Milogul

Vântul de toamnă, rece şi umed, ţiuie în rămăşiţele frunzelor risipite în crăcile copacilor din lunca Vitanului.

În albia sa încovoiată, Dâmboviţa îşi mână liniştit apa tulbure, galbenă şi pe-alocurea pătată cu şuviţe de sânge închegat, supte din talpa zalhanalei. Duhoare grasă năbuşeşte aerul îngreuiat de-o bură rece şi deasă.

Stolurile de ciori se răsfiră, se amestecă, se gonesc, croncăie şi se-abat păcură pe hârcile albe de bivoli şi de boi, împrăştiate pe netezişul ruginiu din faţa zalhanalei.

De-a stânga apei, cam cât prinde ochiul, dincolo de hanul din răscruci, stă casa lui Căliman potcovarul, mai mult fâşii şi petice de pământ galben decât văruială. Pornită pe spate, cu olanele de pe acoperiş zobite şi mucede, împănate cu muşchi, şi mai sus îi cresc două urechelniţe cu solzi groşi şi verzi. Pe prispa ferită de streaşina lată, plină cu scule, cu troace, şade în colacul picioarelor Căliman potcovarul. Negru, uscat şi ars în obraji, cu ochii mari şi albi, cu luleaua stinsă şi pleoştită într-o parte a gurii, când pifăie aruncă scrumul în sus şi-şi dezveleşte, din buzele mari şi din barba şi mustăţile cărunte şi îmbâcsite de cenuşă, dinţii laţi şi petrecuţi pe din două c-o largă strungăreaţă. Părul, muiat în untdelemn, cârlionţează pe grumajii soioşi. Cămaşa, petic de petic, strânsă la mijloc într-o curea împodobită cu nasturi, îi cade pe umărul drept.

Raluca, ţiganca lui, stă ghemuită într-un colţ al prispei. Goală puşcă, îşi cocoloşeşte gleznele sub o pătură murdară. Sânul, slab şi moale, i-atârnă în gura unui copil, ce suge cu sete, umflându-şi bucile galbene.

Căliman, înfigându-şi pipa în brâu, scoase din poala cămăşii un clondir cu rachiu şi-l aduse la gură.

— Iar gâlgâi, Călimane, zise Raluca, şi iarna vine, şi copiii-s goi…

— Eh, las’ să vie, las’ să fie… răspunse Căliman, şi-şi scutură pletele şi începu să râdă.

— O să-ţi bei cămaşa din spate, o să-ţi bei pielea de pe oase, o să-ţi bei minţile, mormăi Raluca, şi-şi zgudui copilul, rupându-i ţâţa din gură.

— Ale mele sunt toate, las’ s’ le beau…

— O să ajungi râsul ţiganilor.

— Fă Ralucă, te rup în două bucăţi, azi, de duminică! răspunse mâniat Căliman, şi scoase din mâneca largă o mână numai muşchi, vine şi păr.

Apoi o aduse cu binişorul pe clondir, mai înghiţi zdravăn de două ori şi-l întinse Răluchii, zicându-i blajin:

— Na şi ţie, bea şi tu, căţea, bea şi tu, scorpie cu pui, că eu te bat şi tu mă sorbi.

Raluca apucă clondirul şi, după ce bău, iar bombăni:

— De n-ar fi ologul ca să cânte din mahala în mahala şi să-ţi milogească mămăliga şi saramura, ai pieri, ticăloşia lumii.

— Eh, să milogească, că eu l-am găsit, eu l-am crescut.

— L-ai crescut, da, dar i-ai luat picioarele, răspunse Raluca închinându-se.

— Să taci, Ralucă, strigă Căliman, sărind în sus. Dar cât era de mare se clătină pe picioare, se rezemă de zid, supse cea din urmă înghiţitură de rachiu, oftă şi, uitându-se lung în ochii ţigăncii, îi zise repede: Uite-aşa, măcar să crăpi, o să-ţi zic p-a lu’ Sotir:

Nelăută, nespălată,
bat-o Dumnezeu s-o bată,
da nu doarme, sa îmbată,
Şi e groasă şi umflată,
bat-o Dumnezeu s-o bată;
ziua zace, noaptea fată,
mai bine rămânea fată,
bat-o Dumnezeu s-o bată.

