Către patru ceasuri după-amiază, părăsirăm Săcul şi ne îndreptarăm spre Agapia. De astă dată, deşi pe un alt drum, trebui totuşi să ne întoarcem puţin îndărăt. În adevăr, Văraticul, Sihla, Săhăstria, Săcul şi Agapia alcătuiesc un mare arc de cerc întors cu deschizătura spre răsărit şi miazăzi. Poteca de picior, ce ţineam noi acum, tăia, de-a curmezişul, cele mai vesele şi mai râzătoare privelişti de munte. Ceea ce numesc oamenii de loc „Arşiţi” nu este altceva decât un neîntrerupt lanţ de coline verzi şi înflorite, aşezate fără apărare în bătaia soarelui, având, în acelaşi timp, o trăgănată şi adâncă înclinare spre răsărit. Vânturile de miazănoapte mor departe de locul acesta în adâncimea nestrăbătută a pădurilor ce îmbracă munţii uriaşi din acea parte. Numai miazăzi şi răsăritul sunt mai deschise şi lasă slobodă trecerea vânturilor seci şi fierbinţi, care, în iulie mai cu seamă, părăsesc stepele şi deşerturile lor şi vin de-şi răcoresc arzătoarea lor suflare în văile adânci şi răcoroase ale munţilor noştri.
„Vântul cel rău”, care, câteodată, arde faţa îmbelşugatelor câmpii ale Ţării-de-Jos, nu e cunoscut nici în munţi, nici în largile noastre văi, din miazănoapte; şi chiar dacă va fi călcând câteodată peste hotarele Crivăţului, apoi, desigur, că va fi lepădând hlamida arămie a pustiului şi va fi îmbrăcând pe acea de culoarea cerului senin a Zefirului şi, tot ca şi acesta, îşi va fi încununând fruntea cu flori şi va fi înhămând fluturi la carul său. În adevăr, o suflare dulce şi lină, ce vine din părţile deschise ale locului, curge veşnic, ca un râu nevăzut, ce mişcă aerul cald şi îmbălsămat. Florile se pleacă la suflarea vântului, ca şi cum s-ar teme de sărutarea lui; şi, din acest joc nebunatic al vântului cu florile, valuri adânci şi strălucitoare de culori şi de lumină se sapă în fâneţele înalte până dincolo de hotarele vederii; iar fluturii mici şi albaştri, ca nişte fulgi de azur, speriaţi de paşii drumeţilor, se ridică în stoluri zburătoare şi, beţi de miresme şi de lumină, se răspândesc în aerul cald. Astfel, simpatica natură deschide şi răsfaţă, în aceste locuri, cu atâta nevinovăţie sânul său şi cu atâta putere varsă un farmec neînţeles în sufletul călătorului, încât ochiul cel mai nestatornic devine visător şi gândul cel mai zburdalnic îşi pleacă înaripatul său genunchi înaintea atotputernicei şi sublimei naturi. De altmintrelea, drumul Agapiei, pe poteca Arşiţelor, se deosebeşte cu totul de drumul posomorât şi sălbatic al Sihlei şi al Săhăstriei. Numai pe alocurea, şi mai cu seamă deasupra Agapiei Vechi, poteca se încreţeşte în suişuri şi scoborâşuri grele de învins.
Tot pe aicea, din coastele râpoase ale munţilor, se nasc nenumărate izvoare mici, care, ajungând în cursul lor pe aşezături, formează înguste, dar totuşi destul de adânci smârcuri. Sub umbra pădurilor înalte, devin aceste smârcuri şi mai posomorâte încă; cu toate acestea ele îşi ascund faţa lor lividă sub tufe mari de brusturi cu foi late şi broticii.
După două ceasuri de un mers aproape neîntrerupt, ieşirăm deasupra Agapiei Vechi. De pe înălţimea pe care ne oprisem, schitul acesta de maici se zărea albind în fundul jgheabului de verdeaţă, ce se deschidea sub picioarele noastre. Cu o treaptă mai jos sta retrasă, tăcută şi visătoare, Agapia Nouă cu albele sale chilii şi cu înaltele turnuri strălucitoare ale bisericilor sale. Era atât de răpitoare această privelişte, încât ai fi zis că natura îţi pune sub ochi o salbă de mărgăritare pe o tavă de smarald. După câteva minute de odihnă, cumpănirăm în Agapia Veche, unde nu stăturăm decât alte câteva minute; şi acest timp fu mai mult decât îndestulător pentru a îmbrăţişa, cu o singură privire, mâna de chilii vechi locuite de câteva călugăriţe, tot aşa de vechi poate.
