Cu dl Petre Grădișteanu ne putem explica mai ușor. Dl Grădișteanu, într-un avânt de generozitate, a intervenit în discuția noastră cu unii (nu cu toți, cum pretinde d-sa) din scriitorii Revistei contimporane, s-a pus neprovocat să apere pe dnii P. Ghica, Laurianu și Marian și să critice apoi, la rândul său, Convorbirile literare.
Dl Grădișteanu fusese, ce e drept, și d-sa criticat în Convorbirile literare de la 15 sept. 1871 pentru o mică fantezie dramatică asupra umbrei lui Mihai Viteazu.1 Dar dacă acest fapt poate pune la îndoială imparțialitatea judecății d-sale asupra noastră, nu împuținează întru nimic generozitatea avântului d-sale.
Dl Grădișteanu nu este erudit și literat ex professo, nu este, ca dl Ureche, profesor de literatură și istorie la o universitate a statului, și dacă d-sa ar comite chiar, pe ici, pe colo, unele erori în afirmările 1 Vezi mai sus, pag. 178; ăde fapt, 171; în ed. de față p. 137 — n. ed.î. sale, dacă ar arăta chiar oarecare lipsă de cunoștință de cauză în cauzele în care binevoiește a se amesteca, dacă, d. e., ar cere (pag. 294) de la o rimă masculină a dlui Eminescu să aibă
„aceeași silabă ultimă“,
ca și când rima ar reclama aceasta vreodată și nu s-ar cere numai identitatea sonurilor începând de la vocala intonată, fără privire la celelalte sonuri ale silabei (d. e., loi-foi, chaos-flots, gloire-boire; Racine): dacă, în alt exemplu, ar susține în contra dlui Bodnărescu (pag. 395) că epigrama trebuie să fie
„de genul satiric“,
ceea ce, precum știu toți câți au studiat această materie, este neexact; dacă, în al treilea exemplu, ar crede (pag. 400) că după Darwin oamenii sunt descendenți direcți ai maimuțelor, pe când Darwin, ca și Haeckel — precum este obștește cunoscut în lumea cultă — susține că oamenii se coboară numai din același neam cu maimuțele de astăzi și nu sunt descendenții, ci colateralii lor — totuși, asemenea erori ale d-sale nu sunt primejdioase, nu se impun minții școlarilor cu autoritatea unui curs de literatură și știință și nu viciază cunoștințele altora în urma vreunei încrederi deosebite în afirmațiile d-sale.
Trebuie chiar să relevăm cu recunoștință în dl Grădișteanu că înainte de a intra în arena luptelor critice ne arată pregătirile d-sale pentru acest scop, ne învață (pag. 385) etimologia greceasă a cuvântului critică
„Kriteiu a judeca, tecuh artă“,
și ne spune înalta idee ce și-o face d-sa despre misiunea criticului:
„Criticul trebuie să semene cu acei înțelepți bătrâni ai lui Fénelon cari președ la luptele pacifice ale atleților în arena ce ei au umplut odinioară de zgomotul triumfului lor“.
Bătrânețea înțeleaptă și triumfurile anterioare le cere d-sa cu tot dinadinsul de la un critic, pare a ne imputa nouă lipsa de bătrânețe (pag. 390) și se întreabă cu ironie (pag. 391):
„Dar unde este și arena pe care dl Maiorescu să o fi umplut vreodată cu zgomotul triumfurilor sale?“
Aceste aspre condiții ce le impune dl Grădișteanu unui critic în chiar momentul când și d-sa îmbrățișează această misiune produce o mare impresie în favoarea d-sale, și din parte-ne, fără a-l mai întreba de vârstă, suntem pe deplin încredințați de zgomotul triumfurilor cu care a umplut odinioară arena literară.
Așadar, cu un asemenea critic sperăm că ne vom înțelege mai ușor, și ne grăbim de a o încerca.
Despre dl P. Ghica observase critica din Convorbiri literare că d-sa, într-un limbaj violent, grămădește cuvintele cu prea mare îmbelșugare, deși cu toată gingășia logică.
