Amicul B. A fost câtăva vreme aici.. În fiecare seară vorbea cu nevastă-sa la București. Vra să zică, e așa de ușor de vorbit cu Dania! S-o caut? Și ce să-i explic în câteva minute? Și dacă voi găsi telefonul ei ocupat, ca altădată? Boala mea e mai insuportabilă ca totdeauna, cu atât mai bine. Nu fac nici o sforțare ca să mă scutur din nefericirea mea. Spun: sunt bolnav. Dar e inutil să dau prea multe explicații despre boala mea. Cu toate că, din pricina asta, neliniștile cu Dania capătă o și mai mare intensitate. Mă simt și mai singur, și mai neîndreptățit. Nici un doctor nu se pricepe să mă vindece, nici măcar nu știe bine ce am. Cei care mă văd necăjit din pricina bolii simplifică și-mi spun: „Exagerezi, te complaci în starea asta.” Dacă n-aș avea dureri zilnice, aș crede că au dreptate.
Și, în sfârșit, în ziua hotărâtă la întâmplare, dar pe care n-am vrut s-o schimb, ca să mă asigur că sunt încă stăpân pe faptele mele, am venit la București. Am sosit seara, a doua zi era întreagă înaintea mea. Dar până atunci aveam să aștept o noapte. Când plecasem, renunțasem la camera mea, acum n-aveam unde să stau. La rudele mele n-am parvenit să am atâta îndrăzneală să spun: „Dorm la voi în noaptea asta.” Am tras la hotel, cum nu mi s-a mai întâmplat la București și mi-am simțit singurătatea și mai deplină. Mobile străine și fără stăpân, o mie de oameni s-au perindat înaintea mea pe aici. Nu voi găsi cea mai mică amintire din viața mea de odinioară. De la două seara, la opt dimineața. Adică până la șapte și jumătate dimineața, căci ultima jumătate de oră trece mai ușor, trebuie să mă îmbrac. Ultimele automobile care trec seara… mai multe, trei, două, unu. (Zgomotul unuia care încă se aude, când trece altul.) Apoi o bucată de tăcere. Și apoi iarăși automobilele care pornesc odată cu zorile, unu, două, trei, mai multe. Am auzit fiecare pas care a trecut. S-au deșteptat păsările (există păsări în București!), s-au deschis vitrinele, au venit lucrătorii pentru o casă care se construia peste drum. (Am asistat la construirea ei.) Și o mulțime de zgomote mici pe care le-am identificat, cu toate că nu știam mare lucru despre ele până acum. Viața în provincie îmi dase un oarecare calm, care credeam că va continua. Și, întors la București, m-am regăsit chinuit, incapabil să mă stăpânesc. Mă îmbrac și încerc să încetinesc gesturile. Ies în stradă la o oră la care nu-mi aduc aminte să mai fi fost. Cumpăr un ziar, apoi altul. Sunt primul client într-o cofetărie. Privesc fotografiile din fața cinematografelor. Mă duc la vechea mea adresă și întreb emoționat dacă m-a căutat cineva la telefon sau dacă am vreo scrisoare. Căci Dania nu știe că nu voi mai sta în casa aceea și trebuie să-și închipuie că e timpul să sosesc. Nici o scrisoare, nu m-a căutat nimeni! Vra să zică, povestea mea cu Dania trece printr-o criză mai gravă decât îmi închipuiam. Căci nu credeam că Dania a tăcut cu voință, a decis despărțirea dintre noi, ci numai a lăsat să treacă timpul, cu firea ei tembelă. Socoteam că în toamnă mă așteaptă exact viața de odinioară. Dar voiam să fac transformări. Cum, nu știam. Voiam să plec de acasă, dar un al doilea portar îmi spuse „V-a căutat ieri la telefon o duduie.” Tocmai ieri, ce coincidență! O singură dată. Și eu care credeam că am fost căutat în ultima vreme de mai multe ori pe zi. Dar dacă m-a căutat altcineva ? Poate că Mady ? Ce să mă fac la București până la ora când îi voi putea telefona Daniei? Milly nu este aici, a plecat în concediu. Încă o cofetărie. Să văd ce case noi s-au mai construit.
