„Să ştie tot omul că am omorât pe Mihnea Vodă!”
Cât ajunse în Ardeal, într-acea ţară unde atâtea neamuri războinice, unguri, saşi, români şi săcui, stau înghesuite şi în veci gata pe vrajbă, gândul cel dintâi al Domnului mazilit fu să strângă o adunătură de oameni cu simbrii, în capul cărora să meargă să-şi ia domnia înapoi.
Planul său nu izbuti; oştirile lui Vlăduţ îi risipiră simbriaşii, şi el atunci se duse să se aşeze, cu toată familia, în Sibii; dar inima lui încă nu era înfrântă şi capul lui se muncea mereu cu ideea d-a redobândi tronul. De aceea trimise pe Stoica, cu bogate daruri, în Visegrad, la Craiul Vladislav al Ungariei, ca să-i arate plângerile sale împotriva boierilor ţării şi să-i ceară totodată ajutor şi ocrotire.
Vladislav, linguşit d-a vedea atâta supunere din partea unui Domn român, îi răspunse printr-o carte măgulitoare, în care îl numea bunul său frate şi-i făgăduia că-l va sprijini cu oaste în primăvara viitoare, îndatorindu-l însă să primească legea catolică şi să-i închine Ţara Românească, unind-o prin lege şi tractaturi de supunere cu Crăia Ungariei. Zâmbitoarea nădejde a puterii făcu pe Mihnea să primească toate aceste învoieli umilitoare. Lege, familie, avuţie! ce n-ar fi jertfit el oare acum pentru o sângeroasă răzbunare?!
Ah! ce sălbatică veselie îi umplea sufletul, când, printre visele viitoarei sale măriri, zărea capetele Basarabilor înşirate în ţepe la porţile-i domneşti!
Vremea d-acum însă cerea ca s-ascundă asprele aplecări ale inimii sale şi să stea cu zâmbetul mulţumirii în veci gata pe buze, pentru orice semn de compătimire sau de cinste, pentru orice făgăduinţă de ajutor.
Craiul Vladislav scrise totdeodată orăşenilor din Sibii, poruncindu-le ca pe Mihnea Voievod, pe ai săi şi toată casa şi neamul lor, nebântuiţi, siguri şi fără împiedicare, să-i ţină acolo, în mijlocul lor, şi în cinste să-i aibă; preste acestea, pe toţi să-i apere şi să-i ajute şi să fie datori în tot timpul a le prinde parte, nici să cuteze altmintrelea a lucra.
Această crăiască carte fusese citită în mijlocul pieţei mari de către magistrul oraşului, şi toţi „înţelepţii luători de seamă şi credincioşi ai Craiului iubiţi” sibieni se făgăduise să împlinească cu credinţă, luare de seamă şi înţelepciune poruncile iubitorului lor Crai.
De atunci înainte, Mihnea, pus sub credinţa de obşte şi botezat în legea catolică, cu mare pompă, dinaintea sibienilor papistaşi, fu privit ca cea mai însemnată persoană din cetate. Norodul îl cinstea, îl iubea şi se închina la dânsul; adevăr e că nimeni nu putea fi mai milostiv decât Domnul român. În toate zilele magistrul oraşului, Ioan Agota, şi judeţii şi juraţii veneau să cerceteze de trebuinţele prinţului. În casa lui, comitele de Temişoara, Ioja de Şom, trimis acum în părţile Bârsei, nobilul Ioan Horvat de Vingart şi toţi grofii şi nemeşii din Sibii şi de prin prejur alcătuiau o Curte care se bucura de belşugul şi de traiul domnesc al Voievodului mazil. La mese şi seara în adunări, Mihnea le povestea jafurile şi prădările boierilor, duşmanii lui, şi lesne-crezătorii săi ascultători se mirau, în simplitatea lor săsească, ce oarbă ţară e aceea ce se dă în mâna unor astfel de tâlhari şi leapădă un Domn, care, străin şi pribeag, în câteva luni numai, umpluse Sibiiul de bunătăţile sale.