Biserica pustie din mijloc, închisă cu un brâu de fier, spre a nu se desface, e o zidire proastă şi lucrată, pe cât se pare, de un pietrar şi mai prost încă. Schitul acesta e întemeiat de Petru Şchiopul la 1585; aşa glăsuiesc, cel puţin, inscripţiunile găsite la Agapia Nouă.
Ca şi Văraticul, Agapia Veche îşi avea, în acel timp al anului, oaspeţii săi, căci nu puturăm socoti într-alt fel pe cele câteva cucoane şi duduci, care — tocmai în momentul sosirii noastre — îşi petreceau vremea culegând flori în micile şi cochetele grădini ale schitului.
Peste puţin părăsirăm Agapia Veche şi începurăm a scoborî spre Agapia Nouă.
La jumătatea drumului ne oprirăm, nu atâta de nevoie pe cât din obicei. În adevăr, aici se afla cunoscuta Piatră a lui Aron. Această piatră rotundă şi aşezată pe un picior tot de piatră slujeşte de masă călătorilor — cuvânt pentru care a devenit lucie şi nici o urmă de inscripţie nu se vede pe ea, dacă vreo inscripţie va fi fost cândva. Oricum însă, piatra aceasta îşi are tradiţia ei. Aşa, se zice că vodă Aron şi-ar fi petrecut anii copilăriei în Agapia Veche, care pe atunci era schit de călugări, şi anume pe lângă un moş al său, egumen al schitului pe acele vremuri. Şi iarăşi se zice că copilul Aron, neîmpăcându-se cu asprimea vieţii călugăreşti, ar fi cercat să fugă în lume şi că chiar ar fi izbutit să scape de sub privegherea celor o sută de ochi ai bătrânului; că ar fi plecat-o spre a ieşi la largul ţării, dar că tocmai pe când se credea mai slobod şi la adăpost, tocmai atunci moşul său îl şi călcă din urmă, îl prinse şi, cu cârja pe care-şi sprijinea bătrâneţile şi în chiar locul unde puse mâna pe el, îi dete una din acele sfinte învăţături, pe care numai călugării se pricep să le deie. Ajuns în scaunul domniei, Aron voi să ridice şi el un monument nepieritor în amintirea celei mai de seamă fapte sau împrejurări din viaţa sa… Scurmă în trecut, dar nu găsi nimic mai de seamă decât bătaia mâncată de la sfântul său moş; şi în amintirea bătăii aceleia aşeză, în chiar locul cu pricina, piatra care şi astăzi poartă numele lui. Aşa sau altmintrelea, tradiţia e câteodată mai dreaptă decât istoria.
Părăsirăm Piatra lui Aron şi începurăm a scoborî către Agapia Nouă care, ascunsă deocamdată în dosul pădurilor ce ne împrejmuiau mersul, începu iarăşi a se ivi la o mică depărtare sub picioarele noastre.
Agapia Nouă se deosebeşte în multe privinţe de Văratic. Astfel, pe când aceasta din urmă îşi revarsă valurile sale de case albe pe poalele colinelor, cu care se isprăvesc munţii săi, cea întâi pare a se furişa şi a se ascunde în strâmta, adânca şi umbroasa vale scăldată de limpedele pârău al Agapiei.
Spre deosebire de Văratic, mânăstirea aceasta adăposteşte, sub mohorâta haină a călugăriei, pe cele mai multe din scoborâtoarele vechilor noastre familii boiereşti; şi de unde vorbele de „boier” şi „boieroaică” sunt de mult şi de pretutindeni desfiinţate, în Agapia aceste numiri sunt ţinute încă la mare cinste.
De altfel, cu toată înfăţişarea noastră de marchidani, furăm destul de bine, ba chiar cu dragoste primiţi în vechiul şi sfântul lăcaş al hatmanului Gavril, fratele lui Vasile Lupu şi al doamnei Liliana, soţia sa.
Până în sala de sus a arhondaricului, nu întâlnirăm pe nimenea. Cel mult, dacă vreo maică răzleaţă se uita din depărtare mirată la noi. Intrând însă în sala cea mare din al doilea rând, o bătrână călugăriţă ne întâmpină cu un mare măturoi în mână. Se înţelege de la sine că, cu puţin mai înainte, scuturase colbul sau păianjenii adăpostiţi prin ungherele înalte şi retrase ale pereţilor, şi, prin urmare, între noi şi măturoi nu putea fi nici o legătură.
