Vedenia

De când intrase în Bulgaria, regimentul înainta în aceeași formație de luptă: avantgarda cu vârf și cap, apoi grosul coloanei.

Dar molima cea grozavă avea la rându-i strategia ei. Puțin îi păsa de vârf și cap; era prea îndârjită să-și piardă vremea doar cu câțiva. Lăsa deci să treacă toată avantgarda și se năpustea nemiloasă asupra grosului. La fiecare kilometru cădea câte un soldat. Și rândurile se rupeau îndată spăimântate în jurul proaspetei victime a dușmanului nevăzut. O lăsau zvârcolindu-se în praful drumului, până când ambulanța, păzită de ariergardă, ajungea la „înălțimea» lovitului de soartă.

Iar regimentul șerpuia înainte pe șleahul întortocheat și unduios sub pâcla moleșitoare a soarelui. Soldații, cocoșați sub ranițe, își zvârleau picioarele la întâmplare spre dreapta și spre stânga, înaintând prostește, privind cu încăpățânare cercurile de lumină, pe care astrul violent al nămiezii le întindea și le destindea pe spinările verzi ale camarazilor din față, ca și. când o mănă nevăzută le scria acolo destinul cu litere încâlcite de foc.

Și tuturor, urechea le era atentă înăuntru; acolo era inamicul. Acolo, sub pielea fiecăruia se pitise, de când intraseră în țara blestemată. Și ei pășeau înfricoșați și neînțelegători, părându-li-se nebunesc să se afunde tot mai adânc în împărăția necuratului, în căutarea cu orice preț a unui dușman cu chip omenesc, când adevăratul dușman deschisese de mult lupta și nimic nu-l putea face să dea îndărăt.

Regimentul, poposit la poalele unei pădurici rare, își întinsese corturile mărunte sub cortul nesfârșit al înserării de iulie, barele trenului de luptă fuseseră așezate unul lângă altul, parcă în linii de bătaie și mare parte dintre soldați își găsiseră culcușul printre roate. De dincolo de tabăra căruțelor se auzeau ca de departe nechezăturile cailor și înjurăturile vistavoilor. Dincoace, soldățimea pedestră, doborâtă de drum, zăcea întinsă în așternuturi de iarbă și de neguri, cu ranițele sub căpătâi De undeva, de sub o căruță, ajunse până în frunzarul înjghebat în pripă și fără coperiș, intre pereții căruia căpitanul Naicu, moleșit de deliciul cizmelor trase, sorbea pe patul de campanie ultimele fumuri ale mucului de țigare:

Străinei ca mine nu-i… măi…

Decât puiul cucului…

Cântecul ieșea de sub roate plin și tihnit, revărsându-se asupra regimentului ca o tragică resemnare.

Domnul căpitan îl primi în auz, fără luare-aminte, căci era furat de priveliștea stelelor, cum soseau din adâncimi de nemărginire una după alta, ca niște militari la datorie, ocupându-și locul știut în constelații, ca în niște curioase formațiuni de manevră. Începuseră să se înghesuie acum cu duiumul, ca soldații în câmpul de instrucție, dimineața. Se așezau în linie, în linii de grupe, prin flanc câte una, în trăgători… Colo, unele parcă au rupt rândurile și au pornit în pas alergător, pălind în negură; dar un ofițer mai strălucitor le cheamă brusc și îndată prind lumină, revenind din întuneric și aliniindu-se. Un adevărat câmp de exerciții cerul ăsta! Și câtă strălucire, ca-n zilele frumoase de pace și de paradă ale primelor două galoane!

Naicu privește acum o stea răzleață ca o strajă, chiar pe muchia neagră de deal ce taie pe la mijloc intrarea frunzarului, și-și aduce aminte santinela de la poarta din dos a cazărmii, pe unde venea la serviciu, de când se însurase. Cu pântecele cald încă de ceaiul aromat, cum numai doamna Naicu știa să prepare, cu țigara în colțul gurii, lovind bărbătește pământul jilav cu toată talpa cizmelor împintenate, domnul căpitan trecea mulțumit de sine, răspunzând cu un deget onorului santinelei și gândind cu plăcere la înjurăturile pe care avea să le distribuie părintește în ziua aceea, făcându-și poftă de mâncare, în vederea pilafului fără pereche, de curcan, făgăduit de Aurelia.

Amintirea aceasta, pornită într-o doară dintr-un fir de cuget, se mări deodată, umplându-i tot corpul de o amărăciune dulce, care creștea supărător de plăcută, trecând peste orice zăgaz. Cântecul de sub căruțe încetase și, curios, tocmai acum primele lui cuvinte i se înfipseră în urechi, izbindu-i cu atâta putere timpanele, de parcă vântul trântea un rând nesfârșit de uși:

Străinei ca mine nu-i

Decât puiul cu-cului-decît-pui-u-l cu-uuu-cului.

Mai departe domnul căpitan nu știa; dar repetând necontenit acest început de strofă pe toate variațiile melodiei își simți ochii umezi, gândind la Arsene lăutarul și la aperitivele pe care le lua în grabă la Panaioti cu amicul Sbierea și cu amicii țivili: „Dar știi, mai repede, că mă așteaptă Aurelia cu pilaful!»

