În acest stabiliment, aranjat dupe moda și gustul parizian, amatorul de jocuri la noroc găsește în mic toată confortabilitatea cafenelelor dupe bulevardele Parisului, adică biliarde în abondanță, domino, table, șah și chiar bancofaro la necesitate.
Aci este locul de întîlnire al slujnicarilor sau mai bine refugiul lor pe timpul cel aspru al iernei. În acest stabiliment se află o masă, pe care garsonii cafenelii o numesc în deriziune masa faliților, căci mai toți cei ce șed împrejurul ei nu fac nici o cheltuială.
Cu o jumătate de oră în urma celor petrecute în cuhnia din suteranele caselor domnului Hötsch-Müller, Pasagiul Român răsuna de accentele nazale și false ale vocei unui june ce cînta cu aer de triumfător aria de la Puritani: Suoni la tromba intrepida.
Acest june atît de entuziasmat era Mitică Rîmătorian, faimosul slujnicar, carele se afla în culmea fericirei, căci dobîndise totul de la amanta sa.
El deschise cu repeziciune ușa cafenelii și, străbătînd mulțimea, se opri la masa despre care vorbirăm, șezu pe un scaun, apoi, dupe ce-și netezi părul cu mîinile, puse coatele pe masă și începu a privi pe jucătorii de biliard, aplaudîndu-i de cîte ori făceau cîte un joc frumos.
În timpul acesta mai veniră încă doi tineri, tot de etatea eroului nostru, și se așezară tot la masa faliților.
Mitică Rîmătorian le întinse mîna la amîndoi, și îi salută cu un fel de manieră proprie a sa, apoi, adresîndu-se către unul dintre dînșii, zise:
— Ce noutăți ne aduci, monșer Găinescule?
— Despre ce voiești să mă întrebi, șer Rîmătoriane?
— Despre orice, mon ami.
— Am o mulțime de noutăți politice, dar…
— Dar ce?
— Mi-e frică să nu ne auză vreun spion de ai căimăcămiei.
— Da ce, căimăcămia are spioni?
— O mulțime nenumărată, mai cu seamă de cînd capii partidului liberal au voit să asasineze pe unul dintre caimacami cu o bombă fulminantă.
— Ce bombă spui, mă, omule! Auzi acolo, bombă! O sfeclă găurită care, desigur, este o drăcie inventată chiar de caimacami, ca să aducă invazii în țară!…
— Asta se poate; dar apropo de invazie, știi că vin muscalii?
— Cine ți-a spus această minciună?
— Asta nu e minciună; am auzit astăzi pe vornicul dînd ordine ca să se repareze toate podurile și podișcele din districtele Buzău și Rîmnicu Sărat.
— Nu știi tu că cui-i este foame visează codri? E! monșer, muscalii nu pot să iasă așa lesne din vizuina în care i-a băgat Tractatul de la Paris.
— Mai știu încă o noutate, dar este atît de frumoasă, încît sînt sigur că o să te facă să sări de bucurie.
— Spune-o, Găinescule! Spune-o!
— Țara noastră o să să facă împărăție!
— Împărăție!
— Da, amice, împărăție; și încă împărăție, știi colea, zdravănă!
— Și pe cine o să avem împărat?
— Pe fiul lui Victor Emanoil. Rege latin, ce frumos lucru!… Să mai vezi atunci pe ciocoi cum o să se ascunză în găuri de șerpi; iar noi ăștia, liberalii, o să fim în fruntea mesii. Să trăiască regele latin!
— Numai de nu s-ar face și el ciocoi, căci Dîmbovița noastră face minuni: oricine gustă din dulcile ei unde parcă bea din fîntîna Letei. Vine neamțul cu sinceritatea lui proverbială, vine englezul cu orgoliul său ce de multe ori atinge brutalitatea și francezul cu sentimentele cel mai frumoase din lume și, cum șed două-trei luni în București, devin mai ciocoi decît ciocoii noștri!…
— Așa este, nene Rîmătoriene, ai dreptate…
— Și da și nu, dar să lăsăm această convorbire căci… Spune-mi mai bine, cum o duci cu șefia ta de masă?
— Cam în doi peri.
— De ce așa?
— Fiindcă nu înteleg deloc lucrarea.
— De ce nu te consulți cu șeful de secție?
— Dar el este mai slab decît mine.
— Întreabă pe ajutorul mesei!
— Îl întreb și încă foarte des, dar vai! orice consultare la dînsul mă costă cîte un prînz la Lazăr, și ar fi bine dacă aș scăpa numai cu atîta, dar răul care o să mă facă să-mi dau demisia este că ticălosul de ajutor își bate joc de mine.
— Ce-ai zis, cutează să facă aceasta?
— Ba bine că nu, și încă chiar în prezența scriitorilor mei!
— Și ai putut să suferi?
— Ce eram să fac!?…
— Să-i tragi palme…
— Ce-ai zis?… Palme!
— Da, palme, să învețe minte, ștrengarul, a nu mai rîde altă dată de șeful său.
— Ce stai de vorbești, amice!… Abia am cutezat să-i fac cîteva mici observații și el mi-a trîntit hîrtiile pe masă și s-a apucat de lucrările postului său; din nenorocire, tocmai în momentul acela mă cheamă ministrul în casă și-mi ordonă să-i fac un referat către Consiliul administrativ.
— Cel mai lesne lucru din lume.
— O fi lesne pentru tine, dar pentru mine nu.
— De ce?
