Nu era departe casa bătrânului… Numai aci, în apropierea oborului, două azvârlite de la Calea Moșilor, în dreapta. O curte mare, în mijlocul ei casa, înaintea casei, până la uliță, rămășițele unei grădini, în dreapta un grăjduleț… toate atât de singuratece încât parcă sunt rupte din mijlocul unui pustiu.
Bătrânul intră pe poarta ruginită în țâțâni, mână în dosul grajdului, apoi se coborî din căruță, dezhămă cârlanul și îi dete drumul.
Cârlanul se opri, nechezând printre dinți, la ușa grajdului.
– Stăi, prietene! grăi bătrânul mergând cu hamurile în urma lui. Toate se fac cu vremea.
În grajd mai era un cal, loc pentru alți doi și un flăcău, care se trezi din somn când intră bătrânul.
– Bună seara, Costane! grăi el trăgănând vorbele. Ai avut noroc la ziuă?
– Dă Dumnezeu, moș Măriene! și mai bine, și mai rău, grăi flăcăul, grăbind să ia hamurile de la bătrânul.
Moș Marian suci din umăr, apoi luă însuși hamurile și le ridică spre a le pune în cuiul de lemn din dreapta ușii. Găsind însă alte hamuri la acel loc, se întoarse spre Costan și îl privi gânditor.
– Iarăși ți-ai pus hamurile în cuiul meu, grăi el cu bunăvoință. N-ai să te faci om cu casă, Costane! Cine nu are obiceiuri, acela umblă pe căi nehotărâte.
– Apoi de! răspunse flăcăul, grăbind să-și mute hamurile în cellalt cui. Iar am uitat. Îmi venea mai la îndemână.
– Cred și eu – zise bătrânul – dar nu pe îndemână e lumea făcută. Mâna, Costane, mâna să ți-o dai după lucruri, căci ele nu ni se pun la îndemână.
Costan ar fi dorit să-i dea ajutor bătrânului purtând grijă de cârlan. Dar de mult îi spusese că nu îi priiește cârlanului altă mână decât a stăpânului. În vreme dar ce moș Mărian își vedea de cal, flăcăul sta neastâmpărat în apropierea lui. Și aceasta seară de seară îl supăra mult și tot mai mult. Din voia lui moș Mărian se adăpostea cu calul său în acest grajd, și pentru aceasta ar fi dorit ca el să-i primească slujba. De câte ori își întinde însă mâna să facă vrun lucru, bătrânul îi mulțumește cu vorbe blânde, dar hotărâte, încât nu mai cutează să miște vrun pai din loc, ci rămâne stând ca pe spini.
Astă-seară moș Mărian era mai tăcut decât de obicei. Făcându-și treaba, numai din când în când rupturea câte o vorbă îndreptată către cârlan și mai arareori către Costan. Costan mereu se întreba ce va fi trebuind să gândească moșneagul pentru ca să-i vie a grăi asemenea cuvinte.
– Moș Măriane! zise el când văzu că bătrânul e gata să iasă.
– Ce-i, Costane? Îl întrebă moșneagul, oprindu-se înaintea lui.
Flăcăul stete câtva timp căutând cuvintele cu care să zică ce avea de gând.
– Voiam să-ți spui – grăi el în urmă cam îndărătnic – că nu mai am să mă întorc aici.
– Nu mai ai să ce întorci? Pentru ce?
Costan rămase turburat. Îi era greu să spuie ce nu-i venea de la inimă.
– Moș Măriane! grăi el în sfârșit. Pentru ce nu-mi lași mie grija cârlanului?
Moșneagul se apropie de flăcău și-i puse amândouă mânile pe umeri.
– Ei! ce să-ți zic, nepoate?! grăi el așezat. Am și eu obiceiurile mele. Patruzeci și unu de ani de când înaintez pe această cărare: vrei tu să mă abați de la ea? Sărman de capul meu cărunt! Ce să fie de el, dacă nu i-ar mai rămânea nici grija cârlanului?!… Uite, vezi, urmă el arătând la scara de dinaintea cailor, aici e loc pentru patru cai: n-ar fi păcat ca unul singur să rămâie! Șezi frumos aici. Am cunoscut pe tatăl tău. Împreună am venit din Ardeal. Prieteni am fost… Glasul bătrânului începu să tremure. El s-a întors la sărăcia lui; eu am rămas ca să-mi fac grajdul ăsta și casa aceea; zi pe zi am muncit; părăluță am pus lângă părăluță; și acum uite! urlă vânturile în casă, și dacă n-ai fi tu cu calul tău, cârlanul ar pierde pofta de mâncare. Rămâi aici, de dragul bătrânețelor mele. Și după ce îți vei fi adunat parale, întoarce-te acasă, căci astă lume de aici nu e de seama noastră.
Moș Mărian ieși din grajd și plecă cu pași domoli spre casă.