Au intrat într-o pădure deasă, dar caleașca strălucea ca o faclă. În pădure erau tâlhari; cum au văzut caleașca, au și venit.
– E de aur! E de aur! au strigat tâlharii și s-au repezit, au apucat caii de dârlogi, au omorât pe vizitiu și pe valeți și au scos-o pe Gretchen din caleașcă.
– E grăsuță și drăguță, hrănită numai cu miez de nucă, a spus o babă, nevasta unui tâlhar; avea păr pe obraz și niște sprâncene stufoase, care-i atârnau până peste ochi. E chiar ca un miel gras! Trebuie să fie foarte gustoasă!
Și baba și-a scos cuțitul; era un cuțit ascuțit tare și lucios, de te-nfiorai numai când te uitai. Dar chiar în clipa aceea baba a scos un țipăt, fiindcă fetița ei, pe care o purta în spate și care era grozav de obraznică și de rea, a mușcat-o de ureche.
– Afurisită ce ești! a strigat baba de durere și a uitat s-o taie pe Gretchen.
– Las-o, că vreau să mă joc cu ea! a spus fetița de tâlhar. Am să-i iau manșonul și hăinuțele și are să doarmă cu mine.
Și a mai mușcat-o o dată pe mumă-sa așa de tare că tâlhăroaica a sărit în sus și s-a învârtit de câteva ori de durere. Și toți tâlharii râdeau și spuneau:
– Ia uite-o cum joacă cu fiică-sa în spate!
– Vreau să mă urc în caleașcă, a spus fetița de tâlhar și au trebuit să-i facă pe plac, fiindcă era răsfățată și încăpățânată.
S-au urcat amândouă în caleașcă și s-au înfundat în pădure. Fetița de tâlhar era de-o vârstă cu Gretchen, dar mai voinică, mai spătoasă, mai negricioasă. Ochii îi erau negri și parcă mâhniți. A luat-o de mijloc pe Gretchen și i-a spus:
– Eu nu vreau să te omoare până nu m-oi supăra eu pe tine! Dar tu ești prințesă, nu?
– Nu, a răspuns Gretchen, și i-a povestit tot ce i se întâmplase și cât de mult ținea ea la Karl.
Fetița de tâlhar s-a uitat gânditoare la ea, a dat ușor din cap și a spus:
– Nu, nu trebuie să te omoare chiar dacă m-oi supăra pe tine, că, dacă m-oi supăra, te omor eu! Și i-a șters lui Gretchen lacrimile și și-a băgat mâinile în manșonul lui Gretchen, care era călduros și moale.
Caleașca s-a oprit. Erau acuma în curtea unui castel de tâlhari care era dărăpănat de sus până jos. Pereții erau sparți și prin găuri intrau și ieșeau în zbor corbi și ciori, iar niște dulăi voinici că ar fi putut înghiți și un om săreau în toate părțile, dar nu lătrau fiindcă n-aveau voie.
În sala cea mare a castelului, veche și afumată, în mijloc, pe lespezi, ardea un foc mare; fumul se urca până în tavan și trebuia să-și găsească singur un loc pe unde să iasă. Pe foc era un cazan mare cu supă și câțiva tâlhari frigeau la frigare iepuri și iepuri de casă.
– Noaptea asta ai să dormi cu mine și cu păsările mele, spuse fetița de tâlhar.
După ce au mâncat, s-au dus într-un colț unde era un maldăr de paie acoperit cu covoare. Deasupra, pe niște stinghii, erau peste o sută de porumbei care parcă dormeau, dar toți au tresărit când au venit fetițele.
– Ai mei sunt toți, a zis fetița de tâlhar și a luat un porumbel de picioare și l-a scuturat până când a început să dea din aripi.
– Sărută-l, a strigat ea către Gretchen și a lovit-o în obraz cu porumbelul. Uite, colo sunt porumbeii sălbatici, a mai zis ea și a arătat o gaură în zid, cu niște bețe înfipte în chip de gratii. Sunt doi și trebuie să-i țin închiși, că altfel zboară. Și uite ici pe Bum-Bum, care mi-i foarte drag. Și trase de coarne pe un ren care stătea legat într-un colț, cu o zgardă de fier la gât.
– Și pe el trebuie să-l ținem strâns, că altfel o ia la fugă. În fiecare seară înainte de culcare îl gâdil cu cuțitul și i-i frică grozav.
Și fetița scoase un cuțit lung dintr-o crăpătură a zidului și îl dezmierdă ușurel pe ren cu cuțitul pe gât. Bietul ren a început să dea din picioare și fetița de tâlhar a râs și a luat-o pe Gretchen în pat cu ea.
– Tu dormi cu cuțitul în mână? a întrebat-o Gretchen uitându-se cam îngrijorată la cuțit.
– Întotdeauna dorm cu cuțitul, a răspuns fetița de tâlhar. Niciodată nu știi ce se poate întâmpla și acuma ia spune-mi, din nou, cum a fost cu Karl și de ce-ai plecat tu în lumea largă?
