O cercetare critică asupra poeziei române
Poezia, ca toate artele, este chemată să exprime frumosul; în deosebire de știință, care se ocupă de adevăr. Cea dintâi și cea mai mare diferență între adevăr și frumos este că adevărul cuprinde numai idei, pe când frumosul cuprinde idei manifestate în materie sensibilă. Este dar o condițiune elementară a fiecărei lucrări artistice de a avea un material în care sau prin care să-și realizeze obiectul. Astfel, sculptura își taie ideea în lemn sau în piatră, pictura și-o exprimă prin culori, muzica prin sonuri. Numai poezia (și aici vedem prima ei distingere de celelalte arte) nu află în lumea fizică un material gata pentru scopurile ei. Căci cuvintele auzite nu sunt material, ci numai organ de comunicare. Cine aude silabele unei poezii sanscrite fără a înțelege limba sanscrită, deși poate primi o idee vagă de ritmul și de eufonia cuvintelor, totuși nu are impresia proprie a lucrării de artă, nici partea ei sensibilă, nici cea ideală; fiindcă sonul literelor nu are să ne impresioneze ca ton muzical, ci mai întâi de toate ca un mijloc de a deștepta imaginile și noțiunile corespunzătoare cuvintelor, și unde această deșteptare lipsește, lipsește posibilitatea percepțiunii unei poezii. Din contră, cine vede o pictură indică, și fără a înțelege ideea străină ce a încorporat-o poate artistul prin culori, d. e. înfățișarea unui cult necunoscut al antichității, are totuși pe deplin partea sensibilă a lucrării de artă și este în stare a o aprecia. Culorile picturii sunt dar un adevărat material, asemenea sonurile muzicii, piatra sculpturii; însă cuvintele poeziei sunt de regulă numai un mijloc de comunicare între poet și auditoriu.
Unde este atunci materialul sensibil al poetului, fără de care nu poate exista arta? Materialul poetului nu se află în lumea dinafară; el se cuprinde numai în conștiința noastră și se compune din imaginile reproduse ce ni le deșteaptă auzirea cuvintelor poetice. Când cetim, d. e., la Bolintineanu:
Într-o sală-ntinsă, printre căpitani,
Stă pe tronu-i Mircea încărcat de ani.
Astfel printre trestii tinere-nverzite
Un stejar întinde brațe veștejite.
Astfel după dealuri verzi și numai flori
Stă bătrânul munte albit de ninsori.
partea materială din ceea ce este frumos în această poezie sunt imaginile provocate în fantezia noastră prin cuvintele poetului: „Mircea încărcat de ani, ca un stejar ce-și întinde brațe veștejite printre trestii, ca un munte albit de ninsori de pe dealuri verzi“ etc.
Prima condițiune dar, o condițiune materială sau mecanică, pentru ca să existe o poezie în genere, fie epică, fie lirică, fie dramatică, este: ca să se deștepte prin cuvintele ei imagini sensibile în fantezia auditoriului, și tocmai prin aceasta poezia se deosebește de proză ca un gen aparte, cu propria sa rațiune de a fi. Cuvântul prozaic este chemat a-mi da noțiuni, însă aceste noțiuni sunt abstracte, logice, desmaterializate, și pot constitui astfel un adevăr și o știință, dar niciodată o artă și o operă frumoasă. Frumosul nu este o idee teoretică, ci o idee învăluită și încorporată în formă sensibilă, și de aceea cuvântul poetic trebuie să-mi reproducă această formă. Noțiunea abstractă „cina cea de taină“ poate fi adevărată, dacă îi cunosc relațiunile esențiale din istorie, însă pentru aceasta nu este încă frumoasă; vroiesc să fac din ea o operă de artă, trebuie să încorporez într-o materie sensibilă, să mi-o deping cu culori într-un tablou (Leonardo da Vinci) sau să o descriu prin cuvinte, care să-mi deștepte imagini de sensibilitate adecvate cu obiectul ei (Klopstock, Messias).
Prin urmare, un șir de cuvinte care nu cuprind alta decât noțiuni reci, abstracte, fără imaginațiune sensibilă, fie ele oricât de bine rimate și împărțite în silabe ritmice și în strofe, totuși nu sunt și nu pot fi poezie, ci rămân proză, o proză rimată.
