Istoria Țării Rumânești

Véde-se dară, cum toți istoricii într-aceasta unindu-se, adeverează că hunii sânt schithi, adecă tătari. Însă den care parte a Schithiei au pogorât a descăleca părți, între dânșii, iaste osebită părere; pentru că unii zic că sunt veniți din Schithia cea mare a Asii, alții zic că sunt din Schithia ce stă cătră amiazănoapte, căriia îi zic și acum Iugra, carea astăzi supusă iaste supt Împărăția Moscului. Dentr-acela dară loc, zic, să fie pornit într-acoace a veni, trecând balta Meotidii (de carea și mai sus am pomenit, care să face la Crâm can despre amiazănoapte den apa Donului și din Marea Neagră) și întâi acele locuri dentr-acolo au coprinsu. Apoi pe-ncet tot mai lățindu-se și loc mai bun și mai bios căutându-și, și cercându-și de a descăleca și a lăcui, au ajuns și pre acéste pământuri, și trecând și munții, au cuprins și toată Panonia, carea, cum zice Cloverie gheograful, aceasta iaste, ce să cuprinde astăzi: Carniola, Croația (adecă Țara Horvățească), Marchia Vidorilor, Carintia, Stiria, mai marea parte a Austrii, jumătate de Țara Ungurească de Sus, Slavonia, Bosna și o parte de Țara Sârbească.

Deci dară hunii, adecăte schithii aceia, cărora acum și unguri le zicem, coprinzând și acea Panonie și mai multe țări, altele mai pe urmă luund, s-au așezat. Însă de au pogorât întâi den Asia, au de la Iugra acei schithi, cum s-au zis oarece mai sus, noao atâta de dânșii a cerca nu e.

Săvai că care iaste și adevărul, cu nevoie să va cunoaște, căci că mulți scriu și nevoiesc a dovedi că-s den Asia. Mai mulți iarăși scriu și zic că de la Iugra. Însă nici iaste dogmă a biséricii carea, cum vom vrea, să nu o crédem, ci poate neștine créde aceasta, unde i să va părea că să alcătuiescu mai bine istoricii. Însă cine poftește și aceasta a o vântura și a o alége mai bine, citească pe Bonfinie în decada dintâi, în cartea a dooa, unde face de începutul lor, și pe Lorenț Topeltin în cărticeaoa lui, ce scrie de ijderenia ungurilor și pe alții mai mulți, pe carii și cest Topeltin acoleași la începătura capului ce scrie de unguri îi pomenéște și semnează locurile unde scriu acei istorici.

Mulți dovedesc și cu aceasta, cum de la acea Iugră sunt; că viind oameni de aceia și grăind multe cuvinte zic că se potrivescu cu ale acestor unguri, numai mai stricate și mai varvare li să pare acele cuvinte, măcară că nu știm carii mai firești limba își vorbéște: ceștea ce prin céste părți lăcuiescu, carii s-au amestecat cu alte multe feliuri de limbi, au ceia, căci tot în locul lor acolo să află. Însă orice va fi de aceasta nu știu. Iar cum mult mai varvari sunt acei de acolo, adevărat iaste și pentru starea și tăria locului aceluia, pentru că departe sunt de oamenii cei politici și mai iscusiți. Unde dară, precum sunt aceia, așa și limba mai vârtoasă și mai varvară le va fi.

Auzit-am și eu cu urechile mele de dumnealui Gheorghie Brancovici din Ardeal, om de cinste și cu cunoștință și și iubitoriu de a ști multe, povestind cum mergând la Mosc împreună cu frate-său Sava Brancovici, mitropolitul Ardealului, om și acela destul învățat, înțelept și temătoriu de Dumnezeu, pre carele îl trimisése Racoț Gheorghie cel tânăr la împăratul moschicescu, cu solie, la anul de la Hristos ă1668î. Acolo dară mergând și la împărăție viind, de acei schithi de la Iugra, într-adâns au mers la dânșii, ca să vază acéia ce să auziia, cu limba că să potrivesc în multe cu ceștea unguri, iaste adevărat cevași, au ba. Și așa cu dânșii împreunându-se și vorbind ungurește, zicea că adevărat iaste, că multe cuvinte asemenea era cu ale cestora, numai groase și mai mojicoase, cum s-au zis. Unde dară și acel vrednic bărbat zicea că de a crede iaste, cum de la acea Iugră, acei schithi să fie izvorât și să fie venit.

