Pe înnoptate, ajunserăm în Păltiniş. Casele, rar semănate pe amândouă laturile drumului, începuseră a dormita în mijlocul ogrăzilor largi, împrejmuite cu garduri de răzlogi în zigzag; iar pe lângă focurile aprinse mai deoparte, şi ale căror flăcări roşietice jucau capricios în întunericul împrejmuitor, stăteau cei de casă, pregătind cina de seară. Aninat de o cujbă înaltă, atârna, nemişcat, deasupra focului, ceaunul negru într-o baie de flăcări; un câine cu urechile ascuţite şi isteţe, conştient de locul ce-l ocupa în familie, stătea şi el culcat în apropiere, cu botul pe labe şi cu ochii ţintă la foc; un copil cu un băţ lung, mai mult de joacă, scormolea de departe jăraticul, şi o puzderie de scântei se ridica, topindu-se în văzduhul înalt şi întunecos…
— Jupâneasă Catrină, jupâneasă Catrină! auzirăm deodată pe Axinia strigând.
Când întorsei capul, o zării prin întuneric, acăţată de un gard de răzlogi şi suită pe el ca pe o scară.
— Jupâneasă Catrină, jupâneasă Catrină! şi cu pumnul ei mic bătea repede într-un răzlog care răsuna înăduşit; jupâneasă Catrinăăăă!…
— Da cine mă strigă? auzirăm noi un glas de femeie întrebând din întuneric, fără a se apropia.
— Eu, jupâneasă Catrină, Axinia din gura Borcii. Duc pe doi boieri până-n Şar, ş-am înnoptat aici; ne-am întâlnit în drum cu badea Gheorghe, ş-o zis să venim să mânem în ia-seară la ‘neata.
— D-apoi că v-iţi duce ‘neavoastră, jupâneasă Axinie, în altă parte, că eu n-am unde să vă culc, răspunse ea scurt, înţepat şi mânios.
— Nu te supăra, jupâneasă Catrină, zisei eu, că nu-i nime de vină; ia, badea Gheorghe al dumitale a crezut c-are să-ţi fie urât singurică în ia-seară; păcat că nu ne primeşti; când ai şti ce oameni de treabă suntem!…
Drept răspuns auzirăm o uşă trântindu-se.
— Ei, sfârleaza dracului, ai pus-o de mămăligă cu badea Gheorghe şi cu lelea Catrina ta! Unde dracu mânem noi în ia-seară?
— Da las’ c-om găsi noi…
— Da, adică, de ce nu ne-a fi primit, fa Axinio?
— Da mânca-o-ar jernii ; parcă crezi ‘neata că doarme singură când nu i-i omu acasă?
— Da?… Atunci să mergem în altă parte. Cârnirăm caii şi intrarăm într-o ogradă, care deocamdată părea pustie; înaintând însă puţin, zărirăm la o parte un masiv de umbră. Era o casă. O lumină slabă ţâşnea din loc în loc prin pereţii ei şi, dacă acea lumină ar fi fost mai puternică, ai fi crezut că arde casa pe dinlăuntru. Un câine se însărcină să vestească pe cei din casă despre sosirea noastră. Uşa se deschise largă, şi un flăcău voinic se arătă în privazul ei luminat.
— Bună vremea, voinicule, zisei eu apropiindu-mă; bucuroşi de oaspeţi?
— Mulţumim dumneavoastră, bucuroşi, poftim, răspunse el alungând câinele.
