Budulea Taichii

De-mi părea bine?
Dar se-nțelege că-mi părea bine!
Când mi-l aduc aminte pe dânsul, mi se desfășoară înaintea ochilor întreaga lume a tinereților, cu toate farmecele ei, acuma pierdute pentru totdeauna; și nici unul dintre noi toți, care împreună am trecut prin acea lume, nu poate să se gândească la tinerețile sale fără ca să-i treacă, așezat, retras și întotdeauna înțelept, Budulea Taichii pe dinaintea ochilor, pentru că Budulea nu era numai al Taichii, ci și al nostru al tuturora.

Mie, îndeosebi, mi se cuvenea oarecare întâietate la împărțeala părerilor de bine, pentru că eu îl știam încă din copilărie și eram prieten chiar și cu Budulea cel bătrân.

Nea Budulea, înainte de toate, avea un picior mai scurt decât celălalt și era un om scurt, gros, rotund la față și zâmbea mereu când vorbeai cu el. Fără de dânsul nu se putea nici un fel de veselie în sat la noi, fiindcă el cânta mai bine decât toți și din vioară, și din cimpoi, și din fluier, iară pe Huțu îl ducea întotdeauna cu sine, deoarece Buduleasa fugise cu un scriitor al satului, și nu putea să-l lase pe copil singur acasă. Când Budulea cânta din vioară, Huțu ținea cimpoile, iară când oamenii se săturau de vioară, Budulea schimba cu feciorul său. Fluierul îl purta Budulea totdeauna în șerpar; altfel nu l-am văzut de când îl țin minte și nici nu-mi pot închipui un Budulea făr’ de fluier în șerpar.

La praznic și la ziua numelui știam de mai nainte că are să ne vie Budulea cu mulți ani, cu spor în casă și cu belșug la masă: așa m-am trezit eu; ce va fi fost mai nainte, nu știu.

Îmi aduc numai aminte că eram copil mic și că priveam când la piciorul cel scurt al lui Budulea, când la Huțu, care ședea cu cimpoile într-un colț al casei. Mai țin apoi minte că i-am dat o bucată de plăcintă, că l-am bătut, fiindcă nu voia să-mi lase cimpoile, și că era băiat bun, căci nu s-a supărat, deși era mai mare decât mine.

În urmă, la școala din sat, mă bătea câteodată el pe mine, dar nici atunci nu era supărat, deși totdeauna eu mă legam de el.

Căci dascălul nostru era un om neobosit, și fiindcă Budulea peste săptămână mergea la lucru, el zicea mereu: „Măi Buduleo, nu mai purta și copilul cu tine; pune-i o bucată de pâine în traistă și trimite-l la școală, ca să-mi bat și eu capul cu dânsul”. Iară Budulea era om cuminte și înțelegea că dascălul nu are altă treabă decât să-și bată capul cu copiii oamenilor. Un singur lucru îl mai punea pe gânduri: parcă tot nu-i venea să creadă că și Huțu are să învețe carte.

Când eu începusem a umbla la școală, Huțu era printre băieții de care îmi era frică.

Îl văd parcă și acum umblând cu o vergea în mână pe dinaintea băncii și privind de la înălțimea diregătoriei sale de „cenzor” cu o strașnică neîndurare asupra noastră, care nu străbătuserăm încă în adâncimile tainicului „Buki-az-ba” și nu știam că „mizlete-ije-ludi-iăr” va să zică „milă”.

Povățuit de mâna lui am trecut aceste adâncimi pe nesimțite. Întorcându-mă acasă după cele dintâi ceasuri petrecute la școală, sufletul îmi era plin de minunățiile ce văzusem. Închipuirea mea de copil era prea slabă spre a putea aduna atâta sumedenie de copii la un loc, și toți acești copii, pe care îi văzusem acum în aievea, ședeau tăcuți, nemișcați și cu ochii țintiți la învățător: îmi era ca și când m-aș fi întors din altă lume, și când maica mă întreba ce-am văzut la școală, în uimirea mea nu știam să-i spun altceva decât c-am văzut pe Huțu lui Budulea plimbându-se cu bățul în mână și că acum nu-l mai cheamă Huțu, ci Mihail Budulea, ca pe taică-său cel cu cimpoile.

