În ziua-n care era să se serbeze cununia Cezarei cu Castelmare, tatăl ei, marchizul Bianchi, muri de apoplexie în mijlocul paharelor și a comesenilor săi. Când ea-l văzu întins pe pat, genele încă deschise peste ochii sticloși, gura plină de spume, ea se răzimă de bolta unei ferești și privi dezgustată asupra acelui cadavru care nu-și trăise decât sie și care, spre a-și împlini patime care aveau să aibă acest sfârșit, era s-o vândă pe ea, chipul de Madonă, omului pe care-l ura mai mult în lume.
Când Castelmare se prezentă, începu s-o mângâie:
— Contesă, zise el, părintele d-tale a murit și ai rămas fără alt sprijin în lume decât mine, viitorul d-tale bărbat.
— Ba și fără acesta, zise ea, căci d-ta ai încetat de-a fi viitorul meu bărbat — sau cel puțin anul meu de doliu au depărtat această fericită perspectivă. Vei bate iar la ușa mea după un an.
Castelmare ieși nemulțumit, aruncându-i o ultimă privire de ură neîmpăcată. Francesco o sfătui de-a părăsi orașul, unde era expusă urmăririlor crudului ei adorator, și să se retragă la o mănăstire de călugărițe în apropiere de câteva ore — unde ea se și duse după înmormântarea tatălui ei.
Ea slăbise de grijă, sărmana copilă… despre Ieronim nu mai auzise nimica, numai cât că barca lui Francesco, în care el se pornise pe mare, se găsise sfărâmată la țărmuri, astfel încât ea-l crezu înecat, mort de mult.
În murii liniștiți ai mănăstirii ea se regăsi pe sine însăși. Chilia ce i se dedese era cu fereasta-nspre grădină și mare; și adesea, trăgând zăvorul la ușă ca să nu fie supărată de intrarea nimănui, ea privea ore întregi la înmiirea undelor depărtate ce se pierdeau în orizont, la prăvălatica grădină, frumoasă și sălbătăcită, care-și înrădăcinase hățișurile și arborii până lângă țărm; sau alte dăți, pierzându-se printre aleile umbroase, ea plivea firele de iarbă de pe cărare sau se ascundea într-un boschet aproape de țărm, în care ședea ore întregi, adâncită în dorul ei fără de speranță.
În zile calde ea se dezbrăca și, lăsându-și hainele-n boschet, se cobora la mare. Chip minunat, arătare de zăpadă în care tânăra delicatețe, dulcea moliciune a copilăriei era întrunită cu frumusețea nobilă, coaptă, suavă, pronunțată a femeii. Prin transparența generală a unei pieliți netede se vedeau parcă vinele viorii și când piciorul ei atinge marea, când simte apele muindu-i corpul, surâsul său devine iar nervos și sălbatec, cu toată copilăria ei; în luptă cu oceanul bătrân ea se simte reîntinerind, ea surâde cu gura încleștată de energie și se lasă îmbrățoșării zgomotoase a oceanului, tăind din când în când cu brațele albe undele albastre, înotând când pe-o coastă, când pe spate, tologindu-se voluptos pe patul de valuri.
Începuse a însera și ea iar se lăsa amorului ei cu marea, iar surâdea în fața valurilor cu acea intensivă și dulce voluptate. Își golise gâtul ei de ninsoare, își despletise părul pe umerii rotunzi și pe sânii crescuți în sete de amor, până rămase goală și frumoasă ca o statuă antică, având înaintea acestei din urmă avantajul vieții, acea pieliță caldă, dulce, netedă care lăsa urme dac-o atingeai. S-aruncă în mare și începu să-noate, puindu-și drept țel de ajuns niște stânci ce le vedea un sfert de ceas departe de țărm.
Undele liniștite o duceau și în curând ajunse la stâncile din mare. Ea merse-ncetinel de-a lungul lor, rezemându-și mâinile de pereții de piatră, ajunse la o peșteră din care curgea sfâșiat și strălucind un izvor, intră mergând de-a lungul pârâului și deodată o panoramă cerească se deschise ochilor ei…
„D-zeule! ce rai! gândi ea — voi sta aici puțin”. Ea merse-nainte prin iarba care, caldă și mirositoare, îi gâdila corpul, s-aruncă în lacul limpede ca lacrima, a cărui apă o făcea mai să adoarmă, fugea apoi prin dumbrava de portocale, gonită de fluturi și albine… Era nebună, ca un copil rătăcit într-o grădină fermecată de basme. În urmă, văzând că soarele se-nclinase, ea se întoarse pe calea pe care venise, dar care fu spaima ei când nu văzu nici o ieșire.
Ce să facă? Cu gândul că s-a rătăcit își mai primblă ochii de jur împrejur… nicăieri o ieșire…
„Ah! gândi, și ce-ar fi de aș petrece o noapte în acest rai fermecat? Cine mă vede și cine mă știe?”
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Se făcuse noaptea. Stelele mari și albe tremurau pe cer și argintul lunii trecea, sfâșiind valurile transparente de nouri ce se-ncrețeau în drumu-i. Noaptea era caldă, îmbătată de mirosul snopurilor de flori; dealurile străluceau sub o pânză de neguri, apa molcomă a lacului ce-nconjura dumbrava era poleită și, tremurând, își arunca din când în când undele sclipitoare spre țărmii adormiți. Și-n mijlocul acestei feerii a nopții lăsate asupra unui rai înconjurat de mare trecea Cezara ca o-nchipuire de zăpadă, cu părul ei lung de aur ce-i ajungea la călcâie… Ea mergea încet… Toate visele, toată încântarea unei aromate nopți de vară îi cuprinsese sufletul ei virgin… ar fi plâns! Își aducea aminte de amantul ei și-i părea că-i Eva-n paradis, singură cu durerea ei. Ea veni lângă lac și văzu cărare de prund pe sub apă. Începu să treacă și apa fugea rotind împrejurul gleznelor ei… Ea se uită l-acea dumbravă încântată… o dorință de fericire îi cuprinse sânul… era atât de însetată de amor ca copilul cel tânăr și fraged, buzele ei erau uscate de dorința unei sărutări, cugetarea ei era împătimită ca un strat cu florile pe jumătate veștezite de arșiță. Când ajunse în dumbravă umbra mirositoare a arborilor nalți arunca un reflect albastru asupra pieliței ei, încât părea o statuă de marmură în lumină viorie… Deodată ea văzu prin arbori o figură de om… gândea că-i o închipuire a ei, proiectată pe mrejele de frunze… și acel chip luă din ce în ce conture mai clare… era el.
„Ah! gândi ea zâmbind, ce nebună sunt… pretutindenea el, în frumusețea nopții, în tăcerea dumbrăvilor”… El s-apropie… El credea asemenea că are-o-nchipuire aievea înaintea lui… O privi lung, se priviră lung.
Când îi luă mâna… ea țipă.
— Cezara, strigă el, cuprinzând-o-n brațele lui… Cezara! ești o închipuire, un vis, o umbră a nopții zugrăvită cu zăpada luminii de lună? Sau ești tu? tu?
Ea plângea… nu putea răspunde. Se credea nebună, credea că-i vis, ș-ar fi vrut numai ca vecinic să ție acel vis.
— Tu ești? Chiar tu? întrebă ea cu glasul înecat căci toată cugetarea ei se-mprospătase, toate visele ei reveneau splendide și doritoare de viață… Ea nu se mai sătura privindu-l… și uitase starea în care era…