Vulpile-mi aduc aminte de politici, șerpii, de curtezani, răposații, de doctori.
Ambițiunea e barosul care bate, și tîrîrea, cuiul care pătrunde orice stăvilar social: șarlatanul dibaci e acela care izbește la timp și știe unde să puie pana fără să-i apuce ghearele.
Minimum de iubire este maximum de izbîndă, maximum de iubire este minimum de izbîndă; astfel se încovoaie curba simțirilor de azi: depinde de unde
Începi pentru a înșela sau a fi înșelat.
Unii susțin că întîia oară este adevărata iubire, alții cred că a doua oară; cei dintîi n-au iubit a doua oară, cei d-al doilea n-au iubit întîia oară: faptele sunt speciale. Musset a iubit de la una pînă la a zecea oară inclusiv și murind de scepticism nu se îndoi că ar iubi și a unsprezecea oară.
Cîți dincolo de poftă nu mai zăriți nimic nu vă înșelați a crede că puteți iubi.
Libertatea pentru demagogi este un balon: îi ridică după cum îl și umflă; balonul însă e captiv: demagogii nu sînt cavaleri: niciodată nu-i vor găsi direcția.
Pămîntul bogat și părăginit nu-l vezi coliliu de flori, mai întotdeauna odrăslește rugi, ciulini și bălării cari înțeapă și orbesc pe călători; astfel adeseaori în oamenii cu o fire distinsă dar necultivată încolțesc patimile brutale și-i fac primejdioși societății; mai folositori sunt cei cu o fire sărmană și cu năzuințe modeste: pămîntul uscat și nisipos nu dă nici flori, nici rugi, dar tot e bun d-o potecă, suportînd pe oricine fără a-i sîngera gleznele.
Plăcerile, fără a se veșteji, ne veștejesc.
Inima celui îngenuncheat de dezgust este asemenea unui vas de marmură spart; cu toate acestea, fiecare bucată de inima lui este o inimă nouă pentru durere,
și din toate nu poți alcătui una pentru plăceri.
Pe adversar cu cît îl dai mai zdravăn de pămînt, cu atît ești mai sigur că nu se mai scoală; patima însă de multe ori e ca o minge: cu cît o trîntești mai tare cu atît sare mai sus.
Firea omului de multe ori e un sicriu coperit de nestimate cari fură ochii și mintea: numai cînd izbutești a-l deschide iei seama dacă nestimatele din afară sălășluiau comori înăuntru, ori dacă deșertăciunea dinlăuntru se da după podoabele din afară. Atît mai rău pentru cel care nu sparge cînd nu i se deschide: totdeauna va fi înșelat[…]
Libertatea? da; egalitatea însă nu este decît o utopie ce înșeală și slujește d-a înșela. Omul vine cu inegalitatea întrupată în el pentru a alcătui armonia lumii: grumajii vînjoși cu cei firavi, viclenia, modestia și geniul cu sinceritatea, deșertăciunea și gugumănia se îmbucă așa de minunat, ca niște dinți perfect calculați, în mecanica umană. Dacă e cu putință un ceasornic cu toate roatele egale cu putință e și egalitatea în omenire.
A izbi pe oameni în genere, și îndeosebi pe vrăjmașii noștri, în ceea ce au mai de respectat este o patimă pornită din egoism și dobitocie. Este o iluzie sufletească netrebnică a socoti că noi cîntăm, vorbim ori scriem mai frumos decît ne este dat, morfolind, fără cuvînt și convingere roadele unui artist, orator sau scriitor. Vorbiți de rău cît vă ia gura zborul vulturului și al rondunelii, stîrpiți chiar dacă puteți aceste păsări, și nu veți reuși a face pe cocoș să zboare mai sus de streașină și gard. Dar tăria slăbiciunilor este atît de nemărginită, încît, dacă petrele ar simți, grăuntele de nisip ar critica înălțimea munților.
