Manifestul Partidului Comunist

Aristocrația franceză și cea engleză erau chemate, prin poziția lor istorică, să scrie pamflete împotriva societății moderne burgheze. În revoluția franceză din iulie 1830 și în mișcarea engleză pentru reformă, ea fusese din nou învinsă de parvenitul detestat. De o luptă politică serioasă nici nu mai putea fi vorba. Aristocrației nu-i rămînea decît lupta pe tărîm literar. Dar chiar și în domeniul literaturii vechea frazeologie de pe timpul restaurației devenise imposibilă. Pentru a-și cîștiga simpatii, aristocrația trebuia să-și dea aerul că face abstracție de interesele ei și că-și formulează actul de acuzare împotriva burgheziei numai în interesul clasei muncitoare exploatate. Ea își procura astfel o satisfacție în a cînta cuplete satirice la adresa noului ei stăpîn și în a-i șopti la ureche prorociri mai mult sau mai puțin sinistre.

În felul acesta a luat naștere socialismul feudal, amestec de tînguială și de batjocură, de ecou al trecutului și de amenințare a viitorului, care nimerea uneori burghezia drept în inimă prin critica sa amară, spirituală și distrugătoare, dar care făcea întotdeauna o impresie comică prin absoluta-i incapacitate de a înțelege mersul istoriei moderne.

Aristocrații fluturau ca drapel traista de cerșetor a proletariatului pentru a strînge în urma lor poporul. Dar de cîte ori poporul îi urma, el zărea pe posteriorul lor vechile blazoane feudale și se împrăștia rîzînd în hohote, fără respect.

O parte din legitimiști francezi și „Tînăra Anglie”, au oferit acest spectacol.

Atunci cînd feudalii demonstrează că modul lor de a exploata diferă de exploatarea burgheză, ei uită un singur lucru, și anume că ei exploatau în condiții și împrejurări cu totul diferite și în prezent depășite. Atunci cînd arată că în timpul dominației lor proletariatul modern nu a existat, ei uită că burghezia modernă a fost tocmai vlăstarul inevitabil al orînduirii lor sociale.

De altfel ei ascund atît de puțin caracterul reacționar al criticii lor, încît principala învinuire pe care o aduc burgheziei constă tocmai în aceea că sub dominația ei se dezvoltă o clasă care va face să sară în aer întreaga ordine socială veche.

Ei învinuiesc burghezia nu atît că a creat un proletariat în genere, cît că a creat un proletariat revoluționar.

De aceea, în practica politică, ei participă la toate măsurile violente împotriva clasei muncitoare, iar în viața de toate zilele sînt gata, în ciuda frazeologiei lor umflate, să culeagă merele de aur și să renunțe la credință, iubire și onoare în schimbul negoțului cu lînă, sfeclă și rachiu.

După cum popa mergea totdeauna mînă în mînă cu feudalul, tot astfel și socialismul popesc merge alături de socialismul feudal.

Nimic mai ușor decît a da o spoială socialistă ascetismului creștin. Oare creștinismul n-a tunat și fulgerat și el împotriva proprietății private, a căsătoriei și a statului? Oare n-a propovăduit el în locul acestora caritatea și cerșetoria, celibatul și înnăbușirea patimilor trupești, viața de chilie și biserica? Socialismul creștin nu-i decît aghiasma cu care popa sființește necazul aristocratului.