Dl Grădișteanu justifică unele din aceste îngrămădiri, explicându-ne deosebirea ce există între terminii lor, și așa ne arată ce bine a împreunat dl P. Ghica în gloată și în dezordine, speriat și exasperat, rupt și sfâșiat, două fete și două copile, durere, exasperațiune și desperare. Noi credem că dl Grădișteanu nu a nimerit punctul în discuție.
Întrebarea nu era dacă în grămada de cuvinte a dlui P. Ghica se poate găsi vreo deosebire lexicală între fiecare cuvânt și celelate puse lângă dânsul. Căci aceasta era știut de mai nainte: limba nu-și creează cuvintele înzadar; din momentul în care pentru același fel de idei sunt mai multe vorbe într-o limbă, este sigur că fiecare din ele va avea o nuanță de înțeles prin care se deosebește de celelalte: altfel nici nu s-ar fi creat.
Dar singura întrebare era: dacă este iertat unui scriitor să grămădească cuvintele în modul cum a făcut-o dl Pantazi Ghica, deși fiecare cuvânt are nuanța sa proprie de înțeles?
Și aici noi am susținut și susținem că nu. Căci tocmai operația logică de a distinge nuanțele prea fine ale unor cuvinte cam de același înțeles este contrară intenției unui stil de nuvelă.
Așadar, imputarea adusă scrierii dlui Pantazi Ghica este acea „gingășie logică“, precum anume am observat-o, și dl Grădișteanu a crezut că apără pe dl P. Ghica expunându-ne cu de-amănuntul tocmai lucrarea intelectuală prin care se pot deosebi cuvintele dlui Ghica cât pentru „gingășia logică“!…
Dacă, d. e. (variem exemplele cu o citare din ultimul număr al Revistei), d. Pantazi Ghica scrie (pag. 350):
„Radu era tânăr, frumos, voinic, mândru și viteaz“,
atunci face o grămădire de cuvinte greșită, cel puțin mândru și viteaz trebuiau să lipsească, și când dl Grădișteanu și-ar da osteneală să ne arăte aici deosebirea ce există totuși între voinic, mândru și viteaz, noi i-am răspunde admirându-i „gingășia logică“.
Un ultim exemplu din dl Pantazi Ghica (Revista, pag. 353), și am terminat explicarea.
„Dacă cineva a putut descrie bucuria, fericirea ce simt niște vechi și buni amici regăsindu-se în supreme momente de primejdie, își poate face o idee de bucuria și fericirea acelor nobili cai și a lui Radu Buzescu regăsindu-se: caii ninchezau, săreau, se jucau, puneau boturile lor pe obrazul său; el râdea, plângea, îi mângâia, îi săruta, îi îmbrățișa într-o nespusă frenezie de mulțumire.
Doamna, deșteptată și dânsa, privea pe fereastră această scenă poetică, lacrime curgeau pe figura ei, lacrime dulci și consolatoare astă dată: ea trăise până atunci lângă o fiară sălbatică, și acum se găsea între oameni care, ca dânsa, aveau o inimă, simțeau și lăudau pe Dumnezeu.
După ce așeză caii lui Radu la grajd, puse de-i curăță, îi țesălă, îi perie, le așternu floare de fân și paie moale…“
Nu le dete și ovăz?
Dar destul despre aceste lucruri elementare, așa de elementare încât dl Grădișteanu (pag. 386) ne cam ia în nume de rău puțina seriozitate a punctului nostru de vedere, din care am criticat numai cuvintele și nu caracterele persoanelor, verosimilitatea situațiunilor, teza morală a nuvelei dlui Ghica. Pare că ar fi fost cu putință să se vorbească despre caracterele și teza morală a unui scriitor din a cărui pană au ieșit pasajele miraculoase relevate mai sus.
Și cum eram să discutăm noi fie și cea mai mică finețe de stil cu d. Pantazi Ghica când însuși dl Grădișteanu, care, f[…]ndoială, scrie mai bine decât dl Ghica și are o simțire mai dreaptă despre conveniența stilistică, arată, cum am zice, sinceritatea de a ne imputa din observările noastre asupra dlui Marian, cel care băuse ceaiul la doamna Cutare, următorul galicism:
„Mai cu samă îmi displace, de la un critic atât de autorizat, galicisme ca acesta: „D-sa iubește la causerie“; de când e țara românească, românii au zis: „Dsale îi place“, dar nu: „D-sa iubește la causerie“. A trebuit să iasă la iveală un li[…]ist de forța dlui Maiorescu ca să se întroducă asemenea locuțiuni.“ Grozavă e slăbiciunea li[…]istului criticat de dl Grădișteanu!