V[modifică]
— Mișu & Co. —
Tipuri care dispar
Un lacheu sta drept și țeapăn la ușe, ca o luminare de stearină într-un feșnic; haine albastre, galoane de argint, cărare la stînga, părul frezat, mustățile rase, buzele crăpate, mănuși de căprioară, cam negre în podul palmii.
În salon, lumina policandrului, ce se mișcă alene, înzorzonat de prisme triunghiulare, în cari se zăreau slab culori de curcubeu, arunca o lumină vie, scăldată în șofran, peste scaunele ca sîngele de iepure și mesele lustruite de nuc, ce oglindeau aci un braț, aci un obraz veșted, aci un cap tînăr și otova în culoare. Un piano deschis își arăta claviatura în chip de dinți albi de fildeș, împestrițați cu alții negri mați, ca și colții unor negustorese, măcinați de suliman arsenios. Cîteva tablouri vechi în ulei stau spînzurate cu numere mari lipite pe pervazul de jos pintr-o duzină de acuarele; femei pe jumătate, pe sfert și întreg dezvelite, trîntite cînd p-o rînă, cînd cu fața în jos, înnumărînd mărgăritare ori lungind voluptos gîtul sub mîngăierile unei lebede cu aripele în arc și cu un picior vînăt în aer. Evantalii și mănuși, pelerine și gazete se oglindeau în oglinzi mari, încadrate bogat cu ramuri poleite de ștejar și măslin. Tavanul, bizantin, și covorul, ceruliu-rumen.
Lume nu era multă; mai multă decît grațiile și mai puțină decît muzele; abia era la începutul seratii; se aștepta cu o legitimă speranță; ceasornicul bătea trist și prelungit zece ore.
Doamna casii este mai mult bătrînă decît tînără, pe nemințite, 39 de ani; niciodată nu s-a încurcat a spune mai mult de douăzeci și nouă. E măritată întăia oară, și cu noroc; a petrecut bine; are patru fete; două seamănă bărbatului, și două, nici ei, nici lui. „Ciudat lucru, eu aveam o bunică despre mumă… zicea adeseaori ea. Fifi și Leni, comme elles ressemblent â ma grande mere Z La chip e palidă cînd nu se pudrează; acum e albă, fără sînge, îi mijește puține fire pe buza de sus; ochii, căprui-verzi, păru, negru, lăsat în tîmple abia simțite. „Așa se poartă orice femeie care vrea să se respecte.” La fiece întrerupere d-acest fel și-aduce, fără voie, aminte d-acum cincisprezece-douăzeci de ani și-și suge cîte-o măsea, plecînd capul spre masă, pe care o scutură fără să zărească nimic.
Privirea sa e încă vie și rochia-i e încă încărcată de dantele, volane și ciucuri; e decoltată potrivit, după vîrstă, altădată era altceva; acum meremetisește peptul cu bumbac. E uscățivă, mai mult slabă, naltă și pășește mîndru; are un milion ca nimic, cai, două trăsuri, o sanie, un landou, o cabrioletă, un poștalion și un vizitiu ce trosnește dintr-o singură încolăcire de bici de două ori. Vorbește apăsat; a învățat franțuzește la treizeci de ani, deși, după dînsa, nu i-a împlinit. Și dacă e mîndră, are de ce: șade pe Podul Mogoșoaii, are două moșii hamnice. „Moșul meu avea mare stare; de la el avem aceste bagatele de moșii trecute în linie dreaptă prin mama.” Nu numai de moșu-său nu se știe, dar și muma, și tatăl său și-au perdut urma; nu li se mai știe nici de naștere, nici de botez, nici de înmormîntarea lor. Doamna nu s-a văzut nici în București, nici în Ploești purtînd doliu.