Ora zece. La zece și jumătate ar fi mai bine. Până atunci voi trăi fiecare minută. Am un noroc. Tânărul Raul e la școală dimineața. El îmi răspunde de obicei când o chem pe Dania, și mi-ar fi greu să suport acum vocea lui stridentă de copil isteț și sănătos. Ar trebui să spun cine sunt (m-ar recunoaște, de altfel), să mă prefac că sunt încântat că stau de vorbă cu el, și n-aș avea nici un chef să-i vorbesc. Și el nici nu s-ar gândi să plece de la telefon prea repede, ar socoti că, după o atât de mare despărțire, trebuie să-mi vorbească mult. Iar Dania, când va veni la telefon, va ști de prezența mea, nu o voi mai putea surprinde sinceră. Apoi nu va putea să îndepărteze pe Raul, și va vorbi cu mine convențional, ca în fața unui al treilea. O secundă înainte de a face numărul de la telefonul Daniei: 34622! Poate că Dania nu s-a întors încă la București. E în străinătate. Poate că a murit. Sau s-a măritat. Poate că nu e singură acasă. Raul o fi rămas acasă. Sau vorbesc cu Mady. „Ce-o să fac atâta vreme fără tine?” Și apoi două luni de întuneric. Numai vagile vești de la Mady, care anunțau câteva fapte, dar care nu transmiteau starea sufletească a Daniei. Poate că e telefonul ocupat. Un sfert de secundă după ce am făcut numărul, când nu se știe dacă e telefonul liber sau ocupat. Telefonul sună în casa Daniei, o dată, de două, de trei ori. Ce tragic sună! Cine îmi va răspunde? Poate servitoarea, poate…
Aud: „Cine e acolo?” Mady sau Dania, căci seamănă între ele la voce. „Caut pe Dania!” „Eu sunt!” „Și aici e Sandu!” Ce vorbă să spun mai întâi? Imputare? Declarație? Vocea Daniei: „De ce taci ?” Nici o vorbă n-ar fi potrivită. Și iarăși Dania: „O să te rog mult să mă ierți, dar uite ce se întâmplă: chiar acum e la mine profesoara mea de italiană..? „Atunci altă dată!” Am închis telefonul brusc. Asta e tot? Avea lecție, dar cum n-a imaginat ceva mai bun să-mi spuie ? Trebuia să mă caute îndată sau să iasă ea pe stradă, spre mine. (Elisabeth Bergner în Ariane aflând că iubitul ei a sosit!…) Trebuia să uite că are profesoară. Trebuia să-mi spuie: „Mai cheamă-mă peste jumătate de oră, când termin lecția”. Atunci ne vom explica. Asta e tot! Ce trebuia să fac ? S-o caut peste câtva timp, când nu va mai avea lecția? Ar fi prea umilitor să fac așa ceva… Dacă aș putea să fiu indiferent, cum îmi promiteam de la distanță, de la Balcic. Voi aștepta eu la telefonul meu. După ce va termina lecția, mă va căuta ea fără îndoială. Să aștept. Cât putea să mai ție lecția? Zece minute, cincisprezece minute, sau poate că abia începuse, o oră întreagă. Sau poate profesoara n-are oră fixă, rămâne mai mult decât trebuie. (Mulțumită că dă lecții unei fete deștepte și bogate.) Telefonul meu e mereu ocupat, poate că mă caută Dania și nu găsește liber. Dar dacă Dania, exasperată de a mă fi căutat de prea multe ori, renunță tocmai când telefonul meu e liber? A trecut o oră, dacă aș chema-o eu? A trecut destul timp ca să nu mă umilesc prea mult căutând-o. Numărul ei; cine îmi va răspunde ? Raul. E acasă! Și eu care credeam că am scăpat de el, că e la școală! Mă primește cu o explozie de vorbe prietenești, îi răspund la tot, mă bucur la fel, ca să nu las să se cunoască gândurile mele ascunse, în sfârșit, plasez întrebarea care era unica mea preocupare: „Dar Dania ce face ?” „S-a dus la școala de șofeuri!”
