Toate acestea trec acum prin mintea părintelui Niță, și de aceea bătrânul e foarte mâhnit. Zadarnic luptă să gonească gândurile care-l frământă – cântecul de afară i le încurcă și mai tare: Ileana fata lui, nevasta lui Matache, șade în curte cu bărbia rezemată în mână și cântă.
Ileana cântă frumos, e știută; dar acuma căldura cântecului este deosebită; glasul ei arde. Omul, care învățase atâtea, asculta mușcându-și buzele: el bănuia… nu, înțelegea bine ce putere a ridicat așa de înalt coardele cântăreții.
O melodie simplă și monotonă, – dar câte înțelesuri, câtă pierzanie de suflet, câte făgăduieli fără margini și poftă oarbă! Fata cânta tinerețele lui. Cântecul acela îl lua în sus, ca pe niște aripi largi și puternice, și-l ducea îndărăt cu treizeci de ani… întorcându-se de-acolo către clipa de față, număra el unul după altul exact toate belciugele ce-i făcuseră lanțul vieții.
Cântecul Ileanii durea prea mult: nu mai era de suferit: trebuia năbușit. Tatăl ieși pe prispă și-o chemă brusc. Ea tăcu și s-apropie.
– Ileano, Ileano! zise popa mustrător și fulgerând-o cu privirea. E păcat!
– Taică!
– E păcat, adăugă popa și mai apăsat. Rușine și păcat! și ieși pripit din ogradă fără să se uite înapoi.
El merse drept la învățător… Omul acesta scotea pe Ileana din minți… da, el!
Aci s-a urmat o scenă foarte neplăcută: amare imputări de nerecunoștință deoparte, de alta protestări călduroase de nevinovăție. Tânărul jura că n-au fost decât poate glume umflate de gura rău-voitoare a oamenilor sau mai bine a femeilor din sat, care dacă nu bârfesc, nu trăiesc. Bătrânul ținea într-una fără s-asculte, că un bărbat în toata firea nu se cuvine să se rătăcească după o minte slabă de femeie. Și la urmă scurt: o voință hotărâtă până la sânge a împiedica rușinea și păcatul… Numaidecât învățătorul trebuia să ceară permutarea în alt județ: preotul avea mijloace să capete aprobarea imediată. Îi dedea o sumă însemnată; îi găsea o fată bună să-l însoare… îl iubea ca pe un scump copil al lui… cu mult mai mult decât pe Ileana… Ș-asupra cuvintelor din urmă bătrânul simțind că-i scade energia, se grăbi să plece făr-a mai răspunde la observațiile tânărului, care nu se știa să merite această izgonire.
Preotul porni spre casă; dar deodată se opri… un moment nehotărât… apoi își întoarse pașii – nu vrea să vază pe Ileana… să meargă la Cuțiteiu… Nu că doar avea sa-i spuie ceva, dar simțea nevoia să nu fie singur.
Primarul era acasă. Bătrânii prieteni se așezară pe pălimar… De mâncare n-avea părintele poftă; dar un pahar de vin bun e bine oricând… Cuțiteiu scoase din beci o cană cu spumă… Primarul era foarte vesel și fiindcă nu-i era somn, ca de obicei, avea poftă de lafuri.
Între un om și altul este adesea ca de la o stea la alta. Arde acolo un soare uriaș și dincolo altul. Printre învârtitoare pulbere de lumi, un colos de flăcări d-abia zărește pe celălalt ca o scânteie ce clipește pierdută în negura fără fund… Ba câți încă nu se mai zăresc deloc și unul de altul nici măcar nu bănuiesc. Adesea tot așa se pricep oamenii între ei și pot înțelege unul altuia sufletul.
Steteau aci față-n față cei doi bătrâni și buni prieteni, dar era atât de nemăsurată depărtarea dintre ei și aceasta reducea pentru Cuțiteiu la proporții ce nici nu mai merită socotite spaimele părintelui. La urma urmelor, ce lucru mare și grozav?… E ceva să se-ntâmple mai des și mai lesne?… Ce?… Se iubesc doi oameni tineri… Ei! ș-apoi?… Lume nu e?