Închipuiți-vă numai: el vrea să-și bată joc de un autor care într-un mod cam greoi imitează stilul francez de foiletoane, și în loc de a zice despre acest autor ca toți românii că-i place să stea la vorbă, zice ca francezii: „D-sa iubește la „causerie“ ca la Paris și o introduce în Revista contimporană“. Ce mai galicism!
Este aceasta o epigramă sau o enigmă? întreabă dl Grădișteanu (pag. 396). Și una și alta; epigramele, ca și finețele de stil, sunt uneori enigme, a căror dezlegare atârnă de la înțelegerea cititorului.
Ar mai rămânea să vorbim despre mica parte a dlui D. A. Laurianu din critica noastră. Însă în privința modestiei acestui june autor de a declara într-un mod categoric că nu are idei preconcepute, nu credem că se mai poate discuta, și nu am mai reveni nici la moravurile și mediul social de pe timpul Rheei Silviei, dacă dl Grădișteanu, cu această ocazie, nu și-ar fi permis a pronunța cuvântul de lealitate, imputândune că am înjumătățit în critica noastră ideea dlui Laurianu.
Chestia e așa. Noi zisesem în Convorbiri literare:
„Știți că despre fabuloasa Rhea Silvia ne spune Livius în câteva rânduri, la începutul istoriei sale, că a fost vestală, dar că a născut totuși pe Romulus și Remus. Completa lipsă de tradițiuni mai lămurite asupra ei nu împiedică pe dl Laurianu de a scrie: „Pentru a trata asemenea subiecte, se cere pe lângă atâte alte condițiuni, pe care dl Scurtescu le posedă îndestul, și un studiu aprofundat al timpului, moravurilor, cu un cuvânt, al miezului social în care se petrece acțiunea, și acest miez social să radieze în toate epizoadele dramei Rheei Silviei“.
Mediul social de pe timpul Rheei Silviei! Lucrul nu prea are înțeles, dar
cuvintele sună a ceva.“
Să fie oare așa greu de a nimeri și aici punctul în discuție? Singurul lucru criticat este că s-a cerut studiul mediului social unui timp fabulos, lipsit de orice tradițiune mai lămurită. Însă, observă dl Grădișteanu, în pasagiul anterior se explicase dl Laurianu. Să-i cităm dar și pasagiul anterior:
„Nu pretindem că cel ce cântă o epocă greacă, romană etc. să scrie în limba acelei națiuni; departe de noi această aberațiune. Cerem însă ca Achile să nu facă tirade de amor, ca un gentilom de la curtea lui Ludovic XIV, cum ni-l presinta Racine în Iphigénie en Aulide; și ni se pare că Romul e mai mult un democrat revoluționar din secolul al XIX decât un tâlhar crescut în codri când se adresează la Amuliu în modul următor… „
Urmează apoi câteva versuri din actul V, scena VII.
„Pentru a tratà asemenea subiecte, se cere pe lângă atâte alte condițiuni, pe care dl Scurtescu le posedă îndestul, și un studiu aprofundat al timpului, moravurilor, cu un cuvânt, al miezului social în care se petrece acțiunea, și acest miez social să radieze în toate epizoadele dramei. Aceasta lipsește Rheei Silviei.“
În ce raport stă acel pasagiu anterior cu obiectul criticii noastre?
Tot ce a putut zice dl Laurianu în pasagiul precedent nu-l autorizează întru nimic mai mult a adresa dlui Scurtescu (și cu ce ton magistral!) cererea stranie de a face
„un studiu aprofundat al timpului, al moravurilor, cu un cuvânt, al mediului social în care se petrece acțiunea“,
mediu social fabulos, necunoscut, lipsit de orice descriere istorică.
Prin urmare, cuvântul de lealitate este aici, ca și la pag. 387, aruncat cu nechibzuință din partea dlui Grădișteanu.
