Nadina transformase, cât s-a putut, după gustul ei dormitorul conacului. Gogu și Eugenia se mulțumeau la țară cu un confort relativ, în care nu intrau preocupări de frumos, ci numai de util.
Nadina nu voia să renunțe la minimul de artistic nici în voiajuri, în camerele de hotel unde avea să petreacă o noapte, două. Patul monumental și masiv pentru două persoane, cu care se mândrea Gogu, spunând că te odihnești într-însul ca la sânul mamei, Nadinei i se părea c-ar înăbuși-o și prin scufundarea în moliciunea lui, dar mai cu seamă prin monstruoasa-i lipsă de proporții și de gust. În colțul dinspre vestibul, aproape de una din ferestrele mari, cu grilaj de fier, ce deschideau o vedere simpatică spre grădina de flori, i se pusese o canapea simplă, largă, pe care noaptea întâi a dormit scăldată după oboseala călătoriei. Azi-noapte, însă, somnul a ocolit-o, deși l-ar fi dorit mai mult ca oricând, tocmai ca s-o scape de frica insistentă ce pusese stăpânire pe toată ființa ei. Mereu i se năzărea că aude pași, prin grădină sau prin celelalte camere, că a bătut cineva în geam, că o mână a încercat clanța de la vestibul… De câte ori ajungea în semiluciditatea ce precedează somnul, câte un zgomot nou, straniu, o făcea să tresară, să-i îndepărteze odihna. De-abia spre dimineață, după ce a ascultat un răstimp cum își răspundeau cocoșii din sat, vestind apropierea răsăritului, a adormit de-a binelea. Tot un cântec de cocoș, sub fereastra ei, în grădină, a deșteptat-o adineaori dintr-un vis atât de plăcut, că nici nu și-l putea aduce aminte, rămânându-i doar senzația și regretul că nu l-a putut visa până la sfârșit. Fără să-și dea încă seama unde se află, câteva clipe făcu sforțări, cu ochii încă închiși, să adoarmă iar, ca să poată continua visul sau măcar să și-l reamintească. În loc de aceasta, își redeșteptă frica urâtă cu care s-a luptat toată noaptea și deodată se dezmetici… Nu îndrăzni să deschidă pleoapele, parcă nevăzând nimic ar fi mai în siguranță.
Era o tăcere mare. Își auzi întâi vibrațiile firești și de obicei nebăgate în seamă ale propriilor ei nervi auditivi, ca un susur continuu, infinit de delicat, apoi zvâcnirile ritmice ale inimii în piept și, după un răstimp ce i se părea nesfârșit, îi răsună în timpane, brusc și strident, cotcodăcitul indignat al unei găini în grădină, atât de clar, ca și când fereastra ar fi fost larg deschisă. Zgomotul acesta neașteptat îi zgâlțâi inima o clipă, dar îndată ce îl identifică, spaima i se transformă într-un sentiment de încredere. Întinse mâna spre mescioara pe care își pusese micul ei ceasornic de aur.
— Opt! murmură ea examinând cadranul. Cât sunt de obosită!
Parcă nici nu m-aș mai ridica din culcuș!… Și totuși trebuie să plec! Am întârziat… Aș putea fi pe drum, dacă… Numai Rudolf să fie gata, eu într-o jumătate de oră sunt în mașină… Dar fata asta pe unde o fi umblând? Începu să strige, lungind și cântând silabele:
— Ileana… Ilenuțo!… Unde ești, Ilenuțo?… Ileana!…
Peste câteva secunde capul fetei apăru în crăpătura ușii de la vestibul, încetinel, ca și când n-ar fi fost sigură dacă a auzit aievea glasul cucoanei sau numai i s-a părut.
— Hai, fetițo, intră!… Te-ai sculat? zise Nadina întinzându-se alene sub plapumă și răsfățându-se ca o pisică la căldură. Rudolf a scos mașina? Ileana, frumușică și curățică, avea veșnic un râs zglobiu, care-i plăcea Nadinei, încât o și întrebase dacă n-ar vrea să meargă cu ea la București. Acuma însă râsul ei era speriat.
— Iar te-a certat maică-ta, Ilenuțo? urmă Nadina văzând-o așa.
