Cap deschis și fire potolită!
Lasă că era cu deosebire deștept, dar mai și citise mult, știa multe, îi erau ochii deschiși pentru toate și avea darul de a spune cu toată cumpenirea ceea ce gândea, încât era o mare mulțumire să-ți petreci timpul stând de vorbă cu el.
Făcuse doi ani la Universitatea din Paris, unde se înscrisese la Facultatea de medicină. În loc însă de a face studii de anatomie și fiziologie, el își îndulcea viața citind operele clasicilor francezi, vizitând teatrele, concertele și galeriile de tot felul, asistând la conferințe și adâncindu-se în tainele botanicei, pentru care prinsese o mare slăbiciune. În cele din urmă s-a pătruns de convingerea că nu face nici el pentru medicină, nici medicina pentru el, și a luat hotărârea de a se pregăti pentru vreo altă carieră, mai potrivită cu înclinările lui.
Era, ce-i drept, împotriva firii lui de a se silui pe sine însuși, dar adevăratul adevăr era că el nu numai din capul lui luase hotărârea aceasta.
Tatăl său, toptangiu în brașovenia din București, murise încă mai-nainte de a fi plecat el la Paris, iar mamă-sa, care nu mai avea alt copil, trăia, așa-zicând, numai de dragul lui. Avea de ce, căci, pe lângă toate celelalte, mai era și un tânăr chipeș și binefăcut, totdeauna cuviincios și bine cumpănit, cu deosebire curat în întreaga lui înfățișare, și ținea mult la mama lui.
Aceasta era deci cuprinsă de o firească mâhnire când se gândea că vor trebui să mai treacă ani și iar ani de zile până ce el va fi ajuns să-și ia diploma de doctor și să se așeze ca om la casa lui.
Apoi, Negrea mai era și ca un fel de miel care suge la doauă [oi], și anume mai avea o mătușă bogată, sora tatălui său, văduvă fără copii, care-i și alesese drept pereche potrivită o verișoară, nepoata răposatului ei soț, care ținea la el și pentru care avea și el oarecare slăbiciune, încât îi purta mereu portretul la sine.
Era deci și-n gândul mătușei că ar fi fost curată nebunie de a se mai canoni ani de zile de-a rândul spre a-și lua diploma de doctor, când el era și de altmintrelea om deștept, știa multă carte și moștenise, ba mai avea să moștenească destulă avere pentru ca să poată trăi în toată lărgimea.
El s-ar fi și întors acasă dacă n-ar fi prins slăbiciune de botanică. S-a înscris deci, de dragul botanicei, la Universitatea din Viena, mai în apropiere de orașul lui, iar aici s-a încurcat în geografie, apoi în geologie și-n chimie. Muncea omul întins și fără de răgaz, încât ți-ar fi fost milă de el dacă nu te-ai fi încredințat în fiece clipă că făcea aceasta numai pentru mulțumirea lui sufletească.
Nici că obosea vreodată. Noi îi ziceam „Bătrânul”, nu numai pentru că era mai în vârstă decât cei mai mulți dintre noi, ci și pentru că era bătrânicios și chibzuit în toate ale lui. Ținea să fie totdeauna bine îmbrăcat, să se hrănească bine, să-i fie locuința frumoasă, aerisită, curată și bine mobilată și să se împărtășească din toate distracțiunile plăcute: ar fi fost împotriva firii lui să stăruie în vreo lucrare pe care n-o urma cu toată inima. Deși era deci, după cum se zice, tare-n materiile pe care le studia, el nu se zorea să se prezinte la examene. Cu toate acestea, mulți îl pizmuiau și toți erau de părere că el o să ajungă un om foarte însemnat.
Dar Bătrânul nostru nu era om fără slăbiciuni. Din când în când, simțindu-se-n apele lui, scotea din buzunar portretul „viitoarei” sale și nu puteai să-i faci mângâiere mai mare decât încredințându-l că dânsa era foarte simpatică și că împărtășeai, în toate amănuntele lor, părerile lui în ceea ce privea viața casnică.
Apoi, pornit o dată, el nu mai sfârșea: dedea uitării botanica și geografia, geologia și chimia și-și desfășura toată știința enciclopedică spre a arăta că de căsnicie atârnă nu numai fericirea fiecărui om îndeosebi, ci totodată și bunul mers al societății, și că cea dintâi datorie a omului, atât față cu țara sa, cât și față cu părinții săi, este să-și întemeieze cât mai curând viața casnică și să poarte grijă de soție și de copii.
– Omul necăsătorit – zicea el rostind vorbele rar și răspicat și bătând cu degetul în masă – orișicât de multe și de mari i-ar fi vredniciile, e deopotrivă cu ramura stearpă în pomul plin de flori roditoare.
Nici c-ar fi putut să vorbească altfel un om cumpănit ca dânsul, care avea nu numai o mamă, ci și o mătușă bogată, ba chiar și o verișoară foarte gentilă, care țineau să-l vadă cât mai curând așezat la casa lui.
El însă stăruia să arate că de aceeași părere au fost oamenii înțelepți ai tuturor timpurilor, că atât Roma, cât și alte state au crescut și s-au întărit câtă vreme familia a fost bine așezată, și că până chiar și Confuciu al chinezilor pune familia mai presus de toate. Știa pe de rost legile prin care Iuliu Cezar punea sarcini grele asupra celor trecuți de oarecare vârstă fără să se fi căsătorit și era pe deplin dumirit asupra împregiurărilor în care s-a prăbușit societatea romană după slăbirea legăturilor familiale.
Avea omul multă dreptate și știa să le spună toate, încât era o plăcere să-l asculți. Steteam cu toate aceste câteodată pe gânduri, căci îmi dedeam seama că verișoara cea gentilă nu va fi având slăbiciune nici pentru botanică și geografie, nici pentru geologie și chimie.
– Ce-ar fi adecă, i-am zis într-un rând, dacă ea și-ar pierde în cele din urmă răbdarea și s-ar mărita după altul?
Negrea se uită la mine așa de sperios, încât nu-l mai cunoșteam. Era parcă cel mai pătimaș om, care ar fi fost în stare să săvârșească faptele cele mai crunte.
– E oare cu putință! ? grăi dânsul. Uiți că mi-e verișoară. La noi în familie așa ceva nu se poate. Mare nenorocire s-ar întâmpla, adaugă el încruntat.
După cele spuse de el îmi dedeam cu socoteala că verișoara cea gentilă era nepoata mătușii bogate, care nu-i lăsa nepotului său moștenirea decât dacă el îi va lua nepoata în căsătorie. Era deci la mijloc o daraveră în care el era neînduplecat și nu-i intra-n minte gândul c-ar fi putut vreodată să fie nevoit să nu-și urmeze în toată tigna viața după placul lui.
Și a și urmat-o, și noi, care la Viena 1-am găsit, tot acolo 1-am și lăsat când ne-am întors fiecare la ale sale.