Pe la două ceasuri după-amiază ne luarăm rămas bun de la Agapia şi de la dascălul Alecu, care ne însoţise până acum, şi, pe acelaşi drum al Arşiţelor ne înturnarăm la Săcu, unde maserăm peste noapte.
A doua zi, în revărsatul zorilor, părăsirăm Săcul şi, călăuziţi de un om de loc, tăiarăm de-a curmezişul pădurile pe o potecă de picior. După câteva ceasuri de un mers anevoios, ieşirăm în drumul mare al Pipirigului. La Dumesnicu ne oprirăm spre a ne odihni puţin la un han aşezat pe şosea, la ieşirea din pădurile Săcului.
Era duminică, şi lumea, câtă fusese şi câtă nu fusese la biserică, năvălise în crâşmă. În toate locurile, dar în munte mai cu seamă, crâşma îşi are, ca şi biserica, zeloşii săi închinători. Vinul e înlocuit aici prin un rachiu prost, care arde şi descompune trupul bietului muntean. Astfel, nu e greu deloc să găseşti pricina pentru care oamenii, chiar de munte, sunt decăzuţi fiziceşte şi moraliceşte. Dacă mai adaugi, pe lângă aceasta, boalele lumeşti, care, neoprite de nimeni, rod pe locuitorii munţilor, de la copil până la bătrân, apoi dai peste cei doi factori, înspăimântător de harnici, care lărgesc şi populează cimitirele rurale.
Deşi politica îmi e nesuferită, trebui totuşi să mă întâlnesc cu ea în drum, şi încă la Dumesnicu. Liniştiţi, eu şi tovarăşul meu stăteam pe o bancă de lemn, stâmpărându-ne setea cu apă şi zahăr; şi iarăşi liniştit mă gândeam poate cu cât cămilele sunt superioare omului, numai fiindcă, în nemărginitul lor pântece, îşi pot îngrămădi apa trebuitoare pentru opt zile.
Şi fiindcă, în mersul acestei călătorii, mă hotărâsem să nu pun nici un frâu vagabondului meu gând, apoi cine ştie pe unde m-aş fi mai trezit, plecând de la cămilele mele, dacă un moşneag lung şi uscat, c-un pahar într-o mână şi cu o sticlă de rachiu în alta, nu s-ar fi hotărât să se lege de mine.
— De nu v-ar fi cu supărare, domnişorule, zise el apropiindu-se, parcă v-aş cunoaşte; nu sunteţi de la Piatra?
— Tocmai cum eşti dumneata din satul dumitale. Şi-apoi întrebarea n-are supărare; dar cum se face de mă cunoşti? Fără îndoială că la târg nu m-ai văzut cu opinci în picioare şi cu bocceaua-n spinare.
— D-apoi cum să nu vă cunosc pe d-ta şi pe Văleanu, de când cu alegerea lui Constantin Şoarec ca dipotat la Bucureşti! De nu eraţi ‘neavoastră, cine ştie pe ce ciocoi mai alegeam! D-zeu să vă dea sănătate, că ne-aţi luminat; doar Constantin Şoarec îi de-a noştri, doar cu noi ş-o petrecut…
Şi fiindcă nu eram dispus să învăţ biografii la Dumesnicu, întrerupsei pe uscăţivul meu Plutarc, zicându-i:
— D-apoi încă ce mai chef pe urmă, moşule, la Ion Mocanu!
— Ei, da! la Năsoi, răspunse el îndreptând întrucâtva mitrica de botez a lui Mocanu, potrivit nasului cu care acesta era înzestrat de D-zeu; ba ce mai chef!… Apoi, dă, după izbândă veselie, aşa o lăsat Cel-de-Sus. Da ia poftiţi şi-ţi cinsti câte o ţî’ de rapciu, zise el turnând în pahar; îţi hi osteniţi.
— Nu tocmai, moşule; venim numai de la Săcu astăzi şi suntem mai mult înfierbântaţi decât osteniţi; de aceea bem apă.
— Şi rapciul răcoreşte, domnişorule, ia poftim!