– Eu știam de la-nceput ca o să fie-ncurcătură, zise Cuțiteiu cu zâmbetul lui obișnuit… Nici că se putea altfel… Întâi numai bănuiam – acum mi-aș pune capul… Stăi să vezi… Duminica vreo două săptămâni, nu știu ce roboteam prin grădină… Numa ce să-i vezi: venea amândoi dinspre gârlă, trecea pe lângă gard și vorbea șoptit… N-am putut auzi mai nimic… Atâta doară mi s-a părut că zicea ea: „Nu te crez!” da el zice: „O să vezi!” Am sărit repede din grădină și până s-ajungă ei pe linie, cum umbla domol și se tot oprea pe loc, le-am ieșit înainte pe poartă… Se legăna alături parcă mergea pe o apă… Era să treacă pe lângă mine făr’ să mă vază.
“Bună dimineața, fină”, zic; zice: “Sărut mâna, nașule”. “Da-ncotro?” “Mergeam și noi la biserică… Ne-am întâlnit mai colea cu neica Mitu…” I-am tras cu ochiul, și zic: “Cale bună, fină”. El a tăcut și s-a făcut roșu ca ardeiul; da ea, diavoloaica, a-nceput să râză; zice: “Sărut mâna, nășicule!” și-a plecat amândoi înainte.
M-am uitat lung după ei până a intrat în curtea bisericii… așa mândri !… Ei! Ce să mai vorbim degeaba, taică? Dacă așa a făcut Dumnezeu lumea noastră… Am zis și eu: așa da, așa-mi place și mie !…
…Ș-apoi, adică ce-ar fi – adăogă Cuțiteiu după o scurtă tăcere – ce-ar fi să-l lase pe pârlitul de Matache și să ia pe Mitu?
– Cât oi trăi eu asta nu se poate, zise popa.
– Ce se potrivește!… De ce?
– Că nu voi eu !… Și popa înghiți în sec și, simțindu-și gâtul uscat, bău două pahare unul după altul… ș-apoi încă unul.
– Ei ! asta-i… Or să te întrebe și pe tine!… Și dacă-i vorba, tot mai bine să-i fie nevastă decât țiitoare… Uite popa cum se miră! parcă-ntâia oară a văzut d-alde astea… Ce, mă, tu n-ai fost tânăr niciodată? Nu ți s-a-ntâmplat… Iacă mie, cum mă vezi, mi s-a-ntâmplat… și încă la mine… a fost ca nelumea… Acuma poci să-ți spui ca la un duhovnic, c-a trecut de mult… Eu mă-ndrăgisem de cumnată-mea…
Popa făcu o mișcare.
– Da, da, de nevasta lui frate-meu răposatul… Să murim și ea și mai multe nu… Satul tot știa și frate-meu nimic… Bietul răposatul !… bun om, da prost! Parcă-l împingea dracul să m-ajute el. Țiu minte odată zor-nevoie să mă duc și eu la târg cu ea, că el avea treabă la deal… Bucuria noastră! Mă și suisem în căruță cu Smaranda, când iacătă maică-ta… Venise so luăm și pe ea cu noi. Ce să faci? Am luat-o… O zi întreagă n-a fost chip s-o rătăcim pân târg…”
Taica mă dăscălea pe-o parte, maică-ta pe alta… Și unul ș-altul o păzea pe Smaranda… Unde să te apropii? — Ce mi-a dat păcatu-n gând? Să fug cu ea-n lume… Cine să le fi spus… cum or fi aflat-o și p-asta… nu știu… știu numai atâta că m-a vândut alde taica – să scape de mine și pe mine de păcat.
– Cum?