Am terminat partea esențială a răspunsului ce eram datori să facem adversarilor din București.
Dar acum vedem pe autorii criticați din Revista contimporană uitându-se cu mândrie la atacul ce dl Grădișteanu la rândul său îl încearcă în contra Convorbirilor literare, a acestei foițe tâmpitoare (expresia dlui Ureche), din care toate numerele de 6 ani încoace nu au avut nici a zecea parte din succesul unui singur număr din Revistă (expresia dlui Pantazi Ghica) și pe care se însărcinează Revista a o face cunoscută în țară prin binevoitoarea ei citare (expresia dlui P. Grădișteanu, toți trei redactori colaboratori ai Revistei contimporane). Însă față cu critica dlui Grădișteanu în contra Convorbirilor literare, poziția mea este ușoară, fiindcă este poziția unei complete rezerve. Datoria mea (datorie ce o cred de oarecare importanță) era de a susținea critica începută în contra Revistei contimporane în primele sale numere. Aici era toată chestia, și în privința acestei chestii stratagema dlui Grădișteanu de a schimba obiectul criticii nu mă privește, fiindcă nu contribuie în nici un mod la întărirea sau slăbirea criticii făcute. Să fi fost scrise alte jurnale literare de mai nainte oricât de rău ar fi vrut, aceasta nu micșorează greșelile relevate ale Revistei de acum, și dacă în tot timpul lor de 6 ani provincialele Convorbiri din Iași nu ar fi fost alta decât o foiță tâmpitoare, aceasta nu era un motiv suficient pentru ca în capitala României, în care se concentrează toate ilustrările ei, la 1 martie și la 1 aprilie 1873 să ni se prezinte numerele din Revista contimporană așa cum ni s-au prezentat.
Modul de apărare ce se încearcă prin asemenea contraatacuri ne pare a se întemeia mai mult pe un sofism oarecum popular decât pe o idee bine cugetată, și nu înțelegem cum s-ar putea vreodată examina legitimitatea unei critici din ceea ce s-ar fi zis mai înainte sau mai în urmă fără nici o relație directă cu ea însăși. Căci la întrebarea: care critică este autorizată? răspunsul este: aceea care, în limitele obiectului ei, cuprinde adevărul! Alt criteriu pentru judecarea ei nici nu poate exista. Și, spre a arăta eroarea acelui sofism popular chiar în poziția ei cea mai favorabilă, să admitem că nu numai Convorbirile literare în totalitatea lor, dar îndeosebi noi, care am început critica contra Revistei contimporane, am dat prin scrierile noastre anterioare dovadă că suntem cel mai de rând autor al limbii române, că avem un stil mai rău decât acela al dlui Pantazi Ghica și o aparență mai falsă de erudițiune cu un fond mai slab de cunoștințe solide decât dl Ureche; totuși, acest fapt nu ar nimici, nici nu ar slăbi critica noastră în contra erorilor Revistei, dacă dealtminteri este dreaptă în marginile ei; s-ar vedea atunci numai că un scriitor foarte mediocru în propriile sale scrieri a fost, cu toate acestea, în stare să apere literatura în contra înjosirii ei din partea altora, și noi am semăna acelui medic care — incapabil de a-și face diagnoza sa însuși — este totuși folositor prin facultatea de a descoperi relele ce bântuie pe alții.
Dacă un autor ar avea această facultate pentru viața literară, folosul lui nu s-ar putea tăgădui. Căci viața literară a dobândit caracterul unei deosebite gravități. Ceea ce se scrie și se tipărește nu mai rămâne mărginit la cercul mic al amicilor și cunoscuților: un public mare și necunoscut, uneori un întreg popor, o lume întreagă ia parte la acea lucrare, și nimeni nu poate prevedea cu siguranță cât bine sau cât rău va produce cuvântul aruncat prin mijlocul tiparului spre perceperea tuturor inteligențelor. Orice carte, orice jurnal devine astfel o întrebare de ordine publică, și viața literară a unui popor în întregimea lui, crescută prin libertatea fiecăruia de a-și exprima opiniile, s-ar coborî la cea din urmă degradare, dacă nu s-ar simți și nu s-ar recunoaș te dreptul și datoria cel puțin a câtorva scriitori de a veghea asupra celorlalți și de a le spune din când în când fără nici o cruțare: aici ați greșit, dacă în adevăr au greșit.
