Budulea Taichii

A doua zi de Crăciun oamenii știau să spună că dascălul Clăiță a scos o învățătură nouă despre împăratul din care se trage neamul românesc și că Huțu are să aducă învățătura aceasta în sat; iar când Huțu a venit de Paști acasă, ei îl întrebau cum stă cu Ler-împărat, din care se trag românii; fiindcă el zicea că despre aceasta n-a învățat încă, tot satul știa că are să mai steie mult la școli.

Dascălul Clăiță zicea acum că are să steie încă doi ani, deoarece mai sunt și alte lucruri pe care trebuie să le învețe.

Huțu era dar fericit, căci acum nici dascălul Clăiță nu mai era supărat.

Însă, oricât de bun băiat ar fi fost, avea și el păcatele lui. Pe când umblase la școlala din sat, avusese dorința de a se face dascăl ca Claiță; în urmă, după ce s-a dus la oraș, dorința lui era să se facă profesor ca domnul Wondracek; acum, în sfârșit, umblând la școli latinești, voia să se facă profesor de gimnaziu și își întipărise atât de viu acest gând, încât se făcuse chiar mai așezat de cum fusese, îi plăcea să explice toate lucrurile și luase întru toate apucăturile profesorului său. Fiind însă că acest profesor era călugăr, ca toți profesorii noștri, Budulea Taichii mai avea și dorința tainică de a se face călugăr și, când eram singuri, îmi spunea mereu că are să ceară voie de la Clăiță spre a se putea călugări.

Iară eu îl vedeam, în gândul meu, pe Budulea Taichii călugăr, ca profesorii noștri de gimnaziu.

A venit apoi toamna. Am plecat singur acasă, căci Huțu trebuia să rămână cu cei doi băieți.

Cornelia era acum cu totul mare și se plimba cu dascălul din Strântea, care venea în toate duminicile, după-amiazăzi, la Cocorăști, în vreme ce Livia mă întreba mereu când vine Huțu, iară Veturia și Mili, cea mai neastâmpărată dintre toate, se jucau de-a „tai mălai” cu mine și cu ceilalți.

De culesul viilor a venit și Huțu pe două săptămâni acasă. Se juca și el cu noi, era sprinten și vesel, și parcă nu-i ședea bine. Stăteam doi câte doi, ținându-ne de mână. Când el se punea înaintea noastră și zicea „tai mălai în două și ne dă și nouă”, noi trebuia să fugim unii la dreapta și alții la stânga, iar el trebuia să prindă pe una dintre fete și atunci se ținea de mână cu dânsa, pentru ca să-i ia locul cel ce rămânea singur.

Când zicea „tai mălai”, el privea totdeauna la Livia, și mai ales pe ea voia să o prindă, căci acum se juca și ea cu noi, iar noi râdeam, fiindcă nu putea să o prindă decât foarte târziu, când, obosită de fugă, ea se lăsa moartă în brațele lui. Atunci obrajii lui se roșeau și noi râdeam cu atât mai vârtos. Pe Veturia nu putea s-o prindă niciodată, iar pe Mili o prindea pe loc, fiindcă ea nu putea să fugă de el, ci se oprea speriată înaintea lui, știind că el are să o sărute.

Dascălul Clăiță zicea că Huțu are să stea patru ani la școală, și era foarte vesel că poate să mai stea de vorbă cu dascălul din Strântea, care, deși om tânăr, știa foarte multă carte și spunea că Cornelia e muma celor trei Grachi, iar Veturia muma lui Coriolan, ceea ce-i plăcea lui Clăiță, deoarece amândouă erau fetele lui și nu știuse pân-atunci pentru ce le-a dat aceste nume.

Așa au trecut apoi vacanțele și câteva săptămâni în urmă eram iar la școală.

Huțu parcă nu mai era întru toate precum fusese mai nainte; se făcuse tăcut și vorbea mai rar cu mine, ba adeseori parcă era supărat dacă prindeam vorbă cu el.