Ochii lui Căliman se tulburară. Ca o pieliţă gălbuie i se poşghi pe albul lor. Se lăsă moale şi, după ce bolborosi câteva cuvinte, izbi cu piciorul clondirul gol şi-l făcu cioburi. Şi deodată începu se dârdâie pe picioare în chip de joc şi de veselie. Şi-şi pleca capul în jos, aducând capul într-o parte. Ş-o învârtea mărunt, apăsând mai mult pe un călcâi. Se pleca de mijloc. Bănănăia cu mâinile moi în jurul trupului, turuindu-i gura într-un cântec mărunt, parc-ar fi fost o tobă care bate în depărtare.

Dar glasul îi scăzu. Cântecul îşi micşoră repeziciunea. Răsuflarea îi pufui greoaie. Picioarele îi depănă zăpăcit un soi de joc fără nici o noimă.

Raluca-şi privea ţiganul înmărmurită. Îl apucase din băutură. Şi era rău de nu vedea înaintea ochilor, da cu ce apuca, spărgea pe orice punea mâna. Într-o zi a dat de-a azvârlita cu copilul. Într-altă beţie a înghiţit doi cărbuni aprinşi ş-a vrut să s-arunce în puţ, strigând cit îl lua gura că i s-a „aprins burta”.

— Hai, măi Călimane, şi te culcă, nu mai zobi pământul de pomană… îi zise Raluca cu sfială.

— Să dorm, ai?! să dorm? răspunse el. Să te scoli, căţea, şi s-aprinzi jarul în vatra foalelor! Ai să munceşti cu mine, că te zvânt!

— Poi, e păcat, Călimane, că e Sfânta duminică. Te trăsneşte Ăl-de-sus, îngână Raluca, punând câteva boarfe peste copilul ei, care adormise cu un deşt în gură.

— Nu e păcat! Şi să te scoli, mamorniţo, că te ia „iaca-cine”, strigă Căliman, înhăţând un baros, pe care abia-l ridică în sus. Nu e păcat; ar fi păcat dacă rachiul şi mămăliga ni le-ar da SântIlie şi Dumnezeu.

Şi-şi petrecu mâna pe după mijlocul Raluchii şi, neizbutind s-o ridice în braţe, o ciupi de câteva ori şi, cu ea de mijloc, jucând întruna, se afunda în întunericul fară fund al fierăriei.

Fumul de bură se dezlegă într-un cernut de ploaie măruntă şi deasă. De la pământ la cer întunecimea era una, adâncă, neagră, că n-ai fi zărit la doi paşi, că nu ţi-ai fi găsit ochii şi gura. Numai către miazănoapte scăpăra tremurător câte un fulger liliachiu, şi copacii, în şiruri negre, se zăreau jucând o clipă acolo unde lunca rotocolită a Vitanului părea că se împreună cu bolta cerului. Întreg pământul, după aceste slabe licăriri care desfăceau perdelele întunecimii, se cufunda în nemărginirea neagră şi mută.

Pe aşa vreme, foalele din şatră pufniră în grămăjuia de cărbuni care rânjiră roşu şi începură să joace, aruncaţi de suflarea greoaie, regulată şi somnoroasă ce ieşea pe ţevile de fier. Scânteile, în cârduri de steluţe, trosneau şi, plutind în neştirea întunericului, se stingeau una după alta.

Ai fi crezut că întreaga lume s-a dus pe copcă dacă, în ropotul ploii ce cădea de astă dată nemiluit, nu s-ar fi auzit ocările lui Căliman şi scârţâitul ascuţit al unui cărucior ce se apropie de pragul potcovăriei.

— Vine, săracul de el, ş-o fi rebegit de ploaie, că e gol ca un deşt…

Aşa îngână în fundul întunericului Raluca, atârnându-se de lanţurile foalelor.