— Dar şi ameţeşte, moşule, zisei eu, căutând să scap de cinstea cu care eram ameninţat…
— Da, ia mă rog, fă-ne hatâr, că doar n-a hi un cap de ţară… Şi-mi întinse paharul până sub nas. Nici o scăpare! Trebui deci să-mi moi buzele într-o adevărată infecţie. Tovarăşul meu, recrut în asemenea treburi, şi crezând că hatârul se măsoară cu paharul, dete rachiul de duşcă până în fund; dar în schimb se oţerî mai rău decât Hristos pe cruce; se vede că rachiul de la Dumesnicu era mai otrăvit decât oţetul de la Ierusalim.
„Aşa mi se cuvine, cugetai eu. Trebuie să faci politică la Piatra, ca să bei rachiu la Dumesnicu.”
Temându-ne deci de o nouă cinstire, ne scularăm şi, dorind rămas bun moşneagului, plecarăm.
Soarele atingea meridiana şi razele lui perpendiculare cădeau ca nişte săgeţi de foc peste capetele noastre fără adăpost. Înaintea noastră drumul se desfăşura ca o pânză albă şi lungă… dar lungă fără sfârşit. Cine-a zis că urâtul e lung ca drumul ar fi putut zice că şi drumul e lung ca urâtul; şi când, mai cu seamă, duci în spate o coşcogemite boccea şi pe sfântul soare pe deasupra, fără să te poţi scutura de el, o! atunci desigur că ar fi mult mai nimerit să zaci de boala urâtului, decât să te faci nemuritor, bătând drumul Pipirigului şi bând rachiu la Dumesnicu…
Tovarăşul meu se înroşise ca o sfeclă şi răsufla din greu ca un bou la jug.
— Mă rog, zise el deodată, foarte serios şi oprindu-se în drum, d-ta, care eşti meşter într-o mulţime de lucruri, n-ai putea să faci un fel de schimb între mine şi boccea? aş vrea să mă mai poarte şi ea pe mine, nu numai eu pe dânsa.
— Nimic mai uşor, numai dacă râvneşti cu tot dinadinsul la gloria de boccea; dar, zisei eu, uitându-mă lung la nasul lui, nu cumva, până una-alta, ai schimbat nasul cu dascălul Alecu? Ce-ai păţit?
Şi nasul lui era, în adevăr, grozav; mare de felul lui, nu se putuse îndeajuns adăposti sub umbra îngustă a chipiului şi era deci roş ca un ardei; iar pielea zvântată de arşiţă începuse a i se scoroji; rămase, prin urmare, nedumerit de observaţia mea şi, îngrijit, începu a-şi netezi nasul, căutând parcă să simtă cu mâna ceea ce nu putea să vadă cu ochii.
— Nu-i nimica, îi zisei eu în chip de mângâiere; peste puţin o să ajungem la Ozana; acolo vei face o baie nasului tău şi are să-şi vie numaidecât în fire; greu însă va fi să găseşti un loc îndestul de adânc, unde să-l poţi boteza în întregime.
— Îţi vine să râzi?…
— Ba nu, zău, adică nu-ţi puteai lua un alt nas de drum? Eu, drept să-ţi spun, nu m-aş simţi în stare să duc, pe lângă bocceaua din spate, şi o aşa dihanie de nas.
Şi cu de-acestea timpul trecea şi drumul se scurta… Intrasem pe prundul Ozanei. Soarele pleca spre apus şi puţin mai avea până ce să coboare după înaltele creste ale Hălăucei.
Prundişul crâşca sub opinci şi umbrele noastre deşirate ne însoţeau cu paşi largi şi cu picioare lungi.
Ozana luneca grăbit cu unde de aur curgător pe lângă noi; verdele pădurilor răsărea aşa de fermecător de sub strălucirea cu care-l poleiau cele din urmă raze roşietice ale apusului, încât o nesfârşită haină de lumină se părea aruncată de o mână colosală şi nevăzută peste această natură numai mie iubită şi numai mie prietenă.
Totul era aşa de încântător şi eu eram atât de trist! Mă aflam atunci în una din acele stări sufleteşti, care s-ar putea numi neutre, şi din care e de ajuns să faci un pas înainte sau înapoi, în o parte sau în alta, spre a te înălţa de pe pământ la cer sau a cădea din ceruri pe pământ. Nu mă bucurai însă mult timp de acest echilibru sufletesc, căci un glas, ce mă striga din depărtare, mă trezi.