Aide, nu mai fi tristă, că nu-ți șade bine!
— Vai, coniță dragă…
Cum deschise gura, cum o năpădi plânsul. Abia printre lacrimi și oftări izbuti să spuie ce-a pățit șoferul și că arde Ruginoasa.
Nadina însăși, parcă n-ar fi pătruns cuvintele, nu-și dădu seama îndată de înțelesul lor și întrebă:
— Bine, bine, dar mașina e gata? Fiindcă trebuie negreșit să plec…
Când apoi se dumeri, fu cuprinsă de o groază atât de violentă, că rămase împietrită în pat, cu plapuma până sub bărbie, uitându-se la Ileana cu niște ochi măriți, în care tremura o lucire sticloasă.
Numai într-un târziu începu să bâlbâie cu un glas străin, frânt și neputincios:
— Ce fac eu acuma, Ilenuțo?… Acuma o să mă omoare și pe mine, acuma…
Fata o iubea și-i era milă de frica ei. Prinse curaj și-i explică cu însuflețire și cu vorbe pline de încredere că tatăl său s-a dus de multișor să vestească pe boierii din Gliganu despre ce s-a întâmplat și boierii vor veni cu trăsura cea mai bună și o vor lua-o, așa că poate să fie liniștită și să nu-și facă inimă rea deloc. De altfel oamenii de aici nu sunt haini și n-ar cuteza să se dea la răutăți…
Nadina o asculta și nu pricepea bine, dar glasul ei o mângâia și-i alină în suflet rănile spaimei. Apoi deodată aruncă la o parte plapuma și zise pripit:
— Atunci să mă îmbrac, să mă găsească gata… Dă-mi tu, fetițo, halatul, repede și pe urmă…
Se răsuci pe marginea canapelei, își potrivi tălpile în papucii moi, se ridică în picioare și-și scoase cămașa de noapte, aruncândo pe așternut. Rămase goală, cum îi plăcea atât de mult să umble acasă, în dormitorul ei, între oglinzile care-i răsfrângeau toate rotunjimile corpului și-i măguleau încrederea în frumusețea ei.
Acuma nu se gândise să-și admire goliciunea. Gestul fusese instinctiv. Deși în odaie era cald, o cutremura un fior de frig.
— Aide, Ilenuțo, aide, că mi-e răcoare, murmură ea strângâ ndu-și sânii cu brațele încrucișate pe piept.
— Doamne, coniță, frumoasă mai sunteți! făcu Ileana în extaz, aducându-i halatul și văzând-o goală-goluță.
Nadina surâse fără să vrea. Admirația o încânta totdeauna…
Pe când fata îi punea pe umeri neglijeul de mătase moale, albă, și ea căuta să-și vâre brațul în mâneca largă, se auzi afară, în curte, gălăgie de glasuri.
— Uite c-or fi și sosit boierii, coniță dragă! strigă Ileana cu bucurie.
— Du-te repede, fetițo! șopti Nadina cu vocea uscată de emoție.
Și întoarce-te să-mi spui!
Ileana o zbughi afară prin vestibul. Nadina își simțea inima zvârcolindu-se de nerăbdare. Îi tremurau genunchii. Își împreună în față foile halatului și se lăsă pe marginea canapelei. Asculta, încordându-și cu desperare auzul. Percepea un zgomot confuz din care se desprindea uneori un glas cu timbrul vag cunoscut. Se silea să aleagă vocea arendașului sau pe a avocatului și nu izbutea, parcă ar fi pierdut amintirea lor.
„Dar dacă nu sunt ei?“ îi trecu prin minte ca o străfulgerare.
Simți o încleștare în inimă atât de dureroasă, că vru să țipe. În clipa aceea însă auzi foarte deslușit niște pași bocănind grăbit în vestibul. Apoi ușa se deschise furtunos, parc-ar fi sărit din țâțâni și în fața ei apăru un țăran tânăr, voinic, osos, cu căciula neagră, înfundată țanțoș într-o parte, cu ochii negri, încruntați, cu laibărul negru peste cămașa lungă, cu niște bocanci grei în picioare.