Numai așa se poate susținea într-un popor acea neprețuită lucrare comună care este primul semn de viață a inteligenței lui: căutarea sinceră a adevărului.
Și fiindcă s-a pronunțat cuvântul adevăr și fiindcă trebuie cu toții să dorim ca sincera căutare a lui să fie scopul manifest în orice discuție, să ne fie iertat, revenind la Revista contimporană, să protestăm în contra procedării ce și-o permite în numărul din urmă. Noi am fost surprinși în modul cel mai neplăcut văzând alăturea de dl Ureche și de dl Petre Grădișteanu, de la care așteptam păzirea condițiilor elementare ale publicisticii, luând parte la o manoperă literară despre a cărei demnitate se va judeca îndată. Ultimele citări și relevări critice, ce cu părere de rău ne vedem siliți să le facem în rândurile următoare, nu vor fi de prisos, c[…]n ele este vorba de lucrul cel mai grav ce se poate întâmpla în publicitate, de răspândirea neadevărului cu bunăștiință că este neadevăr. Dl P. Grădișteanu, la sfârșitul articolului său din Revista de la 1 iunie, își explică atacul nostru prin sistemul întreg al direcției noi, susținute de societatea „Junimea“ din Iași, ne spune că această societate e organizată pentru admirațiunea mutuală și că are următoarele principii: „Numai literatura și filozofia germană sunt ce sunt; în școală chiar să înlocuim pe autorii latini cu autori germani; limba să nu se mai poată înavuți cu nici un neologism împrumutat de la limba mumă, se contestă chiar ca limba latină să fie limba noastră mumă.
Sub pretest de adevăr istoric, se pune înainte că românii sunt o amestecătură de romani, de slavi și de germani. Pe tărămul economic și social pedeapsa de moarte și cosmopolitismul. Iată în resumat direcția nouă.“ Despre o parte a acestor afirmări ale dlui P. Grădișteanu, cu toată inexactitatea lor, suntem siguri că d-sa le-a făcut de bună-credință, închipuindu-și că sunt adevărate. Dar o parte a afirmărilor d-sale sunt neadevăruri intenționate și, cu toată greutatea acestor cuvinte, nu le putem retrage.
Iată dovezi: 1. Poate pentru a prepara critica admirațiunii noastre mutuale, dl Grădișteanu scrie la pagina 392: „Genialul domn Eminescu, pe care direcția nouă îl pune imediat alături cu dl V. Alecsandri!“
Direcția nouă citată aici de dl Grădișteanu este titlul unui lung articol publicat de noi în Convorbiri, în care se cercetează producerile mai noi ale literaturii române și, după ce s-au citat în fruntea lor Pastelurile dlui V. Alecsandri, se face următoarea tranziție spre poeziile dlui Eminescu:
„Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern în faza lui trecătoare, blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste limitele permise, pănă acum așa de puțin format încât ne vine greu a-l cita îndată după Alecsandri, dar în fine poet, poet în toată puterea cuvântului, este dl M. Eminescu.“
Simpla alăturare a acestor rânduri pe lângă afirmarea dlui Grădișteanu că noi am pus pe Eminescu imediat alăturea cu dl Alecsandri ne scutește de a mai insista asupra acestei prime dovezi.
Pasagiul nostru relativ la neologisme în citatul articol intitulat Direcția nouă este următorul:
„Cel din urmă semn caracteristic în stilul direcției noi, despre care ne-am propus să vorbim, este depărtarea neologismelor celor de prisos. Dl Odobescu de la început, dl Vârgolici în timpul din urmă pot servi de model în această privință, care își are și ea însemnătatea ei. Neologismele au ajuns a fi o adevărată îmbolnăvire literară la noi.
Se înțelege de la sine că acolo unde, pe lângă cuvântul slavon, există un cuvânt curat roman, acesta trebuie menținut și acela depărtat. Vom zice dar binecuvântare și nu blagoslovenie. Se înțelege, asemenea, că acolo unde astăzi lipsește în limbă un cuvânt (nu numai la termenii tehnici), iar ideea trebuie neapărat să fie introdusă, vom primi cuvântul întrebuințat în celelalte limbi romanice de astăzi. Suntem dar nevoiți să zicem primitiv, constituție, disciplină etc.