Pentru a demonstra acest adevăr, demonstrațiune cu atât mai importantă cu cât din ignorarea lui multe din poeziile noastre nici nu intră în categoria operelor de artă, ci sunt proză stricată prin rime, vom intra în câteva amănunte ale producțiunilor adevărat poetice și vom arăta cum o sumă de particularități esențiale ale poeziilor frumoase se explică numai pe baza acelui adevăr.
Poetul, chemat a deștepta, prin cuvintele ce le întrebuințează, aceleași imagini sensibile în conștiința auditoriului, ce trebuie să le aibă el în fantezia sa, are a se lupta cu o primă greutate foarte însemnată: cu pierderea crescândă a elementului material în gândirea cuvintelor unei limbi. La început cuvintele corespundeau unei impresii sensibile, și cine le auzea atunci își reproducea prin ele acea imagine materială din care se născuseră. Cu cât înaintează însă limba, cu cât experiența se întinde peste mai multe sfere și cuprinde cunoștința a tot mai multe obiecte de același fel, cu atât cuvântul ce le exprimă devine mai abstract, caută a se potrivi cu toată suma de obiecte câștigată din nou, pierde una câte una din amintirile sensibile de mai nainte și, devenind o noțiune generală, se ridică pe calea abstracțiunii spre sfera științei, însă se depărtează în proporție egală de sfera poeziei. Să luăm, d. e., cuvântul eminent. Când zice astăzi cineva „inteligență eminentă“, nu leagă nici o imagine sensibilă cu aceste cuvinte. Altfel a fost în vechime, în acea vechime romană, care a întrebuințat pentru prima oară cuvântul eminens. Eminens sta în legătură cu vechiul meno, care însemna a fi înălțat, a se ridica peste un nivel dat; de unde cuvântul mensa, care mai înainte vrea să zică orce ridicătură, masă, bancă, scenă pentru vinderea sclavilor etc.; e-minere arăta o ridicătură mai frapantă decât celelate, scoasă la iveală dintre toate, și eminens cuprindea dar pe atunci o imagine sensibilă foarte semnificativă. Astăzi a dispărut elementul material din concepțiunea acestui cuvânt, eminent este o noțiune exclusiv intelectuală. Eminens cel vechi putea fi o expresie poetică, eminentul de astăzi este o expresie esențial prozaică.
Ceea ce s-a întâmplat cu eminens s-a întâmplat cu cele mai multe cuvinte ale limbii române și a tutulor limbilor indo-europene: cuprinsul lor, în procesul psihologic al formării noțiunilor, a devenit așa de eteric, încât nu mai posedă decât o slabă amintire de sensibilitate. Ce importanță are această eterizare pentru știință am arătat cu altă ocaziune. Rezultatul însă pentru artă este că poetul nu mai poate întrebuința toate cuvintele limbii simplu, așa precum sunt admise astăzi pentru însemnarea obiectelor gândirii lui, ci trebuie sau să le ilustreze cu epitete mai sensibile, sau să le învieze prin personificări, sau să le materializeze prin comparațiuni, în orice caz însă să aleagă, dintre toate cuvintele ce exprimă aproape același lucru, pe acele care cuprind cea mai mare doză de sensibilitate potrivită cu închipuirea fanteziei sale.
Dacă, precum am arătat, prin progresul logic al inteligenței limbistice într-un popor, gândirea cuvântului, care gândire avea la început trup și suflet, și-a pierdut cu timpul trupul și și-a păstrat numai sufletul, un suflet rece și logic, oglindă credincioasă a rațiunii omenești, poetul trebuie mai întâi de toate să încălzească acest product și să resusciteze în imaginațiunea auditoriului trupul evaporat din vechile concepțiuni de cuvinte.
1. Să privim acum mai cu de-amănuntul mijloacele poeților de a ne sensibiliza gândirea cuvintelor. Primul mijloc este alegerea cuvântului celui mai puțin abstract. Un exemplu va lămuri pe deplin această afirmare. Când zic „simt durere“, cuvintele sunt numai prozaice, fiindcă-mi dau o noțiune intelectuală, dar nu mă silesc a o întrupa; când zic „durerea mă cuprinde“, locuțiunea a devenit mai poetică, fiindcă verbul este mai expresiv, sau, cum se zice, mai pitoresc. „Durerea mă pătrunde, durerea mă săgeată“ etc. sunt alte variațiuni corespunzătoare trebuinței de sensibilitate în cugetarea aceluiași lucru. Și astfel vedem poeții preferând cuvintelor abstracte pe cele ce exprimă o gândire mai individuală și calități mai palpabile.