Bărbatul său stă de vorbă cu un tînăr, doctor în drept, și e om în vîrstă, mustățile se perd în barba pătrată, roșcată și căruntă; puțin pleșuv, nasul, mare și recurbat, ochirea, pătrunzătoare, fruntea, încrețită, și genele se amestecă la sfîrcurile cleioase ale ochilor; urmele vărsatului abia se simt. Mîni mari, culoarea din palmă mai gălbuie și mai deschisă decît cea de pe dosul lor; unghiile, potrivite, albe ca crema de Buzău; haine negre; guler și cravată albe; lanțul ceasornicului din inele de aur zuruie ușor și limpede la fiece mișcare. Pe r nu-l pronunță bine și să repede în vorbă; clipește din ochi și mișcă din mustața dreaptă, și-și prelinge cînd o mînă, cînd alta prin părul de la ceafă. A dat faliment de două ori; a treia oară a fost închis ca falit fraudulos. „Politica m-a omorît, azi… aș fi fost departe”, repetă adeseaori, cletănînd din cap, parcă ar fi trist, dacă un surîs nu s-ar ivi pe marginea gurii. Nu i-a mai rămas decît starea nevestii; dar, slavă Domnului, poate trăi bine fără a-și mai risipi și cinstea, și viața, și nevastă, și copii în comerț. „E ușor de a risca acei cari n-au copii, n-au nevastă și n-au inimă pentru familie; el e sătul și de pișichercurile negustorești, și de prigonirile roșilor, și de tirania ciocoilor.”
Fleoanca lumii spune multe. Unii vorbesc că toată starea lui provine din falimente: „Adeseori ies oameni stinși de bătrînețe cu lacrimele în ochi de la dînsul, neîndurîndu-se a le da nici dobînzi la cari au renunțat, nici 70%, nici 50%, nici chiar 20% din sumele ce i-au încredințat cînd învîrtea toptangiria.” Unii susțin că: „Doamna era drăgălașe în tinerețe și se spovedea cam mult unui duhovnic mare, episcopul de… și sfinția-sa era darnic, măritase șease nepoate, trimesese doi nepoți la Paris și nu uitase nici cunoștințele sale intime; și-a lăsat bunicică stare la moartea sa, și Doamna și-aduce des aminte de preasfinția-sa episcopul de… Înmormîntat la Cernica”.
Adevărul e că familia e bogată; ușile liberalilor, ciocoilor, fracționiștilor, sincerilor-liberali le sunt deschise.
Fitece judecător, advocat, doctor, profesor, gazetar vorbesc cu mîndrie despre sentințe, pleduarii cu succes, cure miracoloase, lecții de estetică și articole de senzație pe lîngă domnișoarele M…, altminteri curățele, oacheșe, bine educate: cîntă valsurile lui Strauss minunat și vorbesc franțuzește c-un ton ș-o alură, știi, colea!
Monsieur Mișu, cu care vorbește d. M…, e doctor în drept de la Pisa, după ce a stat trei ani în Paris, și, nereușind să afle unde e așezată Facultatea de drept, a șters-o spre Italia; vorbește înțepat, face citațiuni în limbi neolatine; e un tînăr blond, cu ochii albaștri și obosiți „de prea mult studiu; unde dracu poți să te odihnești cu atîtea griji! secolul nostru ucide tinerețea”; mănuși ca spicu, în redengotă, părul buclat și doi colți îi cad pe frunte, țepeni de cosmetic cu miros de viorele; parfumat ca o frizărie; cu o barbă puțin despicată, mustața mică, cu sfîrcurile supte în gură: unul în sus ș-altul în jos; sprincenile nu se disting d-o frunte îngustă, și privirea-i joacă în toate părțile, fă- cînd pe „doamna” să surîdă și pe „domnișoara” să plece ochii. Scoate pei după buza de jos și-și arată niște dinți deși, mari și albi ca fasolea. Mișcările-i sunt repezi și calculate; își cere pardon la fiece învîrtitură, apăsînd pe eu la fiece frază, și la fiece eu își învîrtește un inel c-o peatră mare, ce licărește ca o scînteie. Nu uită d-a-și răsuci țigare după țigare dintr-un portabac pe care se vede scris în mozaic Ischl în litere gotice. Sună buzunarul vestii, și sună a chei; scoate ceasornicul, se șterge pe obraz c-o batistă subțire de melino, prin care i se vede rumeneala mîinelor, își trage repede răsuflarea printre dinți, se întoarce la toți mai în aceeași vreme, iar își scoate ceasornicul și dă din cap cam îngrijit; cînd stă pe scaun, picioarele-i sunt niște sfîrleze, nu mai au astîmpăr, parcă ar voi să-și arate ghetele ce-i țipă pe picior și fac să-i zvîcnească vinele de la tîmple, ungîndu-i rădăcina genelor și acoperindu-i albușul ochilor c-o umezeală de lacrime. Vai de bieții ochelari pe cari îi trîntește și-i aruncă pe vîrful nasului, tăiat „în maniera sculptorilor greci”.