Descălecarăm. Eu şi tovarăşul meu intrarăm înlăuntru; Axinia rămase la cai. Pe o vatră mare, plină cu jăratic, sub un horn grosolan, aşezat pe un pop de stejar, un flăcăuan cu pieptul gol şi puternic, cu faţa rumenă şi plină de sudoare, pălea o mămăligă uriaşă. Un capăt de lumânare de seu, înfipt într-un poponeţ de lut, şi cu mucul mai înalt decât flacăra, mijea pe o masă, asemenea unui trunchi de căsăpie; de jur împrejur, pe lângă pereţi, goale, unsuroase şi aşezate pe picioare de lemn bătute în pământ, se întindeau nişte laviţe înguste. Bârnele de brad, din care erau duraţi pereţii fără fereşti, îşi arătau pe alocurea goliciunea lor rotundă şi afumată de sub o lipitură coşcovită de lut galben, mânjit odată cu var. În cotlonul dintre horn şi peretele despre uşă un teanc scorojit de piei miţoase de oaie stătea înghemuit şi umplea casa de un miros pătrunzător de stână. Când mămăliga fu gata, flăcăul o răsturnă fierbinte pe o masă mai mică şi rotundă, ce se afla în mijlocul casei. Celălalt flăcău scoase de sub laviţă ceapă, ucise pe masă cu un pietroi nişte sare, aduse nu ştiu de unde o scafă de lemn plină cu brânză şi, poftindu-ne şi pe noi, începurăm a mânca. Fără multe marafeturi, făcurăm cinstea cuvenită cinei frugale a flăcăilor; iar Axinia, intrând cu tarniţele şi cu poclăzile de la cai tocmai la timp, putu şi ea să nu rămâie de căruţă.
Cina fu scurtă. Greul însă începea de aici înainte; erau unele probleme de călătorie, foarte încurcate, pe care însă tovarăşul meu le dezlega cu o iuţeală şi o îndemânare fără seamăn; aşa, de pildă, fu de ajuns ca somnul să-i facă chip pe la gene, spre a-l vedea numaidecât asezând în lung o tarniţă pe una din lăviţi, potrivindu-şi în scobitura ei, plină cu o pernă vârtoasă, capul său mic şi ţuguiet, întinzându-şi ca o râmă firul subţire şi lung al persoanei sale pe laviţa prea lată pentru dânsul, acoperindu-se până peste nas cu una din poclăzi şi, într-o clipă, adormind. Tovarăşul meu era o alcătuire fericită în puterea cuvântului. Axinia umflă şi ea o pocladă şi o pernă fără să zică nimic, ieşi din casă şi se făcu nevăzută. Cât despre mine, care, când e vorba de somn, am de împăcat o sută de ochi, chibzuiam un loc pentru acest soi de moarte vremelnică. Laviţele erau prea înguste pentru mine şi mă hotărâi deci să mă culc jos la pământ.
— Măi băieţi, întrebai eu pe flăcăuani, da oleacă de fân nu s-a găsi pe la voi?
— Ba s-a găsi, cucoane, cum să nu se găsească?
Şi fără altă vorbă, ieşi din casă unul din ei şi, peste câteva minute, se întoarse cu o coşcogea sarcină de fân. Desfăcui fânul în o pătură groasă, jos în mijlocul casei, pusei şi eu o tarniţă drept căpătâi, mă lungii pe mirositorul meu aşternut, mă învelii cu poclada rămasă, închisei ochii şi chemai somnul. Cei doi băietani se şi lungiseră cu faţa-n sus şi cu piepturile desfăcute pe locurile de pe laviţe rămase slobode.