Săvai că nu lipsescu unii a zice că aceasta și de la unii schithi ce au venit den Asia, au auzit că s-au văzut, când au venit un sol schith la turci, încă la un sultan Murat, la Țarigrad fiind. Și pe acéle vremi întâmplându-se și un sol de la Rodolful, împăratul nemțescu, acolo, au poftit acel schith, adecăte tătar, ca să se împreune cu dânsul. Și așa împreunându-se între vorbe, zic cum să fie zis acel sol schithu, că ungurii de la dânșii să trag. Și ca acélea alte multe povestescu, cum și Topeltin tot într-același loc ce am semnat mai sus, scrie și aceasta că Zamoschi istoricul den auz o istoréște și o zice. Însă mie, den om de credință și de cinste, și aceasta și altele ca aceasta auzind și mai proaspete încă fiind, îmi iaste mai mult a créde decât céle ce să citescu prea vechi și sunt în păreri, încă și acélea nu hotărât ăzicî adevărul. Ci dară și de știința acestui lucru de unde pogoară, încă iaste destul cât s-au zis.

Acești dară schithi pogorând dintr-acéle părți, cum s-au zis, supt șase voievozi au fost (au mai bine să le zicem sultani, cum zicem acum tătarâlor, ca pentru să se înțeleagă mai bine povéstea). Sculându-se dară acéle capete ale lor, împărățind romanilor Valent, când era cursul anilor de la nașterea domnului Hristos 373, și aducând oaste, zice Bonfinie în locul ce s-au semnat mai sus, în cartea-i a dooa, în decada dintâi: dentr-o sută și optzeci de neamuri, s-au făcut pănă la un meleon și optzeci de mie de oameni.

Aceștea deci luundu-și și muierile, și copiii, și dobitoacele, și tot ce avea în moșiia lor, și sculându-se a-și căuta locuri de așezământ au început, mai bun, mai larg și mai de hrană loc decât al lor și a găsi și a-și agonisi, pentru că al lor foarte cu nămară de a să hrăni era și strimt. Așa deci, viind, cum am zis, pre alte multe neamuri bătând, ce era pre lângă apa Donului și trecând și acea apă și apoi au trecut și în céste părți, întâi balta Meotidii pe la Crâm și pe acolo călcând, pe cine au aflat, și de acolo mai încoace viind, pănă și la Panonia au ajuns, unde le-au și mai plăcut locul și cuprinzând-o, pe longobardii carii ei o ținea atuncea, cum zice Reție, au bătut și au gonit. Și pe gotii, carii era vecini pe acolo și pe alte limbi ce ei ținea împrejur și stăpâniia acele locuri, cu câtevași războaie biruindu-i, i-au gonit dupre acéle pământuri. Și nu numai pre aceia, ci și pe alții mulți, câți împotriva lor să punea a le sta și a zăticni; dincotro vrea să meargă, pre toți i-au bătut cu mari biruințe, unde toți să îngroziia de ei, căci și mulțime nesupusă era de dânșii și foarte ostași și viteji mari era, moartea ca viața socotind-o, nici de ia sfiindu-se, ca cum nici ar fi fost, pre lângă izbândă și dobândă ce căuta, zice Bonfinie. Și nu numai căci izbândiia ei, să temea alalți de dânșii, ci căci prea cruzi și nemilostivi varvari era, foarte să îngroziia. Că, pe unde și mergea, cu foc, cu her stingea tot și prin multe locuri nici un suflet de nimic nu lăsa viu, nici vârstă, nici feliu lăsând, nici ocolind, ci tot supt sabie punea; cari încă și a le povesti, groaznic și zborât lucru iaste. Însă, cine va mai pe larg a le ști citească pe Antonie Bonfinie, într-a dooa carte, cum de multe ori am zis, și pe Ioann Sambuc, în scurta-i povéste de lucrurile ungurești, ce scrie; pre Mihail Reție Neapolitanul, în cartea-i dintâi, ce scrie de craii ungurești și pe mulți alții ce scriu de acei huni. Acestor dară schithi voievozii lor atuncea, adecăte sultanii, era acești șase, cum am zis, a cărora nume era -cum zice și Avraam Bacșai în Hronologhia crailor ungurești, ce face: Bela, Kheme și Cadiha, frați, feciorii lui Hieli, de neamul și de casa lui Zomoiarum; și iară Atila, Cheve și Buda, frați, feciorii lui Bendegum, de rodul și de familia lui Cadar. Aceștea dar, cu acea mulțime de oameni călcând, prădând, arzând și supuind țărâle și îngrozind toate domniile, crăiile și stăpânirile, viind, cum de câtevași ori s-au zis, și în Panonia, carea era de ceasta parte de Dunăre și prinzând a-l așeza și a-și face gătire de lăcuință și tăbărând lângă țărmurile apei Tisii, au stătut.