A. Mureșanu, în loc de a vorbi de armata turcească, de Rusia, de patria română, cuvinte cu totul prozaice, sensibilizează aceste noțiuni și zice:
N-ajunse iataganul barbarei semilune
A cărui plăgi fatale și azi le mai simțim,
Acum se vâră cnuta în vetrele străbune,
Dar martor ne e Domnul că vii nu o primim!
Schiller, în Moartea lui Wallenstein, zice:
Pălăria
De amiral mi-ai smuls-o de pe cap.
Și în alt loc:
Cu ochi posomorât
Privesc ei pe străini în țara lor,
Și bine le-ar veni să ne trimită
Acasă cu un pumn de bani
etc.
Camõens zice (Lusiada, cântul V):
După ce am trecut linia arzândă ce separă lumea-n două.
Din aceeași particularitate poetică se explică farmecul fabulelor lui La Fontaine. Obiectul acestor fabule este cunoscut din alți autori, poate nici unul nu este original al lui. Dar ceea ce este original în La Fontaine este acea alegere admirabilă de cuvinte, prin care în modul cel mai simplu se exprimă lucrurile în natura lor palpabilă:
Maître corbeau sur un arbre perché
Tenait en son bec un fromage,
Maître renard par l’odeur alléché
etc.
Il ouvre un large bec, laisse tomber sa proie
etc.
Shakespeare, modelul cel mai perfect pentru tot ce se va chema vreodată fantezie de poet, se ferește până la exagerare de cuvinte abstracte și, dacă le întrebuințează, le pune totdeauna alăturea o imagine sensibilă.
Exemple se află pe fiecare pagină a operelor sale. Să ne mărginim la câteva din cele traduse în românește, din Macbeth:
Să pot răsturna cu viteaza mea limbă
Orice te-ar depărta de la cercul de aur.
„Cercul de aur“ în loc de coroana regală, la care aspira Macbeth. La finele actului I zice Macbeth:
Su[nt] deplin hotărât: întins e orice nerv / Spre teribila faptă.
În actul III, scena I:
…eu su[nt] rădăcina / Și tatăl multor regi.
În scena 4:
Am înotat în sânge atâta de departe,
Încât de-a mă întoarce tot așa greu îmi vine
Cât de-a merge înainte. În cap îmi clocotesc
Curioase gândiri.
Etc., etc.
Amis, ne creusez pas vos chères rêveries,
zice Victor Hugo (Feuilles d’automne, 29).
2. Al doilea mijloc ce-l vedem întrebuințat de poeți pentru a produce materialul sensibil în gândirea cuvintelor din partea auditoriului sunt adjectivele și adverbele, ceea ce s-a numit „epitete ornante“.
Substantivul și verbul singur, chiar când se refer de-a dreptul la obiecte și acțiuni materiale, nu produc în mintea noastră decât o slabă amintire de sensibilitate, mai mult o nălucire a materiei decât o adevărată impresie. Când zicem, d. e., Hasdrubal fu ucis în bătălia de la Metaurus, nu ne gândim la imaginile sensibile ce ar trebui să fie cuprinse în aceste cuvinte. Nici pe Hasdrubal nu ni-l închipuim în figura lui, nici uciderea nu ne-o reproducem în cruzimea ei, nici bătălia, nici râul Metaurus: aceste substantive și verbe sunt numai semne uscate pentru gândirea abstractă a faptului istoric, gândire exclusiv prozaică.
Poetul nu poate întrebuința asemenea verbe și substantive goale, ci este silit a le îmbrăca, a le împrospăta în partea lor sensibilă prin anume relevare a ei. Aci este cauza care ne explică, d. e., epitetele constante ce le aflăm în Homer lângă persoanele principale din epopeile lui. Homer nu numește pe Ahil singur, nici pe Diomed, nici pe Pallas Atene etc. Căci ce sunt aceste nume? Cuvinte reci, care nu silesc imaginația să-și reproducă persoana în plenitudinea ei de viață palpabilă. De aceea Homer zice totdeauna
Shakespeare, în Macbeth, unde vorbește Banquo cu vrăjitoarele, le descrie:
Se vede că înțelegeți,
Căci fiecare pune degetul ciuntit
Pe zbârcitele buze.