Într-o zi ne pomenirăm cu dascălul Clăiță, care venise la oraș cu dascălul din Strântea, cu muma acestuia, care era văduvă, cu Livia și cu Cornelia.

Budulea cel bătrân, care venise și el ca să-și vadă feciorul, mă întrebă dacă Huțu e amărât. Am răspuns că nu, căci Huțu iar se făcuse foarte vesel după ce văzuse pe Clăiță cu Cornelia și cu Livia. Atunci se făcu și Budulea foarte vesel, deoarece Cornelia era logodită cu dascălul din Strântea și curând avea să se facă nunta.

— Am zis că nu se poate, îmi grăi el nedumerit. Dar steie chiar zece ani la școală, el trebuie să iasă tocmai ca dascălul din Strântea, și atunci are să ia pe a doua fată a dascălului. Așa trebuie să fie.

Și zicându-le aceste, Budulea râdea ca omul gata de a face o poznă din cele mai minunate.

Eu eram uimit. Înțelegeam acum pentru ce Huțu se făcuse atât de tăcut. El era adică în dragoste cu Livia și avea să se însoare cu ea. Mă uitam la amândoi și mi se păreau atât de nu știu cum, încât mă temeam să privesc lung la dânșii. Mai ales Huțu îmi era mai strașnic decât totdeauna. Numai acum băgai de seamă că începe să-i crească mustața și că bărbia îi era acoperită cu păr moale, ca și când ar fi brumată.

Iară ea, Livia, era neastâmpărată, în vreme ce el privea mereu în ochii ei.

După ce Clăiță s-a întors iar cu fetele și cu Budulea cel bătrân la Cocorăști, eu mă gândeam mereu la Huțu și la Livia, îi vedeam ținându-se neîncetat de mână, cum îi văzusem în mai multe rânduri, și-mi închipuiam cât de grozav trebuie să fie când cineva e în dragoste cu cineva.

Mă cuprinsese un simțământ dureros, o tainică amărăciune de care nu mă mai puteam feri, fiindcă înțelegeam că Huțu nu mai poate să ție la mine, că toată dragostea lui se revarsă asupra Liviei. El venea tot mai rar pe la mine, și în cele din urmă nu ne mai vedeam, decât din când în când.

Primăvara, când dă mugurul, noi, băieții, ieșeam la morminte, ca să ne învățăm lecția la aer curat, plimbându-ne printre vișinii înfloriți, ori stând culcați pe iarba fragedă și presărată pe ici, pe colo cu flori de primăvară.

Venea câteodată și el. Îl vedeam plimbându-se de-a lungul șanțului cu cartea în mână, dar deodată se întindea pe iarbă, își punea cartea la o parte și rămânea timp îndelungat privind la cerul albastru ori la norii ce se perindau pe deasupra lui.

Eram foarte nenorocit fiindcă vedeam că-l muncește ceva și mie nu vrea să-mi spună nimic, că stă bucuros cu gândurile lui.

— Huțule, i-am zis într-o zi, când mă aflam la dânsul, așa-i că tu ai să te însori cu Livia?

El tresări ca și când ar fi fost prins asupra unei fapte rele, a privit lung la mine, apoi s-a ridicat, s-a oprit înaintea mea și a grăit așezat:

— Tu nu înțelegi lucrul ăsta… Da, am să iau de nevastă pe Livia. Am să fiu bărbatul ei. Dar tu nu știi ce va să zică aceasta. Vezi, urmă el peste puțin, mai cu inimă, îți vine un fel de amețeală, lumea întreagă parcă ți se scaldă în valuri de aur și atunci nu zici nimic, ci gândești numai: am să o iau de nevastă, iară dacă nu s-ar putea, nu știu ce are să fie.

Vorbele îi ieșeau foarte în silă și eu vedeam din fața și ochii lui, vedeam din felul cum mi le spunea că-i pare rău că le-a zis; doream dar să nu le fi auzit.