După ce se zbătu amarnic în pieptu-i câtăva vreme, jalea începu să, se ogoaie, dar amintirile veneau acum buluc; toată viața lui casnică din ultima vreme și toate petrecerile de la Panaioti, cu sau fără Aurelia, îi năpădiră gândul. Câtă larmă și câtă veselie! Mai cu seamă când el, vestitul Naicu, dădea drumul renumitei lui „cutii cu păcăleli”. Hohotea lumea toată, tot orașul, numai că-și aducea aminte de „mistificările” lui, săptămâni, ba chiar luni întregi, după ce le săvârșise. Și, ce e mai interesant, până și dușmanii lui nu-și puteau ține rîsul…

Cum a fost cu plutonierul… Tot la Panaioti, desigur. În ziua aceea a surprins trei din amicii cei buni, la masă cu câțiva dintre cei nesuferiți. Râdeau cu o poftă fără margini, însă cum au simțit pe Naicu s-au potolit pe loc. Oricare om, cu cât de puțină inteligență, ar fi putut bănui că este acolo vorba de dânsul: cu atât mai mult domnul căpitan. I-a măsurat deci disprețuitor, pe sub sprâncenele încordate, apoi s-a îndepărtat la altă masă. Și n-a apucat să se așeze, că râsul obraznicilor s-a pornit cu și mai mare furie.

— De ce râdeau nemernicii ăia așa tare, Brașcule? a întrebat domnul căpitan la ieșire pe prietenul său doctorul, cu care avea același drum.

— De tine era vorba.

— Ce?

— Râdeau de tine…

— Cum?

— Vreau să zic de farsele tale, de aia din urmă, cu plutonierul…

— Cum râdeau?

— Ce te-nfurii, măi!… făceau haz de ele… că d-aia sunt farse, să râdă lumea…

— E-he, he, he… da, da! se potoli domnul căpitan. Păi sigur… bietul Năstase…

— Care Năstase?

— Cum care Năstase? Plutonierul. Se cam supărase el, da n-a îndrăznit!… pe urmă s-a bucurat și el… doar nu-și putea permite… mă-nțelegi…

A doua zi s-a dus drept la masa celor ce râseseră în ajun și a întins prietenește mâna „nesuferiților”, spre hazul general și mai cu seamă al doctorului Brașcu, care se tăvălea pe banca de stejar a bodegii, tot bodogănind:

— V-am spus eu? V-am spus eu?…

— Ce-ai spus tu, bă, nepricopsitule? l-a întrerupt atunci domnul căpitan, puțin cam neliniștit dinaintea acestei noi izbucniri de veselie. Stai să le-o spun eu!…

Râsul a întrecut atunci orice așteptare. Încurajat, Naicu a început să povestească anecdota cu plutonierul, dar nici el nu înțelegea cum zgomotoșii ascultători îl mai puteau auzi în neînfrânata larmă, de hohoteau cu atâta voioșie! Lua de multe ori frazele de la început, accentua câte un cuvânt celui care i se părea că nu-l putuse prinde și pe urmă, când izbuti să sfârșească, după numeroase repețiri și explicații, izbucni la rându-i într-un hohot formidabil, deși, la drept vorbind, nici până la urmă nu păru dumerit de ce se prăpădeau atâta cu firea, când farsa cu plutonierul nu era tocmai una din cele mai strașnice ale lui.

Când povesti la prânz doamnei Naicu nostima întâmplare, cu icniri de haz nestăpânit, înăbușite în șervet, ca de obicei, femeia nu prea păru deopotrivă de încântată. Ba, de astă dată, chiar îl sfătui să se ferească de astfel de prieteni nesiguri.

Auzind-O, domnul căpitan rămase la început cu totul contrariat. Dar își aminti c-o amenințase la rându-i s-o păcălească în curând, glumind pe socoteala cărților ei lugubre cu morți și cu draci, cu care-i umpluse tot podul, și-a mesei de chemat spiritele, pe care doamna Naicu o punea aproape în fiecare seară la încercare, fie de avea, fie de nu avea musafiri. Și gândul acesta l-a liniștit pe dată, făcându-l să zâmbească cu înțeles pe sub mustăți.

Cu ochii pierduți în nemărginita împărăție a stelelor, domnul căpitan își aminti cu multă plăcere de curioasele gusturi ale soției sale, care se uita ziulica întreagă trântită pe sofa cu „romanul” în mână, când treburile gospodărești n-o chemau la bucătărie; apoi de competința ei spiritistă și de regularitatea cu care se ducea sărbătorile la biserică, de pomenile ce făcea întru sufletul celor duși, ca vrednică nepoată a maicii Minodora, stareța Mănăstirii dintr-un Lemn; de toate ciudatele obiceiuri, care nu se prea potriveau cu tinerețea ei, dar care mulțumeau de minune pe domnul Naicu, „ca unul, monșer, ce sunt asigurat de vreun atac dinspre flancul ăsta, la vârsta mea, care, numai tânăr nu putem zice…”

Totuși, în îndoita sa calitate de păcălici și de om cu învățătura serioasă, domnul căpitan nu s-a putut să n-o supere, în vreo două discuții întâmplătoare, cu câteva replici „peremptorii, monșer”, pe care le găsi, răvășind în fundul memoriei sale, unde le uitase de când își terminase studiile secundare.