Stinsesem lumânarea de mult, şi somnul, cu ameţitoarele lui mângâieri, căută să amorţească şi să închege cursul din ce în ce mai încet al gândurilor mele. Eram, poate, pe punctul de a păşi în adânca linişte a somnului, dar mă opri o clipă zgomotul îndesat şi răguşit, ce-l făceau nişte picături, parcă de ploaie, ce-ar fi căzut de sus, rar şi îndesat, pe poclada cu care eram învelit. Poate că afară ploua în adevăr şi, de prin acoperământul spart, picura înlăuntru. Se poate… În tot cazul scosei mâna de sub învelitoare şi, pipăind, căutai să mă încredinţez… nici urmă de udeală… şi totuşi picăturile nu încetau de a cădea peste mine din ce în ce mai des… Poate că vechimea lucra şi noaptea la desfiinţarea coşmoagei în care mă adăpostisem, şi lutul din coşcovituri cădea peste mine în mici fărâmături… Se poate; scosei mâna de sub învelitoare şi căutai să mă încredinţez… Nici o urmă zgrenţuroasă!… Şi totuşi micile fărâmături nu încetau de a cădea peste mine din ce în ce mai des. O beldie mai îndrăzneaţă din fânul pe care mă culcasem mă înţepă, parcă, la ceafă; întorsei mâna, mă scărpinai şi impresia înţepăturii dispăru. N-apucai bine să-mi aşez mâna la locul ei sub învelitoare, şi înţepături simţii sub genunchi şi pe la subţiori… Aproape în acelaşi timp, altele mă arseră în spate, pe piept şi după ureche… Şi ar fi trebuit să am o sută de unghii, spre a-mi putea apăra părţile atacate. Ca culme, simţii pe lungul nasului şi pe curmezişul frunţii mele urma gâdilitoare a unui mers uşor şi grăbit… „O călătorie pe nasul meu? Iată, în adevăr, ceva cu totul original”, cugetai eu. Şi nu mă dumeream, deocamdată, care să fi fost natura fiinţelor silfice , ce lunecau atât de ideal pe căile fără de urmă ale frunţii şi ale nasului meu… Sării ars şi aprinsei capătul de lumânare…
Priveliştea ce se înfăţişă ochilor mei îmi deşteptă în suflet şi groaza, şi admiraţia. Întreg peretele din preajma culcuşului meu dispăruse sub negre şi nesfârşite legiuni de ploşniţe late şi pântecoase, care, în pas de voie, urcau la deal drumul bagdadiei; şi, deoarece ploşniţele trebuie să fie mai vechi decât omenirea, minchipui că meşteşugul şi înţelepciunea lor războinică trebuie să fi slujit de noimă măiestritelor alcătuiri ale armatelor omeneşti. În adevăr, aproape de bagdadie, câţiva din ploşniţoii cei mai iscusiţi erau trimişi în recunoaştere şi, pipăind drumul, deschideau marşa neguroasei armate; în frunte şi pe flancurile legiunilor se ţineau alţi ploşniţoi negri, graşi şi pântecoşi, care păreau că se bucură de înalte grade ierarhice; iar duiumul armatei, în lungi, tăcute şi negre şiruri, urca la deal încet şi cu pas chibzuit; rezervele, care se ţineau la urmă, erau alcătuite din tineretul blond şi roşiatic al naţiunii, înşiruit şi el după vârstă, aşa încât, la coada urdiei, furnica iute şi neastâmpărat o sumedenie de ploşniţe mici cât gămălia boldului, prin a căror piele subţire transpira sângele roş şi nemistuit încă, pe care-l supseseră cu o zi mai înainte. Ajunse la bagdadie şi în dreptul poclăzii mele, ploşniţele, cu o neînchipuită iscusinţă, păreau că calculează perpendiculara şi, cu o preciziune matematică, dându-şi drumul de sus, cădeau drept peste învelişul meu. Numai atunci îmi putui da seamă de picăturile îndesate, ce căzuseră din pod asupra mea, şi nu-mi rămase decât admiraţiune pentru iscusinţa cu care aceşti mici, negri şi crânceni duşmani de noapte ştiuse să lase drumul anevoios al culcuşului meu de fân, pentru drumul strategic al bagdadiei… Oricum, umflai tarniţa şi poclada şi ieşii afară… Iar „visătoarea nopţii regină”, care, în drumul său etern, plutea pe seninul adânc al cerurilor, avu de astă dată prilejul să mă privească, din înălţime, în haina pe care nimeni n-o poate lua omului din spate; iar câinele de gazdă, drept pe picioarele de dinainte, se uita la mine când cu un ochi, când cu altul, neputându-şi da seama pentru ce-mi vânturam eu aşa de deznădăjduit bulendrele în aer… Mă îmbrăcai şi, de nu mi-ar fi fost gândul plin de ploşniţe, cine ştie dacă nu m-aş fi apucat să fac mărturisiri de dragoste „reginei blonde a nopţilor”, deoarece prea galeş şi prea trist se uita la mine din înalta împărăţie a umbrelor. Găsii însă mai nimerit să plănuiesc un loc unde să-mi pot sălăşlui, pentru ce-mi mai rămânea din noapte, zvânturata mea persoană.
