Zăpada îi pătrunsese în tindă; vântul îi cânta prin crăpăturile ușii parc-ar fi vuit în duba mare; și Bălașa era întinsă în pat, învelită c-o plapumă veche, soioasă și ciuruită cu găuri prin care ieșeau ghiomotoacele de lână neagră. Pe picioare își trântise două scovergi. La sân își ghemuise copilul îmbrăcat cu niște zdrențe de pantaloni, c-o scurteicuță blănită și încins pe la mijloc c-o basma roșie. Chipul ei, gălbejit de boală și de sărăcie, începuse a da în vânăt; ochii, pironiți asupra copilului, pierduseră luciul vieții ca și cum i-ai fi răzuit c-o gresie.
— Mamă, mi-e frig lângă tine, tu ești prea rece, îngână copilul dârdâind, lasă-mă să mă dau jos.
— Bine, Nică, fă cum vrei, șopti Bălașa. Câteva lacrimi îi umeziră ochii ei uscați.
— Mamă, mie mi-e frig când stau în casă, adăugă copilul trăgându-și cizmele, mai bine ar fi să mă duc cu sorcova. Soba nu s-a dezmorțit de trei zile, și eu am merișor și busuioc uscat, pot să-mi fac o sorcovă, dacă nu am una de târg cu flori și cu beteală: și poate să vin cu parale; am să-ți cumpăr pâne caldă. Aici e frig, mamă, vreau să mă duc!
Și el, care înghițea în sec de foame, nu-i venea să spuie drept — deși abia era de șase ani — căci simțea pe mă-sa bolnavă greu, și tot zadarnic ar fi fost s-o mai mâhnească și el cu foamea lui.
— Du-te, răspunse Bălașa închizând ochii. Știu eu ce te mână pe tine, dragul mamei, știu eu, numai Dumnezeu nu știe! Să te sărut o dată înainte de-a pleca.
— De ce sa mă săruți, mamă, înainte de-a pleca?
— Ca să-ți fie cu noroc, ca să câștigi parale, ca să te primească cu bine la casă de oameni.
Și după ce-l sărută pe frunte, pe obraji și pe ochi, copilul se uită lung în fața ei.
— Mamă, dar gura ta este ca de gheață. Altădată, când mă sărutai, mă încălzeai, acum parcă mi-ai bătut două piroane de gheață în amândoi ochii.
Și, văzând că mă-sa și-a luat fața în mâini, o socoti mâhnită de vorbele lui, se repezi la gâtul ei, o mângâie ușor pe tâmple și-i strigă c-un glas între râs și plâns:
— Vrei să te sorcovăiesc? Așa cum m-ai învățat tu, mamă?… „Tare ca fierul, iute ca oțelul…” Nu vrei?… „Să înflorești, să mărgărești!”, „Nu zic bine?”… „Ca un măr, ca un păr!”…
Bălașa, după ce zgârci de trei-patru ori din mâini și din picioare, își veni în simțire ca dintr-un somn adânc.
Nică era la gâtul ei și începuse a-și îngâna vorbele cu plânsul.
— Nu zic bine, mamă? De ce nu mă asculți? „Ca un fir de trandafir, tare ca piatra, iute ca săgeata”… Mai sărută-mă o dată, c-am să-ți aduc pâine caldă de la Iane brutarul.
Îl sărută. Parcă buzele i se încălziseră într-un zbucium de viață fără nădejde. Nică, după ce o bătu pe frunte cu mănunchiul de merișor și de busuioc, plecă îndesându-și căciula pe urechi.
Când copilul ieși afară din tindă, îl săgetă crivățul, care te orbea și-ți îneca răsuflarea. Cercă să facă un pas din prag și nu văzu înaintea ochilor. O pală groasă de zăpadă îl izbi peste ochi. În acea frământare cumplită, un singur gând îi licări în mintea lui de copil: „Vreau să aduc pâine caldă mamei, pâine caldă de la Iane brutarul!”
Și intră în zăpadă până în brâu. Se opri încremenit. Auzise ceva. Îl striga cineva? Auzise bine numele lui. Vântul să fi fost? Și vântul era rece, și glasul care-l chemase fusese cald. Ca și vântul se pierduse în depărtare, deși venise de aproape. „Nică!.. Nică!…” Iar? Și acest glas, care ieșea ca de sub o copaie răsturnată, era slab, năbușit, tăiat de tuse, bolborosit într-o hârâială care-l îngheță până la măduva oaselor.
— E mama! șopti copilul clănțănind, și se repezi la ușă. Pe când se lupta să deschidă ușa cu mâna stângă, căci cu dreapta strângea cât putea sorcova de merișor, iacă și Irina a mamei Arghirița, cu un maldăr de găteje și de viță uscată.
— Mama, dadă Irină, cere apă, deschide-mi, deschide-mi! Când intrară în casă, biată Bălașa se dusese pe lumea ailaltă. Plapuma și velințele căzuseră jos. O mână-i odihnea pe piept, iar cealaltă încremenise înfiptă în așternut. Cu ochii pe jumătate închiși, părea că-și caută copilul la sân. Gura ei căscată, o pată neagră ca întunericul, și, tot ca întunericul, fără fund.
— Dadă Irină, vrea apă, să-i dăm apă, dadă Irină ! îngână bietul copil, căutând prin odaie cana cu apă. Dada Irina, în loc să-l asculte, îl luă în brațe și se repezi cu el pe ușă afară.
Când îl duse l-alde Arghirița și dădu de căldură, Nică îmbrățișă soba, închise ochii și zise încetinel și dulce:
— Dadă Irină, să faci și mamei foc, că mult e bine la căldură! Apoi, băgând de seamă cum șopteau de tainic Irina cu mama Arghirița, care adusese ș-o lumânărică de ceară galbenă, întrebă cu binișorul:
— Da’ ce să faci, dadă Irino, cu lumânarea?
— Să duc la mă-ta foc, lele, îi răspunse Irina.
— Și eu, după ce m-oi încălzi, mă duc cu sorcova, să-i aduc pâine caldă, mormăi copilul, ațipit lângă sobă, strângând necontenit în mâna dreaptă mănunchiul de merișor și de busuioc.
Dar pe când Arghirița vorbea ceva mai tare cu fie-sa, socotind că copilul adormise, Nică deschise sperios ochii săi albaștri, înecați în lăcrimi, sări de lângă sobă și strigă, neputându-și stăpâni plânsul:
— Dadă Irină, nu vreau s-o dați popii!… De ce s-o bage în groapă?… Mama e a mea, nu e a popii!… Nu vreau să-i dea țărână în ochi… N-a făcut nimic… Dacă e săracă… când m-oi face mare o să fie bogată… O să-i cumpăr scurteică, rochie și șorț… Să nu mi-o dați popii!… Nu s-a dus la biserică c-a fost bolnavă, dadă Irină… dumneata știi cum se ducea înainte… dumneata știi…
Abia după multe făgăduieli se liniști, se culcă de-a curmezișul patului de lângă sobă și adormi oftând, nevoind să mănânce decât „odată cu mama”.
A doua zi toate i-au fost de-a surda. S-a rugat, a plâns, a țipat, că popa n-a voit să-l asculte. Pe mă-sa au pornit-o cu picioarele înainte. Degeaba le-a zis tuturor: „Lăsați-o barem până s-o muia curtea bisericii!”, auzind că pământul de groapă e tare ca osul.
Și toată lumea i s-a părut rea de-atunci încolo, mai ales părintele Tudor. Și din mâna popii multă vreme n-a luat nici prescură, nici artos.
Iar mama Arghirița, în loc de-o fată, avu o fată și-un băiat.