Dar nu se înțelege cu ce drept am introduce, fără nici o normă, cuvinte noi chiar acolo unde avem pe ale noastre, de origine romană. Dacă, d. e., am primit să se zică binecuvântare în loc de blagoslovenie, nu putem primi să se zică benedicțiune în loc de binecuvântare. Dl Laurianu scrie în Istoria sa donuri în loc de daruri; alții zic terra în loc de pământ, circumstanță în loc de împrejurare, nu am op în loc de nu am trebuință, surg în loc de se nasc“ etc.
3. În școală chiar să înclocuim pe autorii latini cu autorii germani, ne atribuie dl Grădișteanu. Nu putem susține că d-sa a scris acest neadevăr cu rea-credință, fiindcă poate s-a încrezut în colegul d-sale de la Revistă, care afirmă același lucru la pag. 324. Însă acest coleg de la Revistă, dl Alexandrescu-Ureche, înaintează neadevărul cu reacredință, fiindcă ne citează însăși „vestita“ noastră disertațiune despre limba latină în gimnazii și ne anunță că va publica asupra-i o serie de articole (pag. 317). Ei bine, această vestită disertațiune de la 1863, prima noastră publicare în limba română, are titlul:
„Pentru ce limba latină este chiar în privința educațiunii morale studiul fundamental în gimnaziu?“
și zice la pag. 22:
„Gradul suprem între toate studiile gimnaziale se cuvine dar limbii latine. Având ca limbă și literatură în genere o sferă din cele mai întinse și predomnitoare în inteligența școlarilor, acest studiu, ca studiu antic, mai are și propagă calitatea cea eminent[…]ntregii anticități, pe care unii o numesc obiectivitate, alții realitate, și a cărei esență este: a scoate egoismul sau mai bine individualismul din fiecare om și a-l supune pe acesta unei sfere superioare, adică întrucât este cetățean — statului și disciplinii, întrucât este spirit gânditor — naturii lucrului și adevărului. Astfel, subiectivitatea, cu luptele nefericite ce le produce, lipsește dintr-însa. Și de aici provine impresiunea de repaos și de mărime ce ne-o produce anticitatea, pare că dintr-un râu turburat intrăm în oceanul limpede; de aici provine diferența că, pe când în scrierile modernilor auzim totdeauna vorbind un individ cu mărginirea sa egoistă, în operele clasicității, în Tucidide, în Cezar și în Salust, nu auzim pe istoriograf, ci pare că auzim însăși Istoria, în epopeile lui Homer și în cântecele rustice ale lui Vergiliu nu vedem pe poet, ci chiar întâmplarea și realitatea poetică. Cu un cuvânt, anticitatea și studiul ei nu ne dă o lume modificată prin creierii vreunui individ pronunțat, ci ne dă lumea simplă și adevărată, precum este în ea însăși. Aceasta este calitatea nemuritoare care impune spiritului junimii studioase direcțiunea cea mai sănătoasă, care îi deschide un câmp întins pentru activitatea rațiunii, însă o supune totdeodată sub legea naturii lucrurilor sau a adevărului și astfel îi taie din rădăcină aberațiunea egoismului. Această calitate este puternicul argument pentru care studiile clasice au fost pănă acum nutrimentul principal al inteligenței în omenire și vor rămânea totdeauna, pănă când va fi vorba de bine, de adevăr, și de frumos. Însă această calitate o împărtășește limba latină cu limba elină. Ceea ce este propriu limbii latine și o înalță peste cea elină din punct de vedere al instrucțiunii gimnaziale este simplicitatea și regularitatea gramaticii. Gramatica latină, cu cele mai puține excepțiuni, cu o brevitate lapidară, cu o rigoare și energie de stil pare că ar fi granit turnat, este unică între gramatici și va rămânea, prin urmare, de-a pururea cel mai bun fundament și cea mai bună disciplină pentru orice parte a gândirii noastre.“
Multe lucruri sunt iertate într-o polemică. Dar a atribui unui om care a scris aceste pagine cu un entuziasm poate prea juvenil pentru limba latină în gimnaziu, a-i atribui că vrea să gonească autorii latini și s[…]nlocuiască cu nu știm care alții, iată un lucru prea tare chiar pentru Revista contimporană.