Am trecut ziua aceasta penibil. Și zilele următoare. Am căutat-o pe Dania la telefon. De câteva ori. N-am găsit-o. Sau vorbeam fără să ne înțelegem, și nu se gândea Dania să-mi trimită singurul cuvânt normal: „Vreau să te văd!” Câteodată îi auzeam glasul emoționat ca și odinioară. „Te-am așteptat atâta vreme și acum parcă n-ai venit…” „Tu!…” „Am vrut să te uit, dar văd că n-a fost posibil.” De ce a vrut să mă uite ? „Credeam că o să continuăm viața noastră minunată de odinioară!” Nu înțelegeam nimic. I-am spus: „Dar pentru prietenia noastră veche trebuie să-mi explici. Misterul acesta este intolerabil.” „Ai dreptate, dar acum am lume la mine.” „Când?” „Mâine!” „Mâine-dimineață neapărat. Orice ar fi.” „Promit.” Cum am așteptat! La telefon. Dar Raul mi-a spus: „Dania a plecat chiar acum în oraș.” N-a avut curajul să vorbească răspicat. Mady mă căuta, am putut, în sfârșit, să-mi dau o întâlnire cu dânsa. Aveam să aflu ceva. M-am prezentat rece, indiferent pentru existența lui Mady, dorind numai să ascund panica în care trăiam din pricina Daniei. Mady a fost îndurerată. — „Cum te-a așteptat și ce rece ai venit! Asta nu se va putea uita niciodată.” Mady mai spune, ca și cum lucrul acesta n-ar avea mare importanță:
„Acum, că v-ați hotărât să vă despărțiți, tu și Dania!”
„Mărturisesc că n-am priceput nimic din purtarea Daniei.”
„E mai bine să nu mai vorbim. Tot ce trebuie să știi e că eu am rămas aceeași.”
Și apoi: „Când mi-a spus astăzi Dania hotărârea voastră, am rămas înmărmurită.”
Mă mira ce motiv avea Dania, dar și eu hotărâsem același lucru, văzusem clar că nu trebuia să continuăm viața veche. Mă durea mai puțin? În dimineața aceea am căutat-o pe Dania de mai multe ori la telefon, am cercetat toate automobilele care treceau pe lângă mine ca să văd dacă n-o pot descoperi. Și după-amiaza am căutat să vorbesc limpede cu mine însumi, căci nu găseam nici un prieten ca să-mi vorbească..
Am văzut-o prima oară la intrarea Ateneului. Ce trebuia să fac ? Să salut ? Să zâmbesc ? Să arăt că mă bucur ? Să continui scena de prietenie pe care am avut-o cu Dania când ne-am despărțit cu atâta vreme înainte? în pauză, a venit cu Mady la mine și mi-a dat mâna. Am vorbit lucruri neînsemnate. La ieșire am căutat s-o mai văd o dată. Am văzut-o cum întârzia să vie spre ieșire, căci mereu o întâmpina câte un admirator care voia s-o salute cu toată ceremonia. Dar socoteam că am dreptul să-i spun încă o dată bună seara. Dania venise mai înainte la mine, deci aveam dreptul să mă apropii. Scena aceasta, cum să fac să dispară din viața mea. Dania i-a spus lui Mady (care mi-a transmis mai pe urmă): „Sandu vrea să se împace!” Mady mi-a adăugat: „Nu trebuia să te umilești!”
Odată a venit Dania chiar la un concert mai mic, la care nu credeam s-o văd. Dar numai o dată. La concertul viitor de felul acesta, n-am mai văzut-o. Am întrebat-o pe Mady: „De ce ? Măcar tu, Mady…” „Mi-a spus Dania să nu viu, căci evreii vor fi alungați..”
N-am mai căutat-o la telefon pe Dania, n-am mai mers prin preajma străzii ei. (De altfel, lua automobilul chiar din poartă și n-aș fi putut s-o întâlnesc pe strada ei.) Speram totuși că o întâmplare extraordinară va termina neînțelegerea. Auzisem că Dania se plimbă la șosea cu mașina, în fiecare zi ? Pe la ce oră? Spre seară am fost la șosea, departe. Stăm singur pe o bancă și reflectam asupra aventurii mele care se încheiase fără de nici un sens. Priveam toate mașinile care treceau prin fața mea cu nădejdea nebună că va apărea Dania. Va fi singură? Se va coborî la mine ? Mă va înțelege îndată? Așteptam totuși. Am plecat numai când s-a lăsat noaptea complet și când Dania nu m-ar fi putut recunoaște în întuneric.