Și în alt loc:
Voi fi silit să iau
De la noapte-mprumut vreuna din a ei
Întunecate oare.
Alecsandri, în frumoasa poezie Groza, deșteaptă cea mai vie impresie prin adjectivele pline de sensibilitate cu care însoțește obiectele gândirii:
Galben ca făclia de galbenă ceară
Ce aproape-i ardea,
Pe o scândură vechie aruncat afară
De somnul cel veșnic Groz-acum dormea…
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Un moșneag atuncea, cu o barbă lungă,
La Groza mergând,
Scoase doi bani netezi din vechea sa pungă
Lângă mort îi puse, mâna-i sărutând,
Mai făcu o cruce și zise plângând
etc.
Frumos este adjectivul sensibil în strofa lui Mureșanu:
Înalță-ți lata frunte și caută-n jur de tine
Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii…
Foarte plastic în descrierile sale este Bolintineanu:
Noaptea se întinde, și din geana sa
Argintoase lacrimi peste flori vărsa.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Colo, sub o neagră stâncă,
Geme râul spumător,
Pacea nopții e adâncă,
Luna doarme pe un nor.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Caigi! vezi, noaptea vine
După dealuri fumegând.
Pe un pisc sălbatec și vijelios
Unde urlă-n poale Argeșul spumos,
Este o cetate
etc.
3. Un alt mijloc de a realiza aceeași condițiune neapărată a frumosului poetic sunt personificările obiectelor nemișcătoare sau prea abstracte, precum și a calităților și acțiunilor. Prin aceasta se introduce în gândirea cuvintelor o nouă mișcare, neobișnuită în proză, și tocmai de aceea surprinzătoare, ce deșteaptă imaginea sensibilă și colorează schema palidă a cuvântului prin cea mai energică viziune.
Nici Homer nu mai întrebuințează verbul simplu a săgeta, ci zice: „Săgeata zboară cu voluptate pentru a gusta carnea inimică“.
În Horațiu grija se urcă pe corăbii:
Scandit aeratas vitiosa naves / Cura.
Od. II, 16.
În Sofocle ajutorul are „ochi voioși“ etc.
Cea mai pitorească fantezie și în această privință o are iarăși Shakespeare:
Lumina a intrat
Deja cu noaptea-n luptă,
zice Lady Macbeth.
Sacrilegul omor a călcat sfântul templu
Al regelui furând viața din altar,
strigă Macduff:
Pân-a nu mântui
Nocturnul liliac monachescul său zbor
Și pân-a nu trage cornuratul gândac,
Somnoros bâzâind, clopotul de noapte,
Se-mplinește-o faptă de crudă pomenire,
prevestește Macbeth:
Grozavul omor,
Ce santinela sa, lupul, l-a trezit
Urlându-i ora nopții, pășește stafios…
Pământ nestrămutat, n-auzi pasul meu
Oriunde m-ar purta, ca nu pietrele tale,
Destăinuindu-mi fapta, să lipsească pe noapte
De grozava tăcere ce-acum nevoiește.
Trecând la literatura noastră, deși nu ne putem aștepta încă la aceeași fantezie viguroasă, totuși constatăm întrebuințarea aceluiaș mijloc de personificare.
În exemplul citat din Bolintineanu:
Colo sub o neagră stâncă
Geme râul spumător.
Pacea nopții e adâncă.
Luna doarme pe un nor,
impresia produsă din această strofă provine mai ales din personificarea lunii în versul din urmă.
Asemenea în o poezie a lui Gr. Alexandrescu:
Este ora nălucirii: un mormânt se dezvelește,
O fantomă-ncoronată din el iese, o zăresc,
Iese, vine către țărmuri, stă, în preajma sa privește —
Râul înapoi se trage, munții vârful își clătesc.
Dintre toate poeziile „Dlui Marelui Logofăt“ I. Văcărescu (publicate la 1848), aproape singurele strofe acceptabile ne par a fi cele dintâi din O zi și o noapte de primăvară la Văcărești, și frumusețea lor stă mai ales în personificarea amorului:
N-am să scap, în piept port dorul
Peste ape, peste munți,
Văz că peste mări amorul
Când o vrea își face punți.