— Măi Tărcuş sau Grivei, zisei, adresându-mă câinelui; fiindcă tu eşti singura fiinţă din univers, care cunoşti nefericirile mele din noaptea aceasta, fă bine, te rog, şi-mi arată drumul spre vreo căpiţă de fân oarecare, de vreme ce tu trebuie să ţii un catastih în regulă de toate culcuşurile mai călduroase din ograda stăpânilor tăi. Şi blând îl netezii pe cap; iar el, scheunând uşor, dădu repede din coadă şi părea că se sileşte să priceapă înţelesul vorbelor mele. Cum însă nu ştiam nici unul limba celuilalt, nu ne puturăm înţelege şi căutai deci să ies singur din încurcătură. Mă îndreptai, aşadar, spre un masiv rotund de umbră, care părea a fi o căpiţă de fân. Nu mă înşelasem. Fără să mai stau pe gânduri, dădui brânci căpiţei şi-o răsturnai.
— Ho, boală! auzii deodată strigând, de sub fânul răsturnat, un glas subţire şi speriat.
Şi într-o clipă Axinia răsări drept în picioare în mijlocul vrafului de fân.
— Ptiu! ucigă-te crucea; da aici ai fost, sfârleaza dracului?
— Da ‘neta ai fost? zise ea, scuturându-şi repede de pe cap şi de pe umeri fânul ce se acaţase de ea; am chitit că-i vo boală de jită.
— Bine, bine c-ai chitit, şopârlă nebotezată: acum însă fiindcă nu-s nici boală, nici jită, ia să-mpărţim căpiţa-n două şi să dormim.
— Da ghine, ‘neata nu te-ai culcat înuntru?
— Dinlăuntru înlăuntru m-am culcat eu; dar m-am răzgândit şi, în loc să dorm cu ploşniţele în casă, mai bine dorm în fân afară, alăturea cu tine.
Nu mântuisem încă de regulat noul meu culcuş şi, când mă uitai, Axinia şi dispăruse sub o pătură groasă de fân.
— Fa Axinio, zisei eu culcându-mă şi trăgând fânul peste mine, să nu cumva să horăieşti că te-azvârl din fân de nu te zăreşti.
Şi fânul de peste Axinia tresări uşor sub mişcarea de echilibru, ce căuta să şi-o ea pentru dormit.
— Da ce? ai şi adormit, diavol împeliţat? Nici o mişcare, nici un răspuns… Nu răsărise încă soarele, când intrai în casă şi aprinsei lumânarea. Tovarăşul meu şi cei doi flăcăuani dormeau încă duşi, fără a se fi urnit de cum îi lăsasem de-cu-seară. Nu ştiu ce se va fi fost petrecut sub poclada tovarăşului meu; în schimb însă, pe piepturile desfăcute ale celor doi flăcăuani şi pe feţele lor aburite de somn, mii de ploşniţe negre şi cu pântecele sătule stăteau nemişcate şi mistuiau în tihnă cina lor de-cu-noapte. Când lumina le atinse ochii lor obosiţi, poate de nesomn, începură a se urni încet şi greoi şi a se îndruma, într-o nesfârşită urdie neagră, către tăinuitele lor chilii de sub coşcoviturile lutului de pe pereţi.
— Hei! scumpul meu, zisei apucând pe tovarăşul meu de un picior şi trăgându-l jos; ia deşteaptă-te din somnul tău de veci, căci trâmbiţa Învierii a doua a sunat de mult.
Se sculă pe jumătate, se frecă la ochi şi, când văzu lumânarea:
— D-apoi că doar n-a fi ieşit bunică-mea din groapă să horhăiesc eu pe dealuri cu noaptea-n cap.
Şi fără să mai zică ceva, se trânti furios înapoi, trase poclada pe el, se întoarse cu faţa la perete şi se pregăti din nou de dormit.