Gretchen i-a povestit iar cum a fost și porumbeii sălbatici uguiau în colivie și ceilalți porumbei dormeau. Fetița de tâlhar cu o mână a luat-o după gât pe Gretchen, iar cu cealaltă ținea strâns cuțitul; n-a trecut mult și a adormit și a început să sforăie. Gretchen însă nu putea închide ochii și se tot gândea: „Oare ce-o să se mai întâmple cu ea, au s-o omoare, au s-o lase să trăiască?” Tâlharii ședeau lângă foc, beau și cântau și tâlhăroaica se dădea de-a tumba. Era o priveliște groaznică pentru biata fetiță. Și deodată, porumbeii sălbatici au început să vorbească:
– U-gu-gu, u-gu-gu! L-am văzut pe Karl. Sania i-o trăgea o găină albă și el ședea în trăsura Crăiesei Zăpezii; Crăiasa a trecut pe deasupra pădurii când eram pui și ședeam în cuib; a suflat înspre noi și toți ceilalți au murit, numai noi am rămas. U-gu-gu, u-gu-gu!
– Ce tot vorbiți acolo? a strigat la ei Gretchen. Încotro se ducea Crăiasa Zăpezii? Mai știți ceva de dânsa?
– Noi credem că s-a dus în Laponia, fiindcă acolo-i mereu zăpadă și gheață. Întreabă pe renul acela care e legat.
– Da, acolo-i zăpadă multă și e strașnic de frumos, a spus renul. Acolo poți să alergi și să zburzi cât îți place, acolo își are Crăiasa Zăpezii cortul ei de vară, da’ palatul ei e departe, tocmai către Polul Nord, pe o insulă căreia îi zice Spitzbergen.
– O, săracul Karl! a oftat Gretchen.
– Da’ mai astâmpără-te odată, a strigat fetița de tâlhar, că acuși bag cuțitul în tine! A doua zi dimineață Gretchen i-a spus tot ce vorbiseră porumbeii sălbatici.
Fetița de tâlhar s-a gândit o clipă, apoi a dat din cap și a zis:
– Tot una-i! Tot una-i! Tu știi unde-i Laponia? a întrebat ea pe ren.
– Cine să știe dacă n-oi ști eu? a răspuns renul și ochii i-au scânteiat. Doar eu acolo m-am născut și am crescut și acolo am zburdat pe zăpadă.
– Uite ce zic eu, spuse Gretei fetița de tâlhar. Acum toți ai noștri au plecat, numai mama a rămas acasă. Pe la amiază, ea bea din sticla aceea mare, pe care o vezi acolo, pe urmă adoarme. Și vedem noi ce-i de făcut.
Fetița de tâlhar a sărit din pat, a luat-o pe mamă-sa de după gât, a tras-o de barbă și i-a spus: „Bună dimineața, capră bătrână ce ești!” Mamă-sa i-a dat câteva bobârnace de i s-a învinețit nasul, dar asta era la ea un semn de dragoste. După ce mamă-sa a tras zdravăn din sticlă și a adormit, fetița de tâlhar s-a dus la ren și i-a spus:
– Îmi place grozav să te dezmierd pe gât cu cuțitul, că ești caraghios când te dezmierd și azvârli din picioare, dar acuma trebuie să-ți dau drumul. Am să tai frânghia și ai să pleci în Laponia. Da’ să te duci drept acolo și s-o iei pe fetița asta în spate și s-o duci la palatul în care stă Crăiasa Zăpezii și unde e prietenul fetiței. Cred c-ai ascultat ce spunea, că a vorbit destul de tare și tu ai ascultat.
Renul a sărit în sus de bucurie. Fetița de tâlhar a luat-o pe Gretchen și a urcat-o pe ren, a legat-o de spinarea renului și i-a dat și o pernuță să și-o pună dedesubt.
– De frig n-are să-ți fie prea frig, că ai pantofii îmblăniți, dar manșonul ți-l iau eu, că-mi place. Da-ți dau, uite, mănușile mamei. Îs mari, că-ți ajung până la coate, ia pune-le! Acuma ai niște mâini chiar ca mama.
Gretchen a început să plângă de bucurie.
– Nu-mi place că plângi, a spus fetița de tâlhar. Acuma trebuie să fii veselă. Uite, îți dau două pâini și o bucată de șuncă, ca să ai pe drum.
A legat de spinarea renului șunca și pâinea, pe urmă a deschis ușa și a chemat înăuntru dulăii, apoi a tăiat frânghia cu cuțitul ei cel bine ascuțit și i-a spus renului:
– Pleacă repede și ai grijă de fetiță!
Gretchen a întins către ea mâinile cu mănușile până la coate și și-a luat rămas-bun și renul a luat-o la fugă peste râpe și prin ponoare, prin pădurea cea mare, pe câmpii și ape înghețate. Lupii urlau și corbii croncăneau. Și pe cer parcă se întindeau niște perdele luminoase.
– Asta-i Aurora Boreală, a spus renul; ia uite cum strălucește!
Și a început să alerge și mai repede. Și așa au mers ei ziua și noaptea fără să oprească. Și când pâinea și cu șunca s-au isprăvit, au ajuns și ei în Țara Laponilor.