— Deh! mai bine să vină mort decât cu mâna goală, răspunse răguşit Căliman, botezând cu praftoriţa cărbunii care îşi aţâţau din ce în ce flacările lor albăstrii. Ş-atunci s-auzi lângă prag o jale de vioară ş-un glas de cerşetor. Parcă ar fi fost un om care cânta în vis. Ai fi zis că e vântul, care-şi colinda vuietul. Aci se întuneca glasul, ce tremura ca de fiori, şi vioara s-auzea limpede şi puternic, aci glasul se deştepta şi încurca cuvinte ciudate, iar vioara-şi zbârnâia coardele ciupite.

Când căruciorul se opri în pragul fierăriei, târât de o fată ca de 12 ani, cântecul se stinse. La flăcările cărbunilor ce se încinseseră se zări în dricul căruciorului, înfăşat în scutece de zăblău, o frântură de om, un om de la mijloc în sus, ţinând într-o mână uscată gâtul lung al unei viori.

Şi într-o clipă Căliman se repezi în prag şi îl întrebă pripit, şi rău, şi vesel, de nenumărate ori:

— Ehi? hai? Ce-aţi adus? Cum v-a fost ziua? V-a mers în târg? Aţi dat de oameni? V-a luat gura? Ce mormăiţi? Deh! Vă ţineţi mari cu banii în pungă! Umpleţi mâna, colea, la bâcu! Orbul Olănitei a adus de la târg trei sfanţi, şi e cu fluierul, nu cu vioara, şi nu ştie decât două cântece!…

Iar după aste vorbe, Căliman, împleticindu-se pe picioare, îşi încordă mâinile, luă pe sus căruciorul şi-l trânti jos, în şatră, în dreptul cărbunilor din care ieşea o pară ţuguiată şi argintie.

Raluca încremenise. Nu i se vedea decât jumătate faţa, poleită de lumina jerăgaiului. Căliman sări în groapa din care bătea la nicovală drept în ochii milogului şi, ştergându-şi năduşeala neagră de pe frunte, înhăţă coada unui baros, bolovăni ochii săi roşii şi se răsti, aruncându-şi un pumn în pieptul său păros:

— Ce bani ai căpătat, spune, că-ţi bat limba pe nicovală!

Capul milogului atârna într-o parte a căruţului. Tot trupul lui e o mână de carne galbenă-vineţie. De la coşul pieptului la vale îi înnumeri coastele. Picioarele îi sunt tăiate de sus, iar în locul lor, două răni cârpite petic de petic. Nişte beţe subţiri îi sunt mâinile cu degetele ascuţite, lungi şi murdare. În tot acest monstru nu trăia decât capul. Şi ochii săi mari, negri şi plânşi, cu genele sumese până la frunte, priveau adânc şi blând. Pe fruntea sa ca sideful i se rotocoleau inelele părului, negru ca păcura. Pe buze îi încremenise un surâs îndurător.

— Spune — strigă Căliman aprins de beţie, de dogoare şi de o ură ce-l ardea de-a lungul pieptului — cum ţi-a fost cântecul ăl nou? Cum ţi-a mers târgul?

Spida, fetiţa care se înhăma la cărucior, văzând pe tată-său ridicându-se din groapă, o şterse la fugă. Milogul oftă, închise ochii şi întinse mâinile pe dricul căruciorului. Lacrimile i se rostogoliră pe obrajii săi albi-gălbenii. Un chip turnat în ceară. Părea un Christos oacheş în nişte zdrenţe murdare.