– Iaca lesne… M-am pomenit într-o dimineață cu larmă mare-n sat, chiote, țipete de muieri și copii… Ce e? Ce e? Alergau aleșii cu ceaușii să prinză flăcăi la miliție… N-apucasem să-mi pui minteanul, și numa iacă Smaranda într-un suflet: „Fugi Constandine! după tine umblă… fugi că te ia!” Odată mi-a scăpărat pân cap: „Tii! asta hoțul de taica mi-a făcut-o!” că-mi spusese cu vreo câteva zile mai-nainte: „Mă, Constandine, tu ai fi bun de dorobanț… ce nu vrei tu să te bagi la miliție?” „Acu, zic, tot mă ia ei încai…” Am apucat-o pe Smaranda ș-am smucit-o înăuntru-n odaie… Ți-ai găsit!… Nici n-am atins bine clanța, și iacă și taica cu toporul ridicat: „Ticăloșilor, vă trăznește Dumnezeu! vă crăp capul ca la niște câini!…”.
Ăia intraseră în curte… Îi dau brânci bătrânului – Dumnezeu să-l odihnească! – cât colo, ies pe prispă și pui mâna la brâu pe prăsele: „Mă! zic: ăl dintăi de-o pune mâna pe mine… îi vărs mațele!” ș-o iau la fugă spre pârleaz… Ei după mine. Un ceauș de dorobanți venea înainte mâncând pământul și-nvârtea peste cap ștreangul… parcă-l văz ș-acu nalt și spătos cât o namilă. „Dă-te!… nu te da!… ținea-aci!” Când să pui piciorul peste gard, mi-a și aruncat lațul pe gât și m-a întors înapoi lat pe spate. M-am zbătut cât am putut… da-mi luase apa. Ce să mai lupți cu beregata strânsă-n ștreang! M-a legat cot la cot… și m-a dus…
– Ei și?
– Ei! și m-a dus. Cine era să mă plătească? taica?… M-a dus la tact și de acolo la oraș… Am fugit odată cu gândul să viu să iau pe Smaranda și să m-apuc de hoție. A pus mâna pe mine, m-a bătut și m-a închis… Am sărit într-o noapte peste zid… A prins de veste straja, s-a luat după mine și m-a împușcat în picior – ș-acu am semnul… Mi-a tras o bătaie strașnică… Am stat închis multă vreme până a venit să mă scape – și cu ce cheltuială! – cine te gândești?… Bietul neica, frățină-meu!…
M-am întors acasă… Smaranda avea doi copii… fusese bolnavă… se făcuse urâtă… Când ne-am văzut, ne-a apucat și pe mine și pe ea o rușine…
– Pe urmă?
– Pe urmă m-am căsătorit și am trăit cum mă știi… Bodaproste lui bietu taica: el m-a mântuit de păcat… că după cum eram nebun, îl făceam – îl făceam și era făcut…
Venise popa să caute chipurile liniște la cumnatul Cuțiteiu! Nu cu vin, cu otravă-l cinstise. Și de aceea se întorcea părintele într-un târziu cam pe două cărări, căutând o inspirație luminoasă și neputând apuca în mintea-i turburată calea spre o hotărâre. O oboseală nespusă, un fel de dezgust mai zdrobitor decât chiar deznădejdea apăsa greu pe amândoi umerii bătrâni.
Care va să zică el cerea o jertfa – știa deaminteri și el astea tot așa de bine ca și Cuțiteiu – o jertfă care nu se dă de bunăvoie, care trebuie luată cu de-a sila… „Cu de-a sila!…” Și omul grăbi pasul… Ajunse acasă, luă din fundul lăzii și vârî în sân un pachet învelit într-o basma, încălecă și porni… Când răsărea soarele era departe.
Drumul a fost și scurt și lung de neastâmpăr, scurt de gânduri… O să se învoiască prefectul?… Un învățător nu poate fi luat în armată… Cum să propuie? ce să zică? cum să înceapă?… Dar dacă n-o izbuti?… Dacă nu s-o putea? Ei! numai să vrea prefectul și se poate…
Prefectul era o veche cunoștință – procurorul de odinioară. Fost deputat, om bogat acuma, cu putere și influență nemăsurată… S-ar putea dacă ar vrea el… În mâna omului aceluia stătea liniștea călătorului. Acesta își aducea aminte cât de bun fusese acela cu el… Da, dar acu nu mai era tânărul vesel de p-atunci, trebuia să fie un om matur… Lucrul poate că n-o să meargă așa de ușor ca aldată…
Și astfel, bătându-se cu socotelile călărețul se trezi înainte-i cu sclipeala turnurilor de tinichea din oraș… Încă o fugă de cal… În sfârșit!