— Tu înțelegi, urmă el nedumerit. Am să fac la toamnă examenul, apoi trec la preparandie, dacă nu mă vor primi la teologie. Fac examenul pentru două clase deodată, ca să fiu cu atât mai degrabă gata, apoi o iau pe Livia și mă fac dascăl, dacă nu mă primesc în teologie.

— Te primesc, fără îndoială, strigai eu cuprins de bucurie, fiindcă nu e cu putință să nu te primească.

Bogoslovii erau toți oameni mari, cu barbă și cu mustăți… Unii fuseseră dascăli și acum veniseră cu nevestele și cu copiii lor la teologie, ca să se pregătească pentru preoție; alții terminaseră patru ori mai multe clase gimnaziale, și iar alții fuseseră chiar juriști și acum se întorseseră cu gândul de a se face protopopi. Episcopul trebuia dar să-l primească numaidecât pe Huțu, fiindcă și el avea barbă și mustață.

Eram deci iar fericiți, căci acum iar ne întâlneam adeseori cu Huțu; ne întâlneam, însă parcă era între noi o înțelegere tainică să nu mai vorbim nici despre Livia, nici despre bogoslovie, nici despre alte lucruri care nu-l priveau decât pe dânsul.

Când m-am întors de vacanțe la Cocorăști, aș fi voit să strig tare, ca toată lumea să mă audă: „Huțu a făcut toate examenele”. Însă nu puteam. Aș fi voit să-i șoptesc Liviei, cu totul încet și în taină, o vorbă, dar nu aveam destulă inimă, și așa ziceam mereu: „Lasă că o să-i spună el.”

— Prea bine! prea bine! zise dascălul Clăiță, când află despre hotărârea lui Huțu. Foarte frumos! Omul trebuie să adune învățătură câtă vreme e tânăr, căci mai târziu, când are nevastă și copii, ar mai voi să învețe, dar nu are timp și nu are tihnă. Trebuie să muncească, pentru ca să-i poată hrăni. Când nu are nevastă și copii, poate să facă ce vrea. Pentru că să vezi tu: e multă învățătură în lume și e frumos dacă poți să ți-o câștigi toată.

După aceea dascălul Clăiță a început să se plimbe prin casă și s-a plimbat, și s-a plimbat până ce s-a oprit iar înaintea lui Huțu și a zis tare:

— Foarte frumos! Așa este! E mai bine popă decât dascăl. Pentru că să vezi tu! nu e lucru mai plăcut și mai frumos decât să vezi cum din copilul prost se face încetul cu încetul un băiat deștept, apoi un om cuminte cu purtări bune. Eu văd la noi în sat: îi cunoști de departe pe cei ce-au umblat la școală și-ți râde inima, spun eu, îți râde inima. Și trebuie să fie, fiindcă sunt mulți dascăli. Apoi vezi tu: și popa e un fel de dascăl; și el poate să facă mult bine dacă vrea. N-ai nevioe să fii tocmai dascăl pentru ca să faci trebile unui dascăl, însă dacă vei fi popă, ești mai bine plătit și ai mai multă vreme.

Și s-a plimbat dascălul Clăiță, și s-a plimbat, și tot s-a plimbat, fiindcă-i părea bine și nu știa ce să mai zică.

În sfârșit, el s-a oprit, dar n-a zis nimic, ci a stat și a privit lung la Huțu, și numai după ce a privit l-a întrebat:

— Câți ani mai trebuie să stai tu pe la școli, pentru ca să înveți tot ce se poate învăța?

— Mult, a răspuns Huțu, opt, zece ani întregi.
— E mult, Huțule! a zis atunci dascălul Clăiță, și a rămas cuprins de gânduri grele, căci el ținea la Huțu și Livia îi era fată.