La Carpați, mi-am adus jalea,
Lor am vrut să hărăzesc:
Răsunetul, frunza, valea,
Apele mi-o înmulțesc!
Mii de piedici, mii de curse;
Peste firea toat-a-ntins,
Lacrimi înzadar sunt curse:
Unde-oi merge, eu sunt prins.
Aceste exemple vor fi deajuns pentru a da o idee despre personifică rile poetice și pentru a dovedi că și ele sunt născute din necesitatea de a sensibiliza gândirea prea abstractă a cuvintelor.
4. Să mai observăm în fine încă un mod prin care poetul caută să ajungă la același rezultat, comparațiunea, metafora, tropul în genere. Un obiect al gândirii se pune în paralelă cu altul, care trebuie să fie sensibil, și cu cât această paralelă este mai nouă și mai frapantă, cu atât imaginația este silită a-și construi figurile sensibile cuprinse în cuvinte.
Talent fără noroc
E de prisos:
Tămâia fără foc
N-are miros,
zice Goethe în proverbele sale rimate.
H. Heine compară:
Ca un rege e păstorul,
Tron e dealul înverzit,
Iar coroana e deasupra-i
Soarele cel strălucit.
La picioare îi sunt mieii,
Curtezani lingușitori,
Cavaleri îi sunt vițeii,
Ce aleargă printre flori.
Țapii sunt actori de curte.
Dar când păsări ciripesc,
Clopotele când răsună,
Fac orchestrul cel regesc.
Și toți cântă și încântă,
Apa-ncepe a șopti,
Și cu arbori-mpreună
Vor pe rege-a adormi.
În acest timp stăpânește
Un ministru, acel câne
Ce lătrând vrea să arate
Că veghează peste stâne.
Ca din vis oftează prințul:
Cârmuirea e prea grea!
Ah! aș vrea să fiu acasă
Și lângă regina mea.
Pe-al ei sân se odihnește
Capul meu cel obosit,
Și în ochii-i se cuprinde
Un regat nemărginit!
* * *
De tous les océans votre course a vu l’onde,
Hélas! et vous feriez une ceinture au monde
Du sillon du vaisseau,
compară V. Hugo (Feuilles d’automne, 6).
Tandis que votre ami, moins heureux et moins sage,
Attendait des saisons l’uniforme passage
Dans le même horizon;
Et comme l’arbre vert qui de loin se dessine,
A sa porte effeuillant ses jours, prenait racine
Au seuil de sa maison!
* * *
Ca un glob de aur luna strălucea,
începe Bolintineanu una din cunoscutele sale balade istorice.
Mihai mândru vine iară,
Falnic ca un stâlp de pară.
Două observări dintre cele multe ce se pot face asupra acestei materii ne par la ordinea zilei pentru starea actuală a poeziilor române: cea dintâi se referă la noutatea, cea de a doua la justețea comparațiunilor. Punctul de plecare pentru orice comparare poetică a fost necesitatea sensibilizării obiectelor. Însă pentru ca acest scop să fie atins, comparațiunea trebuie să fie relativ nouă, altfel nu produce nici o imagine. Ceea ce am arătat că se întâmplă cu vorbele izolate se întâmplă și cu comparațiunile: prin uzul zilnic își pierd elementul sensibil. Auzind tot mereu una și aceeași comparare, nu mai avem pentru ea atențiune, și nu ne mai reproducem cuprinsul material. Când zic, d. e., curajos ca un leu, nu-mi mai amintesc figura leului, ci primesc locuțiunea oarecum ca un semn convențional pentru gândirea abstractă a unei calități. Precum prin deasa întrebuințare se tocesc monetele și se pierde chipul și pajura exprimate pe ele, așa din comparațiunile prea des auzite se șterge imaginea sensibilă; și cu aceasta toată rațiunea lor de a fi.