Intră pe aceeași barieră pe unde acu mai bine de douăzeci de ani ieșise ducând în căruță comoara găsită lângă altarul lui Sfântul Ion… Călărețul ocoli cu dinadinsul stradele principale și piața, nevoind să mai vază locurile ce fusese odinioară teatrul talentelor micului bufon.
Prefectul locuia la marginea orașului într-o casă de jur împrejur cu o grădină mare… La prefectul era lume multă… Preotul așteptă în sală. D-abia se așezase cu sfială pe un colț de scaun și auzi deodată în o odaie de-alături un zgomot grozav: ceartă, palme, bușeli, țipete; ușa odăii se deschise smucit, o slujnică urâtă și lălâie, răgind ca o bestie, cu nasul și gura pline de sânge, ieși zăpăcită; după ea numaidecât, o damă mititică și uscată, cu capul plin de funde de hârtie, fierbând și spumegând, cu un clește de soba în mână, și strigând: „S-o puie la coteț! la coteț!” Una după alta pieriră-ntr-o clipă pe altă ușe.
Popa se ridică-n picioare mai mult de frică decât de respect. Până să-și dea bine seama de ce văzuse, auzi un hohot de râs strașnic și-apoi alte țipete, de astădată jalnice și sfâșietoare – o femeie se chinuia parca să-și dea sufletul. Ușa se deschise înapoi, și un ungurean intră purtând în brațe pe dama cu capul înfășurat în hârtii… Membrele-i erau înțepenite, gâtul și mijlocul strâmbe, fața ca varul, și din ochii ei mari, deschiși peste măsură, se vedeau gogoșile albe… Gemea și scrâșnea din dinți. Slugoiul, ajutat de două femei, o duse în odaia ei. Peste un moment, el ieși ștergându-se pe mâini – îl mușcase.
– Ce e? îndrăzni popa aiurit.
– Iacă niște păcate!
Și fără multă stăruința, popa află cât e de rea și de bolnavă stăpâna casei, nevasta prefectului… O scorpie!… bate slugile până la sânge, le înțeapă cu ace, le frige cu fierul de frizat roșit în spirt… și când ostenește, o apucă: râde, plânge, țipă și rămâne ceasuri întregi țeapănă… Trebuie frecată cu perii aspre, bătută cu nuiele subțiri și afumată cu niște doftorii tari până să-și vie iar în fire.
Popa își făcu cruce și s-așeză la loc s-aștepte. Tocmai târziu, prefectul ieși să conducă până la scară un boier bătrân. Isprăvind, dete cu ochii de preot care sta umilit în picioare. Din două vorbe cei doi vechi cunoscuți se recunoscură. Preotul zise încet:
– Aș vrea, să trăiți, domnule prefect, să vă spui un foc al meu… între patru ochi…. dar între patru ochi…
Fiindcă mai avea doi musafiri, prefectul pofti foarte politicos pe popa, cu toate protestările de rigoare ale acestuia, în salonul de-alături și intră în birou să expedieze pe cei doi.
Popa trecu în salon și se opri un moment la ușe… De mult nu mai intrase în așa apartament! de mult nu-i mai lovise vederile așa combinație de forme și culori! Era în adevăr minunat. Salonul da în grădină și reflexul copacilor, trecând prin perdeluțele de rățea, dedea și mai mult farmec acestui interior și bogat și de gust.
Omul făcu un popas, înaintând ca un călător într-o vale plină de încântătoare amintiri pe care o revede deodată după o îndelungată pribegire… Uimit, privi de jur împrejur; dar când ajunse cu privirea în colțul unde bătea-n plin lumina verzuie de la trei ferestre mari, călătorul rămase trăsnit… Un strigăt i se-necă în piept: ochii lui întâlniseră căutăturile unui portret mare…
Era o arătare din altă lume – mai dulce, mai bună… fericită! Zâmbea cu același zâmbet neuitat în care se amesteca multă blândețe cu multă patimă, atâta inteligență limpede cu atâta oarbă pornire… Bătrânul stete mult… mult înaintea ei, și, voind parcă s-aprinză cu privirea lui ochii nemișcați de sus și să-i facă să clipească o dată măcar, măcar o dată, clătină din cap și șopti:
„Ei!… să știi tu ce e acuma pe sufletul meu!”