— Ce mai la deal, la vale? Am să-ți aduc, doamnă, o carte de geologie și una de astronomie, ba, pardon, de cosmografie… adică stai, îmi dai voie… din fiecare câte una… și ai să vezi dumneata, acolo, cum stau lucrurile ăștia…

Într-un rând, domnul căpitan fu chiar atât de acerb făcând pe ateul, că ea izbucni în lacrămi. El nu știa cum s-o potolească, dar îndată ce pacea se reașează între ei, simți o lighioană mică, furioasă și încăpățânată, că s-a strecurat în suflet. Atunci plănui să-i tragă „o păcăleală gigantică, monșer Sbierea, să i se pară că într-adevăr a văzut pe dracu!” Și trei ani de zile, domnul căpitan își munci imaginația fără milă, căutând un lucru grozav, „ceva ca la teatru, o scenă neobișnuită, o sperietură teribilă, cu o bruscă revenire la realitate, o mistificare cum nu s-a mai pomenit! Înțelegi, monșer Sbierea?” — dar totul fu în zadar. Puterea sa inventivă nu găsi ceva pe placul lui și teribilul plan îi dăinuia și acum în minte, tot sub forma unor nehotărâte umbre lipsite de tăria amănuntului.

Hotărât, în noaptea asta domnul căpitan era osândit să nu poată dormi deloc. Cerceta acum un alai de steluțe ce izvorau grămadă și necurmat de după culmea dealului din față. Gândul său ordonat, obișnuit numai cu coloana de marș și cu linii de plutoane pentru defilare, nu se putu împăca deloc cu această harababură, care-i aminti o gravură din cărțile de școală cu fuga evreilor din Egipt. „Trebuie să fie drumul robilor!” socoti domnul căpitan și fu foarte bucuros că a nimerit, văzând cingătoarea de lumină înfășurând toată culmea cerului.

„Ce frumoasă armată în derută”, gândi el mai departe, amintindu-și retragerea lui Napoleon de la Berezina. Domnul căpitan oftă cu tristețe, căci amintirea înfrângerilor lui Napoleon îl întrista totdeauna „Uite-l și pe el, își spuse, oprindu-și privirile pe Vega… Ba nu, parcă ar fi celălalt!” se încurcă apoi, cumpănind între puterea de lumină a Vegii și a lui Altair.

Strălucirea celor două stele, una împăratul și cealaltă marele său general, în puzderia de steluțe, târșindu-se umile în praful de lumină al drumului ceresc, cum se târa oștirea napoleoniană în prăfuirile de viscol pe nesfârșitele drumuri înzăpezite ale Rusiei, semăna în cugetul domnului Naicu imaginile cele mai sumbre. Și rând pe rând defilară, pe sub pleoapele zadarnic închise, regimente în debandadă, decimate de holeră; populații nesfârșite în exod, urmărite de ciumă și de toate furiile cerului și iadului; suverani învinși, refugiindu-se prin cele mai înfricoșate paragini; jale, blestem și moarte pretutindeni, și totul o goană fără preget și fără frâu, o goană nebună, dezmățată; iar în urmă, profilându-se pe imensitatea cerului, o gigantică vedenie în văluri negre, împinsă de suflarea tuturor vânturilor. Ochii lui Naicu fixează îngroziți vedenia și ochii vedeniei fixează pe domnul căpitan. Ea se apropie amenințătoare, dar iată, ochii ei ficși au început să clipească; are ceva din Anton, namila de ordonanță cu priviri de gușter, pe care a lăsat-o acasă, lângă doamna Naicu.

— Să trăiți, domnule căpitan!

— Antoane, tu ești?

Domnul căpitan a deschis brusc ochii și jumătatea de deasupra a corpului s-a răsucit drept în sus, iar vocea i-a pornit exact în același timp:

— Ce-i cu tine, bă, ce cauți aici?

Dar degeaba și-a frecat mai apoi ochii cu stăruință; Anton n-a fost decît o vedenie, iar domnul căpitan a început să se închine:

— Asta a fost aia… cum îi spune Aurelia… te… telepatie. Doamne, iartă-mă!…

Foarte mîhnit că s-a molipsit de la nevastă-sa, domnul căpitan își aminti cum dînsa îi explicase că acel care-i apare astfel de departe în închipuire, sau trebuie să fi murit în momentul acela, sau face împotrivă-i o vrajă, un jurămînt sau orice alt lucru vrășmășesc.

Fără voie atunci își făcu din nou loc în mintea lui acea curioasă apropiere — la care de cele mai multe ori refuza să gîndească, atît i se părea da absurdă — între două fapte cu totul deosebite, s-ar fi părut, dar care poate aveau o strînsă legătură între ele.

Era pe vremea dinaintea plecării de acasă și domnul căpitan nu putu să-și reamintească această epocă, fără discursurile lui înfocate; fără plăcerea vanitoasă pricinuită de lacrămile doamnei Naicu, cînd el zugrăvea cu multe amănunte, înzorzonate de cuvintele patriotice obișnuite, grozăvia luptelor; fără diminețile acelea, cînd, trezindu-se în zori ca să plece la cazarmă, o găsea ținîndu-l încleștat, parcă i-ar fi fost frică să nu-l scape; fără, în sfîrșit, toate aceste amintiri care-i încropeau sîngele cu o moleșeală dulce, îl făceau să-și lipească molatec pleoapele și-i întindeau gura într-un plescăit de plăcere.