— Te înşeli, scumpul meu, zisei smuncindu-i poclada de pe dânsul; bunică-ta a ieşit din groapă de mult, şi cel ce judecă viii şi morţii a şi trecut-o în ceata sfintelor capre de pe ceea lume; hai, scoală-te să plecăm.
N-avu ce face. Cu o resignare de martir se sculă pe jumătate şi rămase un moment ca buimac pe marginea patului cu picioarele jos.
— Mă rog, zise el dezmeticindu-se şi scărpinându-şi cu dreapta iute şi îndesat umărul stâng, mă rog, ce vra să zică asta?
— Asta vra să zică, scumpul meu, că eu ţin cu orice preţ să mai rămână câteva, măcar, din picăturile sângelui tău şi pentru negrii tăuni din fundul Tartarului, către care în curând vei păşi.
— Breeeee!… Da de dimineaţă a mai început a se-nvârti moara lui Tudoran cea pustie!…
— Dimpotrivă, eu cred c-a început prea târziu; ia priveşte. Şi apropiind lumânarea, arătai spre piepturile desfăcute şi negre ale celor doi flăcăuani.
Rămase ca trăsnit; apoi, iute şi fără să mai zică ceva, o rupse de fugă pe uş-afară. Iar după câteva minute, dădui peste el, după casă, făcând ziua ceea ce eu făcusem noaptea… şi tot în prezenţa lui Tărcuş.
Axinia înşeuase caii, flăcăuanii se sculaseră şi noi eram gata. Voii să plătesc ceva pentru găzduire.
— Mulţumim d-neavoastră, zise flăcăuanul cel mai mare neprimind banii, să mergeţi sănătoşi şi mai poftiţi când v-iţi întoarce.
— Mulţumim dumneavoastră, flăcăilor, zisei eu încălecând; mai rămâneţi sănătoşi!
— Să mergeţi sănătoşi, răspunseră amândoi într-un glas. Plecarăm. Dimineaţa era rece şi o pătură groasă de rouă argintie acoperea împrejurimile verzi. O linişte şi o tăcere solemnă stăpânea întreaga fire. Neguri albe se ridicau spre văzduhuri din văile depărtate şi adânci; iar sub răceala aerului de noapte, respiraţia vie şi călduroasă a apelor Negrei aburea iernatic, trăgând o brazdă sură de ceaţă mişcătoare între malurile ei curate de prund cu multe feţe.
Tovarăşul meu mergea zgribulit şi cu gulerul de la venghercă ridicat peste urechi; Axinia, sprintenă ca o ţarcă şi împrospătată de răcoarea dimineţii, de-abia atingea pământul cu pasu-i grăbit şi uşor. Cât despre mine, potrivit felului meu, şi adăpostit sub mantaua mea binecuvântată, dădusem frâu slobod ochilor şi gândului spre a rătăci în sânul imensei nemărginiri aurite de intâile raze curate ale unui soare tânăr.
Soarele era la prânz când ajunserăm în Panaci. Nu ne oprirăm aici, sub umbra unui fag de pe marginea drumului, decât spre a mai răsufla caii. Când fu soarele de-amiază, sosirăm în Neagra Şarului sau Dorna românească, ţinta călătoriei noastre. Aici întâlnirăm pe Halunga.
— Da…? zise Halunga văzându-ne; şi restul întrebării îl înlocui prin cele câteva semne ale ochilor, ale sprâncenelor şi ale degetului său cel cu inel de aur.
Căci, în paranteză vorbind, Halunga era omul cel mai monosilabic din câţi există pe pământ; la dânsul o silabă plătea cât o frază, şi un semn al arătătorului său cu inel de aur cuprindea, de multe ori, întreaga lui gândire. Trebuia să fi trăit cu dânsul mult ca să-l înţelegi… Eu îl înţelegeam, căci trăisem mult cu dânsul.
— De la Piatra peste munţi, răspunsei aproape în acelaşi stil.
