Eu am trecut în clasa a patra, iară Budulea Taichii s-a făcut student, și iar îmi părea strașnic, ca și pe timpul când eram la dascălul Clăiță, încât parcă nu mai îndrăzneam să vorbesc cu el și mă simțeam mângâiat când el vorbea cu mine. Când avea timp, el venea la noi, mă întreba ce fac și-mi spunea ce mai face el. Apoi, când se ducea la plimbare cu cei doi copii, venea iar pe la mine și mergeam împreună. Fiindcă era toamnă, frunzele căzuseră și noi căutam castane sălbatice printre frunze ca să vedem care știe să arunce mai departe, ceea ce copiilor le făcea multă plăcere.
După aceea a venit Crăciunul, și Budulea Taichii a căpătat voie să se ducă pe opt zile acasă. Era zăpadă, și el se găti să plece pe jos, cu Ioța Vătriceanu, cu Petru Popescu și cu Nică Dârăilă, feciorul preotului din Fundureni. Când am auzit că ei pleacă, am zis că mă duc și eu cu dânșii, iar Huțu, văzând că voiesc să merg, m-a luat și pe mine, și eram foarte vesel, căci Nică era băiat de tot hazul, știa să facă o mulțime de pozne și ne așteptam să întâlnim pe drum sania noastră, care să ne ducă până la Cocorăști. Eu eram fericit, căci acum mergeam și eu pe jos acasă, iară Budulea Taichii mergea mai încet decât de obicei, fiindcă ducea și o legătură, în care-și strânsese un calendar pentru dascălul Clăiță, o fundă făcută din panglică albastră pentru Neli și cinci iconițe pentru celelalte fete ale dascălului, și tot în acea legăturică mai avea și pălăria cea nouă, ce-și cumpărase pentru Crăciun, și, afară de aceste, învăluit bine într-o hârtie groasă, niște pește uscat, fiindcă atât lui Budulea, cât și Budulesei le plăcea peștele sărat. El ținea dar legăturica departe de trup și o purta cu băgare de seamă, pentru ca nu cumva deosebitele lucruri dintr-însa să se strice unul pe altul.
Eu nu duceam nimic, dar zgribuleam de frig și-mi era rușine să le-o spun, deci aș fi dorit să întâlnim cât mai curând sania.
Când am sosit, amorțit de frig, la Cocorăști, îmi era frică să mă duc acasă; pentru aceea Huțu a venit cu mine, ca să spună că el e de vină că m-a luat și pe mine, și toate au fost bine, fiindcă mama se bucura că n-am degerat pe drum, iară tata zicea că așa trebuie, ca voinicii se umble pe ger și frig.
De la noi Huțu se duse acasă. Budulea și Buduleasa nu știau ce să-i facă, unde să-l pună și cum să-și arate părerea de bine, căci acum întâia oară își aveau feciorul acasă la dânșii. De mult se vorbiseră ca de Crăciun să meargă împreună la biserică, fiindcă Safta nu-l auzise încă pe Huțu cântând în strană, și Budulea îi zisese de multe ori: „Să-l auzi și vei vedea că nici chiar dascălul nu cântă mai bine!”
Dar când erau să plece, Buduleasa, muma lui Huțu, s-a oprit în pragul ușii, zicând că ea nu poate să meargă cu Huțu la biserică, pentru că tot satul s-ar uita la el, iar de la el la dânsa. Huțu n-a răspuns nimic, ci s-a întors în casă, iară Budulea a grăit: „Așa-i! pentru ce să mergem noi la biserică dacă putem să rămânem toți trei acasă!”, și Budulea se bucura acum că nu s-a dus la biserică, ci au rămas toți trei, el și nevasta lui și copilul lor, împreună, ca să vorbească, să fie veseli și ca Huțu să le mai spuie despre cele ce se petrec la școală și la oraș. Numai Safta era tristă și zicea mereu că-i pare rău, că, pentru dânsa, ei n-au putut merge la biserică, dar ea cu toate acestea, în fundul inimii, era fericită și, când a mai ieșit ca să caute de masă, parcă-i venea să plângă.
Fiind dar că Huțu nu s-a dus la biserică, dascălul Clăiță era foarte nenorocit.
În tot timpul sfintei liturghii el stătea ca pe jăratic și privea mereu la ușile bisericii, că doară va vedea pe Huțu intrând, iar când vedea că nu vine și nu vine, i se urca sângele în cap, fiindcă-i era rușine de satul adunat în biserică și de oamenii care-și ziceau: „Iaca, se vede ce om a făcut dascălul nostru din Huțu lui Budulea!”
Așteptase de mult ca Huțu să vie de Crăciun acasă, pentru ca să-l ia la răfuială pentru purtările lui nemaipomenite și să-i arate cum nu trebuia să meargă, după vorbele dascălului papistășesc, la școlile latinești: acum Huțu venise, era în sat și nu voia să știe de nimic. Când ieși dar din biserică, dascălul Clăiță o luă drept spre partea satului în care locuia Budulea, căci nu se mai putea stăpâni.
