S-au oprit la o căsuță care era tare sărăcăcioasă; acoperișul atârna până aproape de pământ și ușa era așa de joasă că trebuia să intri și să ieși pe brânci. În căsuță nu era decât o laponă bătrână, care stătea lângă o lampă, ardea cu untură de focă și pe care fierbea niște pește. Renul i-a spus babei tot ce se întâmplase cu Gretchen, dar mai întâi a povestit ce i se întâmplase lui, pentru că asta i se părea lucru mai de seamă, iar Gretchen era așa de înghețată că nici nu putea vorbi.
– Vai de capul vostru!, a spus lapona. Mai aveți o mulțime de mers. Trebuie să mai faceți vreo sută de poște și să ajungeți în Finnmarken; acolo stă Crăiasa Zăpezii și aprinde în fiecare seară un foc de bengal. Am să scriu câteva vorbe pe un pește uscat, că hârtie n-am, și am să vă dau o scrisoare către o finlandeză care locuiește acolo. Ea are să vă spună mai bine cum stau lucrurile.
După ce Gretchen s-a încălzit și a mâncat, lapona a scris câteva vorbe pe un pește uscat, a dat Gretei peștele și i-a spus să-l păstreze bine, a legat-o iar pe fetiță pe spinarea renului și renul a pornit la fugă. Toată noaptea, Aurora Boreală a luminat cerul cu strălucirea ei albastră. Și așa, după ce au mers cât au mers, au ajuns în Finlanda și au bătut în hornul finlandezei, pentru că ușă nu avea.
Înăuntru era o căldură așa de mare că finlandeza umbla aproape goală; era mititică și zbârcită. I-a scos repede Gretei hainele, i-a scos mănușile și ghetuțele, că altfel i-ar fi fost fetiței prea cald, i-a pus renului o bucată de gheață pe cap și a citit ce era scris pe peștele cel uscat. A citit de trei ori până ce a învățat pe dinafară tot ce era scris și a băgat peștele în oala de supă, că doar era bun de mâncat și finlandeza nu părăduia niciodată nimic.
Renul i-a povestit mai întâi întâmplările lui și pe urmă pe acelea ale Gretei și finlandeza clipea din ochii ei isteți, dar nu zicea nimic.
– Tu ești deșteaptă, a spus renul. Eu știu că poți să înnozi cap la cap toate vânturile din lume într-un singur ghem. Dacă corăbierul deznoadă un nod, atunci capătă un vânt prielnic, dacă deznoadă alt nod, vântul bate tare, iar dacă deznoadă încă unul și încă unul, atunci bate de urnește din loc pădurile. Dă-i și fetiței să bea ceva ca să capete putere cât doisprezece voinici și să răpună pe Crăiasa Zăpezii.
– Da, să vedem! a spus finlandeza. Doisprezece voinici ar ajunge? Și s-a dus și-a luat de pe o policioară un sul mare de piele și l-a desfăcut. Pe sul erau scrise niște litere ciudate și finlandeza a început să citească și a citit, a citit de-i curgeau sudorile.
Și renul a rugat-o așa de mult s-o ajute pe Gretchen, Gretchen s-a uitat așa de rugătoare și cu lacrimi în ochi la finlandeză încât aceasta a început să clipească din ochii ei isteți și l-a luat pe ren într-un colț, i-a mai pus o bucată de gheață pe cap și i-a spus în șoaptă:
– Karl e la Crăiasa Zăpezii și îi place la ea și crede că-i mai bine acolo decât oriunde în lume. Dar toate acestea sunt din pricină că are un ciob de sticlă în inimă și o țandără de sticlă în ochi; dacă cineva îi scoate ciobul din inimă și țandăra din ochi atunci se face iar om bun și Crăiasa Zăpezii nu mai are putere asupra lui.
– Da’ tu nu poți să-i dai Gretei ceva ca să capete ea o putere mai mare?
– Nu pot să-i dau o putere mai mare decât aceea pe care o are acuma! Nu vezi cum o slujesc oamenii și dobitoacele și cum a pornit ea desculță în lume și toate îi merg bine? Puterea ei n-o poate căpăta de la noi, puterea pe care o are e în inima ei și stă în faptul că e un copil drăgălaș și nevinovat. Dacă nu poate singură să ajungă la Crăiasa Zăpezii și să scoată cioburile din Karl, atunci noi nu putem să facem nimic. La două poște de aici începe grădina Crăiesei Zăpezii; du-o până acolo pe fetiță. Pune-o lângă un copăcel cu poame roșii, care crește acolo în zăpadă, dar nu zăbovi și întoarce-te repede înapoi.
Și finlandeza a pus-o pe Gretchen călare pe ren și acesta a pornit în goana mare.
– Vai! Nu mi-am luat pantofii! Nu mi-am luat pantofii!, a început să strige Gretchen, că era frig cumplit afară, dar renul nu s-a oprit și a ținut-o tot într-o fugă până la copăcelul cel cu poame roșii. A pus-o pe Gretchen jos, a sărutat-o pe frunte și pe obrajii lui s-au prelins câteva lacrimi; apoi a luat-o la fugă înapoi. Biata Gretchen a rămas așa fără pantofi și fără mănuși pe un ger cumplit.
A plecat și ea mai departe cât putea de repede și deodată au întâmpinat-o o mulțime de fulgi de zăpadă; fulgii nu cădeau din cer; cerul era senin și luminat de Aurora Boreală. Alergau chiar pe pământ și cu cât se apropiau, cu atât se făceau mai mari. Gretchen și-a adus aminte ce mari și meșteșugiți fuseseră fulgii când se uitase la ei cu lupa. Aici însă erau și mai mari, și mai fioroși, erau vii, erau străjerii de la palatul Crăiesei Zăpezii. Aveau chipurile cele mai ciudate, unii parcă erau niște arici mari și urâți, alții păreau niște mănunchiuri de șerpi încolăciți, care își întindeau capetele în toate părțile, iar alții erau ca niște ursuleți bondoci și zbârliți; toți erau albi, sclipitori, erau fulgi de zăpadă vii.
Gretchen a început să se roage și era așa de frig că putea să-și vadă răsuflarea; și aburii răsuflării s-au făcut tot mai groși și mai groși și s-au prefăcut în îngerași care cum atingeau pământul se făceau tot mai mari și fiecare avea coif, suliță și pavăză. Numărul lor sporea mereu și, când Gretchen și-a isprăvit de spus rugăciunea, o oștire întreagă era împrejurul ei. Îngerașii în zale împungeau cu sulița fulgii de zăpadă și fulgii se fărâmau bucăți și Gretchen putea să meargă liniștită mai departe. Îngerii îi mângâiau mâinile și picioarele și acuma nu-i mai era așa de frig și a putut să ajungă la palatul Crăiesei Zăpezii.
Dar până una-alta, să vedem ce-i cu Karl. El desigur că nici nu se gândea că ea era acum chiar la poarta palatului.