— Ei! jupâne, ei! n-auzi, ia stai! stai o ţâră. Întorsei capul şi, spre marea mea nedumerire, văzui un stol de fete şi neveste, îmbrăcate de sărbătoare, care, ridicându-se de pe malul pârâului şi alergând spre noi, ne făceau semn cu mâinile să ne oprim.
— Dar asta ce-a mai fi, zisei eu mirat tovarăşului meu; ia să ne oprim. Şi, oprindu-ne, sosiră şi ele buluc. Toate erau roşii ca nişte bujori şi suflau ca nişte foi în mişcare. Cât te-ai şterge la ochi, furăm închişi din toate părţile într-un cerc de altiţe şi de catrinţe; nici una însă nu începu vorba; dar fiecare se uita cu un fel de neîncredere la noi.
„Minunat! cugetai eu, uitându-mă împrejur. Un Apolone ca mine şi un cerc de graţii ca acesta numai la Pipirig se poate găsi.”
— Ei, şi, în sfârşit, ce ne-aţi oprit în drum; aveţi să ne întrebaţi de ceva?
— Baaa… n-avem nimica de întrebat, zise una mai ţanţoşă dintre ele; da v-am chitit de departe că aveţi mărunţişuri de vânzare.
— Că, adică, suntem coropcari, nu-i aşa? Apoi n-aţi chitit rău deloc, numai cât, în loc să avem de vândut, avem de cumpărat: trandafiri de pe la fete şi mure de la neveste; şi zicând aceasta, strânsei uşor cu dosul a două degete obrazul grăsuliu şi roş al celei ce-mi vorbea. Cu o lovitură uşoară ea-mi dete mâna jos şi o rupse de fugă, râzând cu hohot. Celelalte o urmară şi, ca un stol de raţe sălbatice speriate de vânător, zburară, împrăştiindu-se, care încotro.
Stătui un minut spre a le privi cum fug şi, deşi nu-mi plăcu deloc chipul cum mă cântărise în mintea lor aceşti judecători în catrinţe, deşi mă văzui scoborât la simpla treaptă de coropcar, totuşi această neaşteptată şi hazlie întâmplare schimbă şirul gândurilor mele şi-mi aduse seninul în suflet şi pe faţă.
Soarele se coborâse acum sub orizont şi umbrele nopţii se ridicau fumegând de prin adâncurile văilor. Treptat, se stingea orice mişcare şi, cel mult dacă un greier de mirişte, un scârţâit de cumpănă sau un lătrat de câine mai tulbura adânca linişte a văzduhurilor cuprinse de amurg.
Era tocmai să ne abatem la cea dintâi casă ţărănească, când iată că ne întâmpină preotul din sat, care mă cunoştea.
— Drum bun, ne zise el cam nedumerit; dar bine, de unde şi-ncotro?
— De unde vrei şi-ncotro vrei, părinte. Dar sfinţia-ta?
— Ia, prin popor cu de-ale darului; da n-o să vă opriţi nicăieri?
— Tocmai la aceasta ne gândeam şi noi; suntem obosiţi şi flămânzi.
— Dacă-i aşa, poftiţi mă rog la mine şi-om îngriji de toate. Se înţelege de la sine că, fără multe marafeturi, primirăm bucuroşi invitaţia părintelui Ionică Găleanu.
Peste o jumătate de ceas, ne aflam deci în gazdă la părintele Ionică din valea Pipirigului.