Și fiindcă eram nerăbdător și doream să văd iar pe Huțu cu bățul, m-am dus și după prânz la școală. Simt și acum adânca dezamăgire ce mă cuprinsese când văzui pe un alt băiat cu vergeaua, căci în zadar, atât de strașnic ca el nu mai era nici unul.

Dar peste puțin iar a venit Huțu, ne-a luat pe noi, care eram mai mici, și ne-a scos afară, iară după ce ne-a scos afară ne-a pus în rânduri și ne-a întrebat dacă știm să stăm într-un picior. Eu am stat mai bine și mai mult decât toți ceilalți băieți; pentru aceea eram foarte fericit și, întorcându-mă acasă, i-am arătat mamei cum zice Huțu ca să stai într-un picior și i-am spus că Huțu e cel mai mare în școală și că a vorbit cu mine și c-a zis că eu stau mai bine decât toți ceilalți într-un picior.

După aceea m-am dus iar la școală. Mama-mi dăduse două pere, una pentru mine, alta pentru Huțu. Eu le-am păstrat pe amândouă pentru dânsul; dar am plecat plângând de la școală și plângând am ajuns acasă, fiindcă el nu le ceruse de la mine, iară eu nu îndrăzneam să i le dau.

Și fiindcă prea eram nenorocit, mama a trimis pe Barbura să aducă pe Huțu, pentru ca să-i dau cele două pere: iară de aci înainte, mergând la școală, el trecea totdeauna și mă lua și pe mine.

Pus fiind astfel sub ocrotirea celui mai strașnic dintre „cenzorii” din școală, nu mă mai temeam de nimeni și de nimic.

Știam, afară de aceasta, că și eu trebuie să mă fac odată ca Huțu, și pentru aceea îi prindeam apucăturile și, înainte de toate, din copil neastâmpărat ce eram, mă făcui un băiat așezat și înțelept ca dânsul. Nu-i vorbă, el era tot mai așezat și mai înțelept decât mine; dar când îl vedeam pe el zicând Tatăl nostru, citind irmosul ori cântând Apostolul în biserică, inima îmi bătea mai tare, căci un glas tainic îmi șoptea: „Și tu vei fi odată ca dânsul”. Mergeam dar totdeauna cu el, de el ascultam totdeauna și la dânsul căutam scăpare când eram năpăstuit.

Căci Huțu era puternic, pentru că dascălul nu ținea la nimeni mai mult ca la dânsul.

Iară dascălul avea cinci copii, care toți cinci erau fete. Neli era cea mai mare și avea obiceiul să sară peste bănci. Livia era cât mine și vorbea totdeauna până ce dascălul n-o punea în genunchi; Veturia ședea între băieți și se cotea cu ei, iară Mili abia știa să umble și nimeni n-avea voie s-o poarte în brațe afară de Huțu, pe care dascălul îl însărcinase cu purtarea de grijă pentru dânsa. Pentru aceea nici Mili nu voia s-o poarte altul de mână ori s-o ție în brațe și plângea când el se depărta de dânsa; câteodată numai, când Huțu voia să se joace de-a mingea cu ceilalți băieți, mi-o lăsa mie, iară eu vorbeam cu ea, o purtam de mână, o țineam în brațe și eram foarte fericit.

Eu m-am dus apoi la școlile cele mari din oraș, iară când m-am întors, peste un an, acasă, Huțu era tot mare, dar îmi părea mai puțin strașnic. Nu-i vorbă, și acum zicea Tatăl nostru, cânta chiar în strană și citea Apostolul în biserică, și acum purta pe Mili, ba chiar și pe Linică cea mică în brațe; el cu toate acestea îmi părea cam prost, ba câteodată chiar grozav de prost. Dar tot țineam la el, fiindcă era băiat domol și intra totdeauna în voile mele.