– Poftim, părinte, zise prefectul.
Bătrânul tresări:
– Cine e? întrebă el, întinzând mâna spre chipul din perete și fără să se uite la omul ce-l trezea așa de brusc din vis.
– Soacră-mea… mama nevesti-mi… O femeie nenorocită: a murit tânără, sărmana!
Bătrânul se întoarse machinal.
– Ei! ce e! spune-ți păsul, adăogă prefectul; poftim de șezi.
Popa șezu și tăcu.
– Ai vreo pricină?… vreo daraveră?… spune.
Popa nu zise nimic.
– Suntem singuri, n-ai nici o sfială… Nu ne-aude nimeni… Spune, zise foarte binevoitor, deși cu oarecare nerăbdare prefectul. Dacă e posibil, te cunosc ce om ești, fac tot pentru sfinția-ta.
Bătrânul alunecă de pe scaun și căzu mototol pe covorul moale… Polițaiul, care aștepta afară ordine, era din norocire aci, gata la chemarea superiorului, să ajute pe omul bolnav; l-a descheiat la gât, la sân, la brâu… l-a frecat cu oțet la tâmple și la inimă… Când își veni în fire, preotul era întins în birou pe canapea… Se încheie degrabă, își ceru iertăciune – era bolnav, bătăi de inimă și amețeli – simțise cum îl ia ca p-o apă, cum i se-ntunecă tot împrejur și cum adoarme… Se ridică, salută și porni să plece.
– Bine, nu mi-ai spus nimic, zise prefectul, făcând semn polițaiului să iasă.
Polițaiul ieși foarte mulțumit de serviciul umanitar ce realizase… Popa se căuta mereu în sân, la brâu, prin buzunare, fără să spuie o vorbă… Prefectul, obosit, zise:
– Ei! spune-mi odată…
– Am pierdut-o! răspunse popa naiv, salută și ieși grăbit.
Prefectul dete din umeri… Chemă pe polițai… Polițaiul lipsea, dar trebuia să se întoarcă la moment; plecase în fugă mare – „uitase raportul de noapte la canțilerie!”
Oricât era de tânără Ileana, înțelesese că taică-său citise în sufletul ei tot așa de bine ca-n cărțile lui de la biserică…
Dacă-i așa, care va să zică știe și el… Și-apoi?… să știe! Cine ce treabă are?… Frică?… de cine? de ce?… De Matache? tontul?… cârpa?… O să-l lase și pace bună: trai cu de-a-sila nu se poate. Cinste?… Vorbe. Rușine?… N-are. Da, să știe tot satul!… I-ar părea rău să nu știe lumea toată!… Are să spuie chiar dânsa… Da, pentru că nu mai poate ascunde focul ce-o arde; trebuie odată să-l dea afară… și cântecul și plânsul pe-nfundate nu-i mai ajung pentru asta. Are să iasă pe drum… nu; are să meargă la biserică, când o fi tot vileagul strâns, o să strige în gura mare că-i plesnește inima de atâta chin mut, că fără omul ăsta înnebunește, omoară pe cine i-o ieși înainte și se strânge singură de gât cu ghiarele ca o fiară nebună!
Și cu mâinile înfipte în păr, femeia își legăna ca de durere capul frumos într-o parte și-n alta… De pân dosul caselor porni – așa de târziu! – semnalul cunoscut: fiara nebună dintr-o săritură fu de gâtul prăzii.
– Ci vino odată! gemu ea. De ce mă chinuiești? Ce vrei? – să mor? Zi tu că vrei să mor… Pe sufletul mamii din groapă – s-ajung să mă gunoiesc la garduri până or fugi și câinii de mine! să-mi pice carnea putredă de pe oase! să mi se macine oasele până la măduvă! jigăniile pământului să mi se-ncuibe în coșul pieptului și-n țeasta capului: zi tu că vrei să mor… acușica, acilea, mor!