— Oh! târgul e rău! zise blajin Milogul. E rău de tot, că oamenii sunt bine îmbrăcaţi. Trebuie să fii frumos, voinic, întreg şi bine, ca să-ţi dea de pomană cei bogaţi. Şi deschizând ochii mari şi băşicaţi de lacrimi, îşi rezemă vioara de piept şi urmă cu un glas bun: Oamenii din târg trec repede. Au treburi multe. N-au vreme să-şi desfacă punga. De-a surda le cânţi. Am cântat, am plâns, am întins mâna, şi oamenii au trecut. Care nu te văd se duc, care te vad spun câte ceva, şi-acopăr ochii, se-abat în lături, dau din umeri şi se duc — cârduri vesele pe două picioare. Am milogit până mi s-a stins glasul. Am răbdat zgârcenia şi vorbele până n-am mai putut. Treceau doi inşi, unul din ei şopti: „Să nu-l crezi. Are picioarele în paie.” Şi i-am spus cu amarul în gât: „Vino de răscoleşte, vino de caută”. Trecea o cucoană. A băgat mâna în buzunar şi a scos-o goală: „Ah! ce murdar!” I-am răspuns, cu lacrimile în ochi: „Cine n-ar vrea sa fie curat?” Un tânăr spunea cu scârbă tovarăşului: „Uh! cum cere!” „Cer fiindcă n-am. Dacă aş avea, aş da!” O fetiţă, gătită ca o sorcovă, a şoptit mă-sei: „Ce ochi negri! ce ochi mari!” „Ţi-i vând pe-un ban”. Şi un domn voinic şi rumen, jucându-se cu un lanţ de aur, mi-a zis în faţă: „Ce urât e!” „Închide ochii şi dă-mi.”

În Căliman s-aprinseră mânia şi rachiul. Faţa sa arsă îngălbeni. Scrâşni dinţii. Aduse barosul cu amândouă mâinile şi, învârtindu-l pe deasupra Milogului, strigă năuc:

— Mai bine-ţi zdrobeam capul decât gionatele!

Raluca lăsă foalele, care pufniră lung cea din urmă răsuflare, se repezi asupra lui Căliman, îl înhăţă de-o mână, pe când el, cu cealaltă, repezi barosul în dricul căruciorului, strigând:

— Ce-mi foloseşte stârvul ăsta?…

Căruciorul se răsturnă, şi Milogul se rostogoli cu faţa în jos.

Raluca se lupta cu Căliman.

— Se ceartă cu oamenii… Nu ştie sa ceară… Lasă-mă, uite, lasa-mă, să-mi murez inima… Măcar o dată… măcar o dată să dau…

După câteva îmbrânceli, Raluca izbuti să îl dea pe uşă afară. Ţiganul se împletici în noroi, ajunse la talpa prispei, se impiedică şi căzu lat, cu faţa în sus. Bolborosi de câteva ori: „Măcar o dată să dau”, apoi, părându-i-se că cade casa pe el, de frică, închise ochii şi adormi.

Raluca lungise iarăşi pe bietul Milog în căruciorul său şi plecase repede să-şi vadă de copil, căci se speriase din somn şi ţipa cât îl lua gura.

Milogul era singur, pe roatele care-i călcau inima când se învârteau, în adăpostul său obişnuit în care-şi trudea mintea şi-şi plângea chinul. Capul lui mare, slab şi frumos se învârtea, ca prins de friguri, în fusul subţire al gâtului. Şi cât de sfânt şi de frumos pare la lumina galbenă a jarului care se stinge! Cu ochii închişi, cu nasul subţire şi cu nările curmate de durere, cu buzele mici şi strânse una într-alta, cu cele două şiroaie de lacrimi curgând de sub pleoape până pe piept, ai jura că e un cap de moaşte care plânge. În mintea lui de nefericit toate s-amestecă, s-afundă, se sting, pe lângă dorul de-a putea umbla. Ah! cum ar pleca de cum ar miji ziua! Cum ar fugi! Cum s-ar duce ca vântul, fără a se mai uita îndărăt. Ş-ar sui munţi, ş-ar coborî văi. Şi n-ar mai cânta cu vioara. Mâini nu i-ar trebui. Cu mâinile nu umbli. În goana lui de nebun, ar închide ochii. Ochi nu i-ar trebui. Cu ochii nu umbli!

Şi aşa de vie-i fu închipuirea, că surâse, deschise ochii repede, se zbuciumă pe loc şi bănănăi mâinile întocmai ca picioarele unui om care ar fugi. Apoi se pipăi grabnic la şolduri şi, năbuşindu-şi o adâncă şi caldă oftare, îşi trânti cu dezgust mâinile în lături şi sparse între pleoapele ochilor lacrimile, care începuseră iarăşi, înghiţindu-şi durerea, simţită ca un nod în gâtlejul sau.