Dacă însă acum Huțu îmi părea mie grozav de prost, eu îi păream lui grozav de înțelept.

Într-o zi el însuși mi-a mărturisit-o aceasta, deși numai așa — cam pe departe.

Eram în pădure; adunaserăm alune și el mi le spărgea, luând din când în când câte una și pentru sine.

— Uite, îmi zise el nedumerit, taica zice că dascălul zice să mă duc și eu la școală la oraș ca să mă fac dascăl: ce crezi tu, aș putea să învăț acolo cu voi?

— Pentru ce nu?
— Vezi că nu știu ungurește, răspunse el, privind deznădăjduit la mine.

— Ai să înveți.
— Dar cum să învăț, când dascălul vorbește numai ungurește și eu nu înțeleg nimica din cele ce zice?

— Așa-i! răspunsei, înțelegând acuma și eu că în adevăr Huțu e cu mult mai prost decât ca să poată înțelege pe dascălul cel unguresc, care nici nu e dascăl, ci profesor.

Altfel, eu știam de mult că e vorba ca Huțu să meargă la școală. Căci dascălul nostru era un om neobosit, iară Budulea ținea foarte mult la el.

Încă de demult nea Budulea era nedumerit. Îl vedea pe Huțu citind din carte ori scriind fel de fel de lucruri pe hârtie și nu-i prea venea să creadă că toate sunt așa cum i se par lui. Tot mai înțelegea ca omul să scrie și ca să știe ce a scris el însuși, fiindcă aceasta nu era decât un fel de răboj. Când vedea însă pe Huțu citind din cartea ceea ce au scris alții, îl cuprindeau îndoielile și-i zicea de obicei: „Ba să mă ierți; asta o știu pe de rost”. Huțu își dădea silința să-l lămurească și să-i arate și lui cum se citește; însă când Budulea se uita la slovele încurcate, îl cuprindea un fel de amețeală, fiindcă era peste putință ca cineva să le descurce. Într-o duminică Budulea i-a zis lui Huțu: „Ia scrie numele meu pe hârtie”. Huțu a a scris cu slove mari: Lăpădat Budulea, locuitor din Cocorăști.

— Și acum, dacă cineva se uită aici, știe el că e numele meu?
— Da, taică.
— Cum așa?
— Apoi vezi: vede că e ludi și iăr și zice Lă-pocoi și iăr și zice pă, adică Lăpă, dobro-az-tferi și zice dat, ceea ce face Lăpădat.

Budulea ascultă cu mare băgare de seamă, deși nu înțelegea nimic. Dar, după ce s-a văzut singur, el a luat plumbul și a început să învețe a-și scrie numele. L-a scris o dată, l-a scris de două, de zece, cu atât mai bine înțelegea că se poate să înțeleagă și altul ceea ce scrie, pentru că de câte ori suna într-un fel, el scria aceeași slovă. El a luat apoi caietul lui Huțu și cu mare părere de bine a văzut că slovele pe care le-a scris sunt în caiet. Acu parcă înțelegea că este cu putință că unul să citească ceea ce au scris alții, fiindcă toți cărturarii scriu într-un fel. Dar tocmai pentru aceea iar îl cuprinse amețeala. Această înțelegere între un număr nesfârșit de oameni îi părea un lucru mai presus de închipuirea omenească. Era dar cu putință ca ceea ce a scris unul acum o sută de ani alții să citească astăzi? La asta nu s-a gândit niciodată. Era cu putință ca doi oameni care nu se pot înțelege prin grai viu să se înțeleagă în scris, și dacă ungurul ori neamțul nu știe românește, el nu are decât să scrie, pentru ca să-l înțelegi ce vrea să zică.

El însă nu înțelegea cum e aceasta cu putință.
— Măi Huțule! ia scrie-mi tu mie pe hârtie: cimpoi, vioară și fluier. După ce Huțu scrise cuvintele, Budulea privi lung la ele, lung și nedumerit, pentru că cimpoile nu semănau deloc a cimpoi și vioara îi părea tocmai ca fluierul.