Ochii i se-nchiseră, obrajii și gura îi înghețară, și cazu moale în brațele lui. Când de suflarea bărbatului femeia își căpătă iar glasul, se puse să-i spuie cât de nedrept se supărase el pe ea, cât de copilărească și fără temei fusese cearta lor și cât suferise ea de lipsa lui.
…Se zbăteau de mult unul în brațele altuia, când se auzi portița trântită: sosea părintele călare. Amândoi rămaseră nemișcați. Călătorul descălică, luă șaua și dete drumul calului să pască… De departe, din fundul grădinii unde erau ei, se văzu fereastra de la odaia bătrânului luminându-se.
„Să știe el că sunt aici, zise Ileana râzând înfundat și strângându-se ca de teamă lângă Mitu, m-ar omorî!”
Preotul stinsese lumina și se trântise pe pat să-și adune gândurile și să facă un plan nou, altă socoteală.
Deși obosit de atâta drum călare, de-atâtea, ș-atâtea; nu putea adormi… Încet-încet însă p-aci să ațipească. Era tocmai să pășească hotarul fericit dincolo de care gândurile scapă din știrea noastră ca să alerge și să-și țopăie libere danțurile bizare…
…El sări în sus.
…Umblă cineva pân curte… O ușă se deschise și se-nchise în casele din față ale fie-sii… Vorbă tainică!… Bătrânul ieși repede… Nimic… S-auzea numai prin răcoarea nopții ronțăiala calului… Fusese o părere bolnavă… Ocoli împrejurul caselor… Iar nimic… Beznă… Nici o mișcare…
Bătu la fereastra Ileanii… încă o dată… mai tare… tare de tot… Nici un răspuns…
…Să spargă ușa! Se duse, luă toporul și se-ntoarse, dar când pipăi să găsească clanța, dete cu mâna de verigă: era pusă și încuiată cu lacătul… Nimeni!… Cu capul gol, cu pletele-i cenușii desfăcute și lăsate-n voia vântului, bătrânul ieși pe poartă în goana mare… La școală încuiat cu lacătul… Îndărăt!… Era lumină la Ileana; se dezbrăca să se culce… Înapoi!… La școală lumină!
El sui dintr-un pas cele trei trepte ale prispii și se uită pe fereastră: Mitu sta la masă cu capul rezemat pe mână… Frumusețea tânărului, privirile lui pierdute cine știe unde, aerul extatic care-i lumina capul încremeniră pe omul de afară: acesta-și acoperi ochii să nu mai vază spăimântătoarea icoană. O clipă stete așa, apoi bătu hotărât în ușă, intră desfigurat, se înfipse în prag și izbucni:
– Ce ai tu cu mine? ce? om fără suflet, fără lege și fără Dumnezeu!… Nu răspunzi… ai?… Te-am strâns după drumuri, te-am încălzit la sânul meu; și tu vrei necinstea casei mele! tu vrei să mă omori pe mine? Ce rău ți-am făcut eu ție? Cu ce ți-am greșit? Spune: să mă căiesc și să mă ierți!… Iartă-mă!… Fie-ți milă de un biet păcătos de bătrân… Mitule, copilul meu!…
Și bătrânul cu părul despletit se târa în genunchi și lupta să-i apuce și să-i sărute mâinile cu zorul…
– Părinte! zise tânărul tremurând și căutând să-și scape mâinile. Tu să mă ierți pe mine… Iartă-mă!… Eu nu uit ce-ai fost pentru mine: nu voi să-ți fac nici un rău, nici o rușine. Ea nu mai poate trăi cu bărbatu-său… ea dacă se desparte, eu… o iau.
– S-o iei tu?
– Da, eu; nu mai poci trăi fără ea…
– Omule, ți-e soră!
– Pentru că m-ai crescut.
– Nu!… ți-e soră bună!
– Cum?
– Tu ești copilul meu adevărat… Carnea mea!