Rămâne acum la tactul lingvistic al poetului de a simți care metaforă se poate întrebuința cu succes și care a încetat de a mai fi comparațiune sensibilă și, prin urmare, trebuiește, pentru un timp, sau cu totul depărtată, sau cel puțin modificată în poezie. În această privință, nouă ne pare că în poeziile române de astăzi sunt mai ales trei imagini așa de uzate și abuzate, încât poeții cei tineri ar face bine să se ferească de ele: aceste sunt florile, stelele și filomelele. Toate amantele poeților noștri sunt ca o floricică sau ca o steluță sau ca amândouă în același timp (lucru mai greu de închipuit), toți prinții, toate aniversările, toate „zilele mărite“ sunt ca o stea mare, și toate impresiile poetice se deșteaptă când cântă filomela. Astăzi însă am citit atâtea flori și floricele, stele, steluțe, stelișoare și filomele în versurile române, încât acum primim aceste cuvinte numai ca niște semne uscate, obișnuite în vorbire, prin urmare fără nici un rezultat poetic.
Spre a mai putea fi întrebuințate asemenea metafore în literatura română, trebuiesc împrospătate în mod original prin alte cuvinte, care să fie în stare a renaște din nou imaginile în frumusețea lor primitivă.
Drept model poate servi poezia lui Alecsandri, Dedicațiune:
Tu, care ești pierdută în neagra veșnicie
Stea dulce și iubită a sufletului meu…
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
O, blândă, mult duioasă și tainică lumină…
Aci imaginea își produce efectul ei fiindcă este pregătită și reînnoită prin celelalte cuvinte marcante: tu, care ești pierdută în neagra veșnicie etc.
Cât de slabe, din contra (pentru a nu spune un cuvânt mai energic), sunt comparațiuni ca aceste:
Căci eu în lume sunt ca o floare,
Și cu iubirea mă mai nutresc
Ș-a filomelei dulce cântare
Pare că-mi zice: ah, te iubesc!
. . . . . . . . . . . . . . . . . .
Dragă Elizo, tu ești mai dulce
Decât o roză, decât un crin…
. . . . . . . . . . . . . . . . . .
Frumoasă ca o roză erai în astă lume,
Frumoasă ca o floare, ca floarea delicată…
. . . . . . . . . . . . . . . . . .
Tu ești o stelă, ce dai lumină…
. . . . . . . . . . . . . . . . . .
Ce e noaptea când nu cântă
Filomele printre flori?
Dacă e vorba să comparăm tot cu flori, să ne luăm mai bine de exemplu poeziile populare, chiar cele mai de rând, care toate au cel puțin originalitate în determinarea florilor și nu vorbesc numai de roze și de crini. Cât este de expresivă următoarea strofă, născută pe străzile Bucureștilor!
Frunză verde măr sălciu,
La grădină-n Cișmegiu,
Două fete frumușele
Mi-a furat mințile mele:
Una oacheșă și naltă
Ca o dalie învoaltă.
Alta blondă mijlocie
Ca o jună iasomie,
Una are ochi de mură,
Care inimile fură,
Alta două viorele
Ce te scoate din oprele
etc.
A doua condițiune pentru admiterea comparărilor este: ca ele să fie juste. Comparările sunt chemate a da o imaginație sensibilă pentru gândirea prea abstractă, însă această imagine trebuie să fie potrivită cu gândirea, altfel sensibilizarea ei produce contrazicere și constituie o eroare. E de necrezut cât de des păcătuiesc scriitorii în contra unei așa de elementare reguli a conceperii, întrebuințând comparări false sau pline de confuzie.
Această parte a poeziilor române moderne este plină de erori uneori așa de comice, încât pot deveni un izvor bogat pentru almanahuri humoristice, și cu cât autorul vrea să fie mai solemn sau mai duios, cu atât, se înțelege, impresia este mai ridicolă.
Un poet compară:
Primăvara cea dorită de la sferele senine
Pe-a zefirului aripe între noi voioasă vine,
Sub ușoarele ei pasuri mii de flori au răsărit,
Câmpul, muntele și codrul de nou iar au înverzit,
Aerul senin s-adapă de-a suflării ei miroase,
Și din sânu-i rourează pe țarine ploi mănoase.
Primăvara vine cu pasuri ușoare și plouă din sân!
Altul zice:
Talia-ți naltă și subțirică
Ochii tăi negri de abanos,
Mâna ta albă și mititică
Face din tine un cer stelos.
Talie înaltă, ochi negri și mâna mică fac un cer stelos!
Un poet cântă:
Să fiu zefirul, să fiu zambilă,
Prin cele fete să salt ușor.