Nu ştiu pentru ce, stând întins pe un aşternut de iarbă proaspăt cosită şi mirositoare şi privind stelele, care începeau a se aprinde în seninul serii, mă strămutai cu mintea în nişte timpuri vechi, dar vechi de tot: patriarhul Abraham trecea măreţ prin închipuirea mea cu lunga lui barbă şi cu sacrii lui perciuni; înfloritele văi biblice pline de soare se deschideau înainte-mi ca nişte guri de rai; iar între îndoiturile verzi ale dealurilor, turmele albe păşteau în larg iarba fragedă a colinelor. Pe îngerii călători îi vedeam iarăşi cum sosesc şi bat la uşa binecuvântată a părintelui evreilor; iar pe bătrâna Sarah mi-o închipuiam umblând şi aprinzând focul pentru cina de seară…
Şi cu toate acestea nu mă aflam decât în nevoieşa vale a Pipirigului, lipsită de orice aureolă legendară, la părintele Ionică, un preot mic şi blond, fără nici o asemănare cu fabulosul protopărinte al poporului lui Dumnezeu; la preoteasa sf.-sale, o femeie voinică cu chip curat românesc şi care căpătase, fără nici o binecuvântare, pe cei cinci copii ai săi zdraveni şi sănătoşi, şi din care pe nici unul nu-i trăsnise prin cap să-l jertfească vicleniei lacome a vreunui Dumnezeu. Noi?… Noi mai puţin încă semănăm cu îngerii călători; eu, mai cu seamă, m-aş fi spânzurat dacă cineva ar fi îndrăznit să mă ieie drept înger; şi totuşi închipuirea mea voia cu orice preţ să însemne o trăsătură de unire între măreţia legendară a trecutului şi micimea schiloadă a timpului de faţă. Şi cine ştie pe unde ar mai fi cutreierat gândul meu, dacă foamea, pârdalnica de foame nu l-ar fi atârnat greu spre pământ. Părintele Ionică veni să ne poftească la masă. Ce pitorească era masa părintelui Ionică! În mijlocul unei mese rotunde de tei, cu trei picioare, stătea nemişcată o mare mămăligă frumoasă ca aurul, din care aburii suri şi fierbinţi se ridicau drept în sus, ca din jertfa lui Abel; iar împrejurul mămăligii, străchinile nouă, smălţuite cu albastru şi roş, pline cu borş de oaie şi numărate pe căciuli, stăteau fiecare alăturea cu câte o lingură albă de lemn, de asemenea nouă.
— Binecuvântează, părinte, zisei eu, aşezându-mă la masă.
— Binecuvântată fie împărăţia Tatălui şi a Fiului… şi sfârşitul binecuvântării, adică Sfântul Duh, se pierdu în gâtul adânc al părintelui Ionică.
Cu cruce, fără cruce, începurăm a sorbi din borşul fierbinte cu iuţeala potrivită foamei fiecăruia dintre noi, ridicând sprâncenele şi încreţind fruntea. N-aveam furculiţe şi, prin urmare, căutam a da mămăligii forma cea mai nimerită spre a luneca pe gât. Sorbiturile şi înghiţiturile se urmau cu o cadenţă regulată şi monotonă. Eram sătui. Ne scularăm de la masă: era şi timpul, căci pleoapele noastre de plumb ne cădeau fără voie peste ochi; sângele nostru leneş începuse a circula greoi şi somnul ne dobora la pământ… „Et misit soporem in Adamum.”
Atâta numai că, la deşteptare, nu era să găsesc lângă mine o Evă în plus şi o coastă în minus.
Şi, deşi toată casa părintelui Ionică îmi era pusă la îndemână cu toate poclăzile şi lăvicerile sale, mă hotărâi totuşi să dorm afară. Am câteodată porniri molatice de sibarit ; decât, aceste porniri îmi vin, de regulă, tocmai atunci când le pot împăca mai puţin…
Astfel, în locul aşternutului moale de foi de trandafir, mă mulţumii cu o pătură groasă de iarbă mirositoare, cosită în ajun; înlocuii stofa moale de Bitinia prin o albă şi curată pocladă de lână ţigaie făcută de însăşi mama preoteasa; iar sub cap pusei o pernă vârtoasă de lână, cu horbotă pe margini şi înfăţată chiar atunci. Mă învălii cu altă pocladă şi, spre a-mi fi mai cald, aruncai pe deasupra cerul cu stelele. N-avui timp să mă îmbăt de priveliştea măreaţă a serii aceleia. Luna şi stelele, care înotau în negrele şi depărtatele adâncuri ale nemărginirii, mă priveau cu atâţia ochi de foc cu gene de umbră… dar ce-mi păsa mie de toate acestea? Mie-mi era somn şi adormii. Dormii dus. Noaptea trecu într-o clipă de ochi.