Observase, însă, că-n ultimele zile, cu cît se apropia despărțirea, cu atît doamna Naicu nu se mai prăpădea cu firea ca la început.

Pe urmă amintirea unei mese chiar în ajunul plecării îl înciuda cu totul. Ea îl rugase atunci să-i schimbe soldatul cel vechi cu Anton, pe care îl trimitea câteodată de la cazarmă să mai ajute prin curte. Domnul căpitan se cam împotrivise la început, căci îi părea rău să ia în companie pe Ion, cel vechi, soldat cam plăpînd, în locul lui Anton, care era voinic și putea să înfrunte cu tăria lui de bivol toate greutățile.

Dar dînsa stăruise atît de mult, arătîndu-i că se va simți prea singură cu Ion, aci, la marginea orașului, că Anton e mai puternic, mai vrednic și nu fuge noaptea după drăgostenii, cum de atîtea ori fusese prins celălalt, încît la sfîrșit îl înduplecă. Ea îi sări atunci deodată de gît, lucru neobișnuit, care-l puse numaidecît pe gînduri.

Deveni îndată ursuz și pentru întîia oară băgă de seamă cît de frumoasă și, mai cu seamă, cît de tînără e doamna Naicu.

Înfățișarea ei ceva înăltuță, cu rochia din ziua aceea plesnind sub apăsarea sînilor și sub mlădierea coapselor, cu chipul alb pălit, sub cununa răvășită a părului castaniu, pieptănat ca pentru casă, cu gîtul parcă puțin îngroșat și zvîcnind de sănătate, toate acestea îi amintiră că ea mai avea mult pînă să împlinească treizeci de ani, pe cînd el, chiar în toamna aceea, avea să serbeze jubileul unei jumătăți de secol. Și turbureala ochilor ei prin aburul supei și roșul mat ce începuse să i se aprindă sub pielița obrajilor și-n jurul grumazului, la dogoarea castronului uriaș, îl făcură să-și aducă aminte cu ce discretă nepăsare — ca și cînd nimic nu s-ar fi întîmplat — se îndepărta de dînsul, ori de cîte ori avînturile lui tinerești, prea pripite, se schimbau în părintească mîngîiere.

Umilința acestor amintiri îi împinse tot sîngele spre frunte; și sîngele acesta se umplu de otrava atîtor gînduri rele, care zac firesc în cugetul oricărui om ce pleacă a doua zi la război. Și se umplu mai ales de otrava gîndului că dacă acum se întîmplă astfel, ce-i mai rezervă anii de mai tîrziu, cînd va fi un biet civil bătrîior, cînd va schimba sabia sonoră cu surda cadență a bastonului de pavaj?

Dar tocmai atunci intrase Anton cu cratița fumegîndă pe tava de metal. Un vlăjgan spătos, cu mișcări greoaie; doi ochi mici, verzui, sub o frunte strîmtă și smolită; două urechi mari și blegi, legate printr-o gură de broască, deasupra căreia abia mijea o bucățică de nas. Fu de ajuns numai să revadă această apariție zoologică, pentru ca toate bănuielile să se risipească pe dată, ca iazmele nopții la cîntarea cocoșului.

Acum chiar, aducîndu-și aminte de această înfățișare, domnul căpitan zîmbi și zîmbetul se transformă într-un oftat de plăcere, cînd își simți fruntea în fierbințeli, mîngîiată de o dulce și umedă răcoare. Zor cu zor, dimineața umpluse cazanul nopții cu roua ei de sîneală de un albastru atît de străveziu, că lui Naicu i se păru o tunică de general, cu pieptul plin de minunea stelelor dinspre ziuă, ca de niște nemaivăzute decorații, tăiat în două de ledunga drumului lacteu, sub funta de jos a căruia strălucea ca o floare de diamant marele ordin al luceafărului matinal.

Impozantul vestmînt al împăratului împăraților stîrni în aducerea lui aminte atîtea visuri de tinerețe, atîtea planuri croite în cele mai purpurii nădejdi, la masă, seara, în jurul lămpii, în colaborare cu întreaga familie, cea de demult, cînd mustața încă nu-i mijise și baioneta școalei militare încă nu fusese preschimbată în sabie, că durerea îl năpădi iarăș cu puterea de la început. Zgîrcindu-se într-o parte, cu oasele zdrobite, voi atunci să adoarmă cu gîndul la Aurelia, cercînd să și-o închipuie pe care parte s-o fi odihnind în ceasul de acum. Și de astă dată izbuti într-adevăr să adoarmă, închizînd însă în clipirea de plumb din urmă rînjetul satisfăcut al vistavoiului de acasă…

— Do-omnul căpitan Naicu la domnu colonel!

Strigătul acesta, care-i răsună și acum în ureche cai detunarea finalului unui cîntec de triumf, umplea de o nesfîrșită bucurie inima căpitanului. El stătea mîndru, radios, cu pieptul scos afară, pe capra primului furgon din convoiul ce alerga spre Corabia în trap nebun, stârnind salve de praf în urmă.

— Mînă, Banciule, nu te încurca, mînă, că ne ajunge holera din urmă!