Altul compară:
Sus la Petricica
Când mergea fetica
Și sta ziulica,
Vițeii păzea
Își lua de furcă,
Și ca o haiducă,
Și ca o nălucă,
— În tufiș torcea.
Și în alt loc:
Ochii cum îi joacă
Ca la o șerpoaică,
Ca o panduroaică
etc.
Citim într-o foaie nouă din Iași (septembrie 1866):
Ador tare adevărul,
Îl ador că e frumos,
Precum e în floare mărul,
Al livezii pom frumos.
Adevărul frumos ca mărul!
Unul începe:
Belă copilă, de grații plină,
Muză sublimă, soare d-amor,
Coruri de nimfe pe buza-ți lină
Le văd cum joacă încetișor.
Închipuiți-vă o buză pe care joacă coruri de nimfe!
Unul se adresează la iubita sa:
Tu, floare frumușică, ca cerul de măreață,
Ca dânsul de albastră…
Iar altul zice:
Aste inimi prea-nfocate
Cu stâlpări de nemurire
De al păcii imn legate
Cânt a patriei iubire!
Ce imagine teribilă! Inimi înfocate, legate de un imn cu stâlpări de nemurire!
Dar destul și prea destul din această infirmerie a literaturii române, și să revenim la partea serioasă a cercetărilor ce ne ocupă. Recapitulând rezultatul dobândit din analizarea precedentă a amănuntelor poetice, constatăm ca demonstrate următoarele propoziții din începutul cercetării de față:
Particularitățile stilului poetic (expresii determinate, epitete, personificări, comparațiuni) purced toate din trebuința de a sensibiliza gândirea obiectelor; aceasta provine din necesitatea de a crea poeziei elementul material, ce nu-l află gata afară din sine, de care însă nu se poate lipsi nici o lucrare de artă, frumosul fiind tocmai exprimarea unei idei sub o formă sensibilă corespunzătoare.
Din aceste reflecții înțelegem în același timp ce vrea să zică mult discutata originalitate a poetului. Poetul nu este și nu poate fi totdeauna nou în ideea realizată: dar nou și original trebuie să fie în vestmântul sensibil cu care o învălește și pe care îl reproduce în imaginațiunea noastră. Subiectul poeziilor, impresiunile lirice, pasiunile omenești, frumusețile naturii sunt aceleași de când lumea; nouă însă și totdeauna variată este încorporarea lor în artă: aici cuvântul poetului stabilește un raport pănă atunci necunoscut între lumea intelectuală și cea materială și descopere astfel o nouă armonie a naturii.
Ne pare important a insista asupra acestor adevăruri fundamentale ale literaturii: căci tocmai ele sunt astăzi pierdute din conștiința tinerii noastre generații, și de aceea astăzi suntem în pericol de a nu mai avea unul din puternicele mijloace de cultură ale societății române. Este probabil că politica ne-a surpat mica temelie artistică ce o puseseră în țara noastră poeții adevărați, Alecsandri, Bolintineanu, Gr. Alexandrescu.
Atât cel puțin este sigur, că cele mai rele aberațiuni, cele mai decăzute produceri între poeziile noastre de la un timp încoace, sunt cele ce au primit în cuprinsul lor elemente politice. Și cauza se înțelege ușor: politica este un product al rațiunii; poezia este și trebuie să fie un product al fanteziei (altfel nici nu are material): una dar exclude pe cealaltă.
De aceea vedem că poeziile politice, precum și cele rele istorice au toate vițiul corespunzător: de a fi lipsite de sensibilitatea poetică. Exemple vor explica mai bine ce însemnează aceasta, și pentru mai multă lămurire să începem cu o poezie foarte caracteristică a unei celebrități de ale noastre către C. Negri:
O, Negri! inamicii a tot ce dă mărire
Și viață României nu-ți vor putea ierta
Că ai luat o parte de lauri la unire
Prin insistența ta!
A face-un singur popol, o singură domnie
Din două; a restrânge atâția postulani:
Crezi tu că o să facă vreodată bucurie
Acestor sclavi tirani?
Cuvântul datorie spre țară e un nume!
Și patria o umbră, mărirea un eres!
A face să rămâie desprețuită-n lume
Și-n umbră mai ales,
A pune interesul persoanelor nainte
De interesul țării, a nu simți vrun dor
Când jugul rău apasă aceste locuri sfinte,
Aceasta-i legea lor!
etc.