— De unde să știu eu că aici stă cimpoi și vioară? întrebă el.
— Pentru că e „cert-ije-mislete-pocoi-on-ije”.
— Nu înțeleg. Știu că la răbuj tragi o crestătură, și asta vrea să zică o zi de lucru ori o oaie, tragi o cruce, și asta vrea să zică un car de pietriș ori un berbec. De unde știi tu că tocmai așa se scrie cimpoile?

— Așa sună slova.
— Cum sună?
— Fiindcă e cimpoi, scriu cerf și ije și mislete, ca să fie „cim”, iară după aceea pocoi, on, ije ca să fie „poi”.

Budulea parcă iar înțelegea. Dar lucrul îi părea grozav de greu, căci dacă toată slova avea un sunet, atunci, fiind grozav de multe sunete, trebuiau să fie și grozav de multe slove.

— Și tu înțelegi orice carte?
— Înțeleg, taică.
— Și dacă un om foarte cuminte ar fi scris ceva, tu poți citi?
— Pot, taică.
— Dar atunci tu ești tot atât de cuminte ca el.
— Adică nu, taică.
— Ce știi tu! răspunse Budulea. Ești încă prost și copil, dar tot atât de cuminte ca el.

Și fiindcă Huțu era acum atât de cuminte, el nici nu mai avea pentru ce să umble la școală, ci trebuia să meargă la lucru, căci popă n-avea să iasă din el; destul că știe să scrie, să facă socoteală pe hârtie, să citească în toate cărțile, ba chiar și să cânte în strană. Pe el nu mai putea să-l înșele nimeni, ba putea să ajungă chiar și prețitor la casa satului și să adune birul de pe la oameni.

Mai ales de când avea copil la școală, Budulea mergea totdeauna la biserică, și chiar dac-ar fi fost singur la biserică, el avea locul lui, tocmai în fund, lângă muieri, iară când Huțu cânta sau citea Apostolul, Budulea își încopcia mâinile pe piept, privea o dată la dascăl și rămânea cu capul plecat.

Dară cu dascălul n-ar fi îndrăznit niciodată să prindă vorbă, fiindcă se simțea prea jos spre a cuteza să supere pe un om atât de învățat cum era jupânul învățător Pantelemon Clăiță, un om scurticel, iute la vorbă, cu mustața groasă și cu sprâncenele dese. Nici nu se cuvenea să-l supere, fiindcă dascălul Clăiță era om neobosit, avea totdeauna de lucru și nu putea să-și piardă vremea cu orișicine.

Însă în cele din urmă tot trebuia să meargă la el, ca să-i mulțumească pentru învățătura lui Huțu și să-i spună că, iacă, Huțu a crescut mare, știe mai mult decât toți băieții din sat și trebuie să meargă la lucru.

Îi era greu să se hotărască, și au trecut mai multe duminici până ce a putut să prindă destulă inimă, mai ales că nu putea să meargă cu mâna goală și trebuia să aștepte până ce vin strugurii pârgavi, cea mai potrivită cinste pentru un dascăl ca Clăiță.