Și Banciu, ca să facă plăcerea d-lui căpitan, plescăia frînele deasupra cailor, îndemnîndu-i cu chiuituri de horă. Iar domnul căpitan se vedea în fața colonelului:

— Spune drept, mă Naicule, așa e că ți-e frică de holeră?

— Ca la orice om, domnule colonel.

— Iacătă, și eu sunt om și nu mai mi-e frică!… Dar mie nu mi-a fost frică nici de dueluri! Și eu zece am avut, nu unul…

— Domnule colonel, par… am onoarea să vă cer pardon, dar nu mi-a fost frică de nici un duel…

— Calomnii, Naicule, știu eu! Mi-am închipuit că tu cu adevărat ai fost curagios. Dar nu știi?… gura lumii…! Și de aceea m-am gîndit că tu, fiind mai tare de suflet, tot e mai bine să trimit pe Sbierea…

— Unde să-l trimiteți, domnule colonel?

— La noi, la cazarmă, la partea sedentară… Bietu Năstăsescu a murit, am primit telegramă aseară…

— A murit!?!

Vestea aceasta neașteptată a umplut dintr-o dată de lumină tot sufletul domnului căpitan. Și o clipă lumina aceasta s-a rătăcit și-n ovalul larg deschis al ochilor săi, dar așa de repede, cum se luminează deodată în puterea nopții un rînd de ferestre, ce se sting apoi numaidecît. Dar ochiului de colonel nimic nu-i scapă…

— Îți face plăcere, Naicule?

— O, domnule colonel, cum puteți vorbi astfel? Biet’ Năstăsescu, ce om de treabă! Dar de ce să trimiteți pe Sbierea, domnule colonel?… zău așa, ce ți-e și cu soarta omului… Mai în siguranță ca el, ce se credea, cînd am plecat noi încoace…

— Păi aia zic și eu; ori acolo, ori aici, tot aia e, așa că ori tu, ori Sbierea…

— Eu-s mai vechi ca el, dom…

— E! cîteva luni acolo, n-are importanță. Și am băgat de seamă că el e mai fricos ca… adică el e cam fricos…

— Domnule colonel, am nevastă tînără…

— El are una bătrînă, săracu! Eu să fiu ca tine, i-aș ceda locul. Ai arăta, dînd această dovadă de virtute și curaj, Naicule, că toate mișeliile scormonite împotriva ta sunt ceea ce sunt, adică mișelii…

— Vai, domnule colonel! Cine v-a spus că Sbierea e fricos? Eu cred că s-ar supăra dacă i-aș ceda pe temeiul ăsta.

— Dacă a rămas numai pe asta, dragă Naicule, apoi găsim noi alt temei, care să nu trezească susceptibilități. Va să zică nu primești partea sedentară! Bravo, Naicule! Te felicit în numele regimentului…

— Domnule colonel! abia mai putu bîlbîi domnul căpitan, lăsîndu-și moale mîna în palma vînjoasă a colonelului, care i-o apucase pe neașteptate și i-o scutura cu bărbăție. Domnule colonel… eu pentru patrie aș face totul. Dar mă gîndesc: am eu dreptul oare să trec peste nevastă-mea? Ce va zice ea, cînd va auzi?

— Te va felicita!

— E, domnule colonel, nu mai sunt femeile alea.

— Se mai găsesc, se mai găsesc…

— Domnule colonel, vă rog, domnule colonel… Nu vezi, nu vedeți dumneavoastră, ce mai femei sunt în ziua de astăzi? Ehe, pe vremuri… vă rog, domnule colonel… nu mai departe, chiar pe vremea noastră, aș; e, domnule colonel? phii, ce mai femei! ca-n poezie: „Du-te la oștire, pentru țară mori!“ Dar acum… fiți milostiv, domnule colonel, sunt om bătrîn, aproape vîrsta dumneavoastră…

— Diii, hi, hi… bidiviii… chiii pe el, mă!.. chiui deodată Banciu cu atîta putere, că se treziră toate cîmpiile Bulgariei, zările se mișcară chiuind la fel și un stol de ciori își luă zborul de pe miriște cuprins de cea mai zgomotoasă panică.

— Zii, Banciule!

Domnul căpitan se uită beat de fericire în urmă și văzu carele celelalte înaintînd vijelios prin. norii de praf din ce în ce mai groși către sfîrșitul convoiului, de parcă patruzeci de sfinți Ilie și-ar fi hodorogit harabalele pe tărie.

„…Al dracului colonel… pe toată lumea o sîcîie așa, dar încolo, băiat bun… Cum ajung la Corabia, trîntesc o telegramă Aureliei… Ce surpriză pe biata femeie!… Ba nu, mai întîi trebuie să întîlnesc pe Sbierea. Ce mutră acră pe el, cînd o afla! Și mai ales cînd m-oi grăbi să-l informez că el era preferatul.” (Aci domnul căpitan nu se putu stăpîni să nu rîdă ușurel în fundul gîtlejului.)

— Dar, ori de ce te-ai îngălbenit așa, Banciule?

Banciu nu-l auzi. Domnul Naicu îl privi lung, cu ochii crcscuți de-o neașteptată mirare. Pe fața neclintită a sergentului, coloarea frunzei de toamnă tîrzie părea că se așterne tot mai întunecat. „Soarele trebuie să fie pricina!» încerca să explice acest bizar fenomen domnul căpitan. Dar cel de alături tresări deodată sub zgîlțîiala unui puternic fior.