– Părinte… vrei să mă amăgești…
– Nu, nu te amăgesc… Am greșit… am păcătuit, și Dumnezeu a vrut să mă bată, și te-a trimis pe tine să mă bați… Trebuia de mult să-ți spui taina asta: erai tânăr și eu eram duhovnic… mă puteam eu spovedi unui copil?… Dar atâta dragoste câtă ți-am purtat eu ție… niciodată n-ai înțeles, n-ai bănuit măcar că eu îți sunt tată cu adevărat?… Pentru că n-ai înțeles, iacă-tă viu eu, duhovnicul, la tine și mă spovedesc ție și te rog: nu-mi lăsa sufletul în frica de moarte!… Dacă simți că nu poți birui păcatul care te târăște, pleacă, fugi departe: aici e iad și pentru tine și pentru ea și pentru mine!… Să știu eu numai unde ești… Lasă… ție o să-ți treacă… o să te-nsori cu o fată frumoasă… o să ai copii… Lasă tot aici… și vine taică-tău bun să trăiască lângă tine și să moară fericit, fără buba asta grozavă care-mi roade inima!
Bătrânul se opri pentru că nu mai putea. Mitu ascultase galben. Fără să răspunză sărută mâna preotului, care-l strânse ca și odinioară la piept stropindu-i capul cu lacrimi bogate și calde.
– Acu mă duc, taică, zise el; mă duc!
Și se duse.
De două zile… Acu e a treia noapte de când părăsita anină la fereastră semnul știut, ștergarul înnodat, degeaba… nu vine. Ea geme în chinurile așteptării, nesiguranții, deznădejdii.
Bolnav printre străini?… Răpus?… Cu altă femeie?…
Să-l caute? unde… Să aștepte? cât?… Să moară? cum?
Unde e?… Unde?
E aici foarte aproape… Se-ntoarce din depărtări la locul lui… El a cugetat atâta vreme pe drumuri, și-a ajuns să vază că nu poate lăsa pe nenorocita în necăință, fără să-i zică o vorbă, fără să plângă amândoi împreună păcatul săvârșit din neștiință… Dar dacă preotul, pentru cuvinte de bigotism sau eresuri sociale, o fi inventat o poveste de fantazie?… Caldă speranță! dragostea lui atunci n-ar fi neiertată!… Dar dacă ar fi adevărat?… Ei, și? La urma urmei el strică?… Ea? Soarta!… Și de aci o întreagă filosofie păgână, în fața căreia orice e o invenție e eres, superstiție orice credință.
Așa filosofând a sărit pârleazul și trage cu urechea… Nu poate păși înainte… i-e frică… Un moment voiește să se întoarcă și să plece… acu pentru totdeauna… Pune piciorul pe pârleaz… Dar se socotește mai bine… Coboară iar îndărăt și stă țintuit pe loc… Stă pe loc de mult între două căi, fără să poată intra nici pe una: trebuie târât ca să se urnească… și are să fie târât.
Lumina de la fereastra părintelui s-a stins. Tânărul lasă să mai treacă timp apoi face un pas într-o parte ca sa vază dacă la Ileana e aprins… Nu e… Se apropie binișor. Câinele începe să latre… Omul îl cheamă șoptit pe nume; animalul se gudură și se potolește… Acum s-aprinde iar lumina la bătrânul. Tânărul se retrage lângă pârleaz. Preotul iese… merge la poartă… se-ntoarce, și Mitu îl vede cum trece prin bătaia luminii de la fereastră și se-ndreaptă după câine, ca după o călăuză, cercetând fundul grădinii. Ușor, învățătorul trece afară peste gard și se pitulă în dosul crucii mari de sub deal, la răspântie… Câinele sare și el și vine să dea din coadă pe lângă cruce… Preotul se-ntoarce în casă și stinge iar lumina. A început acu o luptă așa de-ncordată, încât între zvâcnelile repezi ale inimii nu mai încape nici un moment pentru căință… Câinele, gonit, ia drumul de ocol; omul sare înapoi în grădină… Ce face femeia? Să fie bărbatul acasă? Nu e probabil… căruța nu e-n șopron și-n grajd nici un zgomot… Lumină deodată la fereastra Ileanii… ștergarul înnodat… ÎI așteaptă. Inima-n dinți!… și freacă cu mâna pe ușă foarte discret.
