– „Cum vezi, încheia, după un răstimp de reculegere, soarta mea a fost să rămân tot în poliție. N-o spun cu părere de rău : dimpotrivă”.
– „Ți-a fost așa dragă meseria asta, coane Rache ?”
-„Câtuși de puțin”.
„Să te lămuresc; tot sunt pornit pe spovedanie. Am fost, de felul meu, ascultător și cuminte. Mă purtam frumos și învățam bine; mi-am luat licența în drept la Paris. Tata, care se bucura de mare trecere, la „roșii”, arvunise pentru mine întâiul loc vacant la tribunalul de Ilfov. întorcându-mă spre țară, la Viena am lăsat drumul de fier ca să urmez călătoria pe Dunăre. Pe vapor s-a întâmplat să fie și boerul Manolache Melissiano, fruntaș politic și „viveur” renumit; venea dela Carlsbad. înainte de Presburg a avut o criză de ficat groaznică. În lipsă de doctor, l-am îngrijit eu, l-am culcat, i-am pus cataplasme. Am crezut, la un moment, că se duce, până a doua zi s-a făcut însă bine. S-a bucurat mult când a aflat că sunt feciorul bunului său prieten Ruse, și-a petrecut tot timpul cu mine și am vorbit de multe și amestecate, franțuzește și nemțește”.
„În săptămâna ce a urmat, conu Manolache era numit prefect al poliției Capitalei. L-a chemat numai decât pe tata care, ca niciodată, a venit la prânz cu un ceas mai târziu. Era aci voios, aci dus pe gânduri. După ce mă lăudase, lucru mare, conu Manolache îi ceruse să mă lase pe lângă dânsul, îi eram de mare trebuință, și atât stăruise încât tata nu i se putuse împotrivi. Să fi stat să mă împotrivesc eu ? De altfel, spunea tata, avea să fie ceva trecător, scurt”.
„Patruzeci și doi de ani. Excusez du peu”.
„S-a prăpădit apoi de curând tata, lăsându-mă stăpân pe una din marile averi bucureștene ale timpului – venitul ce am mărturisit atunci ministrului nu era nici jumătate din cât însuma într-adevăr; nu e bine să se știe cât ai. Firesc ar fi fost dar să schimb slujba, dacă țineam să fiu în slujbă și nu să trăesc ca un fecior de bani gata, făcând cel mult politică, așa cum mi-a spus atunci ministrul, fără a ști că se face ecoul lumii întregi, a cărei nedumerire fusese sporită de faptul că după ce rămăsesem în poliție nu voiam nici să înaintez, de trei ori cedând locul unor colegi mai în etate ca, la retragere, să aibă pensie mai mare și de alte două ca să dau putința unor numiri din afară, politice. Ce m-au făcut să nu părăsesc neprevăzuta carieră au fost, osebit de statornicia de care am dat dovadă în toate, oarecari stăruințe de sus ades reînnoite. Curând devenisem trebuincios, cu timpul indispensabil. Mulțumită averii, am izbutit să-mi înalț breasla : am fost polițistul diplomat, om de Curte și de lume, de lumea mare, de al cărei trai mi-a fost îngăduit astfel a mă împărtăși”.
„Ani și ani. O epocă”.
„Îi am nostalgia și când, la vie, în singurătatea lungilor nopți, o simt că mă copleșește, chem vrăjitorul. Cu peruca retezată pe frunte drept și pe nasul coroiat și gros cu ochelarii atârnați de panglica lată, îmi răsare, în frac și cipici cu fundă, Claymoor. Și-mi reînvie, aevea, o kermessă la Cotroceni, un bal la Sutzu, o garden-party la mareșalul Filipescu, o zi de întâiu Mai la Butculescu, o după-amiază la curse, șoseaua cu teii în floare în amurg. La recitirea uitatului „Carnet du High-Life”, amintirile se deapănă galeșe, înflorite, se îmbulzesc tot mai multe, când, deodată mă tulbur și cu inima strânsă, las să mi se spulbere frumosul vis. Într-o înșirare de toalete asfințite am găsit: „Madame XXX, robe mousseline crême, écharpe rose, chapeau Virot embaumé de roses roses…”.
„Ca dintr-o ghirlandă de trandafiri trandafirii, răspândindu-le mireasma, se desprinde duiosul chip al aceleia ce-și plătea larg și fără niciun soiu de compromis toate răsfățurile luxului și toate alintările, eleganțele toate. Moartea soțului său, cu care făcea o pereche ideală, i-a sunat de timpuriu, însă, retragerea. Smulgându-se din vârtejul petrecerilor, și-a desfăcut minunea de casă și s-a mutat la Paris, ca să se devoteze acolo creșterii unicului său fiu. Ceva înainte de intrarea noastră în războiu, s-a întors cu dânsul, care trebuia să tragă sorțul. S-a întâmplat ca pe ea nici să n-o zăresc; pe băiat însă da : o mândrețe de tânăr. L-a secerat printre cei dintâi exantematicul. Giuvaericalele ei, numeroase și bogate, au luat calea Moscovei, a fost apoi desproprietărită de cele două moșii, nu s-a apărat și ce pământ i s-a mai lăsat, l-a vândut când leul abia pornise să scadă. De atunci, n-am mai știut de dânsa nimic; parcă am auzit că plecase iarăși în străinătate”.
