— Contesă, voi face pe părintele D-tale să te silească ca să fii a mea.
— Cine se-ndoiește c-o poți face aceasta, cine, că ești în stare s-o faci. Tatăl meu îți datorește bani și d-ta vrei fata lui. Nimic mai natural. Vă veți învoi amândoi asupra prețului ca doi oameni de onoare ce sunteți… dar până nu-ți sunt femeie am dreptul de a te ruga să mă scutești… Vei avea destul timp să mă chinuiești când îți voi fi femeie.
Frumoasa contesă îi întoarse spatele și se uită din fereastă pe uliță. Ea începu să râdă, căci văzu pe-un bătrân mucalit silindu-se a tăia mutre evlavioase pentru a impune trecătorilor. Ieronim și Onufrei stăteau în uliță; Onufrei, numărând metaniile ce le ținea în mâinile unite pe pântece, Ieronim c-o față de-o adâncă și nobilă seriozitate.
Marchizul Castelmare se uită lung și sălbatec asupra acelei copile ce-i disprețuia amorul, apoi ieși iute, trântind ușa după sine.
— Ce frumușel e călugărul cela, șopti contesa zâmbind. Și ce mucalit bătrân… Pare un paiazzo într-o rolă de intrigant. Ce nobile trăsături are tânărul… pare un demon… frumos, serios, nepăsător. Tot îi trebuie lui Francesco un model pentru demonul lui în „Căderea îngerilor”… dac-am putea pune mâna pe călugăr…
— Maiestre — strigă ea tare, apropiind două scaune de fereastă. Intră un bătrân c-o bluză de catifea, cu fața naltă și senină, c-o barbă sură, s-apropie de copilă c-o întrebare pe buze.
— Vino lângă mine… Șezi ici… Ia te uită la acel călugăr tânăr. Ce frumos demon în „Căderea îngerilor”, nu-i așa?
— Ce frumos Adonis în „Venus și Adonis”, zise pictorul surâzând, d-ta Venus, el Adonis.
— Eei! asta-i prea tare. Francesco i-apucă mâna într-a sa și apropie gura de fruntea ei frumoasă.
— Ești copilă, zise el încet, și de ce nu? Tu vrei să iubești… toată fibra inimii tale tremură la această vorbă… Vrei dar ca un bărbat pe care nu-l iubești, acel Castelmare, să te ia de soție…? Știi că sunt bogat… știi că te iubesc ca pe fiica mea… știi că tatăl tău te-ar vinde dacă i s-ar plăti prețul ce-l cere, căci e sărac, desfrânat, jucător… și că nu-i o altă cale ca să scapi de nenorocire decât fugind de această casă. Vrei un părinte?… Iată-mă… Vrei o casă? A mea îți stă deschisă. Vrei un amant, Cezara?… Iată-l. Și eu am iubit… cunosc din tinerețe această dulce turbare… Tu ești însetată după ea… și cu toate astea ai fi în stare să scapi din mână cel mai frumos model de pictură… Un înger de geniu, căci demonii sunt îngeri de geniu… ceilalți care au rămas în cer sunt cam prostuți.
— Dar bine, tată, n-o s-alerg eu după el, zise ea roșie ca focul.
— Vrei s-alerg eu după el?
— Ei nu…
— Ei da… Complimentele mele, domnișoară, zise Francesco repezindu-se spre ușă. L-ar fi oprit… nu-i venea la socoteală, … să nu-l oprească… nu se cădea. Ea nu făcu nimica, ceea ce era mai cuminte în cazul de față. Pictorul ieși zâmbind cu răutate, dar cu deosebire încântat de mutrele ce le tăia Cezara… contrazicătoare, turburi, desperate.
Ea rămase-ntr-o confuzie. Privea la Ieronim. Ce frumos era… Inima tremura-n ea… l-ar fi omorât dacă ar fi fost al ei… Era nebună.
Dar ce frumoasă, ce plină, ce amabilă era ea! Fața ei era de-o albeață chilimbarie întunecată numai de-o viorie umbră, transparițiunea acelui fin sistem venos ce concentrează idealele artei în boltită frunte și-n acei ochi de-un albastru întuneric care sclipesc în umbra genelor lungi și devin prin asta mai dulci, mai întunecoși, mai demonici. Părul ei blond pare-o brumă aurită, gura dulce, cu buza dedesupt puțin mai plină, părea că cere sărutări, nasul fin și bărbia rotundă și dulce ca la femeile lui Giacomo Palma. Atât de nobilă, atât de frumoasă, capul ei se ridica c-un fel de copilăroasă mândrie, astfel cum și-l ridică caii de rasă arabă, ș-atunci gâtul nalt lua acea energie marmoree și doritoare totodată ca gâtul lui Antinous.
Ea-și culcă capul într-o mână și privi la acel tânăr călugăr cu o indefinibilă, resignată dorință. Toate vorbele lui Francesco ea nu le lua decât de glumă, a cărei realitate, ce-i drept, i-ar fi și plăcut. Ce întunecoase bucurii simțea inima ei în acea privire, … cum ar fi dorit… ce ar fi dorit?… Ah! cine o spune, cine-o poate spune, și care limbă e-ndestul de bogată ca să poată exprima acea nemărginire de simțiri care se grămădesc nu în amor însuși, ci în setea de amor. Ea visează-n fereastră… să viseze numai… n-ar fi un păcat analiza simțirilor ei?…