Un biet poet latin, Ioan Salius, ce se bucura şi el de cinstea de a fi printre numeroşii oaspeţi ai prinţului, începuse a pune pe versuri laudele sale, arătând vechea slavă a neamului său domnesc, întinsa lui stăpânire, dreapta-i străşnicie împotriva prădătorilor ş-a furilor, râvna lui d-a uni creştinătatea sub o singură cruce, dorinţa-i d-a scăpa Bizanţul de păgâni, urâcioasa viclenie ce-i răpise tronul, tocmai când era în mijlocul tăriei ş-a grămezilor de aur… Însă atunci când era poetul să-şi pornească Pegasul pe căile zâmbitoare şi înfloritoare ale viitorului, când era să cânte glorioasa redobândire a tronului, ce se apropia, şi să-şi ia plata cuvenită inspiratelor sale strădanii, o împrejurare cruntă curmă deodată strălucitoarele nădejdi ale Domnului şi ale linguşitorilor săi.
Şederea lui Mihnea în Sibii strânsese acolo mai mulţi oameni ce purtau cu dânşii câte o veche răzbunare, şi care, plini de jalnica aducere-aminte a trecutului, urmăreau ca piaza-rea pe îmblânzitul tiran.
Nemilostiva ursită sau pronia răsplătitoare făcuse ca aceşti oameni să se întâlnească, să-şi destăinuiască unul altuia aceeaşi ură şi împreună să chibzuiască a lor răzbunare.
* * *
În casa lui Danciu Ţepeluş stau adunaţi, într-o seară, trei oameni. Unul, de vârstă medie, purtând îmbrăcăminte ungurească, are un obraz pe care se citeşte o prostatică râvnire la măriri; acesta e stăpânul casei, fecior de Domn şi neîmpăcat duşman al lui Mihnea, carele se suise pe tronul hotărât lui de Vladislav, şi acum încă îi răpise sprijinul ocrotitorului său. Al doilea e un boier bătrân de Ţara Românească, cu barbă albă şi cu fruntea înnorată de o veche mâhnire; acela e Radul, spătarul din Albeşti, a cărui fiică, Ilinca, fusese jertfită cu atâta cruzime de către fostul Domn, chiar în noaptea ei de cununie.
În sfârşit, un tânăr purtând zeghea sârbească ţine mâna pe hangerul de la brâu, pare c-ar fi gata să spele în sângele tiranului necinstea unei surori siluită de dânsul; îl cheama Dumitru Iacşăg şi e nepotul mitropolitului Maxim.
Ei se par a fi după o lungă sfătuire; iar bătrânul boier, întinzând cu încetul mâna într-un vas de aur ce sta pe masă, scoase dintr-însul o hârtie îndoită şi citi cuvântul: Hangerul!
Iacşăg săltă de bucurie, strigând:
– E al meu!
Ceilalţi doi răspunseră:
– Dumnezeu să te ajute!
Radul, posomorât, aruncă în foc o altă fâşie, pe care scria: Ştreangul!, şi Danciul rupse cu necaz una care zicea: Otrava!
Fără de a mai spune o vorbă, ei se despărţiră.
A doua zi era 12 martie 1510 şi praznic mare al sfântului Papă Grigore. Toată obştea cuvioasă, muieri şi bărbaţi, asculta cântările latineşti ale băratului şi răsunetul măreţ al organului. Pe piaţa mare, dinaintea bisericii, nu e nimeni; d-o parte se vede numai un zid boltit; de cealaltă, un tufiş de pomi îndesaţi.
Acuma slujba s-a sfârşit; creştinii, îmbrăcaţi ca de sărbătoare, ies de toate părţile, făcându-şi cu aiasmă semnul crucii pe frunte, şi se răspândesc pe la casele lor. Mai în urmă de toţi, şi umblând cu pas greu, se coboară pe treptele de piatră ale catedralei Mihnea Vodă, însoţit de nedezlipitul său Stoica şi de Ioan Horvat de Vingart; contoşul Domnului, sur şi lung, cu ceaprazuri de fir, e deschis la piept şi lasă să se vază o scumpă blană de samur, la fel cu căciula de pe cap. Nimeni dintr-înşii nu poartă arme într-o zi mare ca aceea.