„Acum trei ani, spre iarnă, într-o seară de burniță rece, treceam pe strada Clemenței. De după un colț de casă, sfiindu-se, o femee ieșea, întinzând mâna”.
………………………………..
chapeau Virot embaumé de roses roses…
………………………………..
– „Ce-ar fi”, îmi zise, după un apăsător răstimp de tăcere, „dacă am lua astăseară masa împreună ? Și unde ?”.
– „La mine”.
Îi conveni. Plăti slaba socoteală, lăsând bacșiș îndoitul ei, își luă cartea și plecarăm negrăbiți, agale. Se însera greoi. Peste orașul ce vuia înăbușit, se îmbâcsia tulbure prăfăria încinsă. Trecând prin fața bisericii Zlătari, întâmplător deschisă, dar firav luminată și pustie, ținu să intrăm. Aprinse făclii, se închină la icoane, le sărută. Făcui și eu la fel, dacă n-ar fi fost decât pentru a mulțumi lui Dumnezeu că mă învrednicise să-l aud și eu odată pe Teodor povestind. Și literar pe deasupra, cu oglindiri de citiri alese, lucru cu totul neașteptat. Știam că ceea ce-l făcea să fie prețuit de prieteni nu era tocmai convorbirea lui care, mai mult eftină, îndată ce se depărta de mărunțișurile de toate zilele sau de gluma ușoară, era prea frânată și drămuită. Iar de a rosti nume avea groază.
Era una din dovezile cumințeniei șirete ce avea în sângele lui gabrovenesc de două ori strecurat prin sita Șcheiului. Afară de scrinteala cu Masinca, alta nu i se vădise și eu unul m-am îndoit și de aceea : să fi fost cu totul sinceră, ascuns cum era la fire, n-ar fi dat-o în vileag și apoi l-ar fi supus la altfel de jertfe decât trufandalele și muscalii ce pe vremuri obișnuia a-i trimite și cari ce puteau să-l coste, când, bine-înțeles, îl costau ceva ? Nu era mai puțin adevărat că, deși trezită de o jumătate de veac, tachineria cu „sufletul maichii” se potrivea, nu se potrivea, îi făcea totdeauna plăcere.
– „Coane Rache” îl întrebai când ieșirăm în pridvorul bisericii, „ai aprins și pentru Masinca o lumânare ?”.
-„Nu, pentru dânsa numai la „Cuțitul de Argint”.
– „Va să zică ale Bucureștilor nu le-ai uitat ?”.
– „Ce folos”, răspunse, nu fără oarecare poate sinceră melancolie, „dacă au uitat ele de mine !”.
-„Nu toate”, îl îndreptai, „ia privește”.
Rămășiță vie a orașului de odinioară, un bătrân muscal care-și ochise vechiul mușteriu, trăsese în fața bisericii.
Tolăniți pe pernele largei trăsuri, lin purtată în trap domol, străbăturăm câteva străzi, fără a ne mai spune un cuvânt. Potrivit datinei bucureștene de a nu se întoarce cineva acasă fără a trece pe la băcănie, conu Rache opri la una cu renume de pe bulevardul Brătianu. Mă rugă să mă cobor și eu. Zăbovi mai mult decât la biserică și se întoarse urmat de un pici încărcat de pachete.
– „Merinde pentru la vie, coane Rache ?”.
– „Ba, pentru aici; poate să prinză bine, dacă facem noapte mare ?”.
… cum se și întâmplă. Fu pentru ca să-mi dăruiască – mărgăritar negru fără preț și poate fără pereche din tăinuitul său sipet – încă o istorie și aceasta mulțumită unei fericite inspirații ce mi-a venit atunci și pe care nu știu cum s-o binecuvintez.
Ajunși la mine, trebuind să-mi las mosafirul singur ca să văd de masă, i-am pus înainte o veche lădiță plină de fotografii vechi – necropolă sau morgă, între pereții căptușiți de mătase „Magenta” ai căreia odihnește ca îmbălsămată o întreagă lume apusă. Când, cam peste un sfert de ceas, m-am înapoiat în salon, mi-am găsit oaspele cufundat adânc în contemplarea a trei fotografii puse una lângă alta – un brelan de dame.
Fără a-și ridica dela ele ochii, îmi ceru să-i spun cine erau.
Una, cu un aer de „Quos ego”… pe o cartă poștală într-o largă rochie înfoiată și la gât cu un șirag de boabe de chihlibar cât prunele, era bătrâna generăleasă P., tante Arethy, cum îi plăcea să i se zică.
Alta, o „Cabinet Mandy”, ar fi putut sluji tot așa de bine ca Anna Csillag de reclamă unei pomade sau unui leac împotriva căderii părului. Cu gingașul ei cap întors ca să privească peste umăr, Lena Ceptureanu își arăta din spate, despletită, uimitor de bogata ei coamă, din huzur revărsată până la călcâie.
Cine era însă Domnița de bal costumat care într-o „cartă de vizită” dela Duschek, părea a vrăji cu ochii pe jumătate închiși și zâmbind, trandafirul ce ținea în mână, nu știam nici eu nici ai mei. Abia atunci mă gândii ce lesne mi-ar fi fost să aflu dela cocoana Anicuța L. ce fusese la același bal și dânsa, în poloneză.
-„Nu se știe nici măcar de unde vine, cum a ajuns fotografia asta aici ?” întrebă conu Rache.
-„Asta da, am cumpărat-o eu acum… nouăsprezece ani dela un ovrei bătrân care-și înșira sărăcia de marfă – calendare vechi, cărți cu haiduci, cheia viselor, epistolia căzută din cer și felurite poze – pe grilajul palatului Sutzu”. ‘
Conu Rache tresări.
-„Țin minte”, urmai, „fiindcă e unul din rarele lucruri netrebuincioase ce am cumpărat în viața mea, n-am uitat nici cât m-a costat: o băncuță”.
-„Mi-e și rușine și frică să mărturisesc cât ași fi dat eu pe ea și ași da chiar. Vezi tu, fotografiile cucoanelor dela acel bal – cel mai izbutit poate dela Sutzu – s-au pus în vânzare ale tutulora, afară de ale uneia singură care, după ce încuviințase și dânsa, s-a răsgândit, a mers la Duschek, a ridicat întreg teancul alor ei cu clișeul împreună și le-a nimicit pe loc – întreg, mai puțin una ce a pierit – cum ? nu s-a știut, din atelier și nu i s-a mai dat de urmă”. … „Iată-o”.
Și, cu rugă în glas și-n privire, luând fotografia și punând-o în dreptul inimii: „ai să mi-o încredințezi, nu e așa, s-o reproduc ?”
-„Ar fi o osteneală de prisos, coane Rache, ține-o ca amintire dela mine”.
Uitând, în felul copiilor, să mai mulțumească, Teodor își luă darul și-1 băgă cu grijă în despărțitura cu încheetoare a încăpătorului său portofel, iar pe acesta în buzunarul dinăuntru, dar nu în cel dela haină de unde-l scosese, ci în acela cu nasture al jiletcei.
Ași fi ținut să adaog că fotografia ce nu mai era a mea, avea ceva ciudat. Chipul Domniței dacă te uitai la el mai îndelung pierdea din înfățișarea omenească, luând-o pe cea de pisică. Dar conu Rache închisese ochii. Și-i ținu astfel până când gongul ne vesti că eram slujiți.
Fu o masă în doi tăcută foarte. La cafea, mosafirul mă întrebă dacă bănuiam la ce cugetase tot timpul. Îi răspunsei firește că la Masinca.
-„E drept” recunoscu „dar numai în treacăt și în legătură cu altceva. Să nu mă fi făcut dânsa să scap ieri trenul, nu te întâlneam azi așa că atât de râvnita cât de ne mai nădăjduita fotografie nu mai aveam prilejul s-o găsesc niciodată”.
„Totuși împăcarea nu e deplină. Mă va munci deacum gândul în ale cui mâini s-a aflat înainte să ajungă la ovrei. Acesta trebue s-o fi dobândit pe nimic; se vede de pe cât a dat-o ; și de curând : e cum nu se poate mai bine păstrată, la întuneric, în album, între filele unei cărți sau în cutie, e neofilită, cu cartonul nepătat și teafăr la colțuri. Cine, după ce-a dobândit-o pe furiș a ținut-o astfel mai bine de treizeci de ani și de ce ? Să fi fost el ? – A trebuit să-și aibă enigma nu numai ființa și tot ce-a fost în legătură cu dânsa, dar până și icoana ei”.
„Din inimă, îți mulțumesc și pentru dar și pentru masă, masă ce va rămâne, cred, cea din urmă de pomină la care m-am ospătat de când sunt. Ca într-un gherghef, între ea și alte trei de odinioară, se țes bogate, în otrăvite culori sumbre și-n aur mohorât, pe dedesubt însă și cu firul nevăzut, amintirile cele mai romantice și mai stranii din lungul meu trecut de polițist. Le-a fost dat să nu fie înmormântate și ele odată cu mine”.