Zigzag

D-atunci nu s-a mai văzut atîta lume la Șosea; elegantele nu sunt mîhnite; a fost cea din urmă zi frumoasă.

Teii, triști și prăfuiți, stau ca niște soldați în linii drepte ce par a se împreuna în depărtare, tăind Șoseaua și micile alee cu umbrele lor; un vînt ușor adie, mișcînd frunzele ofilite, ce abia se mai țin de bătrînețe pe ramuri. Soarele și-aruncă oblic razele sale, mai avînd cîteva sulițe de coborît pînă a părăsi orizontul; cerul e liniștit, picat ici și colea cu cîteva pale de nori, albe ca laptele, ce-și schimbă formele necontenit, părînd a fi cînd un vultur ce-și ia zborul, cînd un urs ce se ridică în două labe, cînd un taur zvăpăiat.

P-o parte și pe alta a Șoselei băncile stau înțesate de guvernante înconjurate de cîte trei-patru liote mici, cari le întind cînd de mînică, cînd de jupă, ciripind două-trei vorbe franceze, două trei germane și nici una românească. „Louise! Jean! Popo! Silvie! Zozo!” strigă o biată guvernantă, slabă, bătrînă și supără- cioasă. Aș! dar cine s-o asculte? Louise, Jean, Popo, Silvie, Zozo sunt niște neastîmpărați: grași dar galbeni, ei aleargă, cad, să scoală și iar cad, învîrtind un cerc or sărind peste o coardă ce trece din mînă în mînă.

Cîteva copile să cred fete mari și să plimbă, urmărind cu ochii pe cochetele cari zboară pe Șosea, purtate în trăsuri ușoare de niște telegari tot atît de cocheți, în rînduri de cîte trei-patru, spectatorii să plimbă

Încet și galeș. Niște unguri, în costumul lor național ce le țipă între spete, roșii ca racu, pămădați cu o oca de untură, cu niște pipe mari și întoarse, cu mustățile ascuțite la vîrf ca acu, vorbesc prietenește, deși țipă de te asurzesc în drăgălașa lor limbă. Ochii lor sunt înecați d-o umoare care trădează darul beției. Un bătrîn esplică unui copil ca de vro patru ani, ce se scoală de jos cu fața sulemenită de praf, că așa cad cavalerii. Copilul, cu ochii plini de lacrime, aproape să izbucnească în plîns, își bate calul neînvățat la călărie, o biată gloabă de nimic: o nuia ruptă din tei.

Dar pe Șosea… ce înbulzeală, ce uruitură, ce marfă, ce concurență, ce bîlci, ce zîmbete, ce saluturi, ce mărire, ce carnaval, ce carnaval! Veneția l-ar invidia; Parisul l-ar dori; Londra l-ar detesta.

Trăsurile fug repede una după alta pe dreapta, iar pe stînga să odihnesc. Caii, murgi, roibi, albi, negri ca corbul, suflă greu, aruncînd în fugă petrișul de sub copite, animați de vîrtejul general și de biciul mlădios și arzător al vizitiilor galonați și dichisiți ca niște păpuși, ce stau drepți ca lumînarea, privind înainte cu niște ochi mari și încremeniți, abia aruncînd aiurea coada ochiului, și aceasta numai pentru o clipă.

Cocoanele stau răsturnate în trăsuri; nu le mai încape locul; nu mai au unde să-și arunce coada rochilor; privirea lor joacă în toate părțile, cînd vioaie, cînd tristă, cînd semeață, cînd blajină, rostogolind ochii în orbită, cînd spre cer, cînd spre pămînt, setoase de efect, stăpînite de fudulie și închinate modei. Dar fie bătrîne, fie urîte, ele și-aruncă voalul pe ochi și voiesc a părea tinere și frumoase; dar fie brutărese, fie sărace, ele voiesc a părea nobile și bogate; dar fie ignorante și fără haz, ele discută în limba franceză și voiesc a întrece pe orșicare în grații și dulceață; dacă sunt palide, paliditatea e culoarea nobleței; roșii sunt numai mitocanii; dacă sunt nalte, înălțimea e maiestate; ce nesuferită e femeia pitică; dacă sunt roșii, obrazul trandafiriu esprimă viața; galbeni sunt numai morții; dacă sunt grase, femeile forte au șicul lor; ce urît e a fi cineva ca un țîr; dacă sunt uscățive și mici, mignon e trupul gentil; ce-ar mai însemna să fie cineva cît turnul Colții!

Obrajii lor sunt spoiți de pudră, buzele le sunt roșii și le sug neîncetat; cele cu dinții albi surîd necontenit : obiceiul vine de la palat; cele cu dinții riegri se țin serioase, abia zîmbesc din cînd în cînd; părul le cade pe frunte ciufulit, creț, buclat, or tăiat în ront și, așezat în doi colți; pălăriile mari ca niște tave, â la brigand or mici și sumese doparte, împodobite cu pene albe, albastre, negre, cu flori trandafirii și lila, sunt așezate cînd pe frunte, cînd p-o ureche, cînd pe creștetul capului.