— Am dejunat ieri la beizadeaua, zice el cu tot ifosul prescris, am prînzit alaltăieri la Florescu, am avut o convorbire confidențială cu Brătianu. Domnule, eu nu sunt de nici o partidă, voiesc să-mi servesc patria în orce direcție, pe orice cale și cu oricine. N-am idoli, dar nici nu desprețuiesc munca colectivă, cuintesența unui folos real al propășirii nu o găsești luptînd individual; nu mă închin, dar nu mă retrag în pustii. Ș-apoi, primo vivere deinde philosophare
— Se înțelege, răspunde d-nul M… apucîndu-și genuchiul drept în mîni.
— Eu știu cum luptă belgianii și în politică, și în comerț, și în industrie, eu am fost în Londra, am fost în Roma, în Paris, în Modena, în Veneția, în Lion, în Marsilia, în Hamburg, am asistat — și era chiar să iau parte printr-un discurs „despre respectul suveranității naționale” — la alegerile lor comunale, județene și parlamentare. Am vorbit cu Gambetta mai-nainte d-a ajunge ce e, și cunosc ținta și mijloacele lui; am vorbit cu secretarul lui Bismarck la niște băi de mare în nord-vestul Franței, și nimic nu mă poate hotărî a-mi părăsi planurile mele politice. Voiesc propășirea neamului nostru; liberul schimb; școli și iar școli; industrie și iar industrie, comerț, lumină în popor și popor prin lumină; credință în viitor și viitor prin credință! Nu e așa, domnișoarelor, vă rog, nu am dreptate, doamnă? Domnule, mă credeți greșit?
— Vai de mine, mai e de vorbit, crezi că eu nu m-am gîndit la toate măsurile ce propuneți, dar cine m-a ascultat, nene? Fiecare cu punga și cu stomacul lui; să mănînci bine, să te înbraci bine, să te plimbi, să ai bani, iată toată năzuința de azi.
— Mare dreptate! Azi țara e „vacă de muls”, opinia publică, „femeie de uliță”, cinstea, „hipotecari falși”, abnegația, „giubea de hipocrizie”, devotamentul, „momeală de șarlatan”. Eu, ai cărui moși și strămoși au fost români neaoși…
— Domnul și doamna Mauriciu Izel! strigă feciorul c-un glas dresat, pentru a nu își da pe față tonul de rîndaș, funcție ocultă, pe care și-o îndeplinește cu îndemânare.
— Doamna baronesă, domnul baron, zice măgulitor d-l M… sculîndu-se în picioare ș-aruncînd o privire de cotoi în capul servitorului ce închide ușa strîmbînd din nas și înjurînd printre dinți.
— Permiteți-mi, escelențe, d-a vă prezenta pe d. Mișu I…, jurisconsult, avocat, publicist…
— Ah, escelență, cea mai distinsă onoare, cea mai distinsă onoare, și regret că nu mă pot bucura îndestul de dînsa, obligat fiind (își scoate ceasornicul) d-a mă întîlni la ll ore cu principele Sturdza.