– Frumoasă şi măreaţă slujbă! zise Domnul către Horvat.
– În curând se vor bucura de dânsa şi pământenii măriei-tale, când cuvioasa-ţi râvnă îi va adăpa la izvorul adevăratei credinţe.
– Aşa e, negreşit. Ştiu bine că voi întâmpina oareşicare anevoinţe, piedici şi zavistii; dar lăsaţi-vă pe mine, zise el, zâmbind în silă, voi purta crucea în mână de fier. În zadar vor încerca boierii şi mai ales blestemaţii de Basarabeşti…
Atunci, sărind ca un trăsnet din tufiş, un om se repezi la el cu hangerul în mână şi, în iuţeala izbirii, îl pironi cu fierul drept în pietrele bolţii de pe piaţă. Abia avu vreme Mihnea să-i zică cu o mirare plină de dispreţ: „Tu cine eşti?” şi, pierzând orice simţire, căzu mort pe brânci. Hangerul, izbindu-se de lespezi, îi pătrunse coastele şi ieşi sângerat prin spate.
Tovarăşii lui Mihnea rămaseră încremeniţi de spaimă, şi ucigaşul se făcu nevăzut; dar peste câteva minute un om striga în gura mare din clopotniţa bisericii: „Să ştie tot omul că am omorât pe Mihnea Vodă!”. Acela era Iacşăg.
La acea semeaţă şi groaznică strigare, ce se răspândise ca o furtună prin tot oraşul, norodul întreg se tulbură; începură a trage clopotele, şi cetăţenii, prin case, îmbrăcau zeaua de sârmă şi coiful de fier şi se înarmau ca la o mare primejdie.
Adunaţi toţi d-a valma şi cu zgomot pe piaţa mare, ei priveau cu jale la strălucitul răposat, când strigările turbate ale lui Iacşăg şi vaietele familiei domneşti, ce sosise în grab pe locul de omor, întărâtară mânia norodului. Un cetăţean mai aprins şi mai îndrăzneţ dibui pe ucigaş în turnul cel înalt şi cu o împuşcătură îl lovi drept în cap. Trupul lui Iacşăg căzu sfărâmat pe pietre.
Acesta fu semnul izbucnirii.
– Săriţi pe ucigaşi!… zbierau din toate părţile.
– Danciu şi Albescu au fost înţeleşi cu tâlharul acesta! strigă Stoica după treptele bisericii, presupunând acum tainica lor înfrăţire.
– Pe dânşii, copii!… Ei au ucis pe bunul Domn! pe milostivul Mihnea!… pe tatăl sărmanilor!… pe fala Sibiiului!!!… Pe dânşii, copii! daţi, daţi năvală!…
Aceste strigăte, repeţite de mii de glasuri, porniră gloata cu volbură de pe piaţă, şi toţi se repeziră la locaşele bănuiţilor omorâtori.
Acolo se petrecură groaznice măcelării; pe toţi din casă, stăpâni şi slugi, îi sfâşie norodul învierşunat, şi trupurile lor, trunchiate şi târâte prin ţărâna uliţei, le azvârli, ca stârvuri, afară din cetate. Astfel uneori soarta îneacă în acelaşi potop pe vinovat şi pe răzbunători!
Abia noaptea aduse ceva linişte în oraş, dar cetăţenii rămaseră armaţi, ca să ducă a doua zi cu cinste trupul lui Mihnea Vodă până la cel din urmă al său sălaş, în biserica Sfintei Cruci de la Dominecani.
Sibiiul amăgit plânse multă vreme pe crudul tiran căruia dincolo de Carpaţi îi zicea Mihnea cel Rău. Judecătorii Curţii crăieşti făcură cercetare asupra acestor nenorocite împrejurări, şi familia Domnului rămase, cinstită şi apărată, în Sibii, până când soarta armelor, iarăşi protivnică, o sili să treacă la Ţarigrad.
Mircea Ciobanul a fost Domn al Ţării mulţi ani după acestea, şi mai mulţi Domni din neamul Dracii, armaşului din Măneşti au stat, la deosebite vremuri, pe tronul ţărilor noastre.