Ah! dar fie şi nişte picioare strâmbe. Şi şchiop. Un singur picior şi altul de lemn. Nişte picioare zgârcite şi să poată să-şi legene trupul în două cârje, numai să scape odată de cele patru roţi! S-ar mulţumi să sară ca o broască, să se târâie ca o şopârlă.

Mâinile şi rămăsiţa de trup îi îngheţară. Se rumeni în obraji. Toată viaţa, la cap. Buzele îi tremurară şi strânse aşa de tare din ochi, încât îi fulgerară scântei şi se stingeau într-o negură fără fund. O mânie de foc, închisă într-o ţeastă de os. Cui poartă Dumnezeu de grijă? De cine are milă dacă nu de nenorociţi? Cum de nu aude şi nu vede ceea ce surzii şi orbii ar auzi ş-ar vedea? De ce să nu-l zidească din nou şi pe el, ca pe ceilalţi oameni? Oh! dacă ar fi întreg, n-ar mai întinde mâna la trecători. Ar scăpa de ruşinea de-a cânta cu vioara şi de-a boci:

Fraţi în Hristos, surioare,
nu treceţi p-un biet olog,
făr’ de trup, făr’ de picioare…

Ar scăpa de ruşinea de-a zice după vioară: „Bogdaproste! bogdaproste!”

Ar scăpa de ticăloşii care-l iau în râs şi-i pun pietricele în mână. Ar scăpa de cei care-i spun fără milă: „Ce urât e!” „Ce murdar!” „Ar trebui să-l culeagă comisia.” „Ne sperie copiii.” „Ne strică pofta de mâncare!”

Dacă ar fi întreg, ar scăpa de bătăile care nu mai au în ce izbi şi de scuipatul lui Căliman. Şi vara n-ar mai privi cu jind, din arşiţa soarelui, pe cei care se veselesc la umbra deasă a nucilor. Cui, cui, cui poartă de grijă Stăpânul lumii? E mai rău ca un om, căci poate şi nu vrea…

O amintire îi licări ca dintr-un vis dureros şi depărtat. Parcă auzi două lovituri de ciocan căzând pe nicovală, şi-şi simţi carnea picioarelor ruptă şi oasele trosnind. A fost dar şi el, copilul găsit la răspântii, om ca toţi oamenii. Ba chiar a umblat de-a buşile. Ar fi trebuit să aibă şi el picioare, să meargă fără roate, să alerge, să fugă, să muncească, să nu ceară, să nu-l scuipe, să nu-l bată, să nu-i fie ruşine, să nu întindă talerul, să nu cânte cu vioara…

Milogul se zgudui. Roatele scârţâiră şi, înhăţând vioara de lângă dânsul, o trânti cu mânie şi o făcu ţăndări. Întinse repede mâinile şi se agăţă de nicovala care lucea în ochii săi tulburaţi.

În întunericul fierăriei nu s-auzi decât un oftat şi o izbire îndesată, scurtă, fără răsunet.

Cărbunii măcinaţi de foc s-au stins în gura foalelor.

A doua zi, când Căliman, trezit din somn şi din beţie, se duse alene ca să lucreze, văzu pe bietul Milog odihnind de veci, c-o tâmplă înfiptă în colţul ascuţit al nicovalei. Un lac de sânge închegase pe cioburile viorii.

Căliman, spăimântat, fugi bătându-se cu pumnii în cap. În pragul uşii întâlni pe Raluca şi se opri văitându-se:

— Fă, fă, s-a omorât Milogul… Cine o să mai cerşească… Unde o să mai găsim altul?…

Şi privi lung la copilul slăbănog şi galben, care sugea cu bucile umflate din sânul moleşit al Raluchei.

Raluca îşi strânse copilul la sân şi-i zise, scuipându-l în obraz:

— Aş! ăsta e-al meu, Călimane!… Te mănâncă viermii în fundul ocnei… Eu sunt ţigancă, nu-mi lepăd copiii…