Unele au rochii de catifea ca vișina putredă or civită, dîndu-și aere de streine, or de cine știe ce; altele au rochii de mătase albă, cerulie și neagră sadea, or înpestrițată, dungată sau cu figuri orientale, cum se purta în timpul protipendadei pe paftalele mireselor. Unele sunt decoltate, altele sunt prea decoltate: și dantelele pot fi frumoase, dar sunt indiscrete. Unele au rochii de tarlatan, de muselină și de melinos, altele și de lînă mai ordinară. Dar toate sunt încărcate de cute, de volane, de jupe, de nasturi; toate înclină spre teoria lui Darwin, purtînd coade lungi și înzorzonate; unele au la gît dantele Chantilly Valenciennes, Duchesse, Torchon, Languedoc, Raguse points d’Alencon — cele mai scăpătate se mulțumesc și cu imitația lor, pipăindu-și într-una gulerul Sarah Bern-hardt.

Vorbesc, rîd, zîmbesc cocoanele între ele, își fac semne, caută cu privirea, își dreg cînd pălăria, cînd șalul subțire, aruncat alene pe umer, găsind totdauna a-și drege cîte ceva; prea puțin vorbesc cu bărbații lor; și unii, și alții sunt prea ocupați: destul au vorbit înpreună. Acum sunt la aer, în mijlocul unei lume variate, muiată în brodării și în culori, în mijlocul unui tablou așa cum îl visează ele. Bietele cocoane au și dreptul să privească în toate părțile și să nu se sature de privit, au și dreptul să cocheteze și să nu se sature de cochetat!… ce progres! ce civilizație! ce națiune deșteaptă! ce valvîrtej!… și ce chin, ce muncă silnică a îngriji de cămin și de copii, a sta închise între patru pereți și a auzi de dimineața pînă seara țipete, certe din partea copiilor, înbufneli și trăsneli din partea bărbaților. Bine că a mai dat Dumnezeu joile, duminecele și sărbătorile! Bine că primăria uită stradele capitalei, dar nu uită Șoseaua!

Bărbații sunt aceiași: dichisiți ca niște flăcăi; rași sau cu bărbile netezite, peptănate, pămădate; lustruiți de sus pînă jos; onești în materie de căsătorie: conform Coiului civil, art. 195.

Trăsurile-și fac fără preget cursul lor regulat: de la rontul întăi pînă la al doilea, și de la al doilea pînă la cel dîntăi.

Un landou trece cu mare zgomot: numai argint și coroane de principe se văd pe dobitoacele din ham, numai mătase și aur pe cele din landou. Cocoanele îl privesc cu aviditate: unele fac ochii rotunzi, altele privesc pe sub sprincene, altele strîmbă din nas… În dreptul Bufetului o trăsură odihnește și într-însa sunt două artiste ale Teatrului Național. Amîndouă sunt brune și palide și obosite la față. Una e grasă, cu mușchii morți și gelatinoși, cu sprincenele negre și îmbinate; ochii îi joacă în toate părțile; cealaltă e slabă și tristă: arta te slăbește, mai ales cînd n-o posezi. Amîndouă poartă mantale spaniole și pălării cealmale și buchete la pept, buchete pe umer, buchete pe volane; stau cu spatele în fundul trăsurei și cu picioarele pe scăunelul dinainte; au ghete la fel; de culoarea gîndacului cu elitre d-un albastru metalic; au ciorapii rose-pâle; este cea din urmă modă.

— Ei, ma chere, zice încet cea trupeșe, privește pe înfumurata, sanchia noastră colegă; n-o vezi? la dreapta, înainte, trece în birja muscalului cu caii vineți. De unde dracu scoate atîtea rochi, mă mir, zău, că nu e a prămatie! e o dobitoacă, o ignorentă! pe scenă zice cilivizație în loc de civilizație; voce n-are; talent n-are…

— Are tot, răspunse cealaltă, dacă nu pentru parter, cel puțin pentru comitetul teatral: e frumoasă.

— Aș, frumoasă! da’ de unde frumoasă? Ce fel frumoasă?… Ma chere, să știi că sunt sigură de izbîndă în stagiunea anului acesta; aseară am vorbit cu d-nu F… cu d-nu V… criticii noștri, amîndoi sunt prea gentili, prea binecrescuți, mi-au dat parola de onoare că mă vor lăuda.

Doi prieteni se plimbă braț la braț pe aleiul din dreapta. Amîndoi au joben și ochelari; amîndoi văd bine. Unul fluieră; altul fumează, izbind cu un baston subțire de abanos pietricelele de pe potecă.

