Acolo unde avem în limba noastră obișnuită un cuvânt de origine latină, nu trebuie să introducem altul neologist. Vom zice dar: împrejurare și niciodată cercustanță sau circonstanță, binecuvântare și nu benedicțiune etc.
Și această regulă este de la sine înțeleasă; cu toate acestea ea trebuie anume formulată și trebuie să stăruim cu toții întru păzirea ei în scrisori și în ziare, pe catedra școlii și la tribuna parlamentului. Căci profesorii, deputații și scriitorii noștri mai de frunte și-au făcut o parte însemnată a studiilor în limbi străine. De aici urmează, firește, că o sumă de cuvinte și de deprinderi sintactice le vin mai întâi în minte sub forma limbii străine pe care o cunosc mai bine.
Însă cea mai ușoară deșteptare va fi de ajuns pentru a trezi pe acești scriitori din felul de letargie intelectuală în care se află cât pentru limba lor și a le aduce aminte că și limba română are geniul ei propriu și cuvintele ei proprii și că acestea trebuiesc cunoscute și trebuiesc deprinse. Mai toți știm pe dinafară fraze din Voltaire și din Alfred de Musset, din Schiller și din Heine. Dar dacă este să vorbim și să scriem bine românește, trebuie neapărat să ne dăm osteneala de a cunoaște și Biblia română în frumoasa limbă din secolul al 17-lea, și cronicarii noștri, și poveștile, poeziile și proverbele populare. Fără această cunoștință nu poți fi scriitor român.
Și aici nu vorbim în contra acelor exagerări pe care le simțim mai toți că sunt greșeli și de care, prin urmare, nu avem să ne temem că se vor întinde prea departe. Versuri ca ale lui Heliade din timpul decadenței sale,
O belă ești, dilecto, și capelura-ți blondă
Ca buclele lui Phedru te-ammantă, te circondă,
nu credem că vor mai fi imitate de alții. Nici terminii din dicționarul academic de A. T. Laurianu și Massimu, catellare (a făta căței), bussul (cutiuță, tabatieră), cacumen (vârf), dapatic (măreț), dedecore (rușine), fodicare (a împinge), frecente (adeseori), granditate (mărime), gulos (lacom) etc., etc. nu pot avea speranță să primească vreodată drept de cetățenie în limba română. Cu atât mai puțin avem să ne temem de franțozismele unui deputat cunoscut din Camera română, d. N. Blaramberg, care nu se sfiește să zică și să scrie:
Sunt incapabil de asemenea anguementuri.
Nu voesc de o înălțare (Je ne veux pas de…)
Mă părăsesc la personalități (Je m’abandonne aux…)
Speranța apoteozei și temerea potenței (adică a furcilor de spânzurătoare, franț. potence).
Efasment momentan.
O îmbrățișare prea tandră.
A pune la profit historia.
A da schimbul (donner le change)
etc., etc.
De asemenea limbă râd toți oamenii cu minte și poate ar râde și autorul ei, dacă i-am face pe franțuzește ceea ce ne face d-sa pe românește, dacă i-am zice cu ton serios: ne vous battez pas la tête avec ces pensées; il tire avec la queue de l’oeil; pas de livre, pas de part (n-ai carte, n-ai parte) și alte asemenea glume. (Vezi și teoria idiotismelor în vol. I al ediției de față, pag. 87 și urm.)
Dar trebuie să vorbim în contra acelor neologisme de prisos, care se strecoară prin scrierile noastre fără a bate prea tare la ochi și ne înstrăinează limba din ce în ce mai mult de la înțelesul ei popular. Pentru ce să zicem, d. e.: este suficient, cuvânt pe care nu-l înțelege nici un țăran român, și să nu zicem „este de-ajuns“, cuvânt de origine asemenea latină, însă înțeles de toată lumea? Tot așa va trebui să zicem „a ajunge la ceva“ în loc de a parveni, sau, cum scrie dl I. Popescu din Sibiu, a perveni la ceva; „agerime“ în loc de sagacitate; „adâncit“ în loc de aprofundat; „dinadins“ în loc de cu intențiune; „deșertăciune“ în loc de vanitate; „a aiuri“ în loc de a delira, a divaga; „a înapoia“ în loc de a restitui; „aprig“ în loc de avid și impetuos; „aspru“ în loc de sever; „a încredința“ în loc de a confia; „a lua asupră-și“ în loc de a asuma; „îmbunătățire“ în loc de ameliorare, și sute de alte exemple. Suntem încredințați că numai cu puțină luare-aminte la această regulă, stilul multor scriitori de-ai noștri s-ar îndrepta și s-ar face adevărat românesc din prea împestrițat și străin ce este astăzi. Exemple de stil bun în acest înțeles ne dau unele ziare din București, România liberă și articolele dlui Eminescu din Timpul.