— Așa-i, zise dascălul, e băiat foarte înțelept și trebuie să meargă la lucru. Pentru că să vezi d-ta: omul trebuie să învețe a munci ca să poată trăi. Nu e școala cum ar trebui să fie, căci atunci ar învăța toți copiii la școală și n-ar trebui să-și mai piardă vremea pe la țarină. Dar ce să-i faci? Am grădinița ce mi-a lăsat-o satul și i-am învățat să pună sămânță, să facă altoi, să poarte grijă de stupi, să pună cartofi, fasole, morcovi și pătrunjel, să sădească varză și tutun, să poarte grijă de viță, ba la anul am să-i pun chiar la prașilă, pentru ca încă de mici să știe cum se câștigă pâinea de toate zilele. Dacă satul mi-ar da o bucată de țarină, i-aș învăța și celelalte lucruri. Pentru că să vezi d-ta: dascălul trebuie să știe tot și, dacă nu știe, trebuie să învețe, fiindcă sunt cărți în care stau toate aceste, și eu aș învăța copiii așa cum stă în cărți, adică mai bine de cum se obișnuiește la prostimea noastră de astăzi. Afară de aceste am casă grea, cinci fete, care cresc în fiecare zi, și nici un băiat, și satul ar trebui să se gândească și la mine. Ba acum se gândesc să mai facă și o a doua școală în sat, fiindcă ar fi prea mulți copii la mine. Dar cine a adunat copiii la școală? Eu. Adicătelea, în loc să mă plătească mai bine, fiindcă dau învățătură la mai mulți copii, se pun să ia copiii adunați de mine și să-i dea la altul. Pentru că să vezi d-ta: dascălul e cel mai mare lucru în sat, cel mai mare lucru în țară, pentru că el învață pe copii cum să vorbească, cum să se poarte, cum să înțeleagă lucrurile și cum să lucreze ca să-și câștige pâinea cea de toate zilele, și dacă dascălul e prost și nu-i învață bine, toate merg rău în țară. Înțelegi că tot omul ar voi să fie dascăl și că eu nu mă plâng; însă, îți spun eu d-tale, nu este cu putință să fie doi dascăli în sat, pentru că n-au din ce să trăiască amândoi și pentru că închipuiește-ți d-ta ce încurcătură se face în sat când unul învață pe copii într-un fel, iar cellalt într-alt fel.

Budulea asculta tot timpul cu încordată luare-aminte; dacă s-ar fi aprins casa în capul lui, el n-ar fi îndrăznit să se miște ori să grăiască cea mai scurtă vorbă măcar: Așa este!

— Un lucru ar fi mai cu putință, urmă dascălul mulțumit. Ca să fie un dascăl mare și unul mic, adică unul întâi, altul al doilea, care nu învață decât ceea ce-i spune celălalt.

Budulea se simțea foarte înțelept, fiindcă era în stare să înțeleagă ceea ce zice Clăiță; el îndrăzni dar să adauge:

— Unul plătit mai bine, iară altul mai slab.
— Da! Unul plătit mai bine. Astăzi nu e oare tot cam așa? Pentru că să vezi d-ta: copiii din școală sunt despărțiți în mai multe căprării, cum am zice, și eu nu le dau învățătură decât celor mai grei la minte; ceilalți învață de la băieții mai mari, cum e Huțu. Și înțelegi d-ta că satul ar face mai bine dac-ar lăsa lucrurile așa cum sunt și ar pune în loc de al doilea dascăl pe Huțu, fiindcă n-ar trebui să-i plătească mult.

Budulea rămase încremenit. Huțu dascăl? Nu știa dacă visează ori Clăiță vorbește într-aiurea.

— Nu se poate, zise el. Huțu e prost; îl știu eu: e copilul meu.
— D-ta nu înțelegi, urmă iar dascălul. E bun Huțu. Pentru că să vezi d-ta: spre a putea să fii dascăl, se cer trei lucruri: întâi o carte de botez, a doua un atestat că ești absolut preparandist, a treia că cunoști cele opt glasuri și podobiile, a patra să știi tipicul; toate celelalte le înveți din carte. Lui Huțu nu-i lipsește decât atestatul; le are toate celelalte. Ar trebui să meargă la oraș, să stea doi ani, cum am stat și eu, și să-și ia atestatul.

Budulea se ridică în picioare. Începea să înțeleagă că învățătura prea multă cam smintește capul omului și parcă-i era frică să mai stea cu dascălul.

— Eu, urmă dascălul, sunt feciorul paracliserului din Văideni. M-am trezit trăgând clopotele, aprinzând și stingând lumânările în biserică și purtând cădelnița după popa. Am învățat apoi să cânt în strană și să citesc și, când eram de douăzeci și unu de ani, m-am dus să fac preparandia. Huțu știe mai mult decât știam eu atunci, fiindcă le-a învățat toate de la mine. Apoi nu e decât de 15 ani și trebuie să meargă să-și ia atestatul, pentru că, îți spun eu: nu primesc alt dascăl în sat decât pe unul care a învățat la mine.