— Adică te-ai făcut păgân? strigă el încă din tindă. Te-ai lepădat de mine, te-ai lepădat de sfânta biserică în care ai crescut, în care te-am crescut eu, ca să fac om din tine! Pentru că să vezi tu: dacă n-aș fi fost eu, ca să-ți dau cele mai dintru început și mai de căpetenie și mai folositoare învățături, ai fi rămas tot atât de prost ca ceilalți oameni, care nu știu nimic, fiindcă n-a fost cine să-i învețe: și fiindcă eu îți voiam binele, ca să te scot cu vremea dascăl, nu mai voiești să știi de mine, nu mai voiești să umbli la biserică, te crezi cine știe ce. Dar ce vrei să te faci acum? calvin? papistaș? popă? notăraș? Spune-mi, ce?
Huțu rămase ca trăsnit din senin înaintea lui.
— Dascăl mare, jupâne învățător, răspunse Budulea, apropiindu-se cu sfială, dascăl întâi, care știe toate limbile și spune celuilalt dascăl ce trebuie să învețe pe copiii oamenilor. Alt lucru nu se poate. Dar fiindcă n-a venit decât ieri acasă și fiindcă maică-sa, nevastă-mea, nu voia să meargă la biserică, a rămas și el acasă cu noi, cu părinții lui, cu mine, care îi sunt tată, și cu maică-sa, nevastă-mea, fiindcă ni-e copil și ține la noi ca la părinții lui.
— Prea bine, prea bine! grăi dascălul mai domol. Nu știam. Copiii trebuie să țină la părinții lor și la dascălul lor, fiindcă el este părinte sufletesc: acesta e cel dintâi lucru pe care trebuie să-l învețe copiii la școală. E foarte frumos că Huțu ține la părinții lui, și-mi pare bine: dar atunci pentru ce s-a dus fără voia mea la școlile latinești? Știi tu, mă, urmă el cu asprime, că eu aveam de gând să te scot dascăl în sat și să-ți dau pe fata mea, Cornelia, de nevastă?
— Una ca asta nu se poate! strigă Budulea scos cu desăvârșire din sărita lui.
— Știu, răspunse Huțu rece ca la examen, precum mi-ați spus-o de mai multe ori, și i-am adus o fundă de panglică albastră pentru Crăciun.
— Atunci pentru ce te-ai dus la școlile latinești? întrebă dascălul cu totul domol.
Aceasta era întrebarea la care se aștepta Huțu și la care de mult își pregătise răspunsul; el făcu dar un pas înainte, își potrivi hainele pe trup, răsuflă o dată din greu, apoi grăi răspicat și deslușit:
— Jupâne învățător! Profesorul, domnul Wondracek, a zis că mă dă la gimnaziu și i-am spus că nu se poate, fiindcă d-ta ai zis că trebuie să mă duc la preparandie, ca să mă fac învățător. El a răspuns că tocmai spre a mă face învățător trebuie să învăț mai nainte latinește. Eu atunci i-am spus că nu se poate, fiindcă d-ta ai zis că limba latinească e o limbă păgânească. El atunci a râs și a zis că eu sunt prost, deoarece chiar limba românească e și ea un fel de limbă latinească, și că nu pot să fiu profesor dacă nu știu latinește.
— Vezi, grăi dascălul pus pe gânduri, despre aceasta am citit și prin gazete. Pentru că să vezi și tu: eu am vreo nouă foi de gazete, pe care le țin, fiindcă e în ele pe ici, pe colo câte ceva frumos și folositor și e bine ca omul să strângă asemenea gazete. În cărțile noastre românești, cum le avem în biserică, nu stă nimic despre aceasta, dar în gazetele ieste mai noi se zice că latinii erau păgâni, cum sunt bunăoară turcii, și aveau un împărat Lațium, care vorbea românește, și de-acolo ne numim noi români. Așa ceva… nu țin bine minte. Tu știi acum latinește: să fie oare ca românește?
— Tocmai pe tocmai! răspunse Huțu. Latinește se zice: Hic gallus cantans, in arbore sedens, pira poma comedens, chichirichi dicens!
— Auzi vorbă! strigă Budulea încântat. Curat latinește le spune!
— Dar nu prea seamănă a românește, adause dascălul.
— Cum nu?! zise Huțu. Gallus e cocoș, cantare e cântare, arbore e arbure, pira e pară, poma e poamă, sedere e ședere, dicere e zicere.
— Da, cam aduce, cam aduce… zise dascălul pus pe gânduri. Nu-i vorbă, e mai bine să știe omul și latinește. Se vede că e românească stricată, bunăoară cum vorbesc ungurii. Multe mai scornesc oamenii. Și cum ziceai că sună cocoș?
— Gallus.
— Nu aduce cu românește, dar sună frumos. Gallus, parcă vezi cocoșul.