Acéstea deci înțelegând și văzând Macrin-voievodul și otcârmuitorii Panonii, Dalmații, Trachii și al Machidoniii, carele era pus de împăratul romanilor și cunoscând lucrurile acelora cum să poartă și cum el însuși cu oastea, câtă putea face el, că nu va putea sta el împotrivă la atâta mulțime de varvari, nici a-i izgoni dupre acolo — au dat știre numaidecât la împărăție și spuind de acel neam mult, cum au venit acolo și cum să poartă. Căruia împărățiia ajutoriu au poruncit de i-au mers Dietrih, voievodul toatei Ghermanii (adecă Țării Nemțești). Carii amândoi viind la un loc și mulțime mare de oști du pren toate părțile și ei cu porunca împărăției adunând, ca să se bată cu aceia s-au gătit, și loc ca acela de bătaie unde ar fi fost, mult socotiia. Pentru că romanii de céia parte de Dunăre era, și hunii de ceasta parte și poduri ca acélea, făcute și gătite de a trece atâtea sume de oameni, nu era. Aceștea dară, strângându-se cu toată puterea lor la o cetate ce-i zicea Potențiana, în marginea Dunării, de céia parte (de Dunăre) și multe zile trecând, tot acéia socotind și sfătuind, nimic de vrăjmași alta nu gândia, pentru Dunăre, că era între dânșii, carea cu nevoie era a să tréce. Însă hunii, nemaiașteptând alta, iată mulțime de foi strângând și umflându-i, peste Dunăre i-au întins și peste dânșii ca peste un pod Dunărea au trecut și așa fără de véste (carii nicicum de acéia nu să păziia) pe romani i-au lovit și pe mulți i-au tăiat acolo și au împrăștiiat.

Voievozii deci romanilor, Macrin și Dietrich, den fuga și din răsipirea acei fără de veste loviri ai lor, mai adunând și mai strângând oastea, iară lângă acea cetate Potențiana ce fusese, și, cât au putut, îmbărbătând oastea, iarăși cătră bătaie s-au pornit. În orânduială puindu-se într-unele de zile atunce fără de nici o zăbavă și hunii, încă și mai inimoși, pentru ca-n izbânda ce în trecutele zile făcuse, împotrivă puindu-se — iată din su ăsî de dimineață încep războiul dintr-amândoao părțile, tăriile și vitejiile vrând să-și ispitească și să-și slăvească romanii, ca niște biruitori pământului și tuturor țărîlor. Hunii încă ca unii ce li să ducea și le zbura vestea pretutindenea de ostași și de bărbați, nu fără de groaznică și cutremurată zdrumicare și izidire era, nespusă moarte între dânșii făcând. Așa războiul în cumpănă toată acea zi pănă în noapte stă, nici spre o parte, nici spre alta plecând; însă pănă în cea de apoi și întunérecul nopții călcând, să biruiesc hunii și în fugă să întorc, pănă îi trec Dunărea înapoi, pe unde o și trecuse ei întâi cu meșteșugul foilor umflați, căzând atunce într-acel războiu și un sultan de ai lor, pre carele îl chiema Cheva. Și de ceialalți s-au aflat pieriți 125.000 de ostași. Însă nici romanilor acea bătaie, măcar de au și izbândit, nesângeroasă și fără de mare pagubă n-au fost. Că și de atuncea și din cea ce în mai trecutele zile pățise cu loviturile fără de veste, s-au aflat și de ei pieriți 210.000.

Dupre acea bătaie, romanii nici alta mai cearcă, nici fac, ce cu alaltă oaste ce mai avea, a treia zi, dupre ce s-au mai odihnit, să o întorc la o cetate ce-i zicea Tulna și acolo să tăbărăsc. Aceasta hunii înțelegând, mai bine gătindu-se, iarăși trec Dunărea de céia parte și, în locul unde era romanii, tăbărăscu ei. Căutând deci și aflând trupul lui Chevevoievodului, al sultanului lor, dupre obiceaiul neamului lor, l-au îngropat lângă calea oștii, cu mare cinste. Și în slavă-i pun un stâlp mare de marmură și alte stârvuri de ale morților lor, încă dupre obicéiu le îngropa. Și acelui loc pusu-i-au numele Cheveoza, dupre numele sultanului lor, cărui loc și pănă astăzi, zice și Mihail Reție în cartea-i dentâi, unde scrie de lucrul Țării Ungurești, mutându-i numai niște slove, îi zic Kheazo.

Dupre acéia, deci, hunii și șezând câtevași zile acolo ca să se odihnească, iată iară asupra romanilor la Tulna să gătesc să meargă. Și mergând, Macrin și cu Dietrih de bătaie gătindu-se, iarăși nu negroaznic și mic războiul a început și doară mai, mai sângeros și mai tare decât întâi, căce și însăși capetele și a unii, și a alții părți în primejdia vieții s-au pus. Și ei înaintea altora a să bate au alergat, pentru ca desăvârșit acel războiu conețul să-și ia, și unii, și alții mai mult pentru slava bătându-se. Așadară cade despre romani voievodul Macrin întâi și Dietrih în frunte de o săgeată rănindu-se, să întoarce. Unde dară alaltă oaste fără capete văzându-se, întoarce dosul, pierind mulțime nespusă de romani, scăpând însă și Dietrih cu câțivași ai lui.