Budulea nu mai avea timp de pierdut. Dascălul Clăiță zicea că trebuie, și așa nu mai încăpea nici o vorbă. Gata dar de a lua pe Huțu să-l ducă numaidecât la oraș, el plecă spre casă.

Însă pe drum începu iar a se nedumeri. Tot îi părea peste putință ca feciorul lui să umble la școlile cele mari și să se facă chiar dascăl: fără îndoială, Clăiță era smintit de învățătura cea multă, pentru că Huțu era prost și nici n-avea din ce să trăiască la oraș. Cuprins de aceste nedumeriri, Budulea își schimbă drumul. Mai era un om înțelept în sat; voia să vadă ce zice acela. El veni dar la mine și-mi spuse cum s-au petrecut lucrurile, cum a învățat să-și scrie numele, cum s-a încredințat că Huțu în adevăr știe să citească în toate cărțile, cum s-a dus la dascălul și apoi îmi înșiră îndeamănunțit cuvintele pe care i le grăise Clăiță.

— Așa este, jupânul învățător are dreptate, îi răspunsei acum și, ca să-l încredințez, îi arătai atestatul meu și-l citii, în ungurește, cum era scris.

— Nu se poate citi asta în românește? mă întrebă el după ce privi îndelung la tipăritură.

— Fără îndoială, zisei, și începui a traduce testimoniul.
— Nu zic eu? strigă el cuprins de o bucurie pe care atunci nu puteam încă s-o înțeleg. E ca răbușul: n-ai decât să faci crestătura, pentru ca tot omul să știe că nu e berbec, ci oaie. Dascălul are dreptate: trebuie să mergem la școală!

În zadar îi spunea Huțu că el nu poate să învețe la școală pentru că nu știe ungurește; Budulea răspundea:

— Tu ești prost; nu știi încă ce știi și ce nu știi; vei vedea tu când vei fi acolo; n-ai decât să te uiți în carte ca să știi tot, afară de cele opt glasuri, de tipic și podobii; toate celelalte se învață din carte: ai să mergi la școala la care umblă și el, pentru că acolo se dă tistat într-un an, apoi te întorci acasă și ești dascăl.

Știa tot satul că Huțu are să meargă la școala în care învăț eu și că are să se întoarcă dascăl, deși eu voiam să mă fac popă.

Ne-am dus apoi la oraș, adică nu ne-am dus, fiindcă eu plecasem câteva zile mai-nainte, iară dascălul Clăiță venise cu Budulea și cu Huțu în urmă, dar ne-am întâlnit în oraș.

Dascălul era foarte necăjit. Lumea se stricase cu desăvârșire și directorul de la preparandie nu voia să-l primească pe Huțu fiindcă era o lege nouă, ca să nu primească decât pe aceia care au făcut patru clase primare.

Budulea era, dimpotrivă, așezat și vesel. Îi părea bine că nu l-a primit pe Huțu la preparandie: voia să-l dea la școala unde eram și eu.

Huțu, în sfârșit, era nenorocit. Dascălul îi dăduse niște pantaloni roși, un surtuc peticit și o pălărie purtată, pentru că acum nu mai putea să umble în strai țărănesc. Nu i se potriveau deloc hainele; el însuși nu se simțea bine în ele; îi era rușine parcă de lume și pășea lat și ținându-și mâinile depărtate de trup, pentru ca nu cumva, umblând, să-și roadă mânecile și pantalonii. Erau hainele în care umblase odată dascălul; și-l treceau fiorii când se gândea că acum el însuși le poartă și le strică. Apoi atât îl purtaseră pe la Ana și pe la Caiafa, încât se zăpăcise, bietul, cu desăvârșire.