— Hai!… şi plecă înainte, făcându-ne semn să-l urmăm. Peste un pătrar de ceas furăm la prietenul nostru comun, un negustor din Piatra, aşezat vremelnic în Şar. Trei zile stăturăm pe loc, şi oricine îşi poate închipui că în aceste trei zile învăţai de la Halunga tot rostul, toate chiţibuşurile şi toate şiriclicurile plutăriei.
Şi fiindcă Halunga era acel care jucase hora Unirii în mijlocul Bistriţei cu apa până la brâu, tot el acela care înfiinţase în Piatra, cu Te-Deum-uri şi aghesme, pitării şi căsăpii naţionale, tot el acela care pusese temeliile societăţii, tot naţionale, de exploatare a pădurilor sub foarte naţionalul nume de „Plutaşul”, — urmează deci că tot lui Halunga avea să i se întâmple o foarte hazlie, dar totuşi foarte naţională nenorocire.
Era într-o duminică; şi fiindcă locul de petrecere şi de adunare în zile de sărbătoare e crâşma şi, mai ales, fiindcă crâşmarul din Şar era român şi nu jidan, urmează că, împins de curiozitate şi îndemnat de Halunga, mersei şi eu la crâşmă, desigur, nu pentru a bea, ci pentru a vedea adunată la un loc ţărănimea muntelui.
Şi cine nu cunoştea pe Halunga în Şar!
— Noroc bun, bade Filipe, zise Halunga intrând, urmat de mine, în crâşma plină de ţărani.
— Foarte mulţumim, domnule Halunga, răspunse crâşmarul, un român cu ochii mici şi vicleni.
Şi Halunga, uitând de mine, se legă numaidecât în vorbă, când cu unul, când cu altul; iar eu, cu mâinile la spate şi neştiind tocmai hotărât ce să fac cu persoana mea, schimbam piciorul de reazem când pe dreapta, când pe stânga, şi căutam să-mi dau o înfăţişare pe cât se poate mai puţin ridicolă; şi oricât făceam eu pe importantul, totuşi ţăranii, deştepţi şi ironici cum sunt ei, mă trăgeau cu coada ochiului şi-şi căutau înainte de băut rachiul lor prost din pahare mari de vin… La un moment dat, uşa se umplu cu pântecele şi pieptul unui fel de Goliat, care, intrând înăuntru şi înaintând printre ţărani, părea că înoată cu umerii în afară peste un furnicar de cămăşi albe şi de chimiruri late. Ras chiar atunci, cu musteaţa neagră şi puternică, rumen la faţă, cu ochii negri, vioi şi isteţi, era tipul românului în floarea vârstei şi a frumuseţii… Acesta era vestitul Ilie Marcu, al căruia cal bea rachiu, rodea pastramă şi cunoştea geografia amănunţită a muntelui mai bine decât un autor de cărţi didactice; cel puţin calul lui Ilie Marcu ducea, necârmuit, pe stăpânul său la toate stânele, la toate cherestelele, la toate târlele, la toate primăriile şi, mai ales, la toate crâşmele muntelui, cuvânt pentru care lua parte la toate campaniile geodezice şi de triangulaţie.
— Bună ziua, Marcule, îi zise Halunga, cum îl văzu intrând.
— Foarte mulţumim, domnule Halunga, răspunse Marcu. Şi o strângere de mână verde şi românească se schimbă între amândoi. Această strângere de mână îi fu fatală lui Halunga.
— Măi Filipe, zise Marcu crâşmarului, o ocă de rapciu. Până ce crâşmarul să aducă la îndeplinire porunca, Halunga mă făcu cunoscut lui Ilie Marcu. Aceeaşi strângere de mână şi aceeaşi nenorocire mă pândea.
Rachiul se aduse şi trei pahare mari se umplură.
— Ia poftiţi, zise Marcu, dându-ne fiecăruia câte unul, şi-ţi cinsti câte-o ţî’ de rapciu.
Şi să te împingă păcatul să nu primeşti cinstea românului… Şi bietul Halunga, care nu punea rachiu pe limba lui să-l fi tăiat, fu nevoit să ia paharul.