— Blagosloveşte, măicuţă, şi bine-am găsit, ziserăm noi, intrând şi închinându-ne cu boccele cu tot.
— Bine-aţi venit, ne răspunse ea, suindu-se pe un scaun şi ridicând măturoiul spre bagdadie; şi, ca şi cum n-am fi fost noi de faţă, începu a stârni colbul peste capetele noastre.
„O pătură de colb mai mult, cugetai eu, nu e mare treabă.” Şi lăsând bocceaua jos, pusei mâinile la spate şi începui a urmări cu ochii legănările largi şi îndemânatice ale colosalului măturoi. Pentru mine aceasta era un soi de plăcere, pe care eu însumi mi-o îngăduiam. Când văzui însă că-şi mută scaunul în altă parte şi că e gata să înceapă din nou aceeaşi treabă, fără a se gândi să ne deschidă vreo odaie sau să cheme pe altcineva pentru aceasta, mă hotărâi să deschid vorbă cu ea. Astfel, tot cu mâinile la spate, şi apropiindu-mă puţin:
— Aveţi mulţi păianjeni în arhondaric? o întrebai eu foarte serios.
— N-avem nici unul, îmi răspunse ea cam mirată de astfel de întrebare. La noi nu se ţin păianjeni; ia câte-oleacă de colb, dacă se strânge, îl mai stârnim şi noi cu mătura, din vreme în vreme.
— Tare rău, măicuţă, tare rău, zisei eu; unde nu sunt păianjeni sunt păcate; cel puţin aşa o lăsat Maica Domnului; sf.-ta trebuie să ştii că numai cui ucide păianjeni i se iartă păcatele; ba chiar câte şapte de fiecare păianjen.
— A fi şi cum zici d-ta, îmi răspunse ea cam înţepat, dar noi n-avem nici păianjeni, nici păcate.
— A fi şi cum zici d-ta, măicuţă dragă, o întrerupsei eu, dar nu vezi că, chiar acum, păcătuieşti, ţinându-ne osteniţi de drum în picioare? Aşadar, până una-alta, deschide-ne o odaie; iar pentru lumea cealaltă, ne vom da fiecare socoteală cum vom putea.
Maica noastră înţelese numaidecât că se abătuse puţin de la datoriile ospitalităţii, păzite de altmintrelea cu mare sfinţenie în această mânăstire. Astfel, lăsând măturoiul la o parte, ne deschise, deocamdată, o odaie cu un singur pat; atrăgându-i însă luarea aminte că noi suntem doi, ne deschise salonul cel mare al arhondaricului. Peste puţin sosi şi maica arhondăreasa.
Am păcătui, credem, împotriva amintirilor noastre de călătorie, dacă am trece aşa de uşor peste această figură blândă şi binevoitoare.
Maica Evghenia, arhondăreasa, e una din acele figuri care-ţi insuflă respectul şi iubirea în acelaşi timp. Albeaţa şi frăgezimea regulatului oval al feţei sale se încadra aşa de plăcut şi de armonios în negrul posomorât, cu care darul îmbrăcase corpul său, încât cu greu ai fi putut găsi un termen de asemănare. În adevăr, firear cineva în stare să ne spună cu ce ochi priveşte luna nopţilor senine, virginal împodobită cu negrul văl al umbrelor adânci? Cine ştie dacă nu pentru aceasta e şi aşa de departe! Şi maica Evghenia era aşa de aproape şi totuşi aşa de departe de noi!…
Îşi poate deci închipui oricine cu ce anumită evlavie şi cu ce adâncă şi religioasă sfială şi plecăciune sărutai mâna albă şi catifelată, ce mi se întinse. Şi dacă în sufletul meu a răsărit atunci vreo lumească şi păcătoasă gândire, îndelung milostivul D-zeu mă va ierta…
De altfel, căutai numaidecât să încredinţez pe maica arhondăreasa că noi nu eram deloc marchidani şi că, prin urmare, nu venisem la mânăstire spre a vinde mărgele şi cercei tristelor mirese ale lui Hristos; de aceea, cu oarecare mândrie, ce nu se potrivea deloc cu bocceaua mea din spate şi cu opincile din picioare, îi înşirăi, cu o limbuţie curat spaniolă, numele şi prenumele, locul naşterii, locuinţa mea actuală, starea civilă, profesiunea, ţinta ce urmăream şi un potop de alte nimicuri, care aduse pe faţa ei o cerească înseninare şi un trandafiriu surâs… Cu atâta mai rău pentru cine n-a văzut un cer de două ori senin şi un trandafir de două ori înflorit!