Despărțirea definitivă dintre noi s-a făcut fără de nici o explicație, încurcat, cum fusese și dragostea noastră. Ultimele noastre discuții fuseseră tulburi. Dania îmi trimisese, pe rând, cuvinte de dragoste și răutăți. Eu îi făceam reproșuri sau îi vorbeam cu același elan ca și odinioară. De ce n-am fi vorbit încă o zi la telefon? Și încă un an? Ne întâlniserăm numai din pricina unor întâmplări care n-aveau să se mai repete. Știam că s-a terminat totul între noi, dar voiam o scenă ultimă, căci așa se încheie orice poveste. Cu Dania nu se întâmplase ceva nou, nu se măritase, nu începuse dragoste cu altul, ca să nu mai aibă timpul să se ocupe de mine o ultimă oară. Credeam că după câteva zile, văzând că nu-i mai dau nici un semn, Dania, știindu-mă că sunt la București, în aceeași casă și deci așa de ușor de găsit, mă va chema. La ora când mă căuta la telefon odinioară. N-are musafiri, deci e liberă să nu se poată opune dorului. Multe zile am așteptat frenetic. Voiam s-o sugestionez pe Dania de la distanță și s-o fac să desăvârșească minunea. Dar ar fi putut avea loc între noi o conversație de adio ? Una ar fi atras pe a doua, și așa mai departe, și nu s-ar fi încheiat nimic. Lipsa de inițiativă a Daniei era de data aceasta folositoare. Sau când mă găseam eu în fața telefonului și oscilam între hotărârea mea și tentația de a o chema. Dar nu încercam și din frica să nu fiu primit prost: telefonul Daniei ocupat, altcineva care-mi va spune că nu e acasă sau vreo vorbă aspră. Dania chiar, care nu se va pricepe să mă liniștească. Eram în fața telefonului la un metru, și totuși distanța până la Dania rămânea imensă, până la lună.…
Pentru ultima oară, o conversație la telefon cu Dania! Pentru ultima oară să-i combin numărul telefonului, gest atât de familiar odinioară. Ce cuvinte să aleg ? Despre ce să-i vorbesc ? Ce să rețin și la ce să renunț? Nu voi putea să vorbesc tocmai de ce e mai important între noi: pricina despărțirii noastre. Iar alegând alte subiecte, sunt neserios. La ce să mă refer din viața noastră veche? Ce cuvinte să repet, știind că pentru ultima oară mai pot face așa ceva? Dar nici nu știu dacă trebuie să-i spun „tu” sau „dumneata”, căci ea s-a desfăcut în două, prezente amândouă totuși: acea cu care încercam să schimb gândurile cele mai intime (acea care se bucura văzându-mă mâncând) și acea străină, cu alte preocupări, fără de nici o atenție pentru chinul meu. Pentru ultima dată! M-a întrebat o voce străină, poate servitoarea. Mi-am spus numele întreg și chiar la telefon am înțeles că asta a pricinuit mirare. Servitoarea mi-a cerut, cu o voce nefirească, să-mi repet numele. Altădată eram recunoscut imediat numai după timbru și plecau s-o anunțe pe Dania fără să mai fie nevoie să mă întrebe cine sunt. (Și acum poate că m-au recunoscut, dar nu le venea a crede că sunt eu.) Și am auzit de la Dania un „alo” mai ferm ca de obicei, semn că socotea și ea că trebuie să-mi vorbească fără șovăiri. I-am spus la întâmplare: „Plec într-o călătorie din care nu mă mai întorc niciodată. Cred că trebuie să-mi iau rămas-bun. Și să-ți dau felicitări pentru tot ce ți se va întâmpla de acum înainte, căci nu voi mai avea nici un prilej să le transmit. Pentru Anul Nou, pentru anul celălalt, pentru peste zece ani, pentru fiecare onomastică a ta, pentru fiecare rochie pe care o îmbraci, tu care pretindeai că-ți faci rochiile numai ca să-mi placi mie, pentru orice se va întâmpla cu tine la care eu nu voi lua parte..” Nu știam ce să-i mai spun. Și, așa prost cum am putut, am cântat Gute Nacht mein Kind. După ultima notă, am închis receptorul. Dania a vorbit ceva: „Nu adio, numai la revedere!” Și din partea ei câteva vorbe la întâmplare, căci nu mai putea continua nimic.
De abia acum povestea mea se terminase pe deplin. Cum a fost întâia zi după aceea, și a doua zi, și mai târziu? Uneori dam câte un telefon la casa Daniei numai ca să mă apropii de acel peisaj așa de cunoscut. Auzeam cum sună telefonul chemând pe cineva. Știam unde e așezat telefonul ei, ce lucruri sunt prin preajmă, cum arată camera, celelalte camere prin care străbate sunetul soneriei puse de mine în mișcare. Imediat ce cineva ridica acolo receptorul, închideam eu, mai înainte de a auzi vreun glas. Dar toate aceste amănunte nu mai vreau să le spun…