Eu eram fericit. Acum atârnau toate de mine, fiindcă eu cunoșteam pe profesorul de a treia clasă primară și puteam să-i duc la dânsul, și să-i recomand, și să-i spun că Huțu e din sat de la noi, și că e un băiat prea cumsecade.

— Ia să ne mai gândim nițel, grăi dascălul Clăiță muncit de gândurile grele. Nu se poate ca Huțu să umble la școala ungurească. Învață ungurește, și un dascăl nu trebuie să știe ungurește.

— Un dascăl trebuie să știe tot, răspunse Budulea.
— Tot, afară de ungurește. Asta-i limba calvinească și papistășească, și îndată ce-o înveți, te zăpăcește. Îți spun eu: am văzut pe alții. Pentru că să vezi d-ta: noi, românii, trebuie să știm românește, și dacă învățăm ungurește, ne facem unguri și nu mai suntem români cumsecade. Asta stă chiar în gazete. Și pentru aceea, dacă dascălul știe ungurește, îi învață și pe copii și le strică mințile.

— Eu cred, răspunse Budulea, scoțându-și nerăbdător fluierul din șerpar, că învățătura e limba, și cu cât mai multe limbi știe omul, cu atât mai învățat este. Uite, la fluierul meu sunt șase borte, și cânt mai bine pe el decât pe unul care nu ar avea decât o singură bortă; așa e și omul: câte limbi știe, de atâtea ori e om.

Și Huțu voia să umble la aceeași școală cu mine fiindcă se gândea să șadă lângă mine și să mă întrebe totdeauna când nu înțelege ceva. Dar el odată cu capul n-ar fi îndrăznit să grăiască.

— Așa-i, zise dascălul, mângâindu-se cu speranța că într-un an Huțu tot n-are să învețe ungurește, ba că are să uite în urmă și ceea ce va fi învățat.

Când era să intrăm la dnul profesor, deterăm de o nouă greutate. Huțu nu voia deloc să intre. În zadar îi spuneam că trebuie să fie și el, ba mai ales el, de față, zicea să intrăm noi și să vorbim cu profesorul, că el merge apoi la școală. Dar, la urma urmelor, Huțu era băiat înțelept: el își călcă pe inimă și intră cu noi.

Profesorul Wondracek era un om vesel și, când intrarăm, se vedea că-i pare bine, fiindcă râdea din toată inima. Dascălul Clăiță și Huțu rămaseră lângă ușă, iar eu înaintai cu Budulea și-i spusei dlui Wondracek că, iacă, ăsta e Budulea, cimpoieșul de la noi, care are un băiat, pe Huțu cel de lângă ușă, care pân-acum a umblat la școală la dascălul Clăiță și acum voiește să fie primit.

— Da, dnule, răspunse d-l Clăiță, făcând un pas înainte. La noi a mers și s-a purtat bine.

— Și știe tot, adăugă Budulea. Mă rog, jupâne învățător, să spui ce știe Huțu, Mihail Budulea îl cheamă, fiindcă mi-e copil, iară mie îmi zice Lăpădat; îi sunt tată. Spune, te rog, ca să știe și domnul ce-a învățat Huțu.

Dascălul Clăiță era foarte învățat, dar nu era deprins a vorbi cu dascălii papistășești și nici nu-i plăcea să stea față cu ei. Îi venea deci cam greu să se tălmăcească cu dnul Wondracek, un om care nici nu știa românește, ci vorbea de-ți venea să fugi mâncând pământ. Acum era însă vorba de învățătura ce-i dăduse lui Huțu; el făcu dar un al doilea pas înainte și grăi așezat:

— Eu cred că dnul profesor îl va întreba la examen. Pentru ca să-l vedeți d-voastre: eu nu știu ce se cere la școala de ici, și dnul profesor, care știe, nu are decât să-l întrebe pe el, ca să vadă dacă știe destul, prea mult ori prea puțin.

El sări speriat la o parte. Numai acum băgase de seamă că stă pe covorul ce era întins pe jos. Dar dascălul Clăiță, intrând odată în foc,nu-și pierdea lesne sărita.