Trântind ușa, Petre Petre se proțăpi înaintea Nadinei:
— Cucoană, de ce…? Glasul i se curmă brusc ca și când o mână furioasă i s-ar fi înfipt în beregată. Nadina, în primul moment de spaimă, a început gestul de a se scula în picioare. Genunchii însă n-au rezistat, încât la mijlocul mișcării a căzut înapoi pe marginea divanului. Aripile neglijeului atunci s-au desfăcut, dezvelindu-i sânii, pântecele, picioarele, fără ca ea să-și mai dea seama. Ochii ei îngroziți priveau pe țăranul care năvălise în camera ei. Într-o frântură de secundă i se păru cunoscut, își reaminti ca este vizitiul care a plimbat-o cu sania când s-au speriat caii, și cât a impresionat-o atunci forța lui neobișnuita și siguranța lui liniștită, apoi că totuși acuma tocmai același om a venit s-o omoare. În aceeași vreme îi auzea întrebarea răcnită și îi vedea ochii. Observă în clipa următoare că i se îneacă glasul și în privirea lui o strălucire nouă în locul încruntării.
Strălucirea aceasta lacomă și tulbure a remarcat-o de atâtea ori în ochii mai tuturor bărbaților și totdeauna a măgulit-o, socotind-o ca dovada cea mai sigură a pasiunilor ce le deșteaptă frumusețea ei. Privirea țăranului o ardea ca o flacără. O simțea cum i se plimbă pe corp și deodată înțelese ca corpul i-e dezvălit. Sări în picioare strângându-și hălatul pe piept și strigând disperată:
— Ce vrei să faci ?… Ajutor!… Nu!… Ajutor!…
Petre tălmaci strigătul ei ca o chemare. Sângele îi fierbea în vine și-i roșise toată fața, până și bulbii ochilor. Nu mai vedea nimic afară de figura ei îngrozită și cu atât mai ispititoare, și de haina albă, ușoară, sub care îi zărise carnea. Întinse instinctiv brațele cu mâini mari, noduroase, ca și când ar fi vrut să oprească o pornire ce nu se mai poate înăbuși, bâlbâind neputincios:
— Apoi… de ce… să nu… te…
Nadina dădu să fugă spre cealaltă fereastră. O mânecă a halatului atinse o mână întinsă a lui Petre. Degetele o înșfăcară singure.
— Lasă-mă, lasă-mă!… Ajutor!… Nu! striga Nadina, zbătându-se să-și smulgă mâneca din mâna lui.
Deodată simți brațul lui vânjos cuprinzându-i mijlocul. Cu o lunecare de șopârlă se smulse din haină, lăsând-o în mâinile lui, iar ea, goală, alergă în colțul dinspre sufragerie și se piti după speteaza unui fotoliu. Lucirea mată a trupului ei stârni mai aprig pornirea bărbatului. Zvârli haina ce-o ținuse în mâini parcă i-ar fi oferit-o să se îmbrace și se apropie de fotoliu cu brațele deschise ca la un joc de-a ascunselea.
— Nu te-apropia!… Ajutor!… Ce vrei să faci ?! țipa Nadina cu capul deasupra spetezei, urmărindu-i mișcările cu ochii holbați de spaimă.
Când Petre ajunse lângă fotoliu, Nadina țâșni din ascunzătoare să treacă spre ușa vestibulului și pe acolo afară. Brațul lung al lui Petre îi aținu calea și-i încolăci mijlocul.
— Lasă-mă!… Ajutor!
Petre o ridică în sus ca pe o păpușă și o întoarse cu fața spre dânsul, cuprinzându-i cu celălalt braț picioarele peste șolduri. Își lăsă capul pe spate ca să-și înalțe privirea spre ochii ei. Nadina, zvârcolindu-se, întâlni privirea aprinsă și-i văzu obrajii inundați de o bucurie mare. Începu să-l izbească cu pumnii peste față, peste cap, îi smulse căciula și-l lovi peste ochii în care pofta ardea ca o vâlvătaie. El răbdă loviturile ei ca niște mângâieri până ce, luându-și seama, își ascunse obrajii pe pântecele ei. Nadina nu simțise mâinile aspre care-i strângeau șoldurile și mijlocul, dar acuma simțea cum îi zgârie pielea mustățile și buzele lui fierbinți.