Seara a ieșit din casă cu lumânarea aprinsă, a pus lumânarea pe masa cea mare din școală și a urmat a se plimba până ce a ars toată lumânarea, apoi s-a întors iar în casa în care-i dormeau nevasta și cele cinci fete, a stat, a privit împrejurul său și se vede că-i era greu, fiindcă și-a ridicat amândouă mâinile spre cer și a zis:

— Doamne! tu ești bun și nu mă plâng, dar dacă mi-ai fi dat un singur băiat, ți-ar fi părut și ție bine, văzând ce om aș fi scos din el.

După aceea dascălul Clăiță s-a culcat și a dormit bine, fiindcă era obosit de plimbarea cea multă.

Ziua următoare, când a văzut pe Huțu, el l-a apucat de mână, l-a privit lung în față și a grăit:

— Huțule, nu se poate! pentru că să vezi tu: nu e cu putință! Ai înțeles? Dac-ai fi copilul meu, aș zice: omul care a apucat odată o cale bună trebuie s-o urmeze până ce nu ajunge la capăt. Așa te gândește, ca să o duci până la capăt și ca odată cocorășteanul să zică: „Mihai Budulea? Îl știu de mic; din satul nostru a ieșit.” Ai înțeles? Tu nu ești pentru popie. E puțină învățătură la noi și legea noastră nu poată să rămâie de rușine. Îți spun eu: nu se poate! Așa te gândește, că dacă vezi un ungur, să treci peste el, dacă vezi un neamț, să treci peste el, dacă vezi un sârb, care e tot de legea noastră, să treci și peste el, fiindcă e limbă străină și neam străin și viață străină.

— Da! jupâne învățător, a răspuns Huțu, și n-a mai zis nimic, deoarece acum știa ce are să facă.

Iar dascălul Clăiță a răsuflat din greu, ca omul care s-a descărcat de o sarcină grea.

Budulea cel bătrân a venit însă la mine și era trist și nu zâmbea când vorbeam cu el.

Voiam să știu ce-l pune așa pe gânduri și l-am întrebat. El a răspuns că, iacă, nimic, numai fiindcă Huțu învață franțuzește și nu-i vine deloc la socoteală, deoarece mai ales maică-sa e cam pusă pe gânduri văzându-l că stă mereu pe carte și vorbește singur, încât nimeni nu înțelege ce zice, dar mai ales se teme ca nu cumva învățătura cea multă să-i fie de oarecare greutate la minte, căci nu mai voiește să știe de părinții lui, ci stă mereu singur, iară când îl întrebi ceva, se uită uimit la tine și nu știe ce să răspundă, ba nici noaptea nu are tihnă, ci bolborosește prin somn, ceea ce nu seamănă deloc a bine.

Pe când mi le spunea aceste, Budulea era foarte trist. El suspină dar și urmă încă și mai trist:

— Noi avem șase capre și un țap. Ieri seară, Huțu umbla pe dinaintea casei și privea la stele. Maică-sa, fiind pusă pe gânduri, l-a întrebat ce caută. El a răspuns că cornul de capră. Atunci ea a venit speriată la mine și mi-a spus că Huțu caută cornul de capră prin văzduh. I-am zis să nu se sperie, fiindcă este un fel de stea care se cheamă corn de capră și pe aceea o caută Huțu.

Știam însă că nu prea e bine când omul caută, ca șolomonarii, stelele pe cer; am ieșit și am zis: „Huțule, dragul taichii! ce cauți tu? caprele sunt legate de gard”. Le legasem ca să nu facă pagubă prin grădină, căci, fără doar și poate, capra e chipul diavolului. Huțu a tresărit, apoi a râs și a zis că e pe cer un corn de capră, prin care trece pământul, și ar voi să-l afle în care parte a cerului stă. Adicătelea, precum vezi, vorbea într-aiurea, deși-ți părea om în toată firea. Am zis dar: „Huțule, dragul taichii, ce vorbești? nu vezi tu că lumea e mare și că pământul stă locului!” El a venit apoi ș-a început să ne spună că pământul se învârte ca prâsnelul și dă mereu ocoale împrejurul soarelui, că soarele e mai mare decât luna, că luna e mai mică decât stelele: noi le lăsam toate pe voia lui, fiindcă vedeam că n-avem ce să-i facem. Ne spunea că toate aceste sunt prin cărți; noi ziceam că-l credem, deși știam că una ca asta nu se poate; dar ți-e milă când îl vezi pe om la nevoie.