Furăm deci foarte bine primiţi, găzduiţi şi ospătaţi. Seara fu măreaţă. Deşi obosit de cale, somnul totuşi nu mă prinse aşa de curând. Mai bine de un ceas stătui singur în cerdacul din faţă al arhondaricului, de unde putui îmbrăţişa cu privirea întinsa şi fermecătoarea privelişte ce înfăţişează Agapia ochilor în timpul nopţilor cu lună.
Cât de frumoasă era luna şi cât de senină fu noaptea aceea! Tăcerea şi misterul mă înconjurau din toate părţile. Noaptea, retrasă în văi şi în desimea posomorâtă a brazilor, cernea munţii adormiţi şi visători, ale căror piscuri neguroase păreau că formează hotarele înalte dintre pământ şi cer. O linie de umbră, graţios ondulată, însemna, până dincolo de marginile vederii, aceste hotare; şi această linie se părea trasă pe fundul de umbră şi lumină al spaţiului adânc de o mână tainică, colosală şi nevăzută.
Nici o mişcare pe pământ, şi în aer nici o mişcare! Întreaga fire dormea şi visa. Eu nu făceam nici una, nici alta, sau le făceam, poate, pe amândouă. Mă prefăcusem în o stâncă vie şi, în încremenirea ce mă stăpânea, îmi era cu neputinţă să-mi leg la un loc gândirile şi simţirile mele… Şi pentru ce? Sublimul ucide, şi omul e prea mic pentru sublim. Femeia lui Lot a fost, desigur, victima sublimului.
Nouă, pigmeilor de astăzi, nu ne-a rămas decât un singur lucru sublim, şi acest lucru stă în limba noastră, ca şi în limba nearticulată a tuturor vieţuitoarelor: strigătul de durere, de ură, de bucurie, de dispreţ, de admiraţie… Interjecţia e, fără îndoială, singurul tălmaci al sublimului în limba omenească… Şi nemărginitei feerii, ce se desfăşura înainte-mi, nu-i răspundea în sufletul meu decât o neînsemnată… particulă gramaticală! Iată deci la ce se mărginea sărmana mea fiinţă în măreaţa noapte de 12 iulie, anul 18… A repeta în gând un întreg capitol de gramatică înaintea lunii pline, care plutea visătoare în adâncimile albastre ale spaţiului; a atârna câte un punct de exclamaţie de fiecare stea tremurătoare, a-ţi lărgi, ca o pasăre de noapte, pupilele, spre a vârî prin ele întregul univers în suflet şi a nu te alege, mai la urmă, decât cu ce se alege o bufniţă — iată, desigur, starea cea mai de plâns, în care se poate afla cineva.
Cu mine însă nu trebuia şi nici nu putea să moară poezia şi inspiraţia omenească; eu nu puteam fi vlăstarul cel din urmă al muzelor pe pământ…
Era să mă culc, când ceva neaşteptat mă pironi pe loc: din cer sau de pe pământ, din văi sau din câmpie, din munţi sau de pe ape, din noapte, din aer, din lună, din stele — nu ştiu — dar de undeva, desigur, ajunse până la mine un glas dumnezeiesc… Şi acel glas de femeie sau de înger cânta, lunecând, ca o undă din altă lume, pe una din acele melodii pe care numai durerea şi amorul le poate smulge dintr-un suflet omenesc… Femeia sau îngerul venise să întregească sărbătoarea feerică ce şi-o dădeau, în adâncul nopţii, umbrele şi lumina, luna şi stelele, munţii, văile, apele, cerul şi pământul… Şi nu ştiu pentru ce chipul maicii Evghenia îmi răsări în minte…
Cântarea se sfârşi şi nu mai reîncepu; revenii în sine-mi cu farmecul în suflet; mă retrăsei.
A doua zi, după prânz, sosi unul din amicii mei din Iaşi, care vizita mânăstirile, însoţind pe nişte doamne şi domnişoare.