Un țipăt năbușit înăuntru… Ileana suflă-n lumânare și iese. Tremură scuturată din rărunchi de friguri… Ea îl târăște în grădină la locul știut, unde de-atâta vreme așteaptă velința întinsă. Femeia se acață de gâtul lui… El o strânge-n brațe cu putere și dă să-și apropie buzele de ale ei… dar îl cuprinde un fior de groază ș-o împinge departe.
Acum pornește potopul ei de vorbe – jurăminte, blesteme fără șir, dar pline de înțeles; bănuieli de necredință… teama de sațiu… amenințări de crimă și sinucidere… plânsete și rugăciuni de milostivire. El rătează grav cuvântarea ei monstruoasă… și spune tot, tot… Ea rămâne-ntâi înlemnită… apoi începe să râză înecat și din ce în ce mai nervos și mai nervos, până când izbucnește cu hohot și, lovindu-l brutal peste brațul vânjos, pe care i-l apucă și-l strivește sub degete:
– Prostule! A râs de tine!… Ai crezut? Nu-i adevărat! Minte!
Și se năpustește asupra lui și-l îngenuche jos la pământ…
O sprânceană alburie se ivește pe coama dealului de către răsărit… Pe lângă crucea din răspântie scârțâie roatele căruțelor ce pleacă din vreme să nu le ajungă zăduful pe drum… Mitu tresare din somn.
– Se face ziuă, Ileano! scoală degrab!
Sprinceana albă crește și alte roate venind din deal la vale se aud apropiându-se… o doină din frunză, cântec de drumeț fără griji… și vorbă… Tânărul ridică femeia de jos ș-o ajută, cum era amețită, să ajungă până la ușa casii…
E grea despărțirea… O să fie chiar peste putință!
…Bătrânul a dormit rău: bătăile inimii l-au deșteptat prea de multe ori… Se ridică năbușit din pat; îi trebuie aer: merge să deschiză fereastra, dă perdeluța într-o parte, și i se năzărește că vede-n pragul din față două umbre albe ce vor parcă să se topească una-ntr-alta… Se șterge la ochi și se uită mai bine… Da!… Ia pușca din cui și iese-n prag:
– Cine-i?
O flacără roșcată, un trosnet, la care răspunde împrelung deal după deal – Mitu a picat fulgerat.
– Ce-ai făcut, nebunule?! răcnește femeia și pornește un pas.
A doua țeavă! Ileana cade în genunchi… se zbuciumă în zadar să se scoale… Vrea să strige… o gâlgâitură de sânge o podidește pe gură… Se moaie de la junghietură și târându-se cât colo, se așează de-a binelea.
Popa aruncă jos pușca, a cărei guri tot fumegă mirosul necăcios de silitră… Trece gardul, suie în clopotniță, se atârnă cu amândouă mâinile de funiile de tei și-ncepe să le smucească cu o înaltă energie: cele trei clopote mici și sărace se pornesc deodată să țipe și să se vaiete cu o jale nebunească…
Se strânge multă lume.
Popa ia de mână pe Cuțiteiu și pornește urmat de obștea satului. El merge cu toți la locul unde zac cei doi copii nenorociți… Sprânceana mică alburie câtă vreme s-au jelit clopotele s-a făcut trandafirie și mare.
– Eu i-am împușcat, zice bătrânul liniștit… Întâi pe el și pe urmă pe ea… Da, eu!
Și se-ntoarce să-i privească… Ileana a adormit, strângând în brațe genunchii lui frate-său… Popa se apleacă la ea:
– Nu așa, cățea! zice el zâmbind crud… Nu așa, că-i păcat!
Și descleștându-i mâinile calde încă, o dă greoi mai la o parte… A zburat în sfârșit surâsul înțelept de pe chipul prietenului Cuțiteiu… Omul își acopere prostește buzele învinețite cu o mână, cu alta ochii uzi… Toți stau cu capul gol… Nici o suflare…
Popa se ridică, se-ntoarce spre mulțime cu privirea țintă și-nfricoșat de-ngrijată.
– Inima!… zice el. I…! și se culcă să doarmă somnu-ăl bun lângă copiii săi.