— Bine-am găsit, Marcule, zisei ciocnind paharul cu el şi cu Halunga.
— Bine-aţi venit, răspunse el; şi dădu paharul de duşcă. Eu şi Halunga ne mulţumirăm a ne muia buzele în rachiul din pahar, ca într-o adevărată infecţie; dar Marcu nu înţelegea lucrurile astfel; cu „ia mă rog”, cu „bine-aţi venit”, cu „bine-am găsit”, şi eu, şi Halunga furăm siliţi să golim paharele până la fund. Şi în timp ce Ilie Marcu se părea că bea apă, nouă ni se părea că înghiţim flăcări.
Când mă uitai la Halunga, cât pe ce să mă bufnească râsul: roş ca un rac fiert, cu ochii bulbucaţi, strălucitori şi înotând în lacrimi, părea că înghite o stamboală de jăratic; voia parcă să spună ceva, dar, din lapidar cum era, devenise cu totul monosilabic şi, oricât de obişnuit eram cu crâmpeiele lui de cuvinte, mă simţeam, de astă dată, în neputinţă de a-i înţelege silabele despărţite prin reticenţe; avea, parcă, aerul să-mi facă mie şi lui Ilie Marcu o lecţie de silabisire.
Tocmai lucru mare nici eu nu plăteam, mai la urmă; totuşi, mai tare decât Halunga, îmi păstram întrucâtva, victorios, perpendiculara persoanei mele pe pământul care mi se părea că se îmbătase şi, într-un dans fantastic, se învârtea cu mine, cu Ilie Marcu, cu Halunga, cu ţărani, cu tejghele, cu uşi, cu fereşti, cu pastrama de pe cuiele corzilor şi cu un motan, ce dormea colac într-un colţ, la picioarele unui sac cu făină.
„Ce dracu, cugetam eu, cuprins de vârtejul rotaţiunii universale, oare să fi scăpat de Ion Rusu numai ca să dau peste Ilie Marcu? Oare Dumnezeu n-a avut altă grijă decât să umple văile munţilor săi cu mustăţi, cu şipuri cu rachiu şi cu stomacuri de tinichea?”
Şi în ciuda şi în dezgustul meu pentru toate crâşmele naţionale cu rachiu patriotic, îmi venea să iau pe Halunga de picioare şi să dau în capul lui Ilie Marcu; găsii însă mai nimerit să-l apuc cam de după spate şi să ies cu dânsul afară, spre marea indignare a lui Ilie Marcu, care băgă de seamă, în cele din urmă, că-şi pusese boii în plug cu nişte netrebnici. Trebnici sau netrebnici, lăsarăm pe Ilie Marcu la crâşmă cu părerea lui cu tot; iar noi, cam pe două drumuri, ne îndreptarăm spre casă.
Cum ajunserăm acasă, gazda noastră, o târgoveaţă foarte drăguţă, ne legă la cap cu câte o grimea albă muiată în apă rece şi porunci să ni se dea câte o cafea neagră fără zahăr. Un somn de câteva ceasuri ne readuse la starea de mai înainte. A doua zi trebuia să plecăm, şi tovarăşul meu a cărui deviză era „Non bis in idem” se puse cu picioarele în prag şi declară că, cu nici un preţ, nu se mai întoarce pe unde venise.
Eu însumi, de altmintrelea, aş fi dorit să mă întorc pe plută. Timpul însă fiind secetos, Bistriţa trebuia să fie mică şi drumul pe apă, prin urmare, greu şi primejdios. Totuşi, faţă cu hotărârea nestrămutatului meu tovarăş, trebui să înclin pentru drumul pe apă; dar fiindcă de la Dorna nu merserăm niciodată cu pluta pân’la Piatra, cerui oarecare lămuriri de la Halunga în privinţa greutăţilor şi primejdiilor ce le-aş fi putut întâmpina.
— Hm! făcu el după un moment de cugetare… greu… la Colţul Acrei… apă mică… Hm… pe Cleşte, nu… la Chei… la Toance. Nu de două ori pentru acelaşi lucru.