— Frumoasă vorbă! adaugase Budulea. Și cum zice om?
— Homo.
— Auzi vorbă. Seamănă. Dar muiere?
— Mulier.
— Curat românește!
— Dar aceea ce e, când popa papistășesc zice: Dominus vobiscum?
— Domnul cu voi.
— Auzi! frumos o scoate! grăi acum dascălul cu totul îmblânzit. E bine să știe un dascăl și latinește. Pentru că să vezi tu: se pot găsi și în latinește cărți scrise despre lucruri folositoare și le poți citi. Dar omul trebuie să fie înainte de toate creștin și să țină la limba lui, pentru că nu e nici o limbă mai frumoasă la sunet și mai deslușită la înțeles decât cea românească. Să vii la mine, să-ți arăt gazetele mele și să-mi mai spui despre cele latinești.
Seara jucam cu toții cărțile, pe nuci, la dascălul Clăiță, care stătea la o parte, între gazetele lui, și cerea mereu cuvinte latinești de la Huțu. El avea cinci numere din Gazeta Transilvaniei și patru din Foaie pentru minte, inimă și literatură și acum căuta mereu locul unde se vorbea despre Lațium.
— E, în sfârșit, bine să le știi și aceste, zicea el din când în când, fiindcă se vorbește câteodată despre ele, și e frumos să știi care din neamul nostru au fost împărați și să arăți, negru pe alb, că nici noi nu suntem un neam prost.
Dar Huțu nu prea băga de seamă la aceste, căci el era cel mai nenorocit om de pe fața pământului.
Înainte de toate se simțea ca într-o lume cu desăvârșire străină. Chiar și casa dascălului părea alta decât aceea de care-și aducea aminte: ușile și ferestrele îi păreau grozav de mici și tavanul foarte jos, apoi toate, chiar și îmbrăcămintea fetelor, erau sărăcăcioase. După aceea, fusese primit cu prea multă răceală. Afară de Livia care grăbise veselă la dânsul, toate celelalte fete, dimpreună cu dăscălița, vorbeau cu el ca și cu un străin. Linică parcă se temea de el. Mili, care crescuse acum mare, fiindcă trecuse șase ani, stătea sfiită la o parte și-l privea cu ochi mari; Veturia nici nu voia să știe de dânsul, iar la Cornelia nu îndrăznea el să privească. Cornelia îi dăduse mâna; atât ținea minte. Apoi mai ținea minte că ea a zis că e pagubă de banii pe care i-a dat pentru funda cea de panglică albastră, fiindcă asemenea funde nu sunt decât pentru domnișoare, dar îi mulțumește pentru ea și o va păstra ca un semn de aducere-aminte. Livia, dimpotrivă, era mâhnită că i-a adus numai o iconiță, ca la copii, iar Linică își rupsese peste puțin iconița în două. Mili tăcea cu iconița în mână: într-un târziu, ea o privi cu sfială, apoi iarăși o strânse și urmă a se uita cu ochi mari la Huțu.
După toate acestea, Huțu mai juca și cărți. Când câștiga, mâinile îi tremurau fiindcă se știa în câștig, iar când pierdea, ele îi tremurau fiindcă pierdea: ar fi voit ca tot alții să piardă ori să câștige, pentru ca el să se poată mereu bucura de hazul lucrului. El se juca însă mai ales cu Cornelia; de mine, de Livia și de Veturia nici nu ținea seama, iar noi trei ne țineam strânși și așa îi băteam mereu. În cele din urmă, Huțu pierdea întruna. Mili se apropiase încetul cu încetul de el, se pusese pe scaun lângă dânsul și nu-i dădea pace. Ce-i drept, ea nu-i vorbea nimic, chiar nici nu se mișca, dar stătea alipită de dânsul, și asta îl zăpăcea. După aceea Livia se apropiase de cealaltă parte și-i șoptise la ureche, destul de tare ca să auzim cu toții:
— Așa-i că dacă mai vii o dată îmi aduci și mie o fundă, dar să fie roșie!
Cornelia s-a uitat atunci la ea și a zis:
— Nu ți-e rușine? Iar Huțu s-a roșit până la urechi și nu mai știa să deie cărțile. Iară mie îmi părea bine, fiindcă mi se umplea căciula de nuci și puteam să-i fac mereu parte și Veturiei, care ședea în genunchi pe scaun și se supăra când pierdea, mai ales dacă se nimerea ca Livia să câștige, și Livia câștiga mai des decât toți.
Când ne-am dus apoi acasă, eram somnoros și nu țin minte decât atât că, după ce am ieșit, dăscălița a strigat în urma noastră:
— Huțule! spune maică-ti că, mergând la biserică, să treacă pe la mine, ca să mergem împreună.
Iar Cornelia ne-a zis încă o dată „noapte bună”, și Mili a întrebat pe Cornelia dacă vine Huțu și mâine.