Toate aceste strofe cuprind un șir de cuvinte reci, fără imagine, și prin urmare nici nu sunt poezie: sunt un articol de jurnal pus în rime, o monstruozitate literară. Dacă un adevărat talent poetic a ajuns la această decadență, ce să mai așteptăm de la ceilalți? Unul ne face următoarea „poezie“ epică:
CEI 300 EROI DE LA SATUL PUTINEIUL (1594)
Cu o despărțire de români aleasă
Din oastea cea bravă a lui Bravu trasă,
Radu, Stroe, Preda, cei trei frați Buzești,
Și Stoica și Radu, frați Calomfirești,
În câteva ore bat oastea tătară
Și în două rânduri ei o sfărâmară;
Apoi pun pe goană hordele barbare.
Secerând cununa cea nemuritoare.
În această luptă trei sute olteni,
Bravi ca și eroii din Călugăreni.
Singuri se luptară, bravii mei români,
Cu douăsprezece de mii de păgâni;
Toți într-o unire bravii mei jurară
Pe păgâni să-nvingă sau cu toți să moară.
Manualul de istorie al lui Laurianu, pus în stanțe și trochee, și încă și aceste ca vai de ele.
Un alt scriitor, care acum „debutează“ în poezie, se adresează într-un ziar (din octombrie 1866) la Dumnezeu și-i spune între altele:
Împărați, regi, principi, dară, toți sunt o necesitate
Pentru popoli: unii știu să-și împlinească datoria ce-ai impus,
Altul însă, plin d-orgoliu, speculează onestitate,
Calcă în picioare legea, făr-a fi de tine pus.
Triste scene, suferințe, care strigă răzbunare;
Tot ce-i sacru, nici virtute, toate aruncate-n vânt —
E tiranul! El domnește fără vreo nerușinare.
Tată, fiu, soție, frate la el nu-i decât cuvânt.
Și așa mai departe în vro zece strofe, și, nota bene, toată această declamațiune politică este numai o introducere pentru a ajunge la exprimarea dorinței de a-și revedea amanta:
Elvirița absentează, nu-i viață pe pământ.
Într-un alt ziar nou (din august 1866) citim:
Să scriu la ode lingușitoare
N-am obiceiul, mărturisesc;
Chiar de cuvinte măgulitoare
Întotdeauna mă cam feresc;
Dar cu plăcere și cu căldură
Aș scrie multe, pre legea mea,
Strâmbe, sucite, fără măsură,
Fără de vină cum aș putea.
Aș face una acelui care
Democrația ar sprijini,
Și monstruoasa centralizare
Ca pe o spaimă o ar goni.
Aș face una cu mulțămire
Acelui spirit îngrijitor,
Ce prin școli bune mai cu grăbire
Ar da lumina și în popor
. . . . . . . . . . . . . . . . etc.
Sperăm că, din opoziția frapantă între exemplele din urmă și între poeziile citate mai nainte, cititorul va fi simțit deosebirea radicală ce desparte poezia de proză; fie aceasta simplă, fie rimată, și va fi înțeles că înainte de a putea fi vorba de poezie, trebuie cel puțin să se împlinească condițiunea mecanică a oricărei opere de artă: aflarea materialului sensibil care pentru poezie consistă în imaginile sensibile deșteptate prin cuvinte.
O dată această condițiune împlinită, începe tărîmul artelor, posibilitatea frumosului, critica estetică, și de aci înainte vin apoi cerințele artistice: ca dicțiunea să nu fie prea materializată prin imagini, ca cuvintele să fie așa de bine alese, încât să întrupeze în modul cel mai simplu și pregnant ideile poetului etc. După măsura acestor cerințe se dovedește apoi adevăratul poet, și se deosebește chiar și în privința cuvintelor literatura clasică de literatura decadenței. Dar, după cum am văzut, de aceste considerări mai înalte nu s-a tratat în paginile precedente, și nici nu credem oportun a se trata în literatura noastră, prea tânără pentru o estetică mai rafinată. Pentru noi a fost prima necesitate: a marca în mod demonstrativ linia de separare între poezie și celelalte genuri literare, pentru ca, cel puțin pe această cale, să se lățească în juna generație un simțământ mai just despre primele elemente ale artei poetice.