L-am lăsat pe Budulea cel bătrân să vorbească, deoarece era cu totul trist și nu mă înduram să-l supăr; în urmă i-am spus apoi că așa este cum zice Huțu, așa stă în cărți, afară de cornul de capră, despre care nu știam nimic.

Budulea s-a uitat atunci lung la mine, și se vede că nu știa: să mă creadă ori să râdă de mine?

— Dar atunci, zise el, cum vine că Huțu strânge toate pietrele pe care le găsește pe drum și adună toate buruienile și le pune în carte și zice că e așa și așa și mai departe?

— Așa stă în carte, că pietrele și buruienile au și ele firea lor și numele lor, pe care le învățăm ca să le știm.

Budulea s-a uitat iar lung la mine, apoi a început să râdă și a grăit:
— Înțeleg acum! Al dracului neamțul! Înțeleg! Băieți nevinovați. Nu face nimic: e bine și așa. Încetul cu încetul se învață omul cu păcăliturile, și după ce-ți vin anii, știi ce ai să crezi și ce să nu crezi. E bine și așa! O fi vreo carte ca Isopia, în care se zice că dobitoacele vorbesc, povești adică și pilde, cum am zice.

De aici înainte Budulea cel bătrân iar râdea când vorbeai cu el. Însă Buduleasa tot mai era pe gânduri. Se uita la fața lui Huțu și vedea bine că e ceva ce-l muncește. Budulea râdea, zicând că, de! se mai gândește cum trece pământul prin cornul de capră, dar ea se supăra de asemenea glume pocite și amarul îi era cu atât mai mare.

Și, în adevăr, ea avea toată dreptatea, fiindcă Huțu se făcuse ca un sihastru. Nu-l mai vedeai între oameni, ba chiar nici la dascălul nu mai mergea singur, ci totdeauna, când voia să meargă, venea pe la mine, ca să mergem împreună, fiindcă îi venea greu să meargă el singur.

Când eram apoi la dascălul, el nu vorbea nimic și zâmbea mereu și se uita la noi, la mine, la Livia și la ceilalți, iară când nu mai avea încotro, apuca de mâini pe Mili, se uita în ochii ei și-o întreba: „Ce mai faci, Mili?” Mili răspundea că nimic, și Huțu iar tăcea. Și fiindcă tăcea Huțu, tăcea și Livia, tăceam și eu, iar Veturia se ducea pe ici încolo. Atunci rămâneam noi singuri și ne uitam unii la alții și tăceam.

Dar odată, când am plecat, Livia i-a întins mâna lui Huțu și l-a întrebat când mai vine, iar el a ținut mâna ei, i-a privit drept în ochi și a grăit cu totul așezat:

— Nu știu. Știu numai că am să vin odată și să rămân aici. Ea atunci s-a roșit la obraji, fiindcă îi era greu de mine, dar tot nu i-a lăsat mâna, ci a grăit dusă pe gânduri și cam cu jumătate de gură:

— Numai dacă n-ar fi prea mult până atunci… Huțu n-a zis da și n-a zis ba, ci a plecat, și fiindcă el îmi părea foarte fericit, eram și eu vesel.

Pentru aceea m-am speriat când, peste câteva luni, am aflat că Livia se mărită după Indrea lui Buduc. Îl știam bine pe acest Indrea. Umblase cu noi la școală, iar taică-său era directorul școlii și cel mai bogat om din sat: erau în stare să facă un asemenea lucru. Am grăbit dar la Huțu și, cum mergeam, eram atât de amețit, încât îmi părea că merg și casele cu mine, de nu mai pot ajunge niciodată până la el.