Ochii domnului Naicu se zgîiră de-a binelea și turul pantalonilor săi alunecă pe luciul băncei, cît se poate mai departe de sergentul vizitiu.

— Nu cumva ești bolnav, Banciule?…

— Eu? Ferit-a Dumnezeu, domnule căpitan! am stomac de piatră.

Pe bucuria de la început a lui Naicu se lăsase însă un zăbranic. Ce-ar fi să te pomenești cu el deodată zguduit de crampe și podidit de vărsături! Și-l închipui numaidecît apucat de disperarea morții, cuprinzîndu-l in brațe și gemînd milogește: „Scapă-mă, scapă-mă, domnule căpitan!..”

Dar întoarse brusc resortul gîndului, impunînd închipuirii să nu mai lase în încăperea ei decît pe doamna Naicu. Ce surpriză pe ea cînd va primi telegrama!… Și domnul căpitan se puse cu toată îndîrjirea să potrivească în minte chipul doamnei Naicu, fericită de surpriză. Totuș i s-a părut sau Banciu s-a mai cutremurat o dată? Doamne, ce-ar fi…

— Mă Banciule, nu glumi și spune sincer, băiete, ai ceva sau n-ai?

— Ferit-a Sfîntul, domnule căpitan! Apoi, făcînd semnul crucii cu codelia biciuștii: Doamne ferește și apără să-mi mai intre și asta în cap…

Și pentru a goni ideea asta supărătoare, pe care domnul căpitan n-avea alt de lucru decît s-o întețească cu întrebările lui de cobe, se puse din nou să chiuie:

— Di… hii… hiii, hi, hi… hi… hi… mînă, mă!…

Dar n-apucă să sfîrșească bine, că sări ars deodată, cu ochii căscați de groaz’ă, cu răsuflarea scurtă, repede și greoaie.

— Ține frîiele, dom căpitan, că m-a tăiat..

Și înainte ca Naicu să se dezmeticească, se aruncă peste speteaza caprii în harabaua goală și începu să se vaite, tăvălindu-se pe scîndurile jucăușe.

— Banciule, ce mi-ai făcut? gemu domnul căpitan, cu inima sfîrticată, abia nimerind hățurile care-i săltau la picioare.

— Sărăcuț de maica mea! sărăcuț… răspunse sfîșietor sergentul.

— M-ai omorît, Banciule, m-ai omorît…

Lăsă frîu liber de tot cailor, croindu-le coapsele cu iușca atît de furios, că goana se dezlănțui turbată. Dar prin larma hodorogelii, țipetele sergentului continuau să-i străpungă timpanele cu aceiaș usturime:

— Aolio! Cum mă frige, mămulică Doamne!…

Iușca domnului căpitan se porni acum ca ploaia asupra cailor, cari se zvîrliră orbiți de mînie în golul zării, de-a dreptul peste cîmpuri, făcînd să sară harabaua de parcă ar fi luat-o în zbor.

Moartea știa însă și ea să zboare, și goana aceasta dezmățată n-o putea lăsa deloc în urmă. Crudă și amenințătoare, el o auzea necontenit în spate, frămîntînd fără milă și zăbavă pe sărmanul Banciu.

— Nu te mai văd eu, măiculiță, nu te mai văd eu, măiculiță…

Cînd va sfîrși cu sergentul, va veni rîndul lui. Și domnul căpitan întoarse cu grijă capul, ferindu-l apoi îndată într-o parte, ca și cînd ar fi și văzut luciul coasei fatale în scînteiala soarelui dogoritor. Dar năluca se stinse repede și-n urmă-i, pe coasta repegioară pe care se lăsase, el văzu uimit, rostogolindu-se spre dînsul, în vijelia de praf ca într-un nor misterios, cele patruzeci de care, nesfîrșit și sinistru convoi al morții.

— Aaa… oh… de ce m-ai lăsat tu, Doamne? porni iarăș urletul lui Banciu spre înălțimile scăldate în soare.

Cînd ajunse în inima tîrgului, domnul căpitan începu să ia la rînd toate cafenelele, căutînd pe amicul Sbierea, care încă mai zăbovea în Corabia.

Îl găsi strivit într-o îmbulzeală de gură-cască, urmărind cu fața congestionată și cu fruntea perlată de sudoare, o importantă partidă de ghiulbahar.

— Se bate un bucureștean și cu un grec de aici dat dracului! Îl lămuri, plin de admirație, Sbierea.

Naicu se ridică în vîrful picioarelor; din cercul omenesc strîns coz în jurul mesei rotunde nu văzu ieșind decît două perechi de mîini, ce alergau, se fereau, se ascundeau, apoi apăreau iarăș, fugărindu-se ca două perechi de brabeți îndrăgostiți. Deasupra tablelor, degetele se strîngeau și se deschideau convulsiv, apucînd din fugă și aruncînd cu mișcări experte de zaraf lemnișoarele rotunde, ca pe niște ruble de argint abia desfăcute din fișic.

Abia putu să-și scoată prietenul din îmbulzeală. Se așezară amîndoi la masă în colțul celălalt al cafenelii.

— Fac cinste! declară Naicu.