Însă nici hunii fără de mare pagubă în capete și întralalți ai lor, nici dintr-acel războiu nu rămân. Că iată au căzut în bătaie acolo, Bela, Keme și Kadiha, sultanii lor, și dentr-alalți ostași 40.000. Pre cari sultani apoi luundu-i, i-au îngropat cu mare cinste, dupre obiceaiul lor, la stâlpul cel de marmură, ce-i zicea Kheiazo, lângă celalalt sultan Keva, ce perise în celalalt războiu, cum am zis.

Așa deci, hunii acea izbândă dobândind, în toată Panonia stăpâni s-au făcut și a porunci și a oblădui ca pe al lor pământ au început.

Acéstea așa trăgându-se și purtându-se, dupe ce au intrat în Panonia, cum zice și Bonfinie și Reție și Bacșai, în cărțile lor, ce mai sus am zis, și locurile am semnat și alții mulți, 28 de ani s-au tras. Dupre acéia, deci, locurile lor de a lăcui acolo văzând că să mai așază și să mai întărescu, pierind și alte capete ale lor și mai vârtos că așa cap mare den rodul și casa lui Zomeiarum, cum mai sus am zis, nu rămăsése, dirept acéia cu toții alalți mai mari dentre dânșii și mai aleși, carii era strângându-se, au ales să-și puie lor craiu, unul poruncitoriu, pe Atila, pe unul din cei doi frați ce mai rămăsese din neamul și familia lui Cadar, carea aceasta o au făcut la anul de la Hristos 401.

Acest Atila carele au stătut întâi craiu în Panonia, adecă craiu unguresc, cum și Mihail Reție scrie de dânsul, zice că era om ascuțit la minte, în lucrurile oștii foarte pățit și știut, cu inimă mare, vârtos în trup, a înșela pre vrăjmași, hiclean. Portul lui și în casă când era, și afară când ieșiia, era frumos, luciu și curat. Purta în cap și pene de șoim. Și ca acéstea zice și Calimah, în cartea ce face de Atila, că era și nesățios în slavă și în oștiri, căci și mai toate câte făcea, norocite îi ieșiia.

Era și însuși viteaz. Dirept acéia nu să nici stâmpăra la un loc și cătră cei ce mai timpuriu i să ruga, să pleca lesne. Și pre cine lua și-l ținea în credință o dată, deci pănă la moarte îl păzea; și a meșteșugi și a face lucruri împotriva vrăjmașilor lui, minune era și în nemeréle și în graba ce lucra. Și mai marea-i minune era starea-i și răbdarea în primejdiile ce să supunea. Iară precum era milostiv celor ce să da și să închina lui, așa neplecat și neîmblânzit era celor ce-i biruia (foarte aceasta ca un varvar și ca un crud făcând-o). Haine dirept acéia lucii purta părându-i că și acélea la mărie părtinesc. La prânzare rar ședea, iară la cină mult mânca și mai mult carne, iar pâine mai nimic. Vin bea fără măsură, mai vârtos când să odihniia, însă tot firea a ș-o ținea nevoia și altele multe ca acelea avea și ținea. Banii încă și dupre a mai marilor lor învățătură îi ocărâia și încă mai vârtos nu-i poftiia. Carele adéseori încă zic că-l auziia toți, zicând: că banii mai mult dau întristăciune și voie rea, când îi piiarde neștine și-i răpune, decât îi dau veselie și părere bună, când îi câștigă și-i dobândește. Mai zice acest Calimah, că de trup acel craiu Atila încă era mai mic decât de vârstă tocma; pieptos, vârtos, capul can mare, ochii can mici, barba rară, amesteca căruntéțe. Să cunoștea și fața-i că iaste mojicoasă, cum le era feliul; graiul groaznic și spăimos și pentru varvarul lor graiu, era și tare de urechi; umbletul lui trufaș.

De la acesta dar și mai înainte au rămas a să numi crai unguresc, cuprinzând supt a lor stăpânire toate locurile câte mai sus am arătat și de-a valma cu cei denainte rămășițe ale romanilor stăpânitori au rămas. Unde dar Ardealul încunjurat de munți fiind și loc ca acela tare de a să putea apăra în toată vrémea de trebuință fiind, plin de oameni era. Iar de când și acolea osebită domnie iarăși s-au așezat, de la Topeltin istoric, pre larg va putea neștine afla, de unde și Radulvodă Negru aici în țară au pogorât, precum létopisețele céle de obște arată.

Coneț