Totuși, când am sosit la ușa lui, m-am oprit și parcă-mi venea să zic: „Lasă că-i va spune ea”.

Huțu ședea la masă cu o carte înaintea sa și cu un plumb în gură. Se vede că învăța ceva pe de rost, fiindcă, tocmai când mă hotărâi să intru, el zicea cu glas tare: „Aurea prima sata est aetas, quae vindice nullo” .

El se opri și rămase privind uimit la mine. Venisem cu gândul să-l iau cam de departe; de aceea nu-i spusei nimic, ci zisei:

— Am venit să-ți spun că una dintre fetele lui Clăiță se mărită după Indrea lui Buduc.

— Cine ți-a spus? întrebă el așezat.
— Maica. El privi lung la mine, apoi luă o bucată de hârtie, făcu pe ea un triunghi, scrise la cele trei unghiuri literele A, B și C, mai scrise dedesubt ABȘACȘBC, privi iar la mine, își puse cu litere mari semnătura
— Mihai Budulea — și, după toate aceste, grăi cu glas înecat:

— Când?
— Peste două săptămâni. Poimâine vin să cumpere. El apucă hârtia, o rupse încet în două, apoi în patru, cocoloși cele patru bucăți în palmă, le băgă în buzunar, apoi se ridică și stete nedumerit înaintea mea.

— Tu știi că eu am iubit pe Livia, zise el într-un târziu.
— Am văzut.
— N-ai văzut nimic. Dar să nu crezi că-mi pare rău.
— Mama zice că ea nu voiește.
— Știu. Dar trebuie, fiindcă nimeni nu știe mai bine decât Clăiță ce se poate și ce nu se poate. Așa trebuiau să vină lucrurile, și tu ai să vezi, peste un an, că nu-i nimic, că n-a fost nimic, că e mai bine așa.

Îmi părea bine că lui Huțu nu-i pare rău, deși eram oarecum dezamăgit, căci mă așteptasem la mai mult, și fiindcă vedeam în fața lui un fel de tulburare, care mă făcea să cred că mâine ori poimâine Huțu va vorbi cu totul altfel.

Dar zilele treceau, și el rămânea mereu așezat, retras și înțelept, cum fusese mai nainte.

O singură schimbare se petrecuse cu dânsul. El, care umbla totdeauna curat ca scos din cutie, acum venea câteodată cu ghetele nevăcsuite, nepieptănat la școală.

Apoi nu mai stătea de vorbă cu noi, ci umbla mereu cu cei de vârsta lui, iar când Budulea venea la oraș, îl căuta toată ziua, și adeseori tot nu-l putea găsi, deoarece nu mai stătea cu cei doi băieți, și nici la școală nu mai venea în toate zilele.

Apoi se făcuse cam îndârjit Huțu. Odată, când Budulea cel bătrân i s-a plâns că de câtăva vreme nu-l mai poate găsi, el a răspuns:

— Nici nu știu ce-ți mai pierzi vremea venind să mă cauți; parc-aș fi copil, ca să porți mereu grijă de mine…

Auzindu-le aceste, Budulea se întristă foarte și, întorcându-se la Cocorăști, nu mai prindea vorbă cu nici un drumeț, ci mergea drept înainte, tăcut, singur cu gândurile lui și întrebându-se mereu: „Ce-o fi având oare feciorul meu de s-a făcut așa de dârz?”

„Sunt păcatele mele, care au căzut pe capul lui”, zicea Buduleasa; dar atuncea Budulea se mânia și zicea că nu-i adevărat, pentru că orice om cuminte poate să vadă că dintr-un cimpoieș nu iese deodată om cu carte și că el încă dintru început simțea că lucrul n-are să iasă bine, dar dascălul Clăiță l-a scos din minte.

Iar dascălul Clăiță se plimba singur prin școală și iar se oprea, și iar se plimba și nu mai știa ce să facă.