Zbătându-se necontenit, corpul ei alunecă ușor în jos până ce gura țăranului ajunse să se scufunde între sânii ei mici și rotunzi. Buzele lui însetate se opriră deasupra unuia, mozolindu-l pătimaș câteva clipe și, în sfârșit, dinții mușcară ca într-o piersică pârguită.
— Mă doare!… Ajutor!… Dă-mi drumul! țipa Nadina, începând iarăși să-l izbească peste cap.
Atunci băgă de seamă că Petre, strângând-o și sărutând-o, se retrăsese până aproape de divanul cu plapuma boțită de pe care se sculase ea adineaori. Și, fără a-și fi ridicat fața dintre sânii ei, călăuzit numai de lăcomia instinctului, o așeză încet pe spate, de-a curmezișul canapelei, încolăcindu-i mijlocul cu un braț, iar cu celălalt sprijinindu-se. Nadina își înfipse degetele în părul lui, zgâlțâind cu furie. Deodată simți mâna lui grea ca un mai între pulpele ei lipite, despărțindu-le și făcând loc genunchilor lui.
Aceeași mână îi pipăi o clipă pântecele cu mișcări aspre. Nadina se zvârcolea neputincioasă sub greutatea bărbatului, legănându-și capul pe dunga canapelei:
— Nu vreau!… Ajutor!… Ajutor!
Petre își ridică atunci capul dintre sânii ei și mormăi răgușit:
— Stai binișor… Stai, că doar nu te mă… Uite-așa!
Nadina avu o cutremurare dureroasă. Se mai zbătu câteva clipe, apoi țipetele ei deveniră tot mai slabe, iar mâinile ei loveau numai ca niște aripi plăpânde. Apoi scâncetele ei se transformară în gemete sacadate, dominate, și acelea, de gâfâiturile flăcăului. Cu ochii strânși și gura întredeschisă, capul Nadinei se legăna mereu, în timp ce brațele ei încolaceau inconștient gâtul bărbatului care-i răscolea toată ființa într-o înfiorare amețitoare. Se simțea pătrunsă de o bucurie atât de intensă, parcă s-ar fi împărtășit dintr-o taină necunoscută, amară și dulce, mai presus de toate.
Rămase istovită cu fața-n sus, nemișcată, cu pleoapele închise.
Deodată, glasul lui Petre, puțin batjocoritor, răsună ca dintr-o depărtare mare:
— Apoi vezi, cucoană, degeaba ai țipat și te-ai zvârcolit, că doar nu te-am…
Nadina se ridică, parcă s-ar fi trezit dintr-un coșmar. Își înveli goliciunea cu cămașa de noapte ce-i era la îndemână și-și acoperi fața cu mâinile, simțind numai o scârbă infinită de corpul pe care și-l adorase.
Petre își luase căciula de jos și o înfundase în cap. Stătu o clipă examinând pe Nadina, parcă de-abia acuma ar fi văzut-o mai bine.
Murmură în sine cu o ridicare de umeri:
— Cucoană, necucoană…
Apoi adăugă cu un glas care se silea să fie poruncitor:
— Dacă ți-e dragă viața, cuconiță, să fugi!… Ai auzit ? Să fugi îndată, altfel…
Nadina se uită la dânsul, ca și când n-ar fi înțeles, fiindcă, apărându-și trupul, a uitat primejdia adevărată. Din înfățișarea lui se dumeri, își aduse aminte și zise scâncit:
— Unde să fug ?… Scapă-mă!… Ce să fac ? Petre nu voia să se înduioșeze. Repetă mai aspru:
— Fă ce te-o îndrepta Dumnezeu, cucoană, numai nu zăbovi deloc…
Ieși morfolindu-și sfârșitul. Nadina îi auzi bocancii pe dușumele.
Își căută ciorapii, bălăbănind cu mâna lângă canapea și șoșăind din buzele uscate, parcă ar fi vorbit cu cineva:
— Trebuie să plec… Unde să plec?… Doamne, Doamne, unde să plec?