— Pentru că să vedeți d-voastră, urmă el, la noi se învață tot ceea ce trebuie să știe un om ca să poată trăi cum se trăiește la sat: aici se cere altceva. Fără îndoială, mai puțin, dar altceva, ce poate că noi nu știm, fiindcă nu avem nevoie să știm și nu este bine ca omul să învețe lucruri ce nu sunt de nici un folos, deoarece pierde vremea în care trebuie să învețe lucruri folositoare. Așa se obișnuiește la noi, la românii ortodocși, fiindcă eu sunt ortodox și băiatul de asemenea.

Dnul Wondracek privea în tot timpul când la unul, când la altul dintre noi și părea foarte vesel, deoarece își stăpânea râsul.

De când auzise cuvântul examen, Huțu uitase și surtuc și pantaloni și stătea încordat la locul său, iară acum înainta cu pași hotărâți și băgând bine de seamă ca nu cumva să o pață ca dascălul Clăiță, apoi se opri tocmai la marginea covorului, stând drept ca un par înaintea dlui Wondracek și ațintindu-și ochii la buzele lui.

Dl Wondracek privi câtva timp la el și parcă era supărat, fiindcă nu-i mai venea să râdă.

— Știi ungurește?
— Nu știu.
— Știe, domnule! zise Budulea nerăbdător. În zadar spunea dascălul Clăiță că n-a învățat decât a citi; în zadar spuneam chiar eu că nu înțelege nimic, căci Budulea îl ruga pe dnul Wondracek să-i dea o carte ungurească și va vedea ce știe.

— Nu știe să vorbească, dle, dar înțelege din carte. Profesorul Wondracek iar se făcu vesel, îi dete lui Huțu o carte ungurească, pentru ca să vadă cum citește și cum rostește vorbele.

Huțu începu să citească cu glas tare, răspicat și arătând deslușit fiecare comă, fiecare punct.

Îl văd parcă și acuma pe Budulea. El stete nițel încremenit, apoi se apropie încet de dnul Wondracek, îl atinse de mânecă și-i șopti uimit:

— Știe, dnule, chiar să vorbească. Acum dnul Wondracek nu-și mai stăpâni râsul. Dar tot în zadar își dete și el silința să-l facă pe Budulea să înțeleagă că Huțu nu știe decât să citească ungurește, căci în loc de a-l lămuri, îl făcea din ce în ce mai încurcat. Și se vede că dlui Wondracek îi plăcea încurcătura lui, fiindcă nu-l mai slăbea. Mai puse câteva întrebări lui Huțu, ca să vadă ce știe din celelalte, apoi iar se legă de Budulea cel bătrân, care-i plăcea mult, deoarece era scurt, gros, șchiop de piciorul stâng, rotund la față și zâmbea când vorbeai cu el.

— Băiatul nu știe mult, zise el în sfârșit, dar îl primesc, fiindcă e feciorul d-tale, și dacă va fi silitor, are să treacă examenul. E destul de mare, adăugă el așezat, pentru ca să înțeleagă că-i șade rău între copii dacă nu învață bine, pentru că atunci e ca măgarul între oi.

Atât îmi trebuia și mie. Întrebați dacă-mi părea bine? Dar se înțelege că-mi părea bine: nici nu mai mergeam, zburam spre casă, pentru că Huțu trebuia să locuiască cu mine; el era și trebuia să rămână sub scutul și povățuirea mea. Și cum mergeam, eu mergeam iute, fiindcă eram fericit, dascălul Clăiță grăbea, fiindcă era om neobosit, Budulea cel bătrân șchiopăta sprinten și pe mărunțite cu noi, fiindcă nu-și mai găsea rostul și ar fi voit să afle vreun om ca să-i spună cele petrecute, și numai Huțu venea așezat și cu pași măsurați în urma noastră, ca și când nici n-ar ști de ce e vorba.

— Vino, măi, mai iute, îi zisei eu nerăbdător.
— Lasă că vă ajung eu, răspunse el zâmbind….