4. Se înțelege, după toate acestea, că nu putea să nu ne atrbuie și dl Grădișteanu cosmopolitismul.
Însă asupra acestui punct în chiar articolul Direcția nouă, la care se referă dl Grădișteanu, discuția era lămurită. Am susținut acolo și am dovedit că:
„Nici un singur articol din Convorbirile literare în genere, nici o singură propoziție scrisă sau pronunțată de subscrisul îndeosebi nu susține cosmopolitismul; atât subscrisul cât și ceilalți membri ai „Junimii“ din Iași sunt partizani ai ideii naționalității și s-au pronunțat totdeauna în acest înțeles.“
Am citat acolo cuvintele noastre publicate în Scrierea limbii române, am mai citat cuvintele dlui A. Xenopol din Convorbirile literare de la 15 iulie 1868, am arătat că tot strigătul acesta de cosmopolitism îndreptat contra noastră este
„o mistificare a opiniei publice“.
Mistificarea a fost inventată de aceia care s-au aflat loviți prin critica noastră tocmai în punctul unde erau periculoși pentru întărirea naționalității române, a fost inventată de unii dintre scriitorii noștri din Austria, ale căror germanisme au fost criticate de noi (în Convorbiri literare de la 1 iunie 1868), a fost inventată de partizanii școlii Barnuțiu, căreia i-am dovedit greșelile în contra dreptului roman; a fost dar inventată de aceia cari, spre a depărta atenția publică de la o critică poate incomodă pentru d-lor, s-au tupilat sub steagul „românismului“ și au strigat în o mulțime de jurnale că se atacă națiunea când se atacau cruditățile d-lor literare și științifice.
A trebuit să vie și dl Grădișteanu și să ia parte la o manoperă devenită prea ieftină prin mulțimea celor ce au întrebuințat-o înaintea d-sale! Am terminat observările noastre la răspunsurile Revistei contimporane. Ele cuprind din parte-ne ultimul cuvânt în această discuție.
Răbdarea cititorilor a fost prea încercată prin lunga expunere de pănă acum, și noi nu am avea nici un drept la indulgența lor dacă analizarea procedării literare a dlor Ureche, P. Ghica și Grădișteanu nu s-ar justifica prin înțelegerea răului ce niște scriitori ca d-lor pot aduce unei literaturi începătoare.
Poporul român, de câteva decenii, se află inundat sub formele nenumărate ale civilizației apusene. Pentru el este astăzi o condiție de existență de a resorbi din această inundare tot ce poate fi folositor spre înrodirea pământului său.
Un singur mijloc ne este dat aici: munca cinstită, și clasele cele culte, cărora în prima linie le este încredințată introducerea noilor forme în viața reală, sunt cele dintâi chemate la acea muncă cinstită. Cu încordarea tuturor puterilor trebuie fiecare din noi să lucreze în sfera ce și-a ales-o: fie ea oricât de mică, numai lucrul să fie făcut în conștiință. Într-o asemenea situație trebuie să ne ferim mai ales de un pericol: de fraza goală, de iluzia că formele deșerte pot ținea locul fondului solid, și acest pericol este tot așa de mare în literatură ca și în politică. Lupta în contra lui ne pare a fi misiunea principală a criticii române. F[…]ndoială, ea nu va fi niciodată în stare să stârpească cu desăvârșire fraza goală și acea iluzie deșartă din viața publică a poporului nostru: se vor găsi totdeauna oameni care, exploatând aparențele ușoare, vor pune nălucirea în locul realității și caricatura în locul ființei adevărate. Totul este însă ca acestui fel de oameni să nu le fie îngăduit să ocupe locul cel de frunte în mișcarea intelectuală a poporului lor.
Datoria și folosul criticii este aici de a le arăta treapta pe care stau, pentru ca nu cumva încurajarea lor să producă în juna generație ce-i încunjură falsa credință că roadele se pot dobândi fără muncă și laurii fără merit.