Mișu — parcă abia îl țin picioarele — se pleacă paralel cu parchetul de mai multe ori și, însoțit de d-l M…, părăsește salonul; la ușe îi șoptește încet: „Scuză-mă, nu pot suferi pe jidani, trebuie să plec”.
— Dar eu! îi suflă la ureche d. M…
— Cine e tînărul? întreabă baronesa.
Toți se grăbesc a-i răspunde.
Domnul:
— Un palavragiu, i-am făcut vînt să se ducă p-aci încolo.
Doamna:
— Un grecotei, un ștrengar, n-a învățat nimic și trăiește cam…
O domnișoară se grăbește a-i tăia vorba:
— Un ignorant, pronunță franțuzește ca un simigiu și gesticulează ca un băcan, ca un ministru ce își apără proiectul de lege.
Rîs și aprobări.
Și Mișu, lovindu-se de oamenii de pe Pod, se simte leșuit de la stomah; n-a prînzit din neghiobia lui, venind prea tîrziu la d. M…, și ghetele care-l strîngea de-i sărea ochii din cap, și mănușele care-i erau strimte încît nu reușise a băga cu nici un preț pe cea din dreapta ! „Unde dracu să-și puie ceasornicul amanet: ovreii sunt toți închiși… și acei mizerabili cari invită și nu așteaptă… niște faliți, niște parveniți, pungași, buni de spînzurat, canalii! au făcut bani prin prostituție! asemenea oameni sunt plaga societății: ei o ucid, ei o batjocoresc, și cînd te gîndești că toți le întind mîna… oh! cinism! nerușinare! trafic!”
Bietu Mișu, cu greu tîrîndu-și picioarele de foame și durere, bolborosind de mînie și cu gura uscată de scuipat, abia înnemeri să-și deschiză ușa casii, cu gîndul la niște pesmeți de Brașov pe cari-i uitase de mult pe etajeră, dar de cari acum ș-aducea prea bine aminte.
Țop și servitoarea!
— Domnule, cuconița Zamfira a plecat l-alde cucon Iorgulescu. („Cuconița Zamfira” era stăpîna caselor.)
— Ei și? Cin’ te-ntreabă?
— Domnule, da’… a venit spălătoreasă și cerea…
— Cine te-ntreabă?
— A venit și o hîrtie de la Ioniță băcanul.
— Dracul să-l ia!
— Și doi țărani, ce zicea să le dați procestul…
— Dracul să vă ia pe toți! Adu-mi apă caldă și dacă găsești ceva prin cuhne… (aci-și muie glasul).
Mișu stă răsturnat pe pat, abătut și mușcînd cu poftă dintr-o bucățică rece de curcan, c-o mînă ține un pezmete cu tiparul dinților din care curg fărimituri. Picioarele, sumese pîn’ la genuchii roșii ca racu, dungate de niște vine încrucișate și mari, i-atîrnă într-o căldare cu apă caldă, din care ies aburi cu miros de nădușeală. Mișu oftează, bătînd apa cu picioarele, făgăduindu-și în minte, ca de atîtea ori, că s-a finit cu ghete strimte; ducă-se dracului și modă și tot!
Cîteva jurnale, Românul, România liberă, Timpul, L’Independance roumaine rupte, mototolite, și cîteva broșuri cu foile netăiate împodobesc un birou vechi și năclăit de cerneală.
Lampa dă mai mult fum decît lumină.
Mișu a adormit cu un os în gură și sforăie, sfîrșit de oboseală.
Pe la unu din noapte, cucoana Zamfira îi bate tainic la ușe. Mișu doarme dus.
— Ah! Ah! eu îl înbrac, eu îl încalț, zice cucoana Zamfira cu deznădăjduirea în suflet, eu îi dau să mănînce, și totdauna înbufnat, totdauna forfota… Biata cocoana Zanfira!
Nu mai e nimic de sperat nici la patruzeci de ani.., Pulvis et umbra sumus!