Şi deşi înţelegeam perfect ceea ce voia să-mi spună Halunga, totuşi el, în dorinţa lui de a nu lăsa nimic nelămurit în mintea mea, scoase basmaua din buzunar, o răsuci într-un ciuciulete pe care-l întinse în toată lungimea lui pe masa din mijlocul casei, şi:
— Neagra Şarului, arătă el, străbătând toată lungimea ciuciuletelui de basma cu arătătorul lui cel cu inel de aur.
Scoase din buzunar un carnet şi-l puse perpendicular pe capătul de la vale al basmalei răsucite, mai adăugând la lungimea carnetului său şi lungimea unui creion.
— Bistriţa, zise el, aşezându-le frumos şi în linie dreaptă, cu degetele-i albe şi iuţi de scamator.
Şi până ce să-mi răsucesc eu musteaţa, zâmbind faţă de chipul intuitiv cu care Halunga se silea să vâre în capul meu firea lucrurilor, până ce să-mi pun mâinile la spate şi să mă dau aproape de masă, prefăcându-mă că urmăresc lămuririle date de el cu mare băgare de seamă, Halunga îşi smulse din picioare botinele şi colţunii.
— Colţul Acrei, zise el, aşezând curmeziş, în raport cu vârful creionului, unul din colţuni. He, hei!… trebuie plutaş; pe Cleşte… te duci.
Şi celălalt colţun, întins în linie dreaptă, arăta o parte din mersul drept şi slobod de orice primejdie al Bistriţei…
— La Chei… continuă el, aşezând la capătul colţunului din urmă amândouă botinele paralel una lângă alta şi lăsând între ele un spaţiu îngust… numai de-amiază se vede soarele.
Iar la o mică depărtare de vârful botinelor şi drept înainte îşi puse pălăria.
— Toancele… iac-aşa… iac-aşa… zise el frământând aerul cu mâinile spre a-mi arăta cum adică fierbe, se sfarmă şi se pulverizează apa în lupta sa cu stâncile crescute din pământ până peste luciul ei.
Şi înhăţându-mi fără veste pălăria din mână…
— Aici-s Chetroşii, zise el aşezând-o la locul cuvenit.
Înhăţai şi eu de pe pat mantaua mea cea mare şi, trecând iute la spatele lui Halunga, i-o aruncai în cap, îl înfăşurai repede în ea şi îl cuprinsei puternic în braţe…
— Săriţi! Oameni buni, săriţi că s-a înecat Halunga! începui eu a striga câtu-mi lua gura, cutreierând odaia cu el în braţe.
— Mă… Mă… Mă… nebunule, îl auzeam strigând de sub manta cu glas răguşit.
— Săriţi! continuai eu şi mai tare, neslăbindu-l din braţe. Deodată uşa se deschise şi drăguţa noastră gazdă năvăli repede în odaie.
— Da ce e? Ce s-a întâmplat? întrebă ea speriată.
— Săriţi! că s-a înecat Halunga.
— Da? Şi un hohot de râs o apucă, când văzu ivindu-se de sub manta picioarele goale ale lui Halunga.
— Mă nebunule!… zise Halunga, când scăpă de sub manta cu părul vâlvoi… Mă nebunule!
Şi repezindu-mă la masă, începui a lua iute şi pe rând lucrurile de pe ea şi a le trânti de pământ la picioarele gazdei noastre, care-şi ştergea cu batista lacrimile râsului.
— Na, ziceam eu la fiecare trântitură. Na! iaca Colţul Acrei, iaca Toancele, iaca Cheile Bistriţei; cât despre Chetroşi, care erau închipuiţi prin pălăria mea, îi lăsai în pace, aninându-i în cui.
— Da bine, ce-aţi păţit, creştinii lui Dumnezeu? întrebă încă o dată gazda noastră, cu faţa înflorită de râs.
— Mă nebunule… repetă Halunga… şi, culegându-şi lucrurile de pe jos, se puse pe un scaun şi începu să se încalţe…
A doua zi, suindu-ne pe plută, plecarăm la Piatra.