— Fiindcă n-am făcut niciodată referate.
— Ei bine, cum te-ai scăpat de această belea?
— Am luat condeiul în mînă și mi ți-am trîntit un referat de cele tătărăști.
— Îți aduci aminte ceva dintr-însul?
— Îl știu pe tot din memorie.
— Recitează-mi-l o dată, te rog!
— Ascultă:
„Onorabilului Consiliu administrativ.
Printr-acest referat, subt însemnatul îndrăznește a cuteza să se refere la înțelepciunea onorabilului Consiliu, și a-l ruga să se refere si el unde se cuvine, asupra chestiunei și a pricinei coprinsă în anexatul aci alăturat raport, ca, după ce îl va lua îndeaproape băgare de seamă și considerație, să binevoiască a face asupră-i cele de cuviință.“
— Bravo, nene Găinescule, ăsta este un referat pe care l-ar pute subscrie chiar Napoleon!…
— Poate că ai dreptate, dar modestia mea de autor nu mă iartă să mă laud însumi; cu toate acestea, știi ce mi s-a întîmplat?
— Nu, în adevăr, dar voiesc să aflu.
— L-am transcris, nenișorule, pe hîrtie ministerială, l-am dat ministrului să-l iscălească. Ei bine, știi ce am pățit?… O! Dar este oribil!… Numai mă gîndesc și sîngele mi se turbură, îmi vine să înnebunesc de mînie!… Îi dau referatul în mînă, citește cîteva rînduri dintr-însul și îl aruncă cît colo; apoi, întorcîndu-se către mine, îmi zice cu un zîmbet batjocoritor: „Domnule șef de masă, știi că ești un farsor din cei mai mari ce am văzut în viața mea? Cine te-a învățat să faci astfel de referate? Cum ai cutezat să-mi prezinți o ticăloasă scriere de bucher? Afară, magarule! du-te de-nvață carte și apoi să ceri slujbă.“ Auzi acolo, să învăț carte! Să-mi zică măg… mie, care mi-am sacrificat toată viața pentru sfîntul principiu al libertății, egalității și fraternitătii.
— Și ce i-ai răspuns tu la aceste injurii?
— Ce eram să răspunz unui aristocrat, unui trădător, unui infam fără conștiință, care și-a vîndut țara la muscali și la nemți?
— Trebuia să-l faci să înțeleagă că are a face cu un om de principe și independent.
— Așa este, frățiorul meu, dar el m-ar fi scos din slujbă și aș fi murit de foame pe stradele capitalei. Afară de aceasta, ultragiul acesta l-am suferit între patru ochi, nimeni nu știe!…
— Răbdare, frate, răbdare!… Ne va veni și nouă apa la moară: atunci le vom arăta noi ce fel își răzbună oamenii de principe, cînd sînt atacați la onoare. Să schimbăm vorba, amice. Spune-mi, cu ce îți omori timpul de cînd ți-ai dat demisiunea?
— Cu amorul, bunul meu amic!
— Spune-mi, te rog, cine este acea fericită femeie care are privilegiul de a te vedea suspinînd la picioarele ei?
— Asta nu se poate spune la nimeni.
— Afară de mine, care sînt confratele și confidentul tău.
— Ai dreptate, tu ești unicul meu amic și, ascunzînd acest secret de tine, aș da dovadă de neîncredere. Spune-mi numai, ai fost estimp la teatrul italian?
— Ce însemnează această întrebare?
— Îți voi spune mai la urmă, acum răspunde-mi la ceea ce te-am întrebat. Ai auzit pe Geamfredi?
— Am auzit-o în Traviata.
— Cum ți s-a părut?
— De minune! Cîntă mai bine decît Ponti dell’Armi.
— Salută-mă dar, căci Geamfredi este amanta mea!…
— Geamfredi, amanta ta!
— Da, amice, și încă amantă cumsecade. Astă-seară mi-am luat ceaiul la dînsa.
— Nu te crez!
— Să n-apuc pînă mîine, daca minț; ba încă, la adio, m-a strîns de mînă și mi-a aruncat o privire amoroasă, ce mi-a străpuns inima!…
— Măi Rîmătoriene, vino-ți în simțiri; o fi fost slujnica Geamfredii și ți s-a părut că este ea. Actrițele nu se uită la ștrengari ca d-alde noi; ele caută aur, și tu n-ai nici cinci bucăți de aramă ca să-ți cumperi tutun.
— Așadar, tu te îndoiești? Ei bine, necredinciosule, privește!
În momentul acela scoase din sîn un portofoliu și dintr-însul un bilet color roza, pe care îl dete Găinescului să-l citească, zicîndu-i cu o mîndrie trivială:
— Ține, monșer, cetește acest bilet și te convinge că amicul tău Rîmătorian nu minte niciodată.
Găinescu luă biletul și citi următoarele fraze, înecat de un rîs nervos:
„Amico mio!
Quando non te vedu simtu che moru, anima la mine e trista, non potu mangeare, non potu bevere la cafe; venite, carro Rametoriano, venite che vi stringo în bracili mia.
La vostra per sempre, Rachelle Geamfredi.“
Apoi, privind pe slujnicar, cu un aer ironic, îi înapoie biletul.
Junii slujnicari conversară mai mult de două ore despre politică, arte și industrie, tot cu logica de care deteseră probe pînă aci, apoi ieșiră din cafenea, cîntînd cu vocea lor de cotoi sugrumați, și se duseră pe la casele lor.