Și așteptând comenzile, vorba îi luă domoală, purtîndu-i prin orașul unde-și duseseră amîndoi viața și unde avea să se întoarcă acuma Naicu; purtîndu-i prin tabăra peste care sufla duhul groazei, unde Sbierea trebuia să se prezinte peste două-trei zile.

Pe urmă gîndurile li se înstăpîniră în cuget. Lui Sbierea i se urî repede cu ele pesemne, căci chemă chelnerul și ceru ziarele de dimineață. Dar Naicu își lăsă ușor-ușor capul spre umărul stîng sub povara lor dulce. Pe figura lui plină de un fel de duioșie rîzătoare, rareori trăsăturile se schimbau în acea înfățișare mocnită, pe care o ia cîmpul luminat, cînd un nouraș fugar se așează între el și soare.

Va să zică a scăpat de holeră! Domnului căpitan îi venea să chiuie de bucurie, cum chiuia Banciu pe cîmpiile Bulgariei. Ce s-o fi făcut cu el săracu? Își aminti, scuturat de un puternic fior, și se miră cum a avut tăria să mai țină hățurile în mînă, cînd Banciu, lovit de boală, s-a aruncat în fundul harabalii. Dar omul pălit de spaimă parcă-și mai dă seama? Una și bună știa el atunci: să se vadă cît mai repede pe mîna doctorilor.

Își aminti apoi cînd Sbierea a venit mai întîi la spital să-l vadă. L-a primit scîncind ca un copil.

— Dragă Sbierea, sunt pierdut! Să telegrafier tu Aureliei…

Hohotele de rîs ale acestuia, tari și distanțate ca niște pocnete, îi răsunau și acum în urechi.

— Ce tot trăncănești acolo? în loc să zici bogdaproste că ai scăpat și c-o să te duci la partea sedentară…

— Dragă Sbierea, a răspuns el atunci, poți să te bucuri după pofta inimii că ai să mă moștenești în curînd. Dacă nu m-a apucat pînă acum, n-avea grije, mult nu mai e…

— …Știi c-ar fi o idee? Și vocea lui Sbierea plesnea iarăș în hohote scurte ca o petardă în scîntei.

Apoi, devenind deodată serios:

— Ce dracu de ești așa fricos, măi Naicule?

Cu vorba aceasta Sbierea știa că închide la moment văicărelile sedentarului.

— Aici nu e vorba de frică, aici e vorba de holeră! bîlbîise acesta, înghemuindu-se pleoștit pe un scaun.

La plecare, Sbierea îi adresa totdeauna aceeaș întrebare de îmbărbătare:

— Ei, telegrafiez nevesti-ti că vii?

Naicu sărea atunci speriat de pe scaun, cu ochii holbați de spaimă și de rugăminte:

— Sbierea, să nu faci una ca asta. Te rog, Sbierea, pe prietenia noastră!

— Lasă, măi, să scriu femeii…

— Să știi că dacă-i scrii, tu ești ucigașul meu. Cum telegrafiezi, cum m-apucă…

— Ei, cum așa, mă?

— De asta sunt sigur… Am băgat de seamă. Cum apuci să te bucuri dinainte…

— Hai atunci să-i scriu c-ai murit, că poate așa nu te mai apucă…

Rămas singur în odaia goală, proaspăt văruită, a carantinei, gluma lui Sbierea îi răscolea ca o trîmbă de vînt toate gîndurile negre. Și-o închipuia primind telegrama cu vestea morții; o vedea desfăcînd-o cu mîna tremurîndă, apoi dînd un țipăt groaznic și clătinîndu-se să cadă. Anton sărea atunci din bucătărie și ea se prăbușea în brațele lui de fier. Dar atingerea brațelor acestora o deșteaptă dintr-o dată, ea deschide ochii mari, mari, și ochii aceștia nu mai au nimic din expresia groazei de adineauri. Ei privesc atît de dulce spre Anton, că gura de broască a lui se deschide mare, gata s-o înghită. Capetele lor se pleacă unul peste altul…

De la masa jucătorilor, unde mulțimea chibiților sporise aproape îndoit, se auzi deodată, în tăcerea generală și-n tăcerea înfiorătoarelor gînduri care munceau pe domnul căpitan, răsunetul sonor al unei palme bine aplicate și potrivite din plin. Acestui răsunet îi urmă aproape imediat un altul identic, ca un ecou, care fu înghițit însă de tărăboiul drăcesc izbucnit pe dată. Grămada privitorilor păru un moment că fierbe într-un cazan. La mijloc mai ales era un zbucium fără seamăn, căci necontenit cercul din afară se lărgea și revenea la loc, pentru a plesni apoi în nenumărate locuri. Și vociferările curgeau grindină:

— Nu lăsa pungașul!

— Ba grecu e escroc!

— Unde mi-s banii?

— Domnule… am pus doi poli…

— Asta-i hoție…

Din scaunul lui, Sbierea țîșnise ca dintr-un resort. Și pașii îi porniră automat și repezi spre valma tot mai aprinsă, așa cum instantaneu gura porni să-i păcănească de la sine detunătoare:

— Bagă-i pumnu în gît… Care-i ăla?