— Ascultă-mă, Georges, întrerupse cel d-al doilea, aruncînd țigarea pe jumătate, cine e acel tînăr ce trece călare și care, cu toată eleganța, se ține ca vai de el în scări?

— Un copist, răspunse Georges, mi-a fost coleg, n-are bacalaureatul.

— Copist!

— Da, dar e amantul unei cocoane din lumea înaltă…

— Tînără?

— De cincizeci de ani.

— O! io!io!io! bată-l norocul de înger!

— Ce nerod ești, acei cincizeci de ani cari te sperie îi dă casă, îi dă masă, îi dă mănuși, îi dă cravată, îi dă libertatea și-l scapă și de scenele de gelozie!

— Bine, bine, dar ia privește la d-l P… Știi ce nostimă fată i-a rămas de la nevasta dîntăi? e frumoasă de pică!

— Aș! e a treia nevastă, amice; tu nu mai știi nimic de cînd te-ai făcut provincial.

— Atunci are dreptate să-și cănească așa de grozav mustățile și barba. Știu că cea dîntăi nevastă a obținut divorțul și s-a măritat cu un divorțat.

— Cea d-a doua l-a lăsat, cea d-a treia o să-l lase, cea d-a patra îl va lăsa, cea d-a cincea va muri. Legile civile sunt respectate…

La rontul al doilea. Iacă un grup de trei libelule: una-și începe cariera; alta e în toiul ei; cea din urmă apune. Muma celei dîntăi a vîndut zarzavat; tatăl celei d-a doua a fost cîrciumar; fratele natural al celei d-a treia e șef de birou.

Prima privește cu sfială.

A doua privește nepăsător.

A treia surîde la cavalerii ce merg mai încet decît cînd ar călări p-o trestie.

Prima e curtată de un tînăr care are de gînd să facă studii academice și de un bătrîn cu mulți bani, fiindcă pe mulți a păcălit: 40% e pentru dînsul dobînda legală ; 60% — dacă îi ești prieten; 80% — dacă ești străin și ai ce îi hipoteca în primul rang.

A doua e întreținută.

A treia e părăsită.

Primei îi e frică de amor — e vorba de cel care se cumpără.

Celei d-a doua îi place.

Cea d-a treia își bate joc de el.

Prima e proastă.

A doua e și mai proastă: crede în iluzii.

A treia e înțeleaptă: se îngrijește de prezent, fără a jindui trecutul, nici a se speria de viitor.

Prima e modest, dar curat înbrăcată.

A doua e elegantă.

A treia are rochie de catifea, dar veche.

— Stai, birjar, zise prima.

— Birjar, mișcă după trăsura domnului cu „Steaua României”, îngînă a doua.

— încotro, coconiță? zise birjarul celei d-a treia.

— Unde-oi vrea!

Cîteșitrele au debutat prin a le cînta craidoni prin mahalale la zile mari:

„Toată noaptea bat în poartă.

Și tu dormi, dormir-ai moartă!”

Dar d-atunci, cîte ministere nu s-au schimbat!…

Trăsurile furnică; „ține pe dreapta!”, „mișcă mai repede!” „stînga!”, „deschide-ți ochii!”, strigă vizitiii unii la alții, într-un concert puternic de uruituri.

— Cine e acel domn din cupeu, cu favoritele mari și resfirate, întreabă un boier bătrîn, ce purta o șeapcă cu cozorocul soios, pe vecinul său care fuma răsturnat p-o canapea.

— Nu-l cunoașteți? Un avocat celebru: a apărat la tribunal pe o parte și la Curte pe partea adversă și-a cîștigat ambele procese.

— Bravo peclivan! bravo legi! bravo judecător! aram să le fie! strigă bătrînul supărat, apoi se potoli luînd o priză de tabac.

Un domn trece într-o gabrioletă și mînă caii cu o adresă de admirat; e milionar; a dat faliment de trei ori; toată starea e pe numele nevestei. Un alt falit trece ca vîntul răsturnat în fundul trăsurei.

Socrate băuse cucuta și gerul morții îi cutreiera trupul; fața sa era acoperită cu o manta. Foedon plîngea la capul său.

— Vai! esclamă c-o voce stinsă Socrate, eu datorez un cocoș drept sacrificiu lui Esculap, nu uita de a-mi plăti datoria.

Socrate murise.

Era singura datorie pe care nu și-o plătise.

Pomenesc aceasta pentru faliții nereabilitați care se plimbă în faetoane.

Dar soarele s-a coborît mult, poleind creștetul arborilor c-o lumină roșetică și tristă.

Trăsurile, rînd pe rînd, părăsesc Șoseaua ..asurzind Podul Mogoșoaii cu niște uruituri stridente și monotone.

10

Ieri erau pleșuvi teii de la Șosea: azi sunt cheli de tot, și frunzele lor uscate, bătute de vînt, d-a lungul aleelor, scot sunete triste și seci.