E obicei ca toţi trecătorii să-şi lase numele lor săpat în vreun colţ al sf. lăcaş; de aici urmează că toate scândurile balcoanelor sunt încrestate cu nume din toată lumea; şi dacă lumea toată făcea lucrul acesta, de ce adică nu l-am fi făcut şi noi? Dintre toţi eu aveam cuţit mai sănătos; şi, cu toate acestea, nu m-aş fi gândit niciodată ca această prevedere de drumeţ să-mi aducă vreun soi de nenorocire; dar, în sfârşit, îmi era scris s-o păţesc şi o păţii. Astfel, una dintre domnişoare, foarte drăgălaşă şi zburdalnică, se adresează la mine cu cel mai dulce glas din lume şi mă roagă să o fac nemuritoare, eternizându-i numele pe vreuna din scândurile vechi ale balconului dinlăuntrul mânăstirii. Mă apucai de lucru. Cuţitul meu săpase întregul nume, dar prenumele numai pe jumătate; începusem litera a patra, când deodată auzii spre stânga scârţâind o uşă; încetai lucrul şi întorsei capul… N-am văzut în zilele mele faţă mai urâtă de călugăriţă bătrână… Din tot chipul însă de stafie al acelei călugăriţe şi astăzi mi-au rămas parcă înfipţi în inimă cei doi ochi ai ei, negri, mici şi scânteietori; şi astăzi parcă mă biciuiesc peste suflet şuviţele ei sure de păr, care-i atârnau de toate părţile capului ca nişte şerpi împleticiţi în o mie de forme fantastice; şi astăzi rânjeşte parcă închipuirii mele îngrozite acea raghilă de dinţi galbeni, rari şi ruginiţi, prin ale căror strungi ar fi putut intra şi ieşi, în goană, o turmă de berbeci… Şi potopul lui Noe n-a avut atâta apă ca să înece sărmana omenire, cât venin s-a revărsat din vorbele-i hodorogite asupra nenorocitului meu cap… Şi când te gândeşti că tot pe acelaşi drum mersese poate un ceas mai înainte sublimii psalmi ai regelui profet!… Dar, pe drumul bătut, cine ar mai fi în stare să deosebească urma cui a trecut?…
„Ce ţi-i şi cu boieroaicele aistea”, mă gândii eu, punând cuţitul în buzunar.
Vizitarăm după prânz interiorul bisericii. Am atins altundeva istoricul ei pe scurt. Privită din punctul de vedere al artei, atât exteriorul, cât şi interiorul, nu prezintă mai nici unul din caracterele unui stil arhitectonic definit. Se pare totuşi că stilul amestecat, dar uniform al bisericilor lui Ştefan, îndulcit pe ici, pe colea, cu rotundurile armano-bizantine, a călăuzit pe ziditorul acestei biserici. Ceea ce însă ar alcătui pentru cunoscători un punct de adevărată admiraţiune e, fără îndoială, pictura.
Se pare că cunoscutul nostru pictor, Grigorescu, abătându-se cu totul de la şcoala orientală, care condusese penelul rusesc al zugravului de la Văratic, a căutat să localizeze în biserica Răsăritului pictura strălucită a şcoalelor Apusului. Numai geniul lui a putut pune asprele, dar totuşi destul de măreţele figuri biblice sub regimul blând al artei moderne. Sub penelul acestui genial pictor, dispar ca prin minune toate formele ascuţite şi osoase ale chipurilor ruseşti, care împodobesc zidurile tuturor celorlalte mânăstiri. Coloritul viu şi discordant, umbritul gros şi posomorât al sectatorilor lui Metodiu nu se întâlnesc în pictura de la Agapia; formele rotunde şi dulci ale şcoalei profane ştiu aicea să îmbrace aşa de bine austerele oseminte ale ortodoxiei!…
Rareori a fost dat penelului să întrupeze în culori, cu mai multă iscusinţă, ideea religioasă sub toate formele ei. Astfel, Iuda din Keriot al Agapiei e atât de Iudă, încât, fără voie, îţi vine să jeleşti pe Mântuitorul că a năimit, între propovăduitorii cuvântului dumnezeiesc, o figură atât de lungă, o barbă aşa de roşie, un nas aşa de ascuţit şi nişte buze aşa de subţiri. Dintre toţi pictorii noştri, lui Grigorescu poate i-a fost dat să dezlege cu penelul una din cele mai grele probleme ale artei sale; căci, mai la urmă, cam drept aşa ceva trebuie să socotim noi meşteşugul de a şti să întruneşti, pe aceeaşi figură, şi fără a se exclude una pe alta, maternitatea şi virginitatea. Să izbuteşti a întipări prin linii şi culori duioşia unei mame pe faţa unei fecioare, a face pe cea dintâi să privească, cu pudoarea şi nevinovăţia celei din urmă, fructul propriului său sân, a închide plenitudinea fizică a formelor materne în rama ideală a virginităţii, a şti, în fine, să stabileşti cu penelul o bună înţelegere între un complex de antiteze e, desigur, partea unui maestru genial.
Ieşii şi mă pregătii de drum.