Naicu privi un moment nedumerit strașnica încleștare. Sărise și el în sus, dar cînd văzu că grupul s-a desfăcut în două tabere dușmane, printre care Sbierea pășea apăsat și scrutător ca zeul Ares înainte de luptă, întoarse capul plictisit, se înfundă iarăș în plușul moale al canapelii și întoarse privirea spre fereastra uriașe, afară. Dar de pe urma încăierării în sîngele său rămăsese o vie agitație, care turbură de astă dată cu toiul viziunile lui negre.

Domnului căpitan i se întâmpla acum un eveniment cu total neașteptat: pentru întîia oară în viața lui își simțea sufletul. Pînă azi nu știa de el decît din auzite, din rarele emoții pe care le avusese în fața superiorilor, din rarele certuri, din rarele temeri instinctive de moarte sau de ziua de mîine, din unele clipe de spaimă prin care trecuse. Dar în toate aceste rînduri, el și cu sufletul lui făcuseră una și aceeaș persoană.

Acum însă simți, în păreții trupului, sufletul acesta ca pe o ființă alta, care crescu deodată spăimîntătoare, și-l mușca cu dinții, îl zgîria cu unghiile, voia parcă să-l sfâșie într-o parte, da, da, acolo, în stânga capului, să-și facă loc, să țîșmească afară pentru a se distrăma ca fumul în libertatea cerului.

Cum nu s-a gîndit pînă acuma? Care, care a fost motivul ei să-l oprească? Că i-a fost frică în singurătatea casei din marginea orașului? Dar în toamna și-n iarna trecută, cînd regimentul i-a fost mutat vremelnic tocmai în fundul Moldovei, cum de-a stat doar cu Ion șase luni întregi? Cum, răspunde, cum? răspunde, cum? cerea socoteală, din clocotul sângelui răsculat pînă în cele mai profunde zăcăminte, sufletul domnului Naicu, frămîntîndu-l fără milă, ca holera pe Banciu, în căruță.

„Phii… auzi, domnule, ce canalie!… Și cum făcea pe mironosița!…”

Sbierea, care se întoreea radios ca un învingător, îl întrebă:

— Ei, ai văzut cum i-am potolit? Și pe urmă, în șoaptă, la ureche: Amîndoi sunt pungași…

Naicu îl apucă de braț și ceru socoteala din picioare:

— Să mergem, Sbierea!

— Unde mergem ‚,?

— Ia, așa, haidem, te rog…

— Haide, telegrafiază nevesti-ti că…

— Aaa…

Spre profunda mirare a lui Sbierea, Naicu se așeză iar pe canapea. Ochii i se luminaseră parcă de o licărire de mare inspirație, cum prietenul de atît amar de vreme, Sbierea, nu-și amintea să-i mai fi văzut vreodată..

— Ce e cu tine, măi?

— Sbierea, nu-mi spuneai tu să-i telegrafiez c-am murit?

— Ei și?

— Nimic! haid…

Și aruncînd banii consumației pe masă, domnul Naicu o luă înainte.

— Ce-i, mă, unde te duci? Ce ți-e?

Pînă la poștă, lui Sbierea i se păru că amicul Naicu bate rău de tot cîmpii. Cînd acolo ticlui pe pupitrul de scris telegrama către nevastă-sa; crezu chiar că a înnebunit de tot. Căci vîrful condeiului, pe care domnul căpitan îl mînuia înfrigurat, ca sub amenințarea holerii, însă aceste urme curioase:

„Căpitanul Naicu încetat din viață, astăzi 25 iulie, făcîndu-și datoria în mijlocul holericilor din compania sa”.

Și dedesubt semnătura: „Sbierea”.

— Dar ești nebun de legat, Naicule! Ce e cu tine? Rupe hîrtia, nu te las s-o dai! Te rog, șterge iscălitura…

— Sst, făcu domnul Naicu cu aceeaș lumină profetică În figură. Ssst! Păcăleala!… Știi… pe care o coc eu de mult nevesti-mi… de trei ani… Ți-am povestit eu ție odată…

Cînd ieșiră pe poarta oficiului, Naicu se opri surprins, parcă dinaintea unei cunoștințe neașteptate. Îi apăruse închipuirea caraghioasă a soldatului Anton. Atît de schimonosit era năsucul acela cît un neg pe dovleacul de cap și atît de respingătoare namila greoaie de trup, că domnului căpitan îi fu rușine de pripeala lui.

— Ei, haidem acum, ce mai stai.? îl îndemnă plictisit Sbierea.

Naicu încă mai cumpăni o clipă dacă să oprească sau nu telegrama. Pe urmă mustățile lungi și blonde i se zburliră ca două păsăruici prinse de ploaie și, dedesubtul nasului cocoșat, rîsul său porni scurt și triumfător ca o trîmbițare de cocoș:

— Mă, ce mai mistificare! Nici dracu n-a mai pomenit una la fel… Acuma e trei după-amiază. Peste un ceas, mult două, ea o primește. La cinci am pornit-o și eu. Iar la trei noaptea, Sbierea. Înțelegi, pfff, va vedea o vedenie în carne și-n oase. Sbierea! auzi tu? strigoiul bărbatului ei! hahahaha… spune, Sbierea?… dacă așa păcăleală a mai trecut prin capul cuiva? la toți… ha, ha… da la toți… hohoho… de la regiment să le-o povestești… ha, ha, ha… Cea